Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul; dar cele ce ai strâns ale cui vor fi?

27.11.2020 04:31

Mulţi se tem de moarte. Unii oameni nici măcar nu ne îngăduie să vorbim în prezenţa lor despre Dumnezeu şi despre moarte. Este dureros, căci ei se tem de moarte tocmai pentru că nu vor să cugete la Unul şi adevăratul Dumnezeu, îşi născocesc propriile lor religii, de vreme ce au nevoie de un sprijin, însă ele se dovedesc a fi un reazem înşelător. Religiile lor mincinoase nu-l pot mântui pe om. Nu există decât o singură religie adevărată pe lume, şi aceasta este creştinismul, ortodaxia, care nu este o născocire a creştinilor, ci le-a fost dată tuturor oamenilor ca descoperire de Sus. Capul acestei religii este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, a murit pentru noi şi a înviat, trăgându-i la Sine pe toţi cei care s-au unit cu Duhul Său, care cred în cuvântul Lui şi poartă Numele Lui cel Sfânt.

Moartea este nemiloasă cu cei ce se tem şi se ascund de ea. Insă ea fuge de cei care o înfruntă neînfricaţi şi o privesc în faţă, aducându-şi aminte de Dumnezeu, chemându-L şi rugându-L să fie împreună cu ei în acel ultim ceas. În felul acesta clipa morţii vine cu pace şi fără durere. Cumplit lucru este frica de moarte, dar vedem cum toţi cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu se apropie de moarte cu credinţă, iar sfârşitul le este minunat şi plin de slavă, chiar dacă suferă de boli fără leac. Am putea spune că ei au aflat ceea îi cerem Domnului în rugăciunile şi cântările Bisericii, adică har şi mare milă. Pregătirea noastră pentru clipa morţii va avea sorți de izbândă numai dacă vom primi moartea ca pe cel mai însemnat şi mai sfânt eveniment din viaţa noastră, după ce am cugetat neîncetat la ea şi după ce ne-am agonisit mai dinainte ocrotirea dumnezeiască pentru acea înfricoşată zi. Rugăciunile celui care, zi de zi, vine înaintea lui Dumnezeu cu inimă arzătoare şi cu lacrimi, cerându-I să-i fie aproape în clipa morţii, se vor întoarce la el în ceasul acela ca o mare binecuvântare şi bucurie şi în el se vor împlini cuvintele Scripturii: „intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25,21).

Scriptura nu ne spune prea multe despre viaţa de după moarte, însă noi, oamenii, avem tendinţa de a ne imagina o sumedenie de lucruri. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Domnul va veni din nou şi că în ziua celei de-a doua şi slăvitei Lui veniri vom fi răpiţi în nori ca să-L întâmpinăm în văzduh. Şi tocmai când ne-am aştepta ca Sfântul Pavel să ne spună mai multe despre ziua aceea, el încheie abrupt: „şi aşa pururea vom fi cu Domnul“ (1 Tes. 4,17). Aşadar, pentru noi, bucuria, viaţa şi raiul înseamnă a fi împreună cu Hristos. El este lumina şi pacea noastră.

„Nu vă întristaţi, noroade, că este greu de trăit”, îndeamnă Sfântul Siluan. „Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Domnul, şi El vă va da, căci este milostiv şi vă iubeşte“. Cu adevărat, greu ne este traiul, căci căutăm a ne scăpa viaţa din blestemul morţii. Petrecerea noastră pe pământ este vremea care ne-a fost hărăzită pentru a învăţa să murim, dar, din păcate, nimic din cele pe care le învăţăm în această viaţă nu ne ajută să înfruntăm sfârşitul. Generaţia noastră a învăţat să se încreadă în propriul intelect, în propria-i judecată, or aceasta devine o stavilă în pregătirea pentru clipa morţii, clipa în care toate puterile ne vor părăsi. Atunci chiar şi mintea noastră cea minunată, în care ne-am pus toată nădejdea, ne va părăsi. Oare ce va putea să ne ajute să înfruntăm ceasul morţii, când vom fi sărmani şi lipsiţi de orice ajutor omenesc? Şi apoi, cine poate să înveţe a muri? Simţim gustul morţii ori de câte ori ceva ne pricinuieşte suferinţă, ne ameninţă viaţa, sau ne zdrobeşte inima.

Asemenea necazuri şi greutăţi sunt împrejurări care înlesnesc dobândirea unei atitudini drepte în faţa morţii. Moartea este o realitate a vieţii, însă felul în care murim este mult mai puţin important decât felul în care ne raportăm la ea. Pentru creștini, moartea este naşterea noastră întru viaţa cea veşnică. Toate strădaniile noastre de a învăţa cum să ne rugăm, cum să ne smerim, cum să ne încredem, nu în noi înşine, ci în Dumnezeul cel Viu, nu au decât un singur scop: şi anume să ne pregătească pentru ziua cea mare în care vom muri.

