“Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om”
In partea de rasarit a Bisericii Invierii, plecand de la Altarul inchisorii lui Iisus spre Golgota, intalnim pe rand doua paraclise mici. In primul dintre ele traditia aminteste că soldatii romani au omorat un sutas roman cu numele Longhin. Acest sutas era un fel de superior al soldatilor romani, insarcinat cu supravegherea rastignirii lui Iisus și paza mormântului Mântuitorului. Miscat profund de toate cele vazute, el a marturisit inaintea tuturor, zicand: "Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta." (Matei 28, 54). Pentru marturisirea plina de curaj și credință al acestui adevar al morții și învierii lui Iisus, el a fost decapitat, iar capul sau aruncat in groapa de gunoi a orasului, unde în cele ce urmează, vom afla istoria și cum o femeie oarba venită în oras descopera prin vedenie capul sfânt al sutașului si primeste indata vindecare. Sfantul Longhin a devenit primul martir si marturisitor al credintei crestine.
"Si iata s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului coborand din cer si venind, a pravalit piatra si a sezut deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti. Iar ingerul raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti ca stiu ca pe Iisus cel rastignit il cautati. Nu este aici; caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut." (Matei 29). Iată, acolo era un sutaş, un păgân, Longhin, astazi Sfântul Longhin, fiind sub stăpânirea lui Pilat, a fost pus împreună cu ostaşii săi să slujească la sfintele patimi şi la răstignirea lui Hristos. Văzând el minunile cele ce s-au făcut de Hristos, adică cutremurul şi schimbarea soarelui în întuneric, mormintele deschizându-se, morţii înviind şi pietrele despicându-se, a mărturisit că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul evanghelist Matei: "Iar sutaşul şi cei ce străjuiau împreună cu dânsul pe Iisus, văzând cutremurul şi cele ce s-au făcut, s-a temut foarte tare, zicând: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta".
Despre Longhin sutaşul zic unii că el a împuns cu suliţa în coasta Domnului Iisus Hristos, Care a murit pe cruce, iar din sângele şi apa ce au curs a câştigat tămăduire pentru ochii săi cei bolnavi. Apoi, fiind îngropat trupul făcător de viaţă al lui Hristos, Longhin iarăşi a fost pus de Pilat să străjuiască cu ostaşii pe Iisus Care zăcea în mormânt. Iar când Domnul, cu mare slavă, a înviat din mormânt şi prin minunata Sa sculare a înspăimântat pe străjeri, îngerul Domnului, pogorându-se din cer, a prăvălit piatra de pe mormânt şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi.
Atunci Longhin împreună cu alţi doi ostaşi ai săi au crezut desăvârşit în Hristos şi s-au făcut propovăduitori ai învierii Lui, mărturisind lui Pilat şi arhiereilor toate cele ce s-au făcut. Arhiereii au făcut sfat cu bătrânii şi au dat ostaşilor mulţi arginţi ca să tăinuiască învierea lui Hristos, zicând: "Ucenicii Lui L-au furat noaptea, pe când noi dormeam". Însă Longhin nu a primit arginţii şi nu a vrut să tăinuiască minunea, ci a mărturisit-o şi adevărată a fost mărturisirea lui. Pentru aceasta Pilat şi adunarea evreiască l-au urât pe Longhin şi toată mânia lor pe care o aveau înainte asupra lui Hristos au îndreptat-o împotriva lui. Căci cu cuvântul său vestea tuturor că Hristos este adevăratul Dumnezeu, a Cărui moarte şi înviere dătătoare de viaţă el însuşi le-a văzut şi despre aceasta la toţi a propovăduit.
