Nasterea Sf. Ioan Botezătorul
„Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta!” (Mal. 3, 1; Mt. 11, 10) La Nasterea Sfântului Proroc Ioan suntem și noi în patria Sfântului Ioan Botezătorul Înaintemergatorul Domnului, Ein- Karem. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, la Ein Karim este prăznuita pe 24 iunie. Aceasta sărbătoare este cunoscuta în popor si sub denumirea de Sânziene sau Drăgaica. Nasterea minunata a Sfantului Ioan a fost profetita de Ingerul Gavriil intr-o aratare in timpul slujbei oficiate la templu de Zaharia, tatal Sfantului Ioan. Mama sa, Elisabeta, era inaintata in varsta si fara copii, deoarece nu putea sa aiba urmasi, era necajită și se ruga la Dumnezeu. Pentru că nu va da crezare celor vestite de îngerul Gavriil, Zaharia va rămâne mut pana la punerea numelui fiului sau.
„Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său…Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii“.
Sfântul Ioan s-a născut în cetatea Orini, Elisabeta, soția lui Zaharia, l-a născut pe cel ce va fi cunoscut ca Sf. Ioan Botezătorul, ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, în satul Orini sau Ein-Kerem, în Israelul de azi, în apropiere de Ierusalim, cu șase luni înaintea nașterii lui Iisus, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminţiei lui Aaron.
Numele localitatii - Ein Karim - se crede ca a fost primit de la multimea gradinilor si a campurilor cultivate din zona (karm), fertile datorita unui izvor cu debit bun (ain). Semnificatia numelui localitatii nu este insa pe deplin lamurita: "izvorul cu apa multa", "izvorul viei" sau "izvorul Karem-ului". Izvorul din Ein Karem este numit astazi Ain Sitti Maryam, adica "Fantana Mariei".
Așa a fost și cu Zaharia, drept aceea, prin bine-vestitorul Sfântul Arhanghel Gavriil, care slujea atunci în rânduiala săptămânii sale înaintea lui Dumnezeu, a început a vorbi astfel: „Nu te teme, Zaharie, că s-a auzit rugăciunea ta şi femeia ta, Elisaveta, va naşte ţie un fiu, şi-l vei numi Ioan şi va fi ţie bucurie şi veselie şi se vor bucura mulţi de naşterea lui” (Luca 1,13).
Răspuns-a Zaharia: „Străine şi neaşteptate lucrări îmi vesteşti mie, vestitorule de bucurie; că a naşte fii la bătrâneţe nu este lucru potrivnic firii? Fiindcă eu sunt bătrân şi femeia mea trecută în zilele ei, deci, cum vom putea să zămislim şi să naştem fiu?” Îngerul a zis: „De la începutul cuvintelor tale te găsesc pe tine cu puţină credinţă, Zaharie, pentru că nu aştepţi împlinirea cuvintelor mele, căci, deşi potrivnic firei tale ţi se pare lucrul acesta, nu e potrivnic puterii lui Dumnezeu, Căruia nimic nu este cu neputinţă; că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii lui Avraam. Au nu ştii că era cu putinţă lui Dumnezeu a zidi pe Adam din pământ, iar pe Eva din coasta lui şi prea îmbătrânita Sara a-i da lui fiu pe Issac? Deci, şi femeii tale, Atotputernicul Dumnezeu îi dă să nască la bătrâneţe fiu, că s-a auzit rugăciunea ta”.
Răspuns-a Zaharia: „Eu acum aduc rugăciunile mele lui Dumnezeu pentru venirea doritului Mesia, pe care s-a făgăduit, prin gurile sfinţilor săi prooroci, ca să-l trimită mai degrabă pe pământ să mântuiască seminţia lui Avraam din robia altor neamuri. Încă mă rog şi pentru greşelile mele şi pentru neştiinţele poporului. Iar de aceasta, ca să am fiu, acum nu mă rog, că m-am învechit cu anii şi femeia mea a îmbătrânit”.