Şi în Care Dumnezeu ne punem încrederea? In Dumnezeul Care în viază pe cei morţi (2 Cor.1,9). Pe El vrem să-L cunoaştem, în El vrem să ne încredem în ceasul în care ne vor părăsi puterile trupeşti, atunci când niciun om nu ne va putea veni în ajutor. Singurul lucru care ne va ajuta atunci va fi atitudinea duhovnicească pe care am cultivat-o de-a lungul vieţii, aceea de a nu ne încrede în noi înşine, ci doar în Hristos, Cel Ce a murit şi a înviat, şi Care de aceea poate să învie morţii, căci „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9). Murim şi, iată, suntem vii în Iisus Hristos (Apoc. 1,18). Viaţa aceasta trecătoare care ne-a fost dată este de mare preţ, căci ea este singura noastră şansă de a ne pregăti pentru clipa cea mare şi sfântă a întâlnirii noastre cu Dumnezeu, ziua adevăratei noastre naşteri în neclintita împărăţie cerească (Evr. 12, 28).

Aşadar, intrarea noastră în veşnicie este adevărata noastră zi de naştere. Şi dacă vrem să o sărbătorim cu cinstea cuvenită şi să ne alăturăm praznicului celor nou-născuţi în ceruri, atunci când masa de seară ia sfârşit, în loc să zăbovim la taifas, e mai bine să ne „îngropăm” în odaia noastră. E mai bine să stăm înaintea Domnului după putinţele noastre şi să luăm aminte la înfricoşatul ceas al morţii şi să zicem: „Doamne, în ceasul morţii mele voi fi neajutorat şi neputincios a mă ruga, de aceea rogu-Te, Doamne, pomeneşte-mă. Acum, cât încă mai sunt în stare, mă rog Ţie, vino şi îmi ajută în ceasul acela. Milostiv fii mie, bunule Doamne, şi în înfricoşatul ceas în care toate puterile mă vor părăsi şi nu voi mai fi în stare să strig către Tine, când nici înger, nici om nu mă vor mai putea ajuta, vino Tu, Doamne, în ajutorul meu şi îmi dă mie negrăita bucurie a mântuirii Tale.”

Sa vedem pilda bogatului nebun de astazi. Ei bine, pentru doua lucruri a condamnat Domnul pe acest bogat. Intai, pentru egoismul sau, si, in al doilea rand, pentru materialitatea gandirii lui. In ce consta egoismul bogatului? Vedeti, Evanghelia trece peste faptul ca omul acesta era bogat. Nu intereseaza ca avem de-a face cu un om bogat, spre deosebire de o alta pericopa evanghelica, unde bogatia constituia marea problema a tanarului care „a plecat intristat” (Mt.9,16-26). De data aceasta nu bogatia deranjeaza, ci felul in care gândeste bogatul sa se foloseasca de ea. Deranjeaza egoismul sau!

Si-a vazut tarinele si holdele rodind din belsug; si-a vazut adunate roadele in batatura si primul lucru la care s-a gandit a fost sa-si mareasca hambarele. Din rationamentul bogatului a lipsit orice gand de multumire si recunostinta fata de Dumnezeu, Care a daruit aceasta minunata taina naturii, ca dintr-o samanta atat de mica sa rodeasca planta mareata si roditoare; Care a dat ploaie si soare la vreme ca sa poata creste holdele si Care l-a daruit pe el cu sanatate sa se poata bucura de roadele sale! Dar, cate motive n-ar fi avut bogatul ca sa-I aduca slava si multumire lui Dumnezeu? Lipseste, insa, cu desavarsire Dumnezeu din gandurile si planurile sale. A facut abstractie de Cel ce ii daruise, de fapt, totul…

Dar, luati aminte!  Daca am sti noi, si daca am vedea cu ochii cati demoni se invart prin vazduhuri si in locuri pustii si fara apa, si prin sate, si prin orase unde sunt case de pacate, tot felul de pacate pe care le-am mai amintit, ne-am infricosa si poate am muri de frica. Dar Dumnezeu ne cruta ca sa nu vedem si sa intelegem si sa credem cuvantul Evangheliei si sa ne temem de pacat, nu de diavol, de pacat sa ne temem. Degeaba ma tem de diavol, daca de pacat nu ma las! Trebuie sa-l paraseasca, altfel moare cu el si se duce cu cei rai prin lume acolo unde sunt toti diavolii; daca nu ne-om pocai, daca nu ne-om smeri, daca nu ne-om spovedi, daca nu le-om parasi, mergem in adancul adancului din iad.

Mai este egoist bogatul si pentru faptul ca nici aproapele nu incape in gandul si in mintea sa. In planurile sale are loc doar „el” pentru ca asa se intampla de cele mai multe ori cu mintea incetosata de bogatie: nu este loc acolo decat numai pentru „sine”. In mintea si inima omului egoist si coplesit de bogatie, adesea nu mai poate incapea nimeni afara de el insusi. In mijlocul acestor daruri revarsate de Dumnezeu asupra sa, bogatul a ramas singur si egoist. Nu a mai fost loc si pentru Dumnezeu. Nu s-a mai aflat loc nici pentru aproapele. Nu s-a mai gasit loc pentru nimeni, fara numai pentru sine. Acesta este una din explicatiile „nebuniei” bogatului din Evanghelia de astazi.