Zavistnicii încercau asupra lui pricină şi vreme potrivită să-l piardă, pentru că mărturisea pe Iisus Hristos, dar nu aflau, pentru că Longhin fiind mai bătrân şi mai cinstit decât toţi, era binecunoscut Cezarului. Fiind înştiinţat el de gândul lor cel rău ce îl aveau asupra lui, a voit mai bine să fie lepădat pentru Hristos, decât să vieţuiască în locaşurile iudeilor. Şi şi-a lăsat dregătoria sa, haina şi brâul cel ostăşesc şi luând cu el pe cei doi prieteni care aveau aceeaşi râvnă ca şi dânsul, pentru Hristos, s-au depărtat şi n-au mai vieţuit cu popor şi se îndeletniceau cu credinţa în adevăratul Dumnezeu. Apoi au primit botezul de la Sfinţii Apostoli şi nu după multă vreme au părăsit Ierusalimul şi au mers împreună în Capadocia. Acolo a fost propovăduitor şi apostol al lui Hristos şi a întors pe mulţi din rătăcire la Dumnezeu. Apoi, lăsând cetatea aceea, a petrecut în satul tatălui său, vieţuind în post şi în rugăciune.
Adunarea evreiască din Ierusalim a fost înştiinţată că Longhin a umplut toată Capadocia cu învăţătura sa şi cu mărturisirea cea dovedită despre învierea lui Hristos. De aceea, arhiereii şi bătrânii s-au umplut de zavistie şi de mânie şi, mergând la Pilat cu multe daruri, l-au rugat ca să trimită până la Cezarul din Roma veste împotriva lui Longhin care şi-a lepădat dregătoria ostăşească, s-a abătut de la stăpânirea romană şi tulbură poporul din Capadocia propovăduind pe alt împărat. Iar Pilat, luând darurile, a ascultat rugămintea lor şi a trimis la Cezarul Tiberiu o scrisoare care cuprindea multă clevetire împotriva lui Longhin. Cu această scrisoare a lui Pilat au trimis iudeii mult aur Cezarului, răscumpărând moartea Sfântului Longhin.
Apoi degrabă a venit de la Cezar poruncă ca Longhin să fie pedepsit cu moarte, ca un potrivnic al Cezarului. Şi îndată Pilat a trimis ostaşi în Capadochia ca să-i taie capul lui Longhin şi apoi să-l aducă în Ierusalim, spre a dovedi adunării evreieşti moartea lui. Apoi Pilat a poruncit să fie ucişi, după cererea evreilor care îl urau pe Dumnezeu, şi cei doi ostaşi care lăsaseră împreună cu Longhin dregătoria ostăşească şi propovăduiau acolo, ca şi dânsul, pe Hristos. Ajungând trimişii lui Pilat în părţile Capadociei, întrebau cu stăruinţă unde este Longhin. Aflând că locuieşte în satul părintesc, s-au sârguit să meargă acolo şi umblau în taină. Iar Sfântul Longhin, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu, a ştiut cele ce vor să fie, pentru că i s-a descoperit lui cunună mucenicească ce i se gătea, şi a ieşit singur în întâmpinarea lor. Văzându-i, cu dragoste le-a grăit cuvinte bune. Iar ei, necunoscându-l, l-au întrebat: "Unde este Longhin care era odată sutaş?" Iar Longhin i-a întrebat: "Ce trebuinţă aveţi cu el?". Au răspuns ostaşii: "Am auzit că este om bun şi vrem să-l cercetăm; căci noi suntem ostaşi, iar el a fost sutaş de ostaşi, deci voim să-l vedem pe el". Iar Longhin le-a zis: "Rogu-vă pe voi, stăpânii mei, să vă abateţi la casa mea şi să vă odihniţi puţin de cale, căci eu vi-l voi spune vouă, că ştiu unde vieţuieşte şi sigur va veni la voi, că nu locuieşte departe". Iar ei s-au dus la dânsul. Şi le-a făcut Longhin ospăţ mare, iar după ce s-a înserat, când oaspeţii s-au veselit bine de vin, au spus lui Longhin pentru ce sunt trimişi. Auzind că şi pe prietenii lui îi caută ca să-i omoare, a trimis în grabă după dânşii, chemându-i la sine şi nu le-a spus ostaşilor că el este Longhin, până ce nu au venit şi prietenii lui. Iar ostaşii adormind, Longhin a stat la rugăciune şi toată noaptea aceea s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru moarte. A doua zi ostaşii se sârguiau să meargă în cale şi l-au rugat pe Longhin ca să li-l spună pe acela pe care îl caută. "Iată, aveţi pe Longhin, iată aveţi şi pe cei doi prieteni ai lui, pentru că eu sunt Longhin pe care îl căutaţi, iar aceştia doi sunt prietenii mei, care împreună cu mine au văzut învierea lui Hristos şi au crezut. Deci faceţi-ne nouă aşa precum aveţi poruncă de la cei ce v-au trimis pe voi".
