Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau.

22.11.2019 12:59

Unui bogat i-a rodit țarina. Nimic rău în aceasta, Dumnezeu i-a dat belșug. Totuși pilda aceasta mai este numita si pilda bogatului neintelept, sau Pilda bogatului nebun, iar sfârsitul parabolei confirma faptul ca solutia, care parea cel putin rationala, nu a fost deloc fericita. Nebunia este antonimul intelepciunii. Am fi tentati sa credem ca bogatul a procedat corect. Pana la un punct gandirea lui a fost logica. I-a scapat un amanunt: eventualitatea mortii. Bogatul nu luase in calcul moartea, care putea interveni oricand. Isi elaborase solutia, fara sa tina seama de aceasta eventualitate. Ori, o solutie care nu ia in calcul toti factorii implicate - și mai ales că trecerea lui prin viață este efemeră, iar mântuirea și viața veșnică este scopul calatoriei sale vremelnice în lume - nu este o solutie inteleapta. Omul nu se poate asigura pe sine, oricat de inteligent ar fi, oricat de echilibrat, de econom, fiindcă toți suntem muritori.

Dumnezeu ne da foarte multe semne. Criza insasi este un astfel de semn. Cine isi putea inchipui ca un sistem financiar atat de evoluat, asa cum se propunea el insusi, poate sa aiba o sincopa de asemenea proportii? Cel mai scump lucru acum sunt banii, am inteles. Eu nu ma pricep, dar asa ni se spune. Cel mai scump lucru la ora actuala sunt banii, desi bancile sunt in jurul nostru, mai multe decat bisericile. Si totusi nu mai sunt bani. Se demonstreaza, asadar, esecul unei ideologii, care era centrata tocmai pe economisire: banca egal economie; banca egal investitie rentabila; banca, egal asigurare.

Pe langa banci exista si sistemele de asigurari, care sunt tot un fel de banci, care ne fagaduiesc asigurari, in curand si pentru vesnicie! Am inteles ca sunt unii foarte bogati, care cauta banci sa-si asigure vesnicia, daca cumva intre timp se descopera secretul nemuririi sau al invierii din morti.

Sunt vremuri de austeritate. Incep să se simtă probleme economice, din cauza crizei. Mulţi dintre noi avem credite, ajungem la momentul imposibilităţii de a mai returna împrumutul şi la disperare. Starea de disperare, de deznădejde, este aceasta o formă de păgubire a sufletului? Adică lăcomia noastră, poate nu a celor care suferă cel mai mult, dar a celorlalţi care suntem de fapt tot noi, adică fraţii, părinţii, colegii, compatrioţii noştri, care datorită lăcomiei sau datorită iubirii de stăpânire, au adus lucrurile aici. Criza reaşează lucrurile, ne smereşte un pic. Ea loveşte cultura materială despre care vorbeam, loveşte raportarea noastră la bunurile materiale. Este un prilej să recuperăm cealaltă perspectivă, să vedem că nu în bunăstarea materială stă împlinirea şi fericirea omului, ci în bunăstarea sufletească şi duhovnicească, că pierde de două ori cel care, din pierderea materială, ajunge la deznădejde.

Deznădejdea este o stare sufletească negativă. Ar trebui, în momentul în care pierde material, să spună: pierd ceva ce, în fond, nu am avut. Revin la zero. Este un nou început. După părerea mea, aceasta este cea mai bună aşezare, să spun familiei mele, în contextul actual, trebuie că dacă pierdem tot ce am dobândit, dăm slavă lui Dumnezeu că ne-am bucurat până acum de căsuţă, de slujbă, de un oarecare confort şi o luăm de la început.

S-ar putea ca noul început să fie o şansă pentru o viaţă mai adevărată decât cea pe care am dus-o până acum. Dacă omul o abordează cu oarecare răbdare şi cu oarecare înţelepciune, strâmtorarea sau presiunea lipsurilor îi oferă şansa recuperării pozitive a vieţii, adică a îmbunătăţirii. O să ne dăm seama că nu mai avem casă, dar ne avem unul pe celălalt! Este puţin lucru să ai un soţ sau o soţie? Nu mai avem maşină, dar avem copii. E puţin lucru să ai copii, care se gândesc la tine? Poate altceva echivala bucuria unui copil, a unui soţ sau a unei soţii? Sigur, nu vorbim despre situaţiile în care lucrurile acestea nu funcţionează, sunt degradate ele însele. Dar poate s-au degradat tocmai din cauza faptului că am investit aproape exclusiv în confortul material! Iată, aşadar, momentul în care ne învaţă Dumnezeu, ne presează printr-o anumită împrejurare, să ne revenim. Ar fi grav, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să pierdem şi acest al doilea prilej, care vine sigur printr-o mustrare. Omul trebuie să recupereze, să reconsidere lucrurile, în astfel de situaţii.

