Nasterea Domnului, vine în lume Hristos, Craciun fericit!

27.12.2020 14:43

Hristos Se naște, măriți-L! Hristos din Ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul și cu bucurie lăudați-L, popoare, că S-a preamărit! Cuvintele acestea, ca și toate cuvintele cuprinse în dumnezeieștile slujbe, n-au doar rostul ca să împlinească o rânduială, ca să zicem așa, să creeze o atmosferă, să se facă un fel de stare de gândire, ca să împlinească ceea ce înseamnă să săvârșească o slujbă. Ci ele au rostul să schimbe spre bine gândirea noastră, simțirea noastră și toată viața noastră sufletească. Noi când răspundem Amin la aceste cuvinte, mărturisim că suntem la un gând cu cel care dorește ca Numele lui Dumnezeu să fie preamărit în toată vremea. 

E sărbătoarea Craciunului și îngerii coborâți din cer vestesc Nașterea Domnului: Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu și pe pamânt pace, între oamneni bunavoire! Magii vin cu daruri și I se inchina, ciobanii Îl vad, cred în El și-L marurisesc, se petrec multe minuni în lume în această noapte a bucuriei. Suntem bucuroşi când primim un cadou. Vedem în el ceva din sufletul persoanei care îşi aminteşte de noi şi ne iubeşte. Bucuria noastră este şi mai mare când cadoul este neaşteptat. Fireşte, prin dar înţelegem ceva gratuit, nu datorat, cucerit sau cumpărat.  Darul din noaptea de Craciun nu este rodul lucrării, capacităţii sau efortului nostru. Revelarea darului o aflam însă în Liturghia acestei duminici care este momentul deschiderii cadoului. Ea dezvăluie „darul mântuirii” pe care Dumnezeu l-a pregătit şi realizat din dragoste faţă de noi în Iisus Hristos. Planul bunăvoinţei divine are o istorie proprie şi semnele sale revelatoare.

Pe Cel pe care lumea nici nu putea să-L cuprindă, nici nu era vrednică să-l primească, Maria a fost singura care a putut să-L țină în mica încăpere a pântecelui său. Iosif a văzut că avea să rămână fecioară după naștere. A văzut taina stelei care a strălucit deasupra capului copilului, arătându-L pe acesta magilor care au venit. Stând alături, a dat mărturie, deoarece era fără grai. Apoi, i-a văzut pe magi aducându-I venerare, dându-I darurile lor sfințite. I-a auzit vorbit despre cum au venit din Răsărit la Ierusalim, urmând steaua, un indrumator aparut să slujească oamenilor, pentru a descoperi slava lui Dumnezeu. Așadar, nașterea de negrăit, deasupra măsurii tuturor nașterilor umane, a arătat dumnezeirea copilului nou născut și i-a demonstrat lui Iosif cinstea Mariei, cea care născuse. 

Coborâţi, ceruri, roua de sus şi norii să-l reverse în ploaie pe Cel Drept; să se deschidă pământul şi să-l odrăslească pe Mântuitorul (Is 45,8). Pogorâți-vă, ceruri, de sus, și lăsați cerurile să toarnească neprihănirea. Nu te înfuria prea mult, Doamne, nici nu-ți amintești nelegiuirea pentru totdeauna: Stelele voastre sfinte sunt o pustie, Sion este o pustie, Ierusalim o pustietate: Casa noastră sfântă și frumoasă, unde părinții noștrii te cinstesc.  Noi am păcătuit și suntem ca un lucru necurat,  și noi toți plecam ca o frunză: și nelegiuirile noastre ne-au luat ca vântul; ți-ai ascuns fața de la noi;  și ne-ai mistuit din pricina nelegiuirilor noastre. Voi sunteți martorii Mei, zice Domnul, și robul Meu pe care l-am ales; ca sa ma cunoasteti si sa ma credeti; eu, Eu sunt Domnul, și lângă Mine nu este nici un Mântuitor: și nu este nimeni care să poată scăpa din mâna mea… mângâiați poporul Meu, mântuirea mea nu va mai rămâne: Am șters, ca un nor gros, nelegiuirile tale;  Nu te teme, căci te voi mântui; căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Răscumpărătorul tău.

Invocaţia profetului Isaia caracterizează din perioada acesta de așteptare a Mântuitorului. Se îmbină în ea strigătul şi suspinele săracilor din toate timpurile, încrezători că Dumnezeu vine, iartă, răscumpără şi înalţă pe cel căzut. În deşertul uitării noastre, Dumnezeu coboară ca roua, ca ploaia înviorătoare. El face să înflorească pustiul umanităţii noastre rănite lăuntric şi epuizate de forţa vitală. Roua dimineţii indică prospeţimea în contrast cu căldura amiezii şi face aluzie la zămislirea feciorelnică, fără focul concupiscenţei. Norul este simbolul prezenţei lui Dumnezeu şi a harului. Sfântul Luca are în vedere norul prezenţei divine întrupate când spune că Duhul Sfânt va coborî peste Maria şi puterea Celui Preaînalt o va acoperi cu umbra sa. Cel Drept este Hristos, Mesia. Pământul este simbolul matern, iar Sfântul Irineu o compara pe Maria cu „Pământul virginal”.