Am spus insa ca bogatul a fost numit „nebun” si pentru „materialitatea” gândirii lui. Pentru ca si-a inchipuit ca sufletul sau este tot atat de material, pe cat ii era si conceptia sa despre el. Pentru ca, dupa ce a gasit solutia maririi hambarelor, ca in sfarsit sa-si poata linisti constiinta chinuita de stresul bogatiei, s-a adresat sufletulul sau: „Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te!” Cine? Sufletul? Dupa abordarea atat de egoista a bogatiei observam acum o alta monstruozitate la bogatul de astazi: el sta de vorba cu sufletul sau ca si cum ar vorbi materiei. Se adreseaza sufletului sau, atribuindu-i necesitati materiale: adica mancare, bautura, distractie. Adica, exact ceea ce nu are nimic comun cu sufletul! Sta de vorba cu sufletul sau cat se poate de material, uitand ca sufletul nu se hraneste cu acestea, ci tocmai cu opusul lor. Caci, sufletul nu are odihna decat in «lucrare», in lucrarea binelui. Nu se hraneste cu mancare, ci cu nemancare – cu post, adica. Nu se veseleste cu bautura, ci cu abstinenta. Acestea reprezinta hrana si odihna sufletului! Nebunia bogatului a ajuns pana acolo incat, stand de vorba cu sufletul sau, i se adreseaza aceluia ca unui tovaras „de carciuma”.

Iata de ce l-a numit „nebun” Dumnezeu pe bogatul acesta. De aceea, mesajul Evangheliei de astazi nu poate fi decat acela de a fugi de aceste nebunii, pentru care Dumnezeu a judecat atat de aspru pe bogat. Intr-o lume in care suntem panditi tot mai mult de egoism: fiecare este mai mult pentru sine; nimeni nu mai are inima pentru celalalt; toti privim cu invidie, cu dispret si cu rautate la cel de langa noi, nu cumva sa ne-o ia inainte… Intr-o lume in care ne doare numai de noi insine si ne pasa tot mai putin de cei din jur; intr-o societate care cultiva tot mai mult egoismul; cultiva individul si nu persoana sau personalitatea; cultiva omul, dar nu omul lui Dumnezeu; nu omul format din trup si suflet, ci doar omul material; intr-o lume in care ne surprindem atat de mult gandindu-ne numai la noi insine, facandu-ne planuri peste planuri fara de Dumnezeu si dorindu-ne numai binele acesta material si pamantesc… 

Cat de mult lipseste din gandirea noastra raportarea la aproapele si la Dumnezeu?! De cate ori nu ne surprindem si noi vorbind cu sufletul nostru asa cum a facut-o bogatul de astazi? Si, stand de vorba cu noi insine, de cate ori nu ne aratam preocupati, sau mai bine zis obsedati, doar de lucruri materiale si trecatoare, ce se epuizeaza si se consuma in viata aceasta?… asadar, sa fugim de egoism. Sa facem, adica, si lui Dumnezeu loc in fiinta noastra. Lui, Care a creat-o. El a creat lumea si toate cele pe care le vedem in jurul nostru si, cu toate acestea, de multe ori Lui nici nu-I mai facem loc in inima si in gandurile noastre! Suntem plini de noi insine, si nu mai incape acolo nici macar Dumnezeu, daramite aproapele, pe care indraznim adeseori sa-l privim cu dispret sau sa-l judecam aspru, socotindu-l neimportant. 

Cat priveste sufletul, Evanghelia ne indeamna sa intelegem ca acesta nu se hraneste cu tot ceea ce este „la moda” in ziua si in lumea de astazi. Tot ceea ce este mai la moda astazi pare a avea din ce in ce mai putin de-a face cu sufletul din noi. Iata cat de actuala este aceasta pericopa si, totodata, cat de binevenita! Tot ceea ce este promovat de lumea aceasta: pe strada, pe panourile publicitare, in media si pretutindeni, toate acestea nu fac doi bani pentru sufletul din noi! Si cu toate acestea, adeseori cadem in capcana inversarii valorilor si ne trezim vorbind sau gandind numai despre acelea si lasand loc atat de putin, daca nu cumva deloc, lui Dumnezeu sau aproapelui in inima si in fiinta noastra.

Evanghelia de astazi ne arata, de asemenea, că ceea ce, cu disperare, vom cauta sa punem in cosciugul nostru ori sa strangem in casele noastre nu vom lua cu noi dincolo, ci doar acelea pe care le vom darui lui Dumnezeu si aproapelui. Este paradoxal cum in lumea cealalta vor ajunge numai bunurile la care suntem gata sa renuntam aici, adica sa le daruim celuilalt! 

Nu cele pe care ni le indesa in buzunare si in „suflet”, ci doar cele pe care le vom darui aproapelui. Doar acelea vor putea trece vamile vazduhului si vor putea ajunge in viata de dincolo, pentru a se constitui in adevarate bogatii! Pentru ca, incheie Evanghelia de astazi, asa se intampla cu toti aceia care aduna comori aici, si nu vor intelege sa se imbogateasca in Dumnezeu. Asadar, doar aceia dintre noi care vom intelege aceasta taina si cum sa ne imbogatim in Dumnezeu vom scapa de judecata Sa aspra — „nebunule” — si vom putea dobandi binecuvantare si viata vesnica

Bogatul avea multă bogație dar nadajduia la alta. Si Dumnezeu cel iubitor de oameni nu l-a osandit de la inceput pentru purtarea lui lipsita de recunostinta, ci mereu ii adauga alta bogatie la bogatia de mai inainte, doar-doar il va satura odata si-i va indupleca sufletul sa fie darnic si milostiv. Sfantul Ioan Gura de Aur, care avea multa iubire pentru aproape­le, le spunea pastoritilor sai: „Cei ca­re cheltuie fara nici o socoteala banii lor, cumparandu-si mai mult decat hrana si bautura necesara, sunt vino­vati inaintea lui Dumnezeu. Aceasta cheltuiala rea nu este lipsita de pe­deapsa, pentru ca banii care ti-au fost dati de Dumnezeu spre intreti­nerea trupului si spre ajutorul sara­cilor sunt cheltuiti fara nici un sens. Purtarea aceasta inseamna folosirea rea a talantilor!” (Despre soarta). „Deci foloseste-ti bine averile tale, ca sa castigi indoit, si prin milostenie, si prin buna chiverniseala!” (Despre vaduvie).