Am făcut toţi din bani dumnezeul nostru! Există o alternativă la acest dumnezeu fals şi înşelător. Este Dumnezeul cel viu şi adevărat, neamăgitor. Să ne îndreptăm spre El. Să strigăm în sinea noastră, „Doamne, iată, am pierdut tot! N-a fost direcţia bună, ne-am amăgit. Unde eşti, Doamne? Se tot vorbeşte despre Tine! Se spune că eşti înlăuntrul nostru! Unde eşti?” Să ne luăm de piept cu Dumnezeu! Se va bucura! Ne oferim şansa de a-L descoperi. Se vor trezi în noi stări mai preţioase, bucurii mai autentice, poate nu atât de sesizabile. Prin astfel de cutremure, omul poate deveni mai sensibil la realităţile netrecătoare, care-l umplu cu adevărat. Un pic de efort de înţelegere şi de reflecţie dacă ar face omul, şi-ar da seama că cele sufleteşti sunt incomparabil mai profitabile. In plus, nu depind în mod absolut de nici un factor exterior! Sunt la discreţia noastră!

Aceasta asezare la nivelul mentalitatii fata de lucruri este combatuta de Hristos, de Biserica si de credinta noastra. Sa nu te alipesti de aceasta lume si de oferta ei ca de ultimul scop, ca de ultima ratiune, ca de ultimul sens al vietii tale, lucru care poate fi patruns chiar si cu cea mai simpla minte.

Omul sincer, care-L caută pe Dumnezeu măcar cu jumătate de inimă, acestui om Dumnezeu îi descoperă și îi dă în conștiință ceea ce trebuie să facă. Și el vine cu conștiința în fața duhovnicului și atunci se mai roagă odată și acolo, și înainte, și după, și în timpul întâlnirii, și atunci subtilitățile acestea scot ceea ce vrea Dumnezeu să arate. Se pot lungi și pe perioade mai mari de timp, dar principalul e să căutăm să facem voia lui Dumnezeu. Și vă spun: Dumnezeu nu are rezerve în a-și face cunoscută voia și chiar prezența de fiecare dată când cerem, doar că ne trebuie și nouă un pic de răbdare, pentru că judecățile Sale sunt altfel decât ale noastre.

Îi face omului bine să asculte și să împlinească voia lui Dumnezeu. Asta-i adevărata libertate. Mă întreba cineva: care crezi tu că-i adevărata libertate? Și-i zic: adevărata libertate e libertatea de patimi. Numai diavolul vrea să-i robească, să-i stăpânească pe oameni, pentru că-L urăște pe Hristos. Se folosește de noi ca să-L rănească pe Hristos. Noi suntem rănile iubirii lui Hristos și Dumnezeu, din dragoste ne-a creat și spre libertate ne-a lăsat să viețuim. De aceea ascultarea se face din libertate.

Ca să aibă rod. Exact. Îți face ție bine să lași egoismul deoparte și să acționezi așa cum a acționat și acționează Hristos: prin iubire jertfelnică. „Dăruind vei dobândi”, cum spunea Nicolae Steinhardt și „să rodești întru răbdare”, cum spune frumos dumnezeiasca Evanghelie.

“În această luptă mulţi fraţi de-ai noştri zac la pământ, acoperiţi de răni, plini de sânge şi nu-i nimeni care să-i îngrijească: nici mirean, nici preot, nimeni; n-au alături de ei nici ajutător, nici prieten, nici frate; că toţi ne gândim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii. Numai atunci suntem tari, atunci suntem biruitori, când nu urmărim interesul nostru; acum însă suntem slabi şi ne biruie cu uşurinţă şi oamenii şi diavolul, pentru că urmărim numai interesul nostru, pentru că nu ne apărăm unii pe alţii, nici nu ne întărim cu dragostea cea după Dumnezeu, ci căutăm alte pricini de prietenie: unii neamurile, alţii obişnuinţa, alţii tovarăşii de slujbă, alţii vecinii; orice altă pricină, afară de credinţa în Dumnezeu; şi ar trebui ca numai credinţa în Dumnezeu să lege pe prieteni. Lucrurile însă se petrec cu totul dimpotrivă; suntem prieteni cu iudeii şi cu păgînii, şi nu sîntem prieteni cu fiii Bisericii“. (Sf. Ioan Gura-de-Aur)

„Unui bogat“, spune Evanghelia, „i-a rodit tarina; si cugeta intru sine, zicand: „Ce voi face? Strica-voi jitnitele mele si mai mari le voi zidi“.”

“Carui om nu i-ar fi mila de un suflet atat de chinuit? Nefericit, din pricina belsugurilor tarinilor sale; nefericit, din pricina bogatiilor pe care le avea; si mai nefericit, din pricina celor asteptate. Pamantul nu-i produce roade, ci-i odrasleste suspine; nu-i aduna belsug de roade, ci griji, necazuri si incurcatura groaznica. Se plange la fel cu cei saraci. Oare cel stramtorat de saracie nu da drumul aceluiasi strigat: „Ce voi face? De unde hrana? De unde haine?” Aceleasi cuvinte le rosteste si bogatul: „Ce voi face?” Se tanguie, macinandu-ise inima de griji. Ceea ce bucura pe altii, aceea il mistuie pe lacom.”