Iisus Hristos Si-a pregatit El Insusi in Fecioara trupul ca biserică si l-a facut al Sau, facandu-Se cunoscut si locuind in el. Sfantul Atanasie cel Mare, in Cuvantul sau la inscrierea Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu la Betleem, vorbeste cu admiratie despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit la oamnei pentru a-i ridica din pacate: „Cine nu se va minuna de pogoramantul Domnului?  Sus slobod, si jos scris in condici! Sus Fiu, si jos rob! Sus Imparat, si jos naimit! Sus bogat, si jos sarac! Sus inchinat, si jos numarat intre birnici (platitori de biruri)! Sus avand scaun dumnezeiesc, si jos odihnindu-se in pestera proasta! Sus, sânul cel necuprins si parintesc, si jos, un loc hranitor de dobitoace si o pestera! Sus, lucruri mari, si jos, scutece mici: Cel ce dezleaga pacatele Se infasa, Cel ce hraneste era hranit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se imprumuta de la sani, Cel ce le poarta pe toate Se purta in chip netâlcuit, Cel ce nu lipseste de nicaieri, nefiind scris imprejur intr-un loc, se scria imprejur"...„Nu fara rost s-a facut nasterea Domnului din Fecioara; nu fara rost S-a infasat El in scutece; nu fara rost suge sanul; nu fara rost S-a culcat in iesle; nu fara rost este chemat la inscrierea lui August imparatul. Toate sunt pentru ceva, si catre ceva, si cu inchipuire. Hristos Se naste din Fecioara ca sa-l indrepte pe Adam cel intai zidit, cel zidit din pamantul fecioara, din tarana. Se infasa cu scutece ca sa dezlege lanturile pacatelor noastre, sa dezlege legaturile cu legaturi, dupa graiul cel zis ca fiecare se strange cu legaturile pacatelor. Sâni a supt ca sa izvorasca laptele darului, pe care l-a izvorat din coasta Sa. S-a culcat in iesle ca sa indrepte necuvantarea omenirii si sa Se faca hrana pentru amandoua neamurile. A norodului paganesc si a celui iudaic pentru care este scris: «Intre doua neamuri vei fi cunoscut». A primit inscrierea cezarului August ca sa indrepteze neranduiala cea lumeasca, caci inscrierea aceasta s-a facut arvuna a bunei randuieli celei lumesti".

Cu adevărat, făgăduinţa lui Dumnezeu s-a realizat la „plinirea vremii”, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, …Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4). Toate amănuntele privindu-o pe Fecioara Maria, considerată „vasul ales” pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, Vestea cea Bună, naşterea, viaţa, activitatea mesianică, răstignirea, Învierea, Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui, pe toate le găsim cu precizie menţionate în scrierile profeţilor Vechiului Testament cu sute de ani înainte de împlinirea lor. Astfel, pregătirea iudeilor pentru venirea Mântuitorului a avut la bază Revelaţia supranaturală, sau Scriptura Vechiului Testament neîntreruptă, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul…” (Evrei 1,1- 2).

Plinirea vremii. Expresie de la Pavel „plinirea vremii” desemnează timpul venirii Răscumpărătorului promis, moment care a fost profeţit din Vechiul Testament. Trebuie precizat faptul că încă de la începutul Vechiului Testament, după căderea primilor oameni, cartea Facerea notează promisiunea făcută de Dumnezeu: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15). Astfel, istoria omenirii ne este prezentată ca o istorie în aşteptare, ca o istorie a nădejdii, pentru că este aşteptat un Răscumpărător. Acelaşi lucru îl putem spune despre istoria poporului Israel, pe care o putem vedea ca o istorie a făgăduinţei (Facere 12, 2-3). Speranţa mesianică va fi întreţinută de profeţiile mesianice pe toată perioada Vechiului Testament.