„Unui bogat“, spune Evanghelia, „i-a rodit tarina; si cugeta intru sine, zicand: „Ce voi face? Strica-voi jitnitele mele si mai mari le voi zidi“.” Desi cunoastem ce lucru insemnat este sa-l ajutam pe aproapele, echiva­lent cu a-L ajuta pe Hristos (Mt 25,40), cand vine momentul sa aju­tam pe unul dintre fratii Lui neinsemnati (Mt 25,40) „patim ceva”! Ne cuprinde zgarcenia, mâna noastra tremura si, daca in final ii dam ce­va, ii daruim cât de putin putem, desi atunci cînd facem cheltuieli suntem sparti la mana. Cu alte cuvinte, in ce­ea ce foloseste sufletului nostru sun­tem foarte stransi la mana, dar in ceea ce-l pagubeste, suntem foarte darnici. Sa luam aminte la acest aspect!

Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca atunci cand dam ceva pentru Hristos fratelui sarac, in fe­lul acesta ne punem banii si intreaga noastra casa la loc sigur. Suma darui­ta este ingerul nostru pazitor. El scrie: „In paralel cu punga ta sa ai si alta punga. Si pune in aceea banii pentru saraci, pentru Hristos. Astfel iti vei pazi si punga ta. Fa-ti casa biserica, pentru ca acolo unde exista o astfel de punga, diavolul nu se apropie. Ea es­te siguranta casei tale, paza mai buna si decat scuturile, si decat sagetile, si decat sulitele, si decat garzile de sol­dati!” (Despre milostenie, 4). Carui om nu i-ar fi mila de un suflet atat de chinuit? Nefericit, din pricina belsugurilor tarinilor sale; nefericit, din pricina bogatiilor pe care le avea; si mai nefericit, din pricina celor asteptate. Pamantul nu-i produce roade, ci-i odrasleste suspine; nu-i aduna belsug de roade, ci griji, necazuri si incurcatura groaznica. Se plange la fel cu cei saraci. Oare cel stramtorat de saracie nu da drumul aceluiasi strigat: „Ce voi face? De unde hrana? De unde haine?” Aceleasi cuvinte le rosteste si bogatul: „Ce voi face?” Se tanguie, macinandu-ise inima de griji. Ceea ce bucura pe altii, aceea il mistuie pe lacom.” „De-ar curge in valuri bogatia“, “nu va lipiti inima de ea“.

Tu, insa, bogatule, pui stavila bogatiei care se revarsa, astupi gaurile prin care poate sa iasa. Ce-ti face insa bogatia stavilita si inchisa? Pentru ca-i inchisa cu sila inauntru si-i prea multa, rupe stavilarele, darama hambarele bogatului si darama jitnitele lui intocmai ca navala dusmanilor. Bogatul, insa, nu se da batut; zideste alte hambare mai mari, si nu-i sigur de nu le va lasa tot stricate mostenitorului sau.”

Mai fericit este a da decat a lua, spune Sfanta Scriptura (Fap­te 20, 35). Dar este oare acest lucru adevarat? Pui la indoiala cuvintele Sfintei Scripturi? „Cu cat cetateanul participa mai mult la treburile comu­ne, cu atat se simte mai fericit. Fericirea aceasta este superioara fericirii pe care o aduce un salariu mare!”, au tras concluzia sociologii elvetieni de la Universitatea din Zurich, care au facut studiu de caz pe 6000 de elve­tieni bogati („Politica”, 2002). Ati vazut ca oamenii se simt mult mai fericiti cand au de oferit ceva semenului, si nu cand profita de boga­tiile lor? Incercati si voi aceasta, daru­iti din salariul vostru lunar, din toata inima, o suma cat de mica unui om lihnit de foame, si veti simti o bu­curie mai mare decat aceea ca aveti bani! Cand primesti, ti se umple buzunarul, cand daruiesti, ti se umple inima! Si este de mii de ori mai bine sa ti se umple inima decat buzunarul, nu exista bucurie mai mare decat aceas­ta ;Veselia inimii este viata omului (Isus Sirah 30,16, 22). Se spune ca „prin bani poti sa cumperi orice, in afara de fericire”, iată „Prin bani poti sa cumperi fericirea!” cand îi ajuti pe saraci.