Grăit-a lui Îngerul: „Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, cu a cărui descoperire ştiu că acum nu pentru primirea fiului te rogi, ci pentru lucrurile de care spui. Însă mai înainte de bătrâneţile tale şi mai înainte de stârpiciunea soţiei tale, Elisabeta, te-ai rugat cu osârdie ca să vă dea vouă Dumnezeu să aveţi un fiu. Iar întrutot milostivul, Domnul, de Care nici cea mai mică mişcare de inimă omenească nu se tăinuieşte, Cel ce ascultă rugăciunile celor ce se roagă Lui şi face voia celor ce se tem de el, Acela, auzind rugăciunile tale cele mai dinainte, îţi dăruieşte ţie, măcar, deşi, nu degrabă, însă bine, fiu cu numele darului numit. Pentru că ştie după a Sa bunăvoire să împlinească cererile sfinţilor Săi. Şi va fi mare înaintea Domnului cel ce va să se nască ţie fiu”. Răspunse Zaharia: „Te văd pe tine, binevestitorule, că eşti înger al lui Dumnezeu, că vorba ta arată aceasta; vederea frumuseţii tale te vădeşte şi puterea cuvintelor tale mărturiseşte. Drept aceea, de la începutul arătării şi vestirii tale îndată m-am spăimântat, precum oarecând şi Daniil proorocul, văzând pe înger, s-a temut. „Am văzut, zice, o arătare mare şi n-a rămas în mine tărie”. Aşijderea şi maica lui Samson a zis: „Un om al lui Dumnezeu a venit la mine şi chi-pul lui ca şi chipul îngerului lui Dumnezeu era înfricoşat”. Drept aceea m-am temut şi eu şi nu îndrăznesc a grăi cuvinte potrivnice cuvintelor tale celor îngereşti. Însă te întreb: Pentru ce fiul, cel ce se va naşte, va fi mare? Au doar mai mare şi mai cinstit va fi decât Ieremia proorocul, către care era cuvântul Domnului cel ce zice: „Mai înainte de a te zidi eu pe tine în pântece te-am cunoscut şi mai înainte de a ieşi tu din mitras te-am sfinţit şi prooroc în neamuri te-am pus”.
Răspuns-a îngerul: „Va fi mare înaintea Domnului fiul tău, cu neasemănată mărime duhovnicească, cu care va întrece pe Ieremia. Acela s-a sfinţit mai înainte de naşterea sa, dar acesta cu mult mai mult se va umple de Duhul Sfânt, încă din pântecele maicei sale. Ieremia a fost însemnat numai ca să proorocească pentru Mesia, iar acesta înainte a fost rânduit ca şi mâna să-şi pună pe Dânsul şi să-L boteze. Încă nu numai pe Ieremia, ci şi pe ceilalţi sfinţi îi va întrece cu mărimea darului lui Dumnezeu. Că nu se va scula între cei născuţi din femei altul mai mare decât Ioan Botezătorul.
Precum o stea din toate celelalte stele covârşeşte în slavă, aşa şi între sfinţii lui Dumnezeu, unul pe altul cu slavă şi cu cinste întrece. Că şi într-ale noastre îngereşti ierarhii – zice Gavriil – care totdeauna văd dumnezeiasca faţă, nu la toţi într-un fel descoperă Dumnezeu tainele voinţei Sale, ci prin mijlocirea celor mai de sus arată poruncile celor mai de jos. Multe stele apun înainte de ivirea soarelui şi numai singur luceafărul merge înaintea soarelui. Mulţi profeţi au propoveduit despre venirea lui Mesia, pruncul însă cel ce va să se zămislească şi să se nască din tine, nu numai cu cuvântul va propovedui, ci şi cu degetul său va arăta popoarelor pe Mieluşelul lui Dumnezeu, Cela ce ridică păcatele lumii. Şi pentru aceea va fi mai mare decât toţi cei ce se nasc din femei, pentru că pe cât împlinirea vestirii celei de bucurie este mai primită decât însăşi vestirea, pe atâta mai cinstit va fi proorocul cel ce are să se zămislească şi să se nască, decât alţi prooroci.