Iar ostaşii, auzind acestea, s-au umilit şi pe moment nu credeau că el este Longhin. Apoi, înştiinţându-se cu adevărat, se ruşinară şi nu voiau să-l omoare pe binefăcătorul lor. Iar Longhin îi silea pe ei ca să îndeplinească porunca şi le zicea: "Nu puteţi să-mi răsplătiţi mai bine pentru dragostea mea către voi decât dacă mă veţi trimite degrabă la Domnul meu, pe Care de mult doresc să-L văd". Apoi, s-a îmbrăcat în haine albe de îngropare, a arătat cu mâna un deal care era în apropiere şi a poruncit casnicilor săi ca acolo să-i îngroape trupul şi să pună împreună cu dânsul şi trupurile celor doi prieteni ai săi. Rugându-se mult şi dând tuturor celor ce erau acolo sărutarea cea mai de pe urmă şi-au plecat sub sabie capetele lor, iar ostaşii, tăindu-le, au luat cu dânşii capul Sfântului Longhin şi s-au dus. Iar cei de pe lângă casă au îngropat cu cinste trupurile sfinţilor la locul arătat de Sfântul Longhin, iar cinstitul şi sfântul lui cap a fost dus de ostaşi la Ierusalim, ca să fie dovadă lui Pilat şi iudeilor despre uciderea lui Longhin. Pilat şi cu iudeii, văzând capul sfântului, a poruncit ca să-l arunce afară din cetate şi l-au tăvălit mult în gunoi până ce a fost astupat acolo.
O femeie văduvă din Capadochia orbise de amândoi ochii şi multă vreme a căutat ajutor pe la doctori, dar n-a aflat nicăieri. Apoi s-a gândit să meargă la Ierusalim şi să se închine acolo la sfintele locuri. Luând cu ea pe fiul ei, primul născut, a luat calea Ierusalimului Ajungând la sfintele locuri, fiul ei s-a îmbolnăvit şi după puţine zile a murit. Din pricina aceasta văduva avea mare mâhnire şi plângea de îndoita-i orbire: căci a pierdut şi ochii şi pe fiul ei, care era ca o lumină a ochilor săi. Plângând i s-a arătat în vedenie Sfântul Longhin şi a mângâiat-o, făgăduindu-i că şi pe fiul ei i-l va arăta în slava cerului şi lumina ochilor i-o va dărui. Iar ea, mângâindu-se în necaz, s-a sculat şi a mers, fiind condusă afară din cetate. Femeia ruga pe cei care o duceau, zicându-le: "Unde veţi vedea gunoi mult adunat, acolo să mă duceţi". Şi aşa s-a făcut; aflând gunoi mult, au dus-o acolo, iar ea a început a scormoni gunoiul cu mâinile. Deşi nu vedea nimic cu ochii, avea credinţă mare în cuvintele sfântului, cel ce i-a grăit în vedenie. După rânduiala lui Dumnezeu, îndată a găsit ceea ce căuta. Deodată a văzut lumina soarelui, pentru că i s-au deschis ochii şi a văzut în gunoi capul sfântului. Şi s-a bucurat, nu atât de lumina soarelui pe care a văzut-o, cât mai ales de capul sfântului, pe care l-a aflat şi prin care a câştigat vederea. Şi l-a preamărit pe Dumnezeu, iar pe Sfântul Longhin, robul său, l-a cinstit. Luând capul şi sărutându-l, l-a dus cu bucurie în casa în care găzduia şi, spălându-l, l-a uns cu miresme bine mirositoare.