Dar poate vei spune: „Bogatii, cei care au mult, sa daruiasca! Eu sunt sarac, si cat castig, de-abia imi ajunge! Ce sa mai dau?” Si la tine se refera cu­vintele Domnului: Mai fericit este a da decat a lua!… Fiti milostivi (Lc 6,36). Si vaduva din Sarepta Sidonului, cu toate ca era foarte saraca, a primit din toata inima sa-l gazduiasca pe profe­tul Ilie (III Regi 17). Si cea­lalta vaduva din Evanghelie, cu toate ca si aceasta era saraca, a aruncat ultimii doi banuti in Templu (Lc 21,1). Si Hristos, Care era prezent, a la­udat-o, spunand despre ea ca a arun­cat mai mult decat toti. Caci toti ceilalti au aruncat din prisosul lor, in timp ce aceasta din saracia ei a aruncat tot ce avea pentru viata (Lc 21,4). Acelasi lu­cru este valabil si pentru tine care esti sarac, care oferi din saracia ta. Astfel vei avea din prisos binecuvantarea lui Dumnezeu. Gandeste-te, omule, la Cel care ti-a dat bogatia! Adu-ti aminte de tine instuti, cine esti, de la Cine ai luat bogatiile tale si pentru ce ai fost preferat multor oameni! Esti slujitorul bunului Dumnezeu, iconomul semenilor tai.

De unde este, dar bogatia ta? De spui ca o ai datorita intamplarii, atunci esti un necredincios, ca nu cunosti pe Creatorul tau si nu multumesti Celui ce ti-a dat bogatia. De marturisesti ca o ai de la Dumnezeu, spune-mi motivul pentru care ai primit-o de la El. Nu este oare nedrept Dumnezeu ca a facut intre oameni o repartitie neegala a bunurilor? Pentru ce tu esti bogat si acela sarac? Negresit, pentru ca tu sa-ti primesti rasplata bunatatii tale si a administrarii credincioase a bogatiei, iar acela sa fie cinstit cu marile recompense ale rabdarii. 

„Nebune, in aceasta noapte, iti vor cere sufletul tau de la tine! Iar cele ce-ai gatit ale cui vor fi?“  Batjocura cuvenita nebuniei lui e mai mare ca osanda cea vesnica. Avea sa fie luat de pe pamant in putina vreme si totusi isi facea planuri de viitor, spunand: „Strica-voi jitnitele mele si mai mari le voi zidi!“ De le vei umple pe acestea, ce vei mai nascoci oare? Le vei strica din nou si iar le vei zidi? Poate fi oare o mai mare nebunie sa te chinui mereu sa zidesti cu zel si sa darami cu zel? De vrei, ai jitnite: casele saracilor! „Strangeti comoara in ceruri!” Comorile stranse acolo nu le mananca moliile, nu le strica putreziciunea, nu le fura hotii!”

Domnul i-a amintit in vestitele Fe­riciri, printre putinii Sai alesi, si pe cei milostivi: Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi miluiti (Matei 5, 7). In ziua Ju­decatii le va spune acestora: Veniti, bi­necuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeie­rea lumii! Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit (Mt 25, 34-36). Nu exista om mai intelept decat cel mi­lostiv, care daruieste cele pamantesti, stricacioase, si le dobandeste pe cele nestricacioase, pe cele ceresti. De asemenea, nu exista om mai nesabuit decat lacomul, care mereu aduna si niciodata nu are, si la final cumpara iadul prin «economiile» lui (Parintele Paisie Aghioritul). Este cumplita nepasarea noas­tra, sa auzim in fiecare zi la te­levizor, la radio, despre criza, saracie, noi, robii lui Hristos Cel milostiv, si sa nu fim miscati catusi de putin, sa nu facem ceva ca sa-l usuram pe fratele nostru! Este cu desavarsire infricosa­tor ca „Hristos in persoana aproape­lui nostru sa Se topeasca de foame, si noi sa crapam de imbuibare!” (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Oh, vom primi rasplata pen­tru faptele noastre si, cel mai rau, sa nu asteptam mila in Ziua Judecatii (Iac 2, 13)!  Domnul a grait: A zecea parte din bunurile tale sa Mi le daruiesti Mie, Mie sa Mi le oferiti, caci Mi le-ati ra­pit, le aveti in casele voastre! (Mal 3,8-10). Cu alte cuvinte, cand nu oferim Domnului ceea ce-I datoram (a zecea parte din veniturile noastre), ci pas­tram bunurile pentru noi insine, pe acestea Domnul le socoteste furt, rapi­rea saracului in casele voastre (Mal 3,10). Ţinand in casa partea saracului este ca si cum il furam pe acesta, punandu-i in primejdie supravietuirea.  Asadar, mai tarziu sau mai devreme, vom primi plata faptelor noastre, printr-o boala sau prin furtul averii noastre, printr-o intorsatura a lucrurilor.

Amintiti-va ca in fata portii casei luxoase a bogatului din parabola  sedea un zdrentaros, un semen sarac, pe nu­me Lazar, in timp ce acest bogat purta cele mai scumpe vesminte, se imbraca in porfira si in vizon (Luca 16, 19). Bo­gatul manca in fiecare zi, pana crapa, cele mai bune mancaruri, desfatandu-se in toate zilele in chip stralucitor, in timp ce Lazar, nu­mai piele si os, incerca sa se sature din firimiturile care cadeau de la masa lui. Deci nu merita iadul? Dar si celalalt bogat nebun din parabola de azi, ardea de grija doar pentru sufletelul lui, doar pentru roadele pastrate pentru el. Vo­ia sa darame jitnitele, sa zideasca al­tele mai mari si sa adune acolo toate bunatatile lui, ca apoi sa spuna sufle­tului. Nici prin gand nu-i pasa de soarta seme­nului sarac! Si a fost chinuit. N-a me­ritat iadul? Duceti-va de la Mine, bleste­matilor, in focul cel vesnic, gatit diavolu­lui si ingerilor lui! Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati prmit; gol, si nu M-ati imbracat, va spune Domnul celor bles­temati in Ziua Judecatii (Mt 25, 41-43).