„De-ar curge in valuri bogatia“, spune Scriptura, “nu va lipiti inima de ea“. Tu, insa, bogatule, pui stavila bogatiei care se revarsa, astupi gaurile prin care poate sa iasa. Ce-ti face insa bogatia stavilita si inchisa? Pentru ca-i inchisa cu sila inauntru si-i prea multa, rupe stavilarele, darama hambarele bogatului si darama jitnitele lui intocmai ca navala dusmanilor. Bogatul, insa, nu se da batut; zideste alte hambare mai mari, si nu-i sigur de nu le va lasa tot stricate mostenitorului sau.”

“Mi se pare ca boala sufletului lacomului se aseamana cu patima mâncaciosilor care voiesc mai bine sa crape de prea multa mâncare decât sa dea celor lipsiti ceea ce ramane. Gandeste-te, omule, la Cel care ti-a dat bogatia! Adu-ti aminte de tine instuti, cine esti, ce administrezi, de la Cine ai luat bogatiile tale si pentru ce ai fost preferat multor oameni! Esti slujitorul bunului Dumnezeu, iconomul semenilor tai.”

“De unde este, dar bogatia ta? De spui ca o ai datorita întamplarii, atunci esti un necredincios, ca nu cunosti pe Creatorul tau si nu multumesti Celui ce ti-a dat bogatia. De marturisesti ca o ai de la Dumnezeu, spune-mi motivul pentru care ai primit-o de la El. Nu este oare nedrept Dumnezeu ca a facut intre oameni o repartitie neegala a bunurilor? Pentru ce tu esti bogat si acela sarac? Negresit, pentru ca tu sa-ti primesti rasplata bunatatii tale si a administrarii credincioase a bogatiei, iar acela sa fie cinstit cu marile recompense ale rabdarii.

Tu, care bagi totul in sanurile nesaturate ale zgarceniei, cum poti socoti ca nu nedreptatesti pe nimeni cand lipsesti de cele de trai pe atatia nevoiasi? Cine-i lacom? Acela care nu se multumeste cu cele ce are! Cine-i hot? Acela care ia cele ce sunt ale fiecaruia dintre noi! Oare nu esti lacom, nu esti hot cand iți însusesti cele ce ti-au fost date in administrarea ta? Cel care dezbraca pe cel imbracat se numeste borfas. Merita oare alt nume cel care nu imbraca pe cel gol, o data ce poate face asta? Painea, pe care tu o tii, este a celui flamand; haina, pe care o pastrezi in lazile tale, este a celui dezbracat; incaltamintea, care se strica in casele tale, este a celui descult; argintul, pe care-l tii ingropat, este al celui nevoias. Deci, pe atatia oameni nedreptatesti câtor ai putea sa le dai din avutiile tale.”

“Vorbesti întru ascuns cu tine însuti, dar cuvintele tale sunt judecate in cer. De asta, de acolo iti vin si raspunsurile. Care sunt cuvintele bogatului? Ce spune? Suflete, ai multe bunatati stranse! Mananca, bea, veseleste-te in fiecare zi!“ Ce nebunie! De-ai avea suflet de porc, n-ai putea sa fagaduiesti sufletului altceva! Atat de dobitoc esti, atat de neintelegator fata de bunatatile sufletesti, incat sa dai sufletului mancarurile destinate trupului si dai sufletului acelea pe care si stomacul le da afara!

De ti-ar fi sufletul virtuos, de-ai fi plin de fapte bune, de-ai fi prieten cu Dumnezeu, da, atunci ai avea dreptul sa spui sufletului tau sa se bucure! Dar pentru ca te gandesti la cele pamantesti, pentru ca pantecele ti-e dumnezeu, pentru ca esti cu totul trupesc, robit patimilor, asculta-ti numele ce ti se potriveste, nume pe care nu ti l-au pus oamenii, ci insusi Domnul: „Nebune, in aceasta noapte, iti vor cere sufletul tau de la tine! Iar cele ce-ai gatit ale cui vor fi?“

Batjocura cuvenita nebuniei lui e mai mare ca osanda cea vesnica. Avea sa fie luat de pe pamant in putina vreme si totusi isi facea planuri de viitor, spunand: „Strica-voi jitnitele mele si mai mari le voi zidi!“

De le vei umple pe acestea, ce vei mai nascoci oare? Le vei strica din nou si iar le vei zidi? Poate fi oare o mai mare nebunie sa te chinui mereu sa zidesti cu zel si sa darami cu zel? De vrei, ai jitnite: casele saracilor! „Strangeti comoara in ceruri!” Comorile stranse acolo nu le mananca moliile, nu le strica putreziciunea, nu le fura hotii!”