Anunţarea venirii lui Mesia, a „plinirii vremii”, a împlinirii celor profeţite, se face în textele profetice, în special prin aşa numitul perfect profetic. Aşa cum se ştie, semiţii nu au raportat, în flexiunea verbului, acţiunea la cele trei timpuri: prezent, trecut şi viitor. Modul indicativ are în limba ebraică două timpuri: perfectul şi imperfectul. Perfectul ebraic poate fi tradus prin perfectul compus, perfectul simplu, mai mult ca perfectul, viitorul sau prezentul. Se traduce cu viitorul simplu „atunci când lucrarea se va înfăptui şi se consideră ca realizată în acel moment (perfectul profetic)”. Aşa avem: viaţa (şi va ieşi) (Isaia 11, 1; Iezechiel 37, 26-27) etc. Acest viitor profetic este completat de unele expresii precum: beacharit haiomim (în vremurile cele de pe urmă sau la sfârşitul zilelor) (Isaia 2, 2), şi ācharei kēn (după aceea) (Ioil 3, 1), bāet (în vremea aceea) (Ieremia 3, 17), hinne(h) iāmim bāim (iată, vin zile) (Ieremia 33, 14) etc. Unele dintre acestea, deşi par a se referi la sfârşitul lumii, se aplică la vremea sosirii lui Mesia.

Hristos Se naşte într-o iesle săracă din Betleemul Iudeii, pentru că în casă de om „nu mai era loc de găzduire” (Luca 2, 7). Adam şi Eva nu au fost alungaţi din rai, până nu au alungat ei raiul din inima lor. Adică s-au lepădat de cuvântul lui Dumnezeu şi au primit minciuna diavolului, care aduce iad, întotdeauna. Dumnezeu nu a renunţat însă la a (re)veni în inima omului. Atunci când a găsit potrivită poartă spre a pătrunde în lume, a venit luând fire omenească din trupul Fecioarei Maria, care devenise ea însăşi o „sfântă a sfintelor”, prin vieţuirea ei îngerească în locul cel mai sfânt din templul Legii Vechi. A putut „găzdui” în pântecele său pe Fiul lui Dumnezeu nu doar pentru că Duhul Sfânt a curăţit-o şi a pregătit-o pentru aceasta în chip desăvârşit, ci şi pentru că ea, la vestirea arhanghelului, a arătat disponibilitate, spunând: „Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Când a fost însă momentul naşterii, nici ea, nici Fiul ei nu au găsit disponibilitate la oameni, nu au fost primiţi de nici unul dintre cei din Betleem. Asta nu a schimbat cu nimic planul lui Dumnezeu, Care alege ca Iisus să Se nască într-un loc nerâvnit de nimeni, alături de dobitoace, în miros de grajd. Aşa vine Domnul şi în viaţa noastră cea plină de fapte dobitoceşti, alegându-Şi acel loc care ne e indiferent sau de care chiar ne e silă.

Suntem obişnuiţi să-L căutăm pe Dumnezeu în cele înalte, în slava cerului. Şi El este, într-adevăr, acolo. Dar nu acolo-L întâlnim mai întâi, ci în cele mai de jos ale noastre. Faptul că la Cina cea de Taină spală picioarele ucenicilor e o întărire a acestui gând. Domnul vine acolo unde nu te aştepţi, în acel loc al vieţii tale pe care nu-l bagi deloc în seamă, poate chiar îl dispreţuieşti. Câţi dintre cei care au trecut pe Golgota, văzându-L pe Hristos răstignit, nu se uitau cu dispreţ la El? Cei mai mulţi „Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!” (Marcu 15, 29-30). În dispreţul lor, în lipsa lor de disponibilitate, în refuzul de a-L recunoaşte pe Mesia – ei bine, tocmai în acestea li S-a arătat Domnul. Celor care au putut să-L primească pe când Îşi arăta puterea în fapte minunate sau în cuvânt, li se descoperă ca pe Tabor. Altora, cu disponibilitate limitată, li Se arată, dar nu în slavă, ci în umilinţă, în smerenie desăvârşită. Iar celor care-L refuză cu totul li Se arată răstignit. În orice caz, toţi se află în prezenţa lui Dumnezeu. Fiecăruia însă i Se arată după cum îi sunt inima şi viaţa.

Venirea lui Dumnezeu pe pământ este semn de netăgăduit al marii lui bunăvoinţe faţă de noi. Bunăvoinţa noastră este cea care ne conectează la viaţa lui Dumnezeu, este cerinţa minimală spre a ne învrednici de prezenţa Lui. Orice om poate să ajungă a-L întâlni pe Dumnezeu aici, pe pământ, dacă împlineşte aceste condiţii: să fie onest cu el însuşi şi să aibă bunăvoinţa de a primi cuvântul lui Dumnezeu. Sunt două feţe ale aceleiaşi receptivităţi, ale unei mântuitoare deschideri. Iar a avea bunăvoinţă nu înseamnă a fi permisiv, a promova relativismul moral, cum înţeleg cei care promovează valori ale unei „societăţi deschise pe temelia „corectitudinii politice”. A fi deschis presupune a lăsa Cerul să vină în inima ta, înseamnă a crede că Dumnezeu nu renunţă la tine: El Se încăpăţânează să intre în viaţa ta oriunde găseşte o breşă, fără a aduce însă atingere libertăţii tale. Cum poţi să nu iubeşti un astfel de Dumnezeu?