Bogatul nebun pierde de două ori cel care, din pierderea materială, ajunge la deznădejde.  Deznădejdea este o stare sufletească negativă. Ar trebui, în momentul în care cineva pierde material, să spună: pierd ceva ce, în fond, nu am avut. Revin la zero. Este un nou început, aceasta este cea mai bună aşezare, dacă pierdem tot ce am dobândit, dăm slavă lui Dumnezeu că ne-am bucurat până acum de căsuţă, de slujbă, de un oarecare confort şi o luăm de la început. S-ar putea ca noul început să fie o şansă pentru o viaţă mai adevărată decât cea pe care am dus-o până acum.  Ar fi grav, cum spune Sf Ioan Gură de Aur, să pierdem şi acest al doilea prilej, care vine sigur printr-o mustrare. Omul trebuie să recupereze, să reconsidere lucrurile, în astfel de situaţii.

Sa fiti milostivi, asa precum Tatal vostru cel Ceresc mi­lostiv este (Lc.6,36). Prin invatatura Lui revolutionara, Hristos a schimbat cursul omenirii. Crestinii au pus in­ceput faptelor iubirii! Primul in isto­rie care a creat „fundatii de folos ob­stesc” a fost Sfantul Vasile cel Mare. Fundatia uriasa infiintata de el (care dupa moartea lui s-a numit Vasiliada) cuprindea lacasuri pentru straini, vaduve, saraci, leprozerie si spital. Era o lucrare nemaiintalnita in epoca! Ceea ce inseamna ca daca Hristos n-ar fi venit n-am fi stiut astazi ce inseamna omenia!

Am făcut toţi din bani dumnezeul nostru! Există o alternativă la acest dumnezeu fals şi înşelător. Este Dumnezeul cel viu şi adevărat, neamăgitor. Să ne îndreptăm spre El. Să strigăm în sinea noastră, „Doamne, iată, am pierdut tot! N-a fost direcţia bună, ne-am amăgit. Unde eşti, Doamne? Se tot vorbeşte despre Tine! Se spune că eşti înlăuntrul nostru! Unde eşti?” Să ne luăm de piept cu Dumnezeu! Se va bucura! Ne oferim şansa de a-L descoperi. Se vor trezi în noi stări mai preţioase, bucurii mai autentice, poate nu atât de sesizabile. Prin astfel de cutremure, omul poate deveni mai sensibil la realităţile netrecătoare, care-l umplu cu adevărat. Şi săracul, şi bogatul, şi înţeleptul, şi neînţeleptul, şi puternicul, şi neputernicul, toţi au acces la valorile esenţiale umane: la dragoste, la bunătate, la blândeţe, la iertare, la bucurie, la linişte şi la toate celelalte. Este nevoie de o simplă schimbare de macaz, de o simplă schimbare de orientare, dinspre această lume care ne obsedează şi bunurile ei materiale, înspre lumea duhovnicească, înspre bucuria sufletului şi a inimii noastre.

Adevărat este cuvîntul Domnului, pe care l-a spus, că nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu, comuniune cu El, îm­preună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci când pără­sim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se apleacă spre celelalte. Aceştia declară că lucrea­ză pentru împărăţia cerurilor, dar nu-şi aduc aminte de porunca Domnului pe care a spus-o: «De veţi avea toată grija pentru împărăţia cerurilor, nu vă voi lipsi de cele trebuitoare firii celei văzute, ci vă vor veni vouă toate împreună cu celelalte». «Oare se îngrijeşte El de păsările cerului cele fără de suflet, zidite pentru voi, şi nu are grijă de voi?». Nicidecum.

Celui ce se îngri­jeşte de cele duhovniceşti, sau de vreuna dintre ele, cele trupeşti i se dăruiesc fără să se îngrijească de ele, cînd îi lipsesc şi cînd vine vremea. Iar cel ce se îngrijeşte peste trebuinţă de cele trupeşti cade de bună voie şi de la Dumnezeu. Deci de ne vom strădui să ne îngri­jim de cele ce trebuie făcute pentru numele Domnului, Se va îngriji El însuşi de amîndouă felurile, după mă­sura nevoinţei noastre. Drept aceea, să căutăm trăirea cu Dumnezeu nu în cele trupeşti, uitînd de lucrurile sufletelor noastre, ci să ne întoarcem toate faptele noastre spre nădejdea celor viitoare. Căci cel ce s-a predat odată pe sine lu­crării virtuţii, din dragostea sufletului său, şi doreşte să desăvîrşească lucrarea ei, nu se îngrijeşte iarăşi de cele trupeşti, fie că le are, fie că nu le are. 