De ce i-a dat îngerul Sfântului Zaharia acea pedeapsă de a nu vorbi până se naşte pruncul? Cei mai mulţi dintre noi poate am spune că pentru că nu a crezut că este înger al lui Dumnezeu, pentru că s-a îndoit. Nu! Nu s-a îndoit, a crezut că îngerul e de la Dumnezeu şi tot ceea ce spune el e de la Dumnezeu, nu se auzise vreodată ca în Sfânta Sfintelor şi în Altarul tămâierii duh necurat să se apropie; Sfântul Zaharia ştia asta, ştia slava lui Dumnezeu care se afla în Templu şi puterea acestei slave care, atunci când Solomon sfințise Templul, îi scosese afară pe cei leproşi. El nu s-a îndoit că acela era îngerul lui Dumnezeu. El s-a îndoit de puterea cuvintelor pe care îngerul le spusese, că se va naşte prunc, că pruncul acesta mare va fi, dar mai ales că la adâncul bătrâneţilor lor ei mai pot naşte, că mai poate fi învinsă natura de Dumnezeu. Sunt foarte puţine și rare cazurile în care Dumnezeu este atent la lucrurile minore ale omului, adică nu l-am văzut vreodată pe Mântuitorul întorcându-Se sau la vreo masă spunând ,,Ce tulburat şi trist ai fost la masa aceasta…!, De ce ai râs prea mult la masa aceasta?,, vedem că Dumnezeu nu se uită la înfăţişare, ci se uită la inimi, că văzând Dumnezeu ce gânduri se ridică în inima lor, atunci îi certa, atunci îi întreba De ce se ridică asemenea gânduri în inimile voastre?, dar nu se lua după înfăţişarea cea din afară.
Vedem că atunci când a venit Treimea Cea Sfântă în casa şi în curtea lui Avraam și Avraam a junghiat viţel și a făcut masă şi Sarra, soţia sa, lucra împreună cu el ca să găzduiască pe aceşti trei Străini, pe Care Avraam n-a ştiut cine sunt, dar găzduind trei Străini L-a găzduit pe Dumnezeu, și ostenindu-se ei să-i găzduiască şi să-i hrănească ca pe nişte oaspeţi de preţ, iar Sarra mai mult stătea în casă cu treburile, cu ce mai era de făcut și Avraam aducea din casă mâncarea și o punea acolo, sub stejar, Celor Trei, cărora Li se adresa ca Unuia singur, Îi numea Doamne şi atunci i-a vestit Treimea că li se va naşte fiu. Ei, oameni în vârstă, trecuţi de mult şi de a doua şi de a treia tinereţe, dacă putem spune aşa, şi li s-a spus: Pe vremea aceasta anul viitor veţi avea fiu. Şi Avraam nu s-a îndoit, l-a iubit Dumnezeu pentru neîndoirea lui, iar Sarra s-a îndoit, auzind din casă ce zice Străinul pe Care ea nu-L ştia, probabil, a fi Dumnezeu, a râs, a zâmbit, probabil a deznădejde, dureros. Dumnezeu a fost atent la acest zâmbet al Sarrei şi i-a zis lui Avraam: De ce râde soţia ta? Şi ea a zis: Nu râd! S-a prefăcut că nu râde, dar Dumnezeu i-a zis din nou: Pe vremea aceasta anul viitor veţi naşte fiu. Şi S-a bucurat Dumnezeu de credinţa lui Avraam şi pentru credinţa lui s-a născut copilul şi S-a întristat, probabil, de firea ironică şi foarte… omenească, foarte sigură de cele ce le ştim noi, care suntem siguri de cele pământești, de cele ce putem și nu putem.