Ne simțim oare cu toții în bună rânduială pentru sărbătoarea Crăciunului? Suntem cu toții în pace, în tihnă? Ne îndreptăm toți spre sărbătoare – cum să zic – într-un mod fiziologic normal sau avem înlăuntrul nostru suspansuri sau lucruri ținute ascunse, avem înlăuntrul nostru angoase, avem înlăuntrul nostru stres, tulburare și neliniște? Dacă cineva ar umbla prin oraș, în piață și ar vedea lumea cum aleargă ici, aleargă dincolo, ca să apuce să cumpere, ar zice cineva: „Ce nefericiți sunt oamenii și cum să se simtă fericiți acești oameni așa cum se gândesc, așa cum se mișcă și cum iau toate aceste lucruri? Ce nefericiți sunt! Cum poate cineva să facă Crăciunul, să-l sărbătorească adică, în fiecare zi.

Crăciunul nu-l așteptăm numai, ci îl trăim încă de pe acum. În ziua de Crăciun S-a născut Hristos. Însă acest fapt, că S-a născut Hristos nu cuprinde numai  întreg timpul, nici numai întreaga viață, ci cuprinde și veșnicia, îmbrățișează toate. Prin urmare, pretutindeni este Crăciun și în fiecare ceas este Crăciun. Crăciun nu este numai ziua aceea într-un mod static și închis și ca și cum ar fi ceva „magic : de îndată ce vine ziua aceea, pătrundem înlăuntru și noi și toate”. Ziua aceea va fi o zi ca toate celelalte, dacă nu vom fi pregătiți, așa cum trebuie să fim. Și suntem pregătiți, atunci când înseși aceste zile de Crăciun pe care le sărbătorim ne influențează și acum și ne înrâuresc înlăuntrul nostru, ne folosesc și ne ajută. 

Prin urmare, ca să revin, ce Crăciun va sărbători cineva când, să zicem, nu este în rânduială, când sufletul lui nu se odihnește în Dumnezeu, și are înlăuntrul său tulburare, agitație, neliniște, un gol, deznădejde, disperare? Toată viața omului în lumea aceasta este nădejdea. Întreaga existență a omului este plină de nădejde. Dacă cineva nu are această nădejde, ce poate face Crăciunul? Dacă cineva nu are această credință, Crăciunul ce să facă? Dacă nu are această deplinătate a prezenței lui Dumnezeu înlăuntrul lui, ce poate face Crăciunul? Dar ce anume îl pune în rânduială pe om? Tocmai de aceea iarăși pun întrebarea dacă suntem pregătiți, pentru ca, pe măsură ce înaintăm către sărbătoare, să nu avem neliniști și suspansuri. Omul nu este în rânduială nici prin faptul că încearcă să uite –cum încearcă unii pur și simplu să uite – nici prin faptul că își caută diferite îndreptățiri și justificări. Acel lucru care îl pune în rânduială pe om, acel lucru care îl odihnește pe om este pocăința, faptul de a se pocăi cineva înaintea lui Dumnezeu, de a se smeri înaintea lui Dumnezeu, de a se întoarce cu toată inima spre Dumnezeu. Fără pocăință înainte nu vine Crăciunul. Oricum ar fi lucrurile acasă, să te pocăiești înaintea lui Dumnezeu, dar și înaintea celorlalți. Aceasta bineînțeles implică dragoste față de Dumnezeu și față de alții. Oricum ar fi lucrurile, după aceea se vor aranja. Se creează dintr-odată o altă atmosferă, o altă stare și atunci vor putea oamenii să facă Crăciunul.

Dar pocăință adevărată. Repet, pocăința nu înseamnă să uiți anumite lucruri. Uneori într-un loc anume cineva simte că este expus, își amintește acolo fapte, stări, lucruri care îl expun, îl umilesc, îl mâhnesc și vrea să se ducă în alt loc ca să se pună în ordine. Aceasta este o fugă. Desigur, uneori acest lucru este bun într-adevăr, fiindcă nu se poate altfel, fiindcă nu are curaj omul să facă și altfel, dar aceasta nu este vindecarea. Acel lucru de care are nevoie, acel lucru care îl vindecă într-adevăr pe om este să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu pentru orice a făcut, pentru orice îi aduce învinuire. Să se pocăiască pentru orice păcat înaintea lui Dumnezeu și așa păcătos cum este, sinele lui rănit, cel expus, cel în suspans și în orice stare s-ar afla, să aibă curajul să stea înaintea lui Dumnezeu. Dacă ai curajul să stai înaintea lui Dumnezeu, având înaintea ta păcatele tale și stai cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, acest lucru este ori cutezanță, ori pocăință. Și firește, oricine înțelege când este cutezanță și când este pocăință.  Altminteri, omul își ascunde păcatele, își ascunde sinele și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu complet nevinovat. În acest caz, doar își uită păcatele, mai exact spus, în termeni de psihologie, își respinge trăirile cele păcătoase în subconștientul lui, în inconștientul lui și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu poate cumva pocăit, cumva în rânduială, cumva smerit, cumva îndreptat, poate așa cum vrea Dumnezeu. Totuși aceasta nu înseamnă punere în rânduială.