Fără îndo­ială, Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei virtuoşi să fie ispitiţi de acestea şi lasă ca ispitele să se ridice împo­triva lor în orice loc. Căci îi loveşte în trupul lor, ca pe Iov, şi-i aduce la sărăcie şi la depărtarea oamenilor de ei şi-i loveşte în cele ce le-au dobândit. Dar de su­fletul lor nu se apropie vătămarea. Nu e cu putinţă ca atunci cînd umblăm în calea dreptăţii sa nu ne întîmpine mâhnirea şi ca trupul să nu sufere de boli, de dureri şi să rămînă neclintit, dacă dorim să vieţuim în virtute. Degeaba esti bogat, esti sarac, pentru ca n-ai ramas niciodata cu tine insuti sa vezi ceea ce esti. Si daca vrei sa ramai cu tine insuti, sa vezi ceea ce esti cu adevarat, atunci vinde tot ceea ce ai, vinde tot ceea ce crezi ca reprezinta viata ta si vino si urmeaza-Mi Mie. Atunci ramai cu tine insuti si vezi cat esti de gol de Dumnezeu si cat esti de plin de tine insuti. Si daca esti plin de tine insuti si gol de Hristos, atunci nu vei ajunge decat la disperare. Esti cel mai sarac, chiar daca esti bogat.

Logica lumii de astazi este o logica falimentara: vrem sa devenim “cei mai bogati oameni din cimitir”, dar nu bogati in Imparatia cerurilor. Sfanta Evanghelie de astazi ne arata ca mantuirea este aici, in noi insine, ne arata ca bogatia este, de fapt, bogatia launtrica, cea cu care putem merge oriunde, putem merge prin pustia lumii acesteia, putem merge prin aceasta pustiire cu care diavolul incearca sa ne descurajeze: cu boli, cu suferinte si cu tot ceea ce inseamna aceasta descurajare pana la moarte. Insa in momentul in care noi constientizam ca Il avem pe Dumnezeu intotdeauna ca Parinte, ca indraznim sa-L rugam sa fie impreuna cu noi, sa ne tina de mana in calitatea Sa de Parinte. Mantuirea este darul lui Dumnezeu si oricat ni s-ar parea de imposibil, de greu: “Cele ce sunt cu neputinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu” . Sa indraznim sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne daruiasca aceasta bogatie launtrica si aceasta constiinta: “Doamne, unde vom pleca de la Tine, ca la Tine sunt cuvintele vietii vesnice!”. Sa-L cautam pe Dumnezeu indiferent de vremuri, pentru ca El este aici, inlauntrul nostru.

Tot ceea ce avem, inclusiv viata, nu ne apartine pentru ca nu noi am creat-o, ci Dumnezeu. Tot ceea ce avem, tot ceea ce suntem, este dragostea. Aceasta avere pe care atunci cand crezi ca o ai in mana si o tii mai strans, atunci iti scapa printre degete. Cand spui “Este a mea”, ai pierdut-o. Dragostea este singura avere care ne este incredintata numai spre folosul celorlalti. Numai atunci cand o daruiesti, cand o imparti, poate deveni un urcus spre desavarsire, poate ramane in tine. Dar a ta nu va fi, ci a celorlalti prin tine. Nu este rau sa cauti sau sa lupti pentru desavarsire, insusi Hristos ne indeamna sa fim desavarsiti. Ceea ce este rau e faptul ca noi cautam desavarsirea in noi insine si prin noi insine.

Singur Dumnezeu este bun, dar este atat de bun, incat aceasta bunatate El ne-o incredinteaza, aceasta este averea si bogatia noastra, aceasta este chemarea cea dintai. Noi nu reusim sa implinim poruncile, daramite desavarsirea, si acest lucru se intampla pentru ca noi nu tratam aceasta chemare a lui Dumnezeu cu suficienta seriozitate, nu incercam sa o intelegem mai adanc. Ni se pare ca putem mosteni viata de veci, dormind, umbland pe cai laturalnice sau ramanand nepasatori. Indiferenta este cea care se opune iubirii, nu ura. Poruncile lui Dumnezeu nu trebuie sa fie intelese ca niste limitari, ca niste poveri. Dumnezeu insa nu obliga pe nimeni, pentru ca nu are nevoie de niste masini, de niste sclavi. Daca privim astfel lucrurile vom putea cauta spre ceea ce avem nevoie, adica spre viata, pace, liniste, bucurie, avem nevoie sa ne fie bine si binele este Dumnezeu.

Deci de Dumnezeu avem nevoie. El este viata, pe El trebuie sa-L cautam. Pe Dumnezeu Il gasim in porunci dar si in depasirea lor. Daca vrem sa mergem catre viata, trebuie sa ne luptam sa smulgem tot ceea ce se opune vietii. Toate acestea ne impiedica sa ne asemanam cu Dumnezeu, ne impiedica sa mostenim viata vesnica.Pacatul ne opreste de a mai fi familiari cu Dumnezeu. Ar trebui sa ne intrebam fiecare ce bogatie avem noi, ce imbratisam cu atata ardoare, incat nu am renunta nici pentru Imparatia lui Dumnezeu. Bogatia nu numai ca ne inrobeste, dar ne departeaza si de fratele nostru.