Aşa cum ne spune Mântuitorul: Cei ai veacului acestuia sunt mai înţelepţi în cele ale lor decât fiii Împărăţiei. – adică cei ai veacului acestuia ştiu de unde să le ia şi unde să le pună pe cele ale veacului acestuia, ştiu unde să investească şi ce să facă, ştiu de unde să-şi retragă banii şi unde să-i ducă, cu asta se ocupă, aici îşi investesc tot sufletul, aici îşi pun toată mintea, aici se ostenesc, nu nădăjduiesc la altceva. Iar fiii veacului ce va să fie, nu pentru că sunt mai puțin inteligenți, ci pentru că ei se preocupă şi de cele ale lui Dumnezeu, n-au timp și nu ştiu atât de bine să facă cele ale veacului acestuia, care cu aceasta se ocupă. Iar Sarra a râs ca una dintre cele ale veacului acestuia, adică ştia ea foarte bine câţi ani se ostenise ea să aibă copii, atât de mult se necăjise și se rugase, încât nu mai avea nicio nădejde, mai ales după cât a îmbătrânit. Şi atât de disperată a fost şi atât de mult a nădăjduit încât a fost în stare să-i îngăduie lui Avraam să intre la una dintre slujnicele sale, ca măcar cu aceea să aibă copii şi să nu rămână neamul lor fără copii, pentru că erau sute de slujitori, un neam întreg aştepta ca urmaşii lui Avraam să conducă acest neam, neavând urmaşi neamul se dispersa, dispărea o casă întreagă, o gintă întreagă.
Ce dureros trebuie să fi fost pentru Sara să îngăduie acest lucru, dar, în disperarea ei, fiind stearpă, a zis ca măcar slujnica ei, mâna ei dreaptă să facă datoria aceasta, dar să înțelegem câtă suferinţă a fost în ea. Astfel s-o înțelegeți pe Sara că a râs când a auzit. Ei, aşa a făcut Zaharia în Templu. El n-a făcut ca Avraam, n-a fost la măsura lui Avraam. Avraam a crezut că aşa va fi, gata. Ştiind că este îngerul lui Dumnezeu, îngerul chiar îl mustră şi îi spune: Eu sunt Arhanghelul Gavriil, care văd pururea faţa lui Dumnezeu!, adică ştiu toate ale Lui pe care vrea să ţi le spună ţie şi toate tainele Lui cu fiecare om în parte și tu te îndoieşti de ce spun eu?!
Îl ceartă îngerul. Cu toate acestea, Zaharia zice: Nu. De unde pot să cred eu chestia asta? Ce dovadă îmi dai că se poate? “După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei”, adică era o palmă dată credinţei adevărate, credinţei precum a tatălui fiului lunatic, căruia Hristos îi spusese, deşi tatăl făcea şi el parte din neamul necredincios şi îndărătnic, şi venise aşa, să vadă dacă Hristos îl poate ajuta și pe el cu ceva. Și să ştiţi că ne asemănăm foarte mult cu acest tată şi cu Sarra și cu Zaharia pentru că, pe lângă faptul că suntem necredincioşi într-o anumită măsură, ne şi îndărătnicim în această necredinţă, ne aducem argumente, sporim în ea, ne zicem: Nu cred eu că Dumnezeu poate face cu mine o minune… Poate cu alţii, dar, dar nu cu mine, sau a făcut minuni cu cei din vechime, cu sfinţii lui Dumnezeu, aleşi din veac, cu noi de acum nu mai face… sau face, dar face când are El chef sau toane, Dumnezeu face cum vrea, când vrea…, așa ne spune mintea puțin credincioasă cum că Dumnezeu nu este aşa cum este, adică dragoste, şi că Dumnezeu vrea încă să mă mai ţină în suferinţă, îi place că sufăr… Sunt multe alte gânduri care ne pot aduce necredinţă şi ne pot îndărătnici în necredinţă. O astfel de necredinţă avea şi Elisabeta, şi ea se îndoia. În necredinţa lor ne recunoaştem toţi, în credinţa lor prea puţini. Elisabeta n-a spus nimic până la cinci luni, nu pentru că era atât de mare bucuria și voia s-o păstreze pentru sine, s-o rumege ea cu sinele ei și cu Dumnezeu, ci mai mult putem crede că ea, la fel ca Zaharia, se gândea: Eu, bătrână, după atâţia ani, am aproape 80 de ani, cum să mai nasc prunc? Dacă e doar cine ştie ce boală? Dacă doar mi se pare? Dacă copilul nu se va naşte, dacă nu se va naşte sănătos, dacă-l voi pierde? Nu voi spune nimic până nu sunt sigură, până nu văd că mişcă…
… Și de ruşine şi de frică şi de multe n-a spus Elisabeta şi s-a tăinuit ea cinci luni de zile şi după aceea a început să spună că a făcut Dumnezeu cu ea mare minune şi să spună tuturor că a ridicat Dumnezeu ruşinea ei dintre oameni. Că dacă ea ar fi spus din prima clipă tuturor, cu nădejde mare, dar undeva a rămas necredinţa în sufletul ei, chiar dacă auzise de la oameni că Zaharia a avut arătare de înger şi probabil că Zaharia i-a scris şi el pe o tăbliţă ce s-a întâmplat, totuşi îndoială a fost în inima ei, că, dacă ar fi avut credinţă desăvârşită, ar fi spus tuturor imediat după ce şi-ar fi dat seama că e însărcinată.