Aşa de mult se veselea de aflarea acelei duhovniceşti visterii, încât şi-a uitat mâhnirea pentru fiul cel mort. În noaptea următoare i s-a arătat iar Sfântul Longhin și a zis către văduvă: "Vezi pe acela pentru care eşti în durere? Iată, femeie, pe fiul tău, iată în ce fel de cinste şi slavă se află, vezi-l şi te mângâie, pentru că Dumnezeu l-a numărat în cetele cele cereşti, care se află în Împărăţia Lui; iar eu l-am luat acum de la Mântuitorul şi nu va fi depărtat de mine niciodată. Şi să iei capul meu şi trupul fiului tău şi să le pui într-o raclă. Să nu plângi mai mult pe fiul tău, nici să se tulbure inima ta, căci mare slavă, bucurie şi veselie nesfârşită i s-a dat lui de la Dumnezeu". Dacă a auzit aceasta, femeia s-a sculat şi degrabă a pus într-o raclă capul mucenicului, împreună cu trupul fiului ei cel mort şi s-a întors la casa sa, slăvind şi lăudând pe Domnul. Sosind în patria sa, a îngropat la un loc trupul fiului ei împreună cu cinstit capul sfântului mucenic şi aceste cuvinte le grăia în sine: "Acum ştiu că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le sporesc spre bine. Am căutat ochii trupeşti şi am aflat împreună şi pe cei sufleteşti. Eram cuprinsă de necaz pentru moartea fiului meu şi acum îl am la ceruri stând în slavă înaintea lui Dumnezeu cu proorocii, cu mucenicii şi cu Longhin, cu care totdeauna se bucură, întru împărăţia lui Hristos, purtând printre îngeri Crucea, semnul cel de biruinţă. El ca un ucenic al lui Longhin scoate acelaşi glas, cântând cu bucurie: "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, este şi va fi. Împărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpânirea Lui, întru tot neamul şi neamul, a Căruia este slava în veci".
Sf. Apostol și evahelist Matei ne vorbise de acest sutaș cu ocazia unei minuni savârșite de Iisus: Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L, Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.( Mt.8:5-13)
Nu degeaba a auzit sutasul aceste cuvinte adresate lui de Mantuitorul, caci virtuti deosebit de rare a aratat el. Ce vi se pare mai de admirat la sutasul din Evanghelia citita astazi, smerenia lui sau credinta si nadejdea lui? Caci prin cuvintele „Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu” a aratat smerenie, iar prin cuvintele „zi numai cu cuvantul si se va vindeca sluga mea“ a aratat credinta si nadejde. Si inca ce nadejde! Nadejde dusa la certitudine. Nu vi se pare ca era sigur ca va fi asa? Tu ai smerenie, crestine? Sau te crezi vrednic de a fi cercetat de Dumnezeu! „Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu“, a zis paganul acela. Dar tu, crestine, prin Sfantul Botez ai devenit Templu al Sfintei Treimi. Acoperisul tau este trupul tau, iar sub acest acoperis este sufletul tau. El este locul in care Il inviti sa intre si Il primesti pe Domnul cand vine. Ai pregatit tu, crestine, in mod cuviincios acest loc si din smerenie tot nevrednic te marturisesti, sau insisti cu indrazneala sa-ti onoreze Domnul mândria prin venirea Lui, vadita prin implinirea dorintelor tale trufașe?
A mai zis cineva, si stii bine cine era acela, “iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos“. Cand cazi in ispita de a te compara cu altii, te gasesti a fi in fata lui Dumnezeu cel mai rau dintre oameni, sau Ii multumesti si tu, plin de mandrie, ca fariseul, ca nu esti la fel cu ceilalti oameni? Te indreptatesti tu sau astepti sa-ti faca Dumnezeu dreptate? Caci, fiind drept, Dumnezeu nu va ingadui la infinit o nedreptate. O va ingadui numai atat cat este nevoie ca sa dovedesti ca esti gata sa o rabzi pana la sfarsit, dupa care va face El dreptate. Te scarbesti de laude sau de ocari? Suporti sa fii infruntat in parerile tale? Dar jignit? Dar batjocorit suporti sa fii? Iata in cate feluri iti poti verifica smerenia.