“Dumnezeu priveste cu ochii milostivirii Sale nu spre ceea ce ai fost, nici spre ceea ce esti, ci spre ceea ce vrei sa fii”. Aceasta dorinta trebuie sa o pazim curata in noi, orice ar fi, caci ea nu este altceva decat samanta pe care Dumnezeu a sadit-o in sufletul nostru. Iata ce spune proorocul Isaia: “Precum se pogoara ploaia si zapada din cer si nu se mai intoarce pana nu adapa pamantul si-l face de rasare, si rodeste, si da samanta semanatorului si paine spre mancare, asa va fi Cuvantul Meu, care iese din gura Mea. El nu se intoarce catre Mine fara sa dea rod. El face voia Mea si isi indeplineste rostul lui.”

Asadar, cand vom vedea pe fratele nostru cazut, lovit, descurajat, dar inca zbatandu-se, sa nu ne grabim sa tragem concluzia ca este pierdut si sa intelegem ca acest suflet este in mana lui Dumnezeu. De acest suflet Dumnezeu se ocupa personal, cu cea mai mare atentie, cu cea mai atenta purtare de grija. El este doar intr-o faza a urcusului sau, inca nu s-a sfarsit tot. Dumnezeu lucreaza chiar atunci la sufletul sau, caci este o samanta in sufletul sau care creste, chiar daca mai incet, dar creste si va aduce rod. La fel este cu fiecare dintre noi. Daca inca ne-am trezit dimineata, insemna ca Dumnezeu stie ca putem mai mult, mai avem inca ceva in noi care se poate schimba. Este timp, dar timpul acesta este inselator, trece, zboara si nu se mai intoarce.

Sfantul Ioan Gura de Aur, spune ca Hristos, privind la noi cu dragoste, ne spune: “Eu sunt tata, Eu iti sunt frate, Eu iti sunt mire, Eu iti sunt casa, Eu iti sunt hrana, Eu iti sunt hrana, Eu iti sunt radacina, Eu iti sunt temelie, sunt tot ce vrei. Ca sa n-ai nevoie de nimic Eu iti voi si sluji, caci am venit sa slujesc, nu sa Mi se slujeasca. Eu iti sunt si prieten, si madular, si cap, si frate, si sora si mama. Eu sunt totul. Un singur lucru iti cer: sa-Mi fie apropiat Mie. Eu sunt sarac pentru tine, cersetor pentru tine, pe cruce pentru tine, in mormant pentru tine. Sus, pentru tine mijlocesc, jos, solitor am venit pentru tine de la Tatal. Tu esti totul pentru mine: si frate, si impreuna-mostenitor, si prieten, si madular. Ce vrei mai mult? Pentru ce intorci spatele Celui ce te iubeste? Pentru ce te ostenesti pentru lume? Pentru ce torni apa intr-un vas gaurit? Ca aceasta faci cand te ostenesti pentru viata aceasta pamanteasca. Pentru ce-ti bagi mana in foc? Pentru ce dai pumni in aer, pentru ce alergi in zadar?” Aceasta este nadejdea. La oameni este cu neputinta, dar Dumnezeu poate si nu numai ca poate, El vrea. Dumnezeu este cu noi si atunci nimic nu este prea mult, nimic nu este prea greu.

Oare ce trebuia sa faca acest bogat zgarcit, nemilostiv, ca sa nu ajunga in iad ci sa-I urmeze lui Hristos? Stiti ce trebuia sa faca? Ceea ce n-a facut: milostenia. Cel care nu are ce sa-i mai ceri, saracul? El face bine cu un cuvant: ca indeamna pe un vecin, pe o sora, pe o crestina: “Soro, eu sarac, tu saraca, dar sa mergem la Biserica”. Ii dai un sfat de suflet. Daca bogatul facea milostenie nu-i spunea Hristos: Nebunule! si nu-l trimitea in iad sa-l dea in mainile demonilor; or, nu a facut-o! A uitat cea mai mare fapta buna care, dupa sfanta rugaciune si dupa credinta ortodoxa curata, este milostenia. Asa spun toti Sfintii Parinti: cel mai usor se mantuiesc crestinii milostivi. Nu filozofi, crestinii care stiu toata teologia  cu ce te ajuta daca tu nu ai milostenie? Cel mai usor se mantuiesc crestinii milostivi! 

Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci ni­menea nu s-a suit la cer cu răsfăţ (cu tihnă). Calea tih­nei ştim unde sfîrşeşte, iar pe cel ce se scufundă pe sine în Dumnezeu nu-l vrea Dumnezeu să fie niciodată fără grijă, însă el trebuie să fie cu grijă pentru ade­văr. Dar şi din aceasta se cunoaşte că este sub grija lui Dumnezeu, că-i trimite pururea suferinţe. Iar cei ce petrec în încercări nu sunt lăsaţi nicio­dată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu să ajungă în mâinile diavolului. Cel ce voieşte să fie în lumea aceasta fără grijă şi o doreşte aceasta, dar voieşte să vieţuiască tot­odată în virtute, e străin de calea aceasta. Căci drep­ţii nu numai că se nevoiesc în faptele cele bune, ci se şi află de bună voie într-o mare nevoinţă pentru biruirea ispitelor, pentru înrcarea răbdării lor. Dar sufle­tul care are frica de Dumnezeu nu se teme de ceva care-l vatămă trupeşte. Căci nădăjduieşte în El de acum şi în vecii vecilor. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)