Dar a aşteptat până a avut ea siguranţă că aşa este, până când pruncul s-a mişcat şi pe care-l va simţi şi mai puternic cutremurându-se şi mişcându-se atunci când se va întâlni cu Maica lui Dumnezeu și ea va zice, în luna a şasea fiind, că a săltat pruncul de bucurie în pântecele meu. Și de unde cinstea aceasta să vină la mine Maica Domnului meu?
Iată cum zămislirea mântuirii noastre apropiindu-se, s-a zămislit întâi Sfântul Ioan, Înainte Mergătorul, cu mărire şi cu minune. Multe mame zămislesc fii, dar puţine sunt acelea pe a căror zămislire ar mări-o şi ar prăznui Biserica lui Dumnezeu. Numai trei mame au fost de ale căror zămisliri în pântece s-a minunat lumea; acestea au fost Sfânta şi dreapta Ana, Sfânta Elisabeta şi Prea Sfântă, Preacurata Fecioară Maria. Dreapta Ana a zămislit pe Născătoarea de Dumnezeu; Elisabeta, pe Mergătorul înainte; iar Fecioara Maria, pe Hristos, Mântuitorul nostru. Deci, toate aceste zămisliri prin vestitor ceresc s-au binevestit şi s-au săvârşit de darul lui Dumnezeu, dar nu fără a vorbi bunul vestitor şi cu zămislitorii, de vreme ce Însuşi Dumnezeu avea trebuinţă de învoirea celor ce zămisleau.
Deci parcă simţim această atenţie pe care Elisabeta a avut-o la mişcarea pruncului în pântecele ei, atenţie pe care a avut-o ea demult ca să aibă încredere, şi în luna a cincea, când a putut să simtă, a spus tuturor: Da!, a putut să se bucure că Dumnezeu a ridicat de la ea ruşinea, iar în luna a şasea, când Maica Domnului a venit la ea, cel mai mult asta a observat ea, cum s-a mişcat pruncul în pântecele ei şi cu câtă vigoare s-a mişcat, cum s-a închinat Mântuitorului Sfântul Ioan Botezătorul încă din pântece. A fost o închinare dinainte de naştere lui Dumnezeu Cel viu, Care venea în casa lui Zaharia şi a Elisabetei. El, care a fost glasul pustiei, el s-a făcut glas nu numai al pietrelor, nu numai al tatălui său, care şi-a recăpătat puterea de a vorbi o dată cu naşterea sa şi a putut să proorocească şi să vorbească, dar s-a făcut glas şi al pântecelui sterp al Elisabetei, care a săltat cu bucurie şi prin aceasta L-a cinstit pe Dumnezeu.
Deci noi ne asemănăm mai mult cu aceştia, cu îndoiala lor, cu îndoiala Elisabetei, a lui Zaharia, a Sarei, şi pentru aceasta a dat îngerul această pedeapsă lui Zaharia, pentru că s-a îndoit, pentru că a pus la îndoială puterea lui Dumnezeu de a trece peste cele fireşti, peste cele pe care le vedem atât de imuabile, care nu se schimbă. Şi văzându-le într-o viaţă de om, să zicem în 80 de ani cât aveau ei, în atâtea generații care au trecut, în atâtea familii din apropierea lor, din vecini, rude, apropiaţi, văzând toate aceste lucruri ale firii neschimbate, hotărâte de Dumnezeu și care nu se clatină, a te îndoi că Dumnezeu poate să treacă peste aceste laturi pe care El le-a dat, peste aceste legi, rânduieli ale firii i-a provocat lui Dumnezeu durere. S-a îndurerat Dumnezeu că Zaharia nu a crezut şi nu l-a pedepsit prin aceea, ci i-a dat această muţenie ca să se gândească bine în nouă luni la necredinţa lui.