Pocăință nu este așa de ușoară precum socotim noi. Și vă rog, să luăm aminte. Pocăința nu este atât de simplă pe cât credem noi că este. Și aș spune, pocăința este o harismă a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu-ți dă harul Lui care să creeze înlăuntrul tău pocăința, nu poți să te pocăiești. De aceea omul nu trebuie să se joace pe tema pocăinței. Ne-am referit și altă dată la ceea ce se spune în Apocalipsă: A avut loc acest rău, a avut loc acel rău, s-au distrus unele, au pierit atâția și celelalte și „oamenii nu s-au pocăit de răutățile lor”. Nu s-au pocăit. După ce a venit asupra lor și un alt rău și o altă plagă, ei tot nu s-au pocăit. Și spune acest lucru și mai jos, pentru a doua oară și pentru a treia oară. Nu este foarte sigur că omul se va pocăi, chiar dacă, atunci când trece printr-un moment dificil, pare că se pocăiește. Nu este sigură pocăința aceasta care are loc într-un mod silit, să zicem într-un moment în care ești forțat. Este cutremur, piere lumea și gata te pocăiești. Sau vine război, ești în primejdie de moarte și gata te pocăiești. Nu este sigură o astfel de pocăință. Fiindcă omul l-a părăsit pe Dumnezeu și după aceea Dumnezeu îl părăsește pe om și rămâne în nepocăință și, deși vede, deși aude, nu înțelege să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință pentru ca Dumnezeu să-l vindece și să-l mântuiască.

Pocăința este mare lucru. De aceea și spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Lucrarea aceasta este o lucrare a pocăinței. Adică te pocăiești în momentul acela cât poți tu și ceri mila lui Dumnezeu, iertarea Lui, dar în același timp ceri și pocăință. Este ca și cum ai cere pocăință atunci când zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Acela care o cere, zice „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și când fie că nu poate, fie că nu se întâmplă nimic și se oprește, atunci înseamnă că nu are adevărată dorință de pocăință.  

Când Domnul S-a arătat pe pământ, lumea era cu adevărat însetată şi înfometată de hrană sufletească. Că aceasta era starea lumii, se vede cel mai lămurit din două fapte din vremea naşterii Mântuitorului: primul este că magii din ţările îndepărtate au pornit într-o călătorie lungă şi primejdioasă ca să vină la El, despre Care socoteau că este bogat în hrană duhovnicească; şi al doilea, că singurii înţelepţi din lume din vreme, care Îl cunoşteau pe Dumnezeu Cel Unul şi Viu – adică înţelepţii Ieursalimului – se făcuseră atât de înfometaţi, aşa cum nu mai simţiseră foamea, fiind ca morţi.  Bucuria aceasta  se regăseşte şi la cei care au avut mult de suferit, în temniţi sau în prigoană, în boli sau în încercări cumplite. Cel ce s-a lipit de Dumnezeu cu toată fiinţa lui, chiar şi când e cuprins de durere, are şansa de a gusta bucuria. De ce? Simţirea bucuriei în durere e o mare taină şi e o lucrare divino-umană, adică a harului împreună cu tine. Tu pui durerea şi Domnul pune harul. Durerea e inerentă pentru că situaţia în care eşti, deşi face parte din viaţa ta, nu e chiar viaţa ta. E aşa cum pruncul din pântecele mamei tale erai tu şi totuşi nu erai încă cel ce eşti acum. Cel ce erai atunci a trebuit să treacă prin durerile naşterii şi fără acele dureri nu era posibilă viaţa de acum. La fel şi acum, toate durerile vieţii tale sunt durerile naşterii tale la viaţa cea adevărată, dacă le trăieşti cu Domnul. Bucuria vine din viitor, dar e trăită şi în prezent de cel ce crede şi nădăjduieşte în făgăduinţele Domnului. Trăim pentru Viaţa veacului ce va să vină, dar o trăim încă de acum şi o trăim cu viaţa noastră de acum, cu acest trup şi acest suflet atât de sensibile la durere. Răbdarea, îndurarea acestor dureri ale naşterii nu sunt scopul vieţii, ci un mijloc, singurul mijloc de a ieşi vii din moartea păcatului. Paznicul Naşterii Domnului este un moment pe care e bine să ne străduim în permanenţă a-l pătrunde şi a-l trăi. Pentru că Dumnezeu a ales să fie om. Dumnezeu ne-a ales pe noi, pe fiecare dintre noi, să devenim asemenea Lui. Dar asta nu se poate prin eforturile noastre proprii, ci prin străduinţa de a-L primi în toate cele ale noastre. Prefăcându-ne inima în ieslea sărăcăcioasă, dar primitoare, a staulului din Betleem.