Voi, daca vreti sa ma scultati, deschideti toate usile hambarelor voastre, dati drumul bogatiei sa curga cu imbelsugare! Dupa cum apele unui rau mare cand strabat pamantul prin numeroase canale il fac roditor, tot asa si voi, dati drumul pe felurite cai bogatiei sa se reverse in casele saracilor! Daca fantanile sunt sleite din cand in cand, dau mai multa apa. Dar daca se lasa apa in fantana, aceea se strica. Tot asa si bogatia: daca sta pe loc este nefolositoare; dar daca se misca si-i data si altora, este si folositoare tuturor, si rodnica. Sa dea Dumnezeu sa nu patesti si tu ca acest bogat! Pentru aceasta s-a scris in Evanghelie pilda bogatului, ca sa fugim de asemanarea cu el. Imita, omule, pamantul! Fa roade ca el! Nu te arata mai rau decat pamantul cel neinsufletit! Pamantul nu da roade pentru propria lui desfatare, ci pentru ca roadele sale sa-ti slujeasca tie. Si tu, daca vei arata rod de binefacere, rodul acesta ti-l aduni pentru tine, ca multumirile pentru faptele bune se intorc la savarsitorii lor. Ai dat celui flamand; dar ce ai dat ramane tot al tau si ti se intoarce cu adaos. Dupa cum graul care cade in pamant da rod celui ce l-a aruncat, tot asa si painea data celui flamand aduce mult folos mai tarziu. Sa dea Dumnezeu ca sfarsitul lucrarii pamantului tau sa fie inceput al semintei ceresti!

„Şi când iubim, vei spune, contrar voinţei lui Dumnezeu?”. Atunci când noi trecem cu vederea pe Hristos flămând şi însetat, în timp ce copiilor, prietenilor şi rudelor le dăm mai mult decât au nevoie. Oare trebuie a întinde vorba mai departe? Dacă fiecare şi-ar examina cugetul său, ar găsi cum aceasta se întâmplă în multe lucruri ale vieţii noastre, însă nu aşa era acest fericit; el ştia a iubi, şi a iubi cum trebuie şi cum se cuvine, şi, deşi pe toţi îi întrecea în iubire, totuşi nu depăşea marginile iubirii. Priveşte cum amândouă acestea, frica de Dumnezeu şi dorul de a-i vedea pe romani, se găseau în sufletul său în cel mai înalt grad. A ne ruga necontenit ca să-i vadă, şi a nu renunţa când nu obţine să se ducă, este semn de o mare dragoste, iar a-i iubi şi a sta pe loc, supunându-se voiei lui Dumnezeu, este semn de cea mai mare evlavie. În alt loc, însă, rugând de trei ori pe Domnul, nu numai că nu a primit ceea ce a cerut, ci încă din contră neprimind, el a mulţumit cu totul pentru acest refuz de a fi ascultat, căci în toate întreprinderile sale el avea înaintea ochilor numai pe Dumnezeu. Aici, însă, a primit ceea ce a cerut nu chiar atunci, ci mai târziu, şi totuşi nu s-a neliniştit. Acestea le zic ca noi să nu ne tulburăm dacă nu suntem ascultaţi în rugăciunile noastre, sau suntem ascultaţi mai târziu. Fiindcă nu suntem noi mai buni decât Pavel, care în ambele împrejurări îşi mărturisea recunoştinţa. Şi cu drept cuvânt. Fiindcă, o dată ce s-a dat pe sine în mâna celui ce guvernează totul, şi cu atâta supunere, ca şi lutul în mâna olarului, el făcea ceea ce-i poruncea Dumnezeu.

Oare, omul acesta din Evanghelie, care nu putea să doarmă, ce era, bolnav? Trupeşte nu. El avea o altă boală, mult mai rea decât cancerul. Era bolnav sufleteşte. Pătimea de o boală, din pricina căreia s-au vărsat râuri de sânge. Dacă au loc războaie mondiale, pricină aceasta este, dacă ar lipsi aceasta, ar exista pace. Cum se numeşte această boală a omului din Evanghelie? Se numeşte lăcomie. Era lacom, iubitor de argint şi de aceea nu putea să doarmă toată noaptea. Adică? Era foarte bogat, avea multe clădiri. Şi în anul acela a venit peste el o binecuvântare deosebită: a adunat atâtea roade, încât nu încăpeau în magaziile sale. Se întrista. Toată noaptea se foia în pat ca şarpele. Nu-l lua somnul, pentru că încerca să-şi rezolve problema şi-şi spunea: „Ce voi face?…”.

Ce să facă? Dacă ar fi cercetat cuvântul lui Dumnezeu şi şi-ar fi aruncat un ochi în societate, cu uşurinţă şi-ar fi rezolvat problema. Caută noi magazii? Dar există; nu una sau două, mii de magazii. Care sunt? Stomacurile oamenilor. Stomacul ce este? O mică magazie, care se umple şi se goleşte. Şi bogaţii, ca acesta, au stomacul întotdeauna plin; dar stomacul săracilor adesea este gol. Existau săraci. Putea să le dea din cele ce îi prisoseau. Mulţi ar fi putut să trăiască în felul acesta. El însă se gândea doar la sine. Lozinca lui era: „Toate pentru mine!” De obicei, astfel  gândesc bogaţii; acesta este păcatul lăcomiei, blestemul umanităţii. Aşadar bogatul plănuia să zidească noi magazii pentru bunurile sale. Şi calcula că acestea i-ar fi ajuns să trăiască mulţi ani, mii de ani! Nebunie!