Dar credinta, tu ai, crestine, atat incat sa iei in serios orice cuvant din Evanghelia Mantuitorului? De exemplu, cuvantul recent auzit in Evanghelia de Duminica trecuta: „cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor adauga voua, pentru ca stie Tatal vostru din ceruri mai inainte de ce aveti nevoie“. Nu te intreb daca si tu cauti mai intai Imparatia cerurilor, ci te intreb cat de tare nadajduiesti ca va avea grija Tatal Ceresc de nevoile tale. Asadar, fa dovezi de credinta, si masura credintei in El este cat te lasi in voia Lui, smerit si plin de nadejde, caci nu va lasa Dumnezeu desarta o mare nadejde pusa in El de cel smerit. Numai asa ai sa auzi si tu, crestine, „fie tie dupa cum ai crezut“. Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Aceste cuvinte, reprezinta, am putea spune, chintesenta Judecatii prin care vom trece, fiecare, la sfarsitul vietii. Cuvintele suna ca o sentinta si arata ca, intr-un anumit sens, omul isi face singur judecata, ca fiecare isi hotaraste in mare masura singur soarta sufletului sau in vesnicie.
Dar ce inseamna sa credem? Inseamna oare numai sa credem “in Dumnezeu” si, cum zic protestantii adepti ai principiului “sola fide”, sa-L primim in inima noastra pe Iisus ca Salvator al nostru si… gata, ne-am asigurat mantuirea? In niciun caz! Inseamna, atunci, ca e de ajuns sa “credem si sa marturisim drept” Crezul Ortodox, sa fim de partea cea buna, “traditionalista” si sa luptam impotriva apostaziei altora si pentru pazirea credintei si a Traditiei curate, nefalsificate? E foarte bun si necesar lucru, dar e departe de a ne indreptati sa ne consideram credinciosi numai prin aceasta!
Marea noastra problema, este (ne-)convertirea la nivelul de adancime al fiintei noastre, al inimii, convertire care s-ar concretiza in depasirea nivelului pur psihologic, firesc, dar si in pazirea de suprafirescul de ordin demonic, al inselarilor. Credinta care mantuieste este o virtute, una dintre cele mai mari sau este o sinteza a virtutilor. Credinta care mantuieste nu este ceva pe care sa-l ai o data pentru totdeauna si sa-l porti cu tine in buzunar, fara sa-ti mai faci probleme. Credinta care mantuieste este o nevointa, este o lucrare launtrica de toata vremea, ce poate sa creasca in noi, sa fie imputinata sau chiar sa moara, in functie de cum traim: “Credinta fara fapte moarta este”.
Dar ce fel de fapte? Pentru ca faptele insesi pot sa fie moarte, daca sunt formale, daca sunt legaliste, daca sunt izvoarate din prisos de mandrie, daca sunt mincinoase sau interesate, daca sunt in alt duh decat in Duhul Adevarului. Credinta care mantuieste inseamna dreapta si via inchinare sau dreapta si via relatie cu Facatorul si Mantuitorul nostru. Credinta care mantuieste este sinceritatea deplina a sufletului cu Dumnezeu si cu sine insusi, este pur si simplu viata traita in Duh si in Adevar. Sinceritatea in fata constiintei noastre este pasul cel mai greu si cel mai important catre smerenie, fara de care nu exista credinta adevarata: Dar sutasul, raspunzand, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea.