Când lucrăm la asemănarea noastră cu Dumnezeu, trăim de fapt această stare de permanentă naştere de sus. Nu mai trăim «după capul nostru», nici după impulsurile şi legile bio-psiho-sociale, ci şi cu, în şi prin Dumnezeu. Atunci viaţa noastră bio-psiho-socială se sfinţeşte, se înduhovniceşte. Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului nostru, o plăcere şi o desfătare a acestuia. Dar simţirile noastre sunt, la început, doar cele ale trupului şi ale psihismului   Aşadar, naşterea aceasta din nou, de sus, a noastră, este un proces continuu. E o continuă preschimbare a noastră. Şi cum să nu te bucuri când, pe drumul acesta al devenirii sau al postirii întru îndumnezeire, descoperi uimit, în fiece clipă, lucruri noi sau le vezi înnoindu-se pe toate cele pe care le vedeai, anterior, doar cu ochiul durerii şi al îndreptăţirii de sine?

Dumnezeu a fost este și va fi de-a pururi, sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele „a fost“ și „va fi“, sunt secțiuni ale timpului nostru omenesc și ale firii mereu curgătoare, pe când vorba „este de-a pururi“ afirmă o numire pe care el însuși și-a dat-o când a vorbit cu Moise pe munte. Deoarece el cuprinde în sine totul, el este existența cea fără de început și fără de sfârșit, este ca un ocean de ființă nesfârșit și nemărginit, lucru care depășește orice cugetare cu privire la timp și la natură. E doar întrezărit de minte, dar și aci cu totul nedeslușit și sărăcăcios, și nu din cele din el, ci din cele din jurul lui, întrezărire care de-abia că se însăilează din altceva decât din el, pentru o oarecare licărire de adevăr, care scapă mai înainte de a fi sesizată de minte și care fuge până să fie înțeleasă; așa de puternic ne străfulgera mintea – bineînțeles atunci când ne este curată – așa cum ne orbește de lumină și vederea o scăpărare de fulger iute trecătoare și aceasta, socotesc eu, ca prin ceea ce se înțelege să ne atragă la sine, deoarece tot ce este cu desăvârșire neînțeles și de neînsușit, este de nenădăjduit și de nedobândit și ca, prin ceea ce nu se înțelege din el, să uimească, și prin uimire să fie mai dorit și, odată dorit, să curețe și, după ce a curățit, să îndumnezeiască și, ajunși așa – acum cuvântarea se face mai îndrăzneață! – să se întrețină cu cei de un neam cu el, Dumnezeu unindu-se cu Dumnezei și cunoscându-se de ei și aceasta poate în măsura în care cunoaște el acum pe cei cunoscuți.
Dumnezeirea este deci nemărginită și anevoie de intuit cu mintea și din ființa ei singur lucrul acesta îl înțelegem, anume nemărginirea, chiar dacă cineva ar cugeta că, natură simplă fiind ea, este sau anevoie de înțeles, sau cu totul de neînțeles, dar aceasta vom cerceta-o, deoarece, fără îndoială, nu simplitatea îi este natura, cum de altfel nici la cele alcătuite nu le este natură pur și simplu alcătuirea. Iar când nemărginirea Dumnezeirii dintr-un îndoit punct de vedere, după început și după sfârșit, căci ceea ce este dincolo de acestea și ceea ce nu este în acestea este nemărginit, atunci deci când mintea privește din jos către adâncul cel de sus, neavând ea pe ce sta și pe ce să se sprijine în închipuirile ei despre Dumnezeu, atunci nemărginirii și nesfârșitului din el le-a zis „fără de început“; când privește la cele de jos și care sunt după acestea, atunci i-a zis „nemuritoare“ și „nepieritoare“, iar când unește totul laolaltă, i-a zis „veșnică“.Căci veșnicia nu este nici timp și nici parte din timp, căci nu poate fi măsurată, ci, ceea ce este la noi oamenii timpul, care se măsoară prin mișcarea soarelui, aceea este la cei veșnici veșnicia, adică tot ce se întinde laolaltă cu cei veșnici, ca o mișcare de timp și ca un interval.