A trăit mii de ani? Nici măcar o noapte n-a trăit. Pentru că nu-şi terminase încă aceste gânduri şi cineva îi bate la uşă. Ce enervant şi infatuat poate să fie la ora asta? O, acest vizitator, care bătea, nu are o oră fixă. Vine oricând. Cine este? Moartea! Se prezintă şi îţi spune: În această clipă te iau; te iau pe aripile mele negre… Aşa a plecat; şi, nebunie a rămas cu planurile şi cu visele sale. Şi Hristos ne spune: aşa vor păţi şi toţi cei care gândesc la fel. „Nebune, în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine; şi cele ce ai strâns ale cui vor mai fi?” (Luca 12, 20).

Şi toţi, mai mult sau mai puţin avem lăcomie; suntem lacomi, nu ne mulţumim cu puţine. Avem lăcomie, iar lăcomia este un blestem. Lacomul nu se mulţumeşte cu cele puţine pe care le are, vrea să dobândească din ce în ce mai mult. A făcut un milion? Vrea să-l dubleze; cele două să le facă patru, cele patru opt, cele opt şaisprezece, cele şaisprezece treizeci şi două… Cine este cel mai bogat? Asa să devină, nu se linişteşte. Poate că marea ar putea să spună râurilor: „ajunge de acum, nu mai vreau apele voastre”, dar lacomul nu va spune niciodată „ajunge”. Vrea tot timpul să ia.

Va intrebati, probabil, la ce solutie ar fi recurs daca lua in calcul eventualitatea mortii. Cred ca lucrurile se schimbau, poate chiar radical. Mai ales daca intra in discutie si posibilitatea ca moartea sa survina foarte repede. Se gandea probabil sa nu tina totul pentru el, ci sa investeasca o parte din avutie in „viata de dupa moarte”, indiferent cum o concepea el. A gandit, însă, ca un „nemuritor”, fara sa fie!

Acesta este un nivel de intelegere. Un alt nivel s-ar putea referi la faptul ca, intr-adevar, a limita viata numai la a manca si la a bea, si a face din aceasta prilej de veselie, este prea putin. Pana si bunul simt ar contrazice aceasta perspectiva. Cuvantul Mantuitorului este foarte ferm: „…viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale!”

Dar mesajul central al parabolei merge mai departe, fiind consecvent cu intreaga Evanghelie. Faptul insusi de a se ingriji sa aiba ce manca si ce bea este o nebunie din perspectiva Evangheliei, adica o absurditate, un lucru neintelept. O sa va mire, dar tocmai aceasta este lipsa de intelepciune, prostia! Cu atat mai mare este nebunia, cu cat cineva se ingrijeste nu numai pentru prezent, ci vrea sa-si asigure si viitorul din acest punct de vedere, daca se poate pentru cat mai mult timp. Mantuitorul aduce aminte, si cu acest prilej, ca de cele necesare vietii omului se ingrijeste Dumnezeu, el, omul, fiind chemat sa se preocupe de lucruri mult superioare. Aceasta este perspectiva teologica.

Intorcandu-ne, insa, la perspectiva lumeasca, nici aceasta nu justifica atitudinea bogatului. Chiar daca omul s-ar limita la aceasta viata si la aceasta lume, solutia de a depozita numai pentru sine este una neinteleapta. Chiar si din perspectiva logicii, a filozofiei imanente, solutia bogatului era una neinteleapta, pentru ca, cel putin, si-ar fi creat relatii frumoase cu cei din jurul sau, daruind din surplusul recoltei sale.

Evanghelia începe așa: Zis-a Lui cineva din multime: Invatatorule, zi fratelui meu sa imparta cu mine mostenirea. Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecator sau impartitor peste voi? Si a zis catre ei: Vedeti si paziti-va de toata lacomia, caci viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale. Si le-a spus lor aceasta pilda, zicand: Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu.  (Luca 12,13-21).

Este foarte interesant cum introduce Sfantul Evanghelist Luca aceasta parabola. Mantuitorul Hristos rosteste parabola provocat fiind de cineva din multime, care Îi cere sa intervina intr-o disputa cu fratele sau. Îl ruga pe Mantuitorul sa-l determine pe fratele sau sa imparta corect cu el mostenirea. Mantuitorul il apostrofeaza spunandu-i: „Cine M-a pus pe Mine judecatorul si impartitorul averii voastre?” Contextul ii ofera prilejul Mantuitorului sa spuna ca nu in prisosul averilor consta viata noastra, ci viata este mult mai mult decat atat. Sugereaza celui care-i adresase rugamintea ca relatia buna cu fratele poate insemna mai mult decat a avea parte din mostenire. Lucrul acesta este de inteles la nivelul logicii elementare si comune. Dar nimeni nu este dispus sa sacrifice partea sa de avere pentru a pastra relatia buna cu fratele sau. In continuare, Mantuitorul rosteste aceasta parabola ca sa demonstreze ca este neintelept sa investesti numai in propria ta existenta, pentru ca singuratatea, oricat de imbelsugata ar fi ea, este un nonsens si o nebunie, chiar daca ramanem numai la nivelul lumii acesteia, al istoriei si al creatiei. Daca, insa, mergem mai departe, la existenta vesnica, pe care ne-o propune Mantuitorul Hristos, atunci lipsa de intelepciune sau nebunia sau prostia este cu atat mai mare.