Cred că Dumnezeu nu Se întristează de nimic altceva mai mult decât de necredinţă. De nimic altceva mai mult nu Se întristează decât de neîncrederea omului în El. El nu caută credinţa de felul oamenilor care cred că ceva acolo există, că există un Dumnezeu, cam toţi oamenii cred în ceva; nu pe asta o caută El, ci Se întristează că nu credem în Dumnezeul Cel adevărat.
Vă daţi seama, din ce neam era Zaharia? Din neamul lui Aaron, preoţesc; soţul și soţia se căsătoreau din acelaşi neam, din aceeaşi seminţie. Ei erau din neamul lui Moise și al lui Aaron, cel care a scos poporul evreu din robia Egiptului, cel cu care Dumnezeu a făcut minuni pe care nimeni nu nădăjduia să le vadă sau să le audă, i-a trecut prin adâncul Mării Roşii – cine credea că se poate face zis marea de o parte și de alta? – iar ei, zeci de mii de evrei cu familii, cu animale, cu toate aduse cu ei, ce nădejde mai aveau la malul mării cu oşteni și călăreţi în spate? Şi Dumnezeu a deschis marea ca pe o carte și i-a trecut ca pe uscat și apoi a înecat toată oştirea lui faraon în adâncul mării. Şi au mai fost minuni atât de mari cum n-au mai fost până în vremea Mântuitorului, ca stâlpul de foc care mergea neîncetat în faţa lor, ca stâlpul de nor care-i umbrea ziua, de mana pe care au mâncat-o 40 de ani în pustie, de izvoarele pe care le-a scos Dumnezeu din piatră seacă…
Pe toate acestea numai a le aminti ne trebuie mult timp, darămite a le şi povesti! Şi acolo au fost Aaron și Moise care au crezut şi au stat împotriva necredinţei poporului şi pentru necredinţa şi îndoiala poporului, care la orice erau gata să se întoarcă la cerbicia lor cea rea, Dumnezeul puterilor i-a şi numit tare în cerbicea necredinței şi de multe ori i-a pedepsit cu sabie şi cu multe necazuri și cu şerpi veninoşi și până n-a murit ultimul dintre necredincioşi n-au intrat în Ţara Făgăduinţei. Până şi Moise, care o singură dată s-a îndoit de Dumnezeu şi de puterea Lui, când a deznădăjduit şi a zis: Doamne, acum ce vei face? Acum nu vei mai putea face nimic? Pentru această singură dată când s-a îndoit că Dumnezeu poate face ceva, după atâtea minuni, Moise n-a putut intra în Ţara Făgăduinţei.
Deci vedem din toate acestea cât de mult iubeşte Dumnezeu pe cei ce cred în El, cred desăvârșit în puterea Lui, în ceea ce poate face Dumnezeu, mai presus de orice înţelegere, de orice putere fizică, omenească, mai presus decât orice putem noi spune în cuvânt. Mai presus de orice lege care împrejmuieşte firea. Pe aceştia Dumnezeu îi iubeşte. Dacă pe ceilalţi îi pedepsea în vechime şi astăzi se întristează de ei, cu siguranţă pe aceştia îi iubeşte şi face cu ei minuni mari, mari, chiar dacă ei sunt nevoiţi să treacă de multe ori prin răbdări şi încercări, ca Elisabeta, ca şi Ioachim şi Ana, ca şi mulţi alţii care aşteptau parcă fără de nădejde, dar ce nădejde li se dă la sfârşit, ce daruri de care vorbim și noi acum și vorbeşte o lume întreagă! Nădejdea lor n-a rămas nerăsplătită. Aşa răsplăteşte Dumnezeu credinţa desăvârşită! Ultima fericire pe care a spus-o Mântuitorul, a zecea aş zice, după cele nouă, la sfârşit, înainte de a Se înălţa, când S-a arătat ucenicilor și Toma n-a crezut prima dată, iar când i S-a arătat și lui Toma şi a crezut, Hristos a spus: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! Deci tot pe credinţă Şi-a temeluit a zecea fericire! Cei ce n-au văzut – cum suntem noi toţi, n-am văzut – dar să credem! Aceştia sunt cei fericiţi şi cu siguranţă Dumnezeu ne fericeşte şi îi fericeşte pe cei ce-şi pun nădejdea în Dumnezeu.