Când zic Dumnezeu, zic Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Dumnezeirea nerevărsându-se dincolo de acestea, ca să nu introducem o spuză de Dumnezei și nici mărginindu-se în fiecare din acestea, ca să nu fim osândiți că am sărăcit Dumnezeirea, căzând fie în socotințe iudaice, crezând într-o singură putere în Dumnezeire, fie în socotințe păgânești, crezând noi în o spuză de Dumnezei. Căci în amândouă socotințele răul este deopotrivă de mare, chiar dacă sunt opuse între ele. Așa sunt deci Sfintele Sfintelor, care și de heruvimi se acopăr și care se slăvesc în trei sfințenii, unite în o singură Domnie și Dumnezeire, lucrul despre care s-a cugetat și foarte frumos și foarte înalt de către unul dintre înaintașii noștrii. Dar fiindcă bunătății lui Dumnezeu nu-i ajungea să se miște numai în fața propriilor ei priviri, și trebuia ca binele să se reverse și să se răspândească, ca tot mai multe să fie creaturile împărtășite de binefacere – căci aceasta este firea bunătății supreme – atunci ea a cugetat mai întâi puterile îngerești și cerești și această cugetare a devenit faptă prin Cuvântul și s-a desăvârșit prin Duhul.  Și astfel au fost aduse la existentă strălucirile din rândul al doilea, slujitoare ale primei străluciri, fie că trebuie să le înțelegem ca duhuri cugetătoare, fie ca foc nematerial și netrupesc, fie o oarecare altă natură, cât mai aproape de cele spuse, în preajma lui Dumnezeu și care ele dintâi își primesc lumina din el, căci cele din lumea de față își iau lumina de la o strălucire din rândul al doilea, acela care pentru strălucirea lui este socotit și numit Lucifer, iar pentru mândrie întuneric, ca și puterile răzvrătite de sub el, care făptuiesc răutatea prin fuga lor de la bine, răutate pe care ne-au mijlocit-o și nouă.

Și iată că clipa neascultarii de porunca lui Dumnezeu in rai, omul a cazut de sloboda sa voie din iubirea lui Dumnezeu si si-a mutat dragostea pervertita asupra lui insusi (iubirea de sine, egoismul) si asupra lucrurilor pamantesti, s-a imbracat cu totul in inselarea vrajmasului si a intors asupra sa aceasta inselare, s-a lasat inselat de intelegerea/ ratiunea sa, cazand de la intelegerea [ratiunea] dumnezeiasca – a cazut in mii de inselari, in inselarea tuturor desfatarilor pamantesti, si in inima lui nu a mai ramas loc pentru Dumnezeu, pe Care trebuie a-L iubi cu toata inima, cu toata fiinta, a-L proslavi, Caruia trebuie a-I multumi, pe Care trebuie a-L cinsti prin jertfe placute Lui, ca semn de multumita si recunostinta.

Daca ati inviat impreuna cu Hristos, cele de sus cautati, unde este Hristos sezand de-a dreapta Tatalui (Col 3,1). Pentru a intelege pe deplin cuvintele acestea trebuie sa ne amintim ca omul, prin pacat, a cazut cu totul de la Dumnezeu si s-a facut in intregime pamantesc, lumesc, iar nu al lui Dumnezeu, nu duhovnicesc, nu ceresc, asa cum trebuie sa fie, s-a facut rob al nebuniei, desertaciunii si stricaciunii, si nu numai ca nu s-a tulburat de aceasta stare a sa, ci s-a desfatat (ca si acum), la pocainta n-a gandit si nu a recunoscut ca are neaparata nevoie de ea, asa cum nici acum nu recunosc aceasta scriitorii trufasi si indeobste oamenii trufasi, care au uitat ca sunt viermi, si nu oameni (Psi 21,6), pamant si cenusa. Inselandu-se cu rodul oprit in rai, Adam si Eva au lasat mostenire pierzatoare, inselatoare neamului omenesc – toata inselaciunea si minciuna pamanteasca, toata desertaciunea, toata nebunia pacatului, si inainte de toate insasi femeia a fost facuta obiect al inselaciunii, poftei si batjocoririi de catre barbatii nelegiuiti!  O, ce adanc si in ce necuratie a cazut femeia, fosta fecioara! Cum umbla prin necuratiile si poftele ei barbatii inversunati spre parte femeiasca! Si apoi, fiecare om, afara de cei alesi si cu cuget bun, a preschimbat in inselare si impatimire toate cele pamantesti ale sale – insasi viata a preschimbat-o in toata patima si s-a facut pentru sine insusi obiect si scop al patimilor de tot felul. Intunecime vesnica, daca Domnul nu va lumina ochii inimii. O! Jalnica vietate este omul, intru inceput daruit de Facator cu libertate, chip si asemanare, si pus imparat al tuturor fapturilor nerationale, care in multe privinte sunt mai rationale si mai pe potriva menirii lor decat omul. Dumnezeu S-a indepartat din inimile omenesti si nu imparateste in ele, fiindca in ele imparateste duhul viclean a toata inselarea si instrainarea de Ziditor – satana; omul s-a facut atelier al diavolului, laborator al railor draci, care cladesc in el toata inselaciunea, tot raul.