Toti suntem astfel. Toti ne construim viata asa cum dorim, toti mizam ca ea va dura mult timp. Dar Domnul Iisus Hristos a spus pentru astfel de oameni, prin urmare si pentru majorita­tea dintre noi, acea parabola – despre un om bogat care a ajuns intr-o mare dilema, caci a strans re­colta bogata de grau si nu stia unde s-o puna. S-a gandit, s-a gandit si a hota­rat: Strica-voi hambarele mele si mai mari le voi zidi si-mi voi strange acolo tot graul meu si bunatatile mele, si-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe buna­tati stranse pentru multi ani: odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Dar Dum­nezeu i-a zis: „Nebunule, in noaptea aceasta iti voi cere sufletul!”

Şi săracul, şi bogatul, şi înţeleptul, şi neînţeleptul, şi puternicul, şi neputernicul, toţi au acces la valorile esenţiale umane: la dragoste, la bunătate, la blândeţe, la iertare, la bucurie, la linişte şi la toate celelalte. Este nevoie de o simplă schimbare de macaz, de o simplă schimbare de orientare, dinspre această lume care ne obsedează şi bunurile ei materiale, înspre lumea duhovnicească, înspre bucuria sufletului şi a inimii noastre.

Domnul Iisus Hristos ne-a spus ca asa se va intampla cu oricine este impovarat de astfel de preocupari, care se imbogateste mai mult in cele materia­le decat in cele duhovnicesti, care nu imparte surplusul painii sale oamenilor saraci, ci isi construieste noi jitnite. Lor le vor fi adresate cuvintele Sfantului Ioan Botezatorul: Iata, securea sta la radacina pomilor: tot pomul ce nu face roa­da buna se taie si se arunca in foc (Matei 3, 10). Astfel va fi secerat oricine care, la fel ca si bogatul nebun, nu vrea sa stie ca in jurul lui traiesc multi nevoiasi, multi oameni flamanzi, dar nu se gan­deste sa ofere surplusul de paine acelora. Şi acest bogat se gandea doar la si­ne. Gandea ca va trai multi ani si se va desfata de averea lui. Dar Domnul i-a luat viata. Sa ne infricosam de acest exemplu, sa ne infricosam de securea care ne poa­te secera in orice moment, sa ne gandim la ce inseamna sa te imbogatesti in Dumnezeu. Aceasta inseamna ca treptat, de la o zi la alta, sa te luminezi, sa te curatesti si sa te sfintesti.

“Iubirea de avutii povatuieste spre pierzare, iar neagoniseala spre mantuire. Pentru ca mantuirea omului se primejduieste sa se prapadeasca de iubirea de averi. Aceasta aduce saracia in lume, si prapadeste imbelsugarea; aceasta pricinuieste neintelegeri in lume si a intrat si intre monahi in ziua de astazi, la aschitei si la pustnici si mai vartos in toata lumea. Iubirea de argint este scaun al lui antihrist. Precum Prorocii au prorocit venirea Domnului Hristos, asa si aceasta, iubirea de avutii, a adus minciuna in lumesi preamulta ingrijire a pierzarii si a faradelegii; si momindu-se cu minciuna, oamenii fac faradelege, nedreptatesc, rapesc, fiindca adevarul l-au pierdut, iar minciuna imparateste. Adevarul este intruparea Mantuitorului Hristos si propovaduirea Evangheliei, iar minciuna este aratarea lui antihrist si imparatia lui, care va sa aduca lipsa si pierzarea in lume. Multa grija il intuneca pe om pe om si el se face nesimtitor si se face gatire spre pierzare la antihrist. Iar lucrarea acestuia este multa grija a celor desarte, materia lucrurilor lumii si castigarea metalurilor pamantului. Aceasta este capul rautatilor, povatuirea pierzarii si stricarea mantuirii. Fiindca se prapadeste mantuirea cand stapaneste pierzarea. Oamenii s-au obisnuit cu cele ale pierzarii si s-au imprumutat de datorie grea a mantuirii lor.  Ca antihrist este si ganditor si simtitor. Simtitor va veni la vremea cea randuita sa savarseasca necredinta si faradelegile lumii; precum Domnul a plinit toata dreptatea si a ridicat pacatul lumii. Ganditor, antihrist se afla si acum in lume si dintru inceput; de cand a cazut din starea lui, si lucreaza rautatea lui. A amagit pe oameni cu multa grija a celor desarte si i-a facut nesimtitori; fac desfranare, preadesfranare, pacatul sodomiei savarsesc, s-au dat la negutatoriile cele trupesti, mancand si band si au uitat pe Dumnezeu”.(sf. Nihil Athonitul)

Fericit este cel ce se imbogateste in Dumnezeu?

Se imbogateste acela care devine mare prin munca, cu migala, care de la o zi la alta se leapada de mândrie, de iubirea de sine, de aroganță, care devine treptat sarac cu duhul. Se imbogatesc cei din ai caror ochi curg lacrimi – lacrimi pentru acea necuratie care ii inconjoara, pe care n-o pot suporta inimile lor, lacrimile unei dureri nemasurate pentru suvoaiele de sange cu care popoarele crestine inrosesc fata pamantului. Se im­bogatesc cei care fara de lacrimi nu pot privi la Crucea lui Hristos.