La 21 iunie este solstiţiul de vară, cumpăna vremii: de acum ziua începe să se micşoreze, iar noaptea să crească. Indată după solstiţiu, avem această mare prăznuire Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Anul mai are o astfel de cumpănă, solstiţiul de iarnă, la 21 decembrie. Atunci este noaptea cea mai lungă de peste an, după care încep să crească zilele şi să se mărească lumina. De asemenea şi după solstiţiul de iarnă vine o şi mai mare sărbătoare şi tot o naştere, şi anume Naşterea Domnului Hristos. S-ar părea că între aceste două naşteri nu-i nici o legătură, ci numai că Sfântul Ioan este mai mare decât Domnul cu şase luni, în realitate însă, între aceste două naşteri, care au loc îndată după solstiţii, este o tanică legătură dumnezeiască.
Sfântul Ioan Botezătorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci când aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca „nu-L stia pe Domnul” , dar, iată, Ioan „a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie”.
,,Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt,Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi, Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Şi aducă aminte de mila Sa, Precum a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în veac. Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa sa. ”
Sfintii Parintii socotesc nasterea Inaintemergatorului ca ,,minunea ce merge inaintea Minunii” si o privesc ca treapta pe care se urca intelegerea celor ce vor vedea nasterea cea peste fire, din cea batrana si stearpa din neamul lui Aaron, pentru a se sui apoi la vederea cea preaminunata a nasterii Celui mai presus de fire din Fecioara Maria.
Harazit dinainte de nastere sa fie Inainte Mergarorul Fiului lui Dumnezeu, cu atât mai mult copilul care ia fiinţă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu. ,,Şi cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el” — spune sfântul Pavel. Şi apoi, ce ştii tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut sfântul Ioan Botezătorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?”. Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit. Câţi prunci nu se nasc fără multe semne de oameni mari şi ajung oameni mari cu adevărat. Câţi prunci ar putea să se nască şi nu se nasc, pentru că mamele îi ucid — şi nu ştiu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Îl ucid. Pentru ce? Pentru că e „incomod”. Preferă să-l omoare, copilul acesta [e] ucis şi aruncat la gunoi sau la câini, ca un pumn de gunoi. Şi cred că au terminat cu el. Nu vă ucideţi pruncii, lăsaţi-i să se nască, să-i creşteţi aşa, cu toată greutatea. Nu uitaţi că şi dumneavoastră aţi fost prunci, şi cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastră, cu fiecare din noi.
Exista o lunga perioada din viaţa Sfântului Ioan Botezătorul despre care nu se cunosc informaţii, cum nici din viața lui Iisus nu vor fi. Se ştie că s-a retras în pustiu, unde a dus o viaţă de aspre nevoinţe, până în momentul în care a primit porunca să înceapă să predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregăti poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.
Ioan este nume iudaic – “Iohanan” prescurtare din Iehohanan şi înseamnă “Dumnezeu s-a milostivit”.
Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – data sărbătorii pe 24 iunie nu a fost fixata într-un mod întâmplător ca zi a naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce Zaharia, tatăl său, a tămâiat în sfântul altar – loc in care numai arhiereul intra o singura dată pe an, în luna a şaptea, ziua a 10 a (Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie şi alta din octombrie. Având în vedere cele descoperite în Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi au rânduit ca ziua zămislirii Sfântului Ioan să fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de naştere.
”Proorocule si Inaintemergatorule al venirii lui Hristos, dupa vrednicie a te lauda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim; ca nerodirea celei ce te-a nascut si amutirea parintelui tau s-au dezlegat intru marita si cinstita nasterea ta, si intruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovaduieste”.(Troparul Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul) Maine vom continua cu nașterea și copilaria Sf. Ioan Botezatorul. Amin (postat pe fb de ioan monahul)