Când Hristos a venit cu o descoperire nouă, poporul evreu în orbenia şi ignoranţa lui nu numai că a căzut pe aceeaşi treaptă cu neamurile păgâne, dar învârtoşat la inimă fiind si cu vederea întunecată, a ajuns în multe privinţe chiar mai prejos decât păgânii Cu toate ca erau pagani, acestia au patruns adevărul şi viaţa în Hristos si au ajuns la credinţă mai repede decât cohortele cărturarilor învăţaţi, dar orbi. Și S-a întors spre toţi şi le-a zis: Credeţi-mă, nici în Israel n-am văzut atâta credinţă!, ceea ce era o mare palmă peste obrazul iudeilor, care se vedeau a fi fiii lui Avraam, cei care moşteneau credinţa, cei care se vor mântui și ceilalţi nu, erau fără discuţie puşi deoparte – în sensul rău al cuvântului. Şi dintr-o dată a fost ca o palmă răsunătoare, deși Mântuitorul n-a căutat să fie ca o palmă, doar a spus adevărul. Dar în aceste cuvinte este o taină pe care Dumnezeu a spus-o puţin ascunsă, aşa, ca să nu învârtoşeze cu totul inima evreilor, și le-a spus: Mulţi de la apus și de la răsărit vor veni şi vor sta în Împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov, iar fiii Împărăţiei vor fi daţi la o parte.
“Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om” (In 7, 46).El nu vorbeşte ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stăpân, „ca unul care are putere” (Mt. 7, 29). Iată cum este Cel pe care L-a rugat sutasul: Să scoţi boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poată săvârşi un muritor; dar pentru Hristos e puţin lucru; El nici nu are nevoie sa-l vadă pe bolnav; nu are de ce să-l apuce de mână si să-l ridice.La El fapta se împlineşte numai „cu cuvântul”.
Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutasul? Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca”. De ce se mai miră acum ? Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul. Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta. Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze si ei de credinţa lui cea mare. Intr-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om. Credința în Hristos e cel mai mare şi mai frumos lucru de pe pământ. Prin credinţă robul e liber, năimitul se face fiu al lui Dumnezeu si muritorul are viaţa veşnică. Ce este credința?
Totuşi, ce este credinţa? Cea mai cuprinzătoare definiţie a credinţei a lăsat-o, peste veacuri, Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11. 1). Simplu şi la obiect. Teologia dogmatică, dezvoltând definiţia Sfântului Apostol Pavel, spune despre credință că este, mai întâi de toate, darul lui Dumnezeu. Este rodul conlucrării dintre Dumnezeu şi om, dăruită prin harul divin. Credinţa nu poate fi cumpărată sau învăţată. Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu mintea, pentru că „lumea, prin înţelepciune, nu L-a putut cunoaşte pe Dumnezeu” (1 Corinteni 1,21). Credinţa este un dar al harului Duhului Sfânt. Nu se dă pe baza faptelor, ca nimeni să nu se poată lăuda. Nimeni nu este prea rău sau prea bun, prea sărac sau prea bogat, prea tânăr sau prea bătrân pentru a putea primi acest dar, atât de preţios. Omul trebuie numai să fie gata să-l primească.
Trăirea credinței trebuie canalizată spre o „ţintă”, pentru a duce sufletul, după „legi precise” duhovnicești, spre „tot mai multă curăţie şi dragoste”.Doar așa trăirea are valoare, întrucât este o „înaintare cu rânduială spre ţinta desăvârşirii”, nu o orbecăială fără reguli și fără sens. De aceea nu există credință curată cât timp nu ne străduim să ne schimbăm inimile, după modelul Sfinților Părinți, împlinind voia lui Dumnezeu Trăirea credinței nu este o simplă „stare sufletească”, care vine atunci „când se nimereşte”, sau pe care o provocăm noi „prin cuvinte frumoase”. Nici nu se reduce la o simțire din care lipsește „păstrarea statornică şi dezvoltarea progresivă” a credinței spre o „ţintă clară”, care este curățirea inimii și dobândirea Duhului Sfânt. Altfel râmânem doar cu încântarea și mulțumirea de sine, în timp ce în suflet patimile și răutățile ne vor otrăvi în continuare cugetele, gândurile, vorbele și faptele. Chiar dacă nu toți vor ajunge la „culmea virtuții”, totuși, prin dorință sinceră și sârguință, oamenii se fac „mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului” (Sf. Antonie cel Mare). Adevărata „călătorie” care ne împlinește, ca oameni chemați de Dumnezeu la desăvârșire, este cea interioară, o experiență transfiguratoare în harul Duhului Sfânt care ne descoperă Împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru. Amin (postat pe fb de ioan monahul)