Şi fericiti, bogati in Dumnezeu devin acesti oameni care plang cu aceste lacrimi sfinte. Sufletele lor intinate se spala si ei devin smeriti si buni, si fata de toti se poar­ta cu dragoste si cu blandete. Acestia devin flamanzi si insetati de dreptate, de dreptatea suprema a lui Dumnezeu.

Nu pantecele lor flamanzeste, ci inima lor nesatios flamanzeste de adevar, curatie, dreptate si bine. Ei devin impreuna-patimitori cu toti oamenii si milostivi, isi impart toata averea celor neferi­citi care ii inconjoara. Nu se ingrijesc sa-si construiasca case mari, ci tot ce le ramane dau apropiatilor lor flamanzi si insetati. Şi li se curata inimile de ori­ce necuratie pacatoasa, de dispretul fata de oameni, de aroganta, de preainaltarea de sine, de necuratia gandurilor, de dorintele intinate. Şi acestia devin curati cu inima.

Aceste persoane deseori sufera persecutii pentru Hristos si pentru Evanghelia Lui. Sunt grele aceste persecutii, dar ii imbogatesc in Dumnezeu pe cei care le rabda in chip cuvenit. Din persecutii ies sporiti duhovniceste, se intorc curatiti, trecand prin focul si apa cumplitelor incercari ale credintei. Şi lor le este pregatita Imparatia lui Dumnezeu. Iar cei care sunt batjocoriti pentru ca Il iubesc pe Hristos, pentru ca cred cu toata inima in Evanghelia Lui, cei care sunt ocarati, care sunt prigoniti se imbogatesc peste masura, fiindca si lor le este fagaduita Imparatia lui Dumnezeu. Şi in persecutiile pentru Hristos, si in batjocurile pentru Hristos, spo­resc in slava lui Dumnezeu inimile lor. Şi ei se schimba nu doar interior, ci se transfigureaza si exterior, fiindca ochii lor devin patrunzatori si privirea lor nu mai seamana cu privirea oamenilor din lume. Zambetul curat, luminos radi­aza de pe fetele lor bune si blande.

Ei bine, pentru doua lucruri a condamnat Domnul pe acest bogat. Intai, pentru egoismul sau, si, in al doilea rand, pentru materialitatea gandirii lui.

In ce consta egoismul bogatului? Vedeti, Evanghelia trece peste faptul ca omul acesta era bogat. Nu intereseaza ca avem de-a face cu un om bogat, spre deosebire de o alta pericopa evanghelica, unde bogatia constituia marea problema a tanarului care „a plecat intristat” (Mt. 19, 16-26). De data aceasta nu bogatia deranjeaza, ci felul in care gandeste bogatul sa se foloseasca de ea. Deranjeaza egoismul sau! Si-a vazut tarinele si holdele rodind din belsug; si-a vazut adunate roadele in batatura si primul lucru la care s-a gandit a fost sa-si mareasca hambarele.

Din rationamentul bogatului a lipsit orice gand de multumire si recunostinta fata de Dumnezeu, Care a daruit aceasta minunata taina naturii, ca dintr-o samanta atat de mica sa rodeasca planta mareata si roditoare; Care a dat ploaie si soare la vreme ca sa poata creste holdele si Care l-a daruit pe el cu sanatate sa se poata bucura de roadele sale! Dar, cate motive n-ar fi avut bogatul ca sa-I aduca slava si multumire lui Dumnezeu? Lipseste, insa, cu desavarsire Dumnezeu din gandurile si planurile sale. A facut abstractie de Cel ce ii daruise, de fapt, totul…

Mai este egoist bogatul si pentru faptul ca nici aproapele nu incape in gandul si in mintea sa. In planurile sale are loc doar „el” pentru ca asa se intampla de cele mai multe ori cu mintea incetosata de bogatie: nu este loc acolo decat numai pentru „sine”. In mintea si inima omului egoist si coplesit de bogatie, adesea nu mai poate incapea nimeni afara de el insusi. In mijlocul acestor daruri revarsate de Dumnezeu asupra sa, bogatul a ramas singur si egoist. Nu a mai fost loc si pentru Dumnezeu. Nu s-a mai aflat loc nici pentru aproapele. Nu s-a mai gasit loc pentru nimeni, fara numai pentru sine. Acesta este una din explicatiile „nebuniei” bogatului din Evanghelia de astazi.

Am spus insa ca bogatul a fost numit „nebun” si pentru „materialitatea” gandirii lui. Pentru ca si-a inchipuit ca sufletul sau este tot atat de material, pe cat ii era si conceptia sa despre el. Pentru ca, dupa ce a gasit solutia maririi hambarelor, ca in sfarsit sa-si poata linisti constiinta chinuita de stresul bogatiei, s-a adresat sufletulul sau: „Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te!”  Cine? Sufletul?

 Dupa abordarea atat de egoista a bogatiei observam acum o alta monstruozitate la bogatul de astazi: el sta de vorba cu sufletul sau ca si cum ar vorbi materiei. Se adreseaza sufletului sau, atribuindu-i necesitati materiale: adica mancare, bautura, distractie. Adica, exact ceea ce nu are nimic comun cu sufletul! Sta de vorba cu sufletul sau cat se poate de material, uitand ca sufletul nu se hraneste cu acestea, ci tocmai cu opusul lor. Caci, sufletul nu are odihna decat in «lucrare» — in lucrarea binelui. Nu se hraneste cu mancare, ci cu nemancare – cu post, adica. Nu se veseleste cu bautura, ci cu abstinenta. Acestea reprezinta hrana, bautura si odihna sufletului! Nebunia bogatului, insa, a ajuns pana acolo incat, stand de vorba cu sufletul sau, i se adreseaza aceluia ca unui tovaras „de carciuma”. Iata de ce l-a numit „nebun” Dumnezeu pe bogatul acesta.

De aceea, mesajul Evangheliei de astazi nu poate fi decat acela de a fugi de aceste nebunii, pentru care Dumnezeu a judecat atat de aspru pe bogat. Intr-o lume in care suntem panditi tot mai mult de egoism: fiecare este mai mult pentru sine; nimeni nu mai are inima pentru celalalt; toti privim cu invidie, cu dispret si cu rautate la cel de langa noi, nu cumva sa ne-o ia inainte…

Intr-o lume in care ne doare numai de noi insine si ne pasa tot mai putin de cei din jur; intr-o societate care cultiva tot mai mult egoismul; cultiva individul si nu persoana sau personalitatea; cultiva omul, dar nu omul lui Dumnezeu; nu omul format din trup si suflet, ci doar omul material; intr-o lume in care ne surprindem atat de mult gandindu-ne numai la noi insine, facandu-ne planuri peste planuri fara de Dumnezeu si dorindu-ne numai binele acesta material si pamantesc…

Cat de mult lipseste din gandirea noastra raportarea la aproapele si la Dumnezeu?! De cate ori nu ne surprindem si noi vorbind cu sufletul nostru asa cum a facut-o bogatul de astazi? Si, stand de vorba cu noi insine, de cate ori nu ne aratam preocupati, sau mai bine zis obsedati, doar de lucruri materiale si trecatoare, ce se epuizeaza si se consuma in viata aceasta?…

Evanghelia de astazi ne invata, asadar, sa fugim de egoism. Sa facem, adica, si lui Dumnezeu loc in fiinta noastra. Lui, Care a creat-o. El a creat lumea si toate cele pe care le vedem in jurul nostru si, cu toate acestea, de multe ori Lui nici nu-I mai facem loc in inima si in gandurile noastre! Suntem plini de noi insine, si nu mai incape acolo nici macar Dumnezeu, daramite aproapele, pe care indraznim adeseori sa-l privim cu dispret sau sa-l judecam aspru, socotindu-l neimportant.

Cât priveste sufletul, Evanghelia de astazi ne indeamna sa intelegem ca acesta nu se hraneste cu tot ceea ce este „la moda” in ziua si in lumea de astazi. Tot ceea ce este mai la moda astazi pare a avea din ce in ce mai putin de-a face cu sufletul din noi. Iata cât de actuala este aceasta pericopa si, totodata, cât de binevenita! Tot ceea ce este promovat de lumea aceasta: pe strada, pe panourile publicitare, in media si pretutindeni, toate acestea nu fac doi bani pentru sufletul din noi!

Si cu toate acestea, adeseori cădem în capcana inversării valorilor si ne trezim vorbind sau gândind numai despre acelea si lăsând loc atat de putin, daca nu cumva deloc, lui Dumnezeu sau aproapelui in inima si in fiinta noastra.

Evanghelia de astazi ne arata, de asemenea, ca ceea ce, cu disperare, vom cauta sa punem in cosciugul nostru ori sa strangem in casele noastre nu vom lua cu noi dincolo, ci doar acelea pe care le vom darui lui Dumnezeu si aproapelui.

Este paradoxal cum in lumea cealalta vor ajunge numai bunurile la care suntem gata sa renuntam aici, adica sa le daruim celuilalt! Nu cele pe care ni le indesa in buzunare si in „suflet”, ci doar cele pe care le vom darui aproapelui. Doar acelea vor putea trece vamile vazduhului si vor putea ajunge in viata de dincolo, pentru a se constitui in adevarate bogatii! Pentru ca, incheie Evanghelia de astazi, asa se intampla cu toti aceia care aduna comori aici, si nu vor intelege sa se imbogateasca in Dumnezeu.

Asadar, doar aceia dintre noi care vom intelege aceasta taina si cum sa ne imbogatim in Dumnezeu vom scapa de judecata Sa aspra — „nebunule” — si vom putea dobandi binecuvantare si viata vesnica. Să nu avem lăcomie, ci să fim mulţumiţi cu tot ce avem, să împărţim milostenie împrejurul nostru, să adormim cu somnul celui drept, şi să slăvim şi să lăudăm pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)