Hristos Rascumparatorul a venit pe pamant tocmai pentru a smulge pe om din aceasta inselare pierzatoare si a reaseza in el chipul lui Dumnezeu si asemanarea lui Dumnezeu si a-l face faptura noua si a-l uni iarasi cu Dumnezeu. Si sfintii au atins telul asemanarii cu Dumnezeu prin credinta, dragoste, osteneli, smerenie, ascultare, rugaciuni necurmate. Slava lui Dumnezeu pentru toate! Dacă ar fi fost în stare să simtă chiar şi cea mai mică foame, ei s-ar fi grăbit împreună cu magii spre Betleem, ca să-L vadă pe Împăratul iudeu, Împăratul lor şi Mesia al lor. Un om care a fost hrănit cu hrană duhovnicească, întotdeauna doreşte şi mai multă hrană duhovnicească. Aceasta este însuşirea unui adevărat om duhovnicesc şi a hranei celei duhovniceşti adevărate. Totuşi, înţelepţii Ierusalimului au rămas ca împietriţi la vestirea lui Mesia şi s-au hrănit numai cu mânie faţă de El şi au avut frică pentru ei. Lăsându-l pe Irod şi mulţimea de cerşetori duhovniceşti şi de învăţători fațarnici din jurul lor, craii de la răsărit, însetaţi după adevăr, au plecat din Ierusalim şi au pornit pe cale. De fiecare dată, la slăvitul praznic al Naşterii Domnului, noi, creştinii, căutăm pe Cineva pe care l-am pierdut, aşteptăm pe Cineva mult dorit şi întâmpinăm pe Cineva care tocmai a venit. La Naşterea Domnului, cei flămânzi îşi aşteaptă Pâinea, cei însetaţi îşi aşteaptă Apa cea vie, cei goi îşi aşteaptă Haina de nuntă, cei bolnavi îşi aşteaptă "Doctorul sufletelor şi al trupurilor", cei străini îşi aşteaptă Ocrotitorul şi cei întemniţaţi îşi aşteaptă Eliberatorul. La Naşterea Domnului, cei întristaţi îşi aşteaptă Mângâietorul, cei rătăciţi Călăuzitorul şi cei robiţi Mântuitorul.

La Naşterea Domnului, cerul şi magii îşi aşteaptă Steaua, pământul peştera, Betleemul ieslea, păstorii îşi aşteaptă îngerul care să le vestească Naşterea Domnului, Israel Îl aşteaptă pe Mesia, lumea pe Emanuel, omul pe Dumnezeu şi Biserica pe Hristos. La Naşterea Domnului, Sfinţii Apostoli îşi aşteaptă Învăţătorul, poporul îşi aşteaptă Proorocul, preoţii şi leviţii îşi aşteaptă Arhiereul şi slujitorii Îl aşteaptă pe Împăratul lor. La Naşterea Domnului, oile îşi aşteaptă Păstorul cel Bun. La Naşterea Domnului, femeia păcătoasă Îl aşteaptă pe Hristos în casa lui Simon, femeia samarineancă Îl aşteaptă pe Iisus la fântâna lui Iacob, Zaheu vameşul Îl aşteaptă pe Domnul în Ierihon, iar prietenul Său Lazăr Îl aşteaptă în Betania.

La Naşterea Domnului, mulţimile Îl aşteaptă pe Hristos în Ierusalim, apostolii Îl aşteaptă la Cina cea de Taină, tâlharul Îl aşteaptă pe cruce pentru ca Hristos să-i deschidă cerul, Iosif din Arimateea Îl aşteaptă să-L pogoare de pe cruce, mironosiţele Îl aşteaptă cu miresme şi cu lacrimi la mormântul gol, ucenicii Luca şi Cleopa Îl aşteaptă în Emaus, iar Petru pe ţărmul Tiberiadei, ca să primească iertarea.  La Naşterea Domnului, Sfinţii Apostoli Îl aşteaptă pe Hristos prin Duhul Sfânt la Cincizecime, iar Sfântul Ştefan Îl aşteaptă în sinedriu ca să-L vadă şezând de-a dreapta Tatălui. La Naşterea Domnului, Sfântul Apostol Pavel Îl aşteaptă pe Hristos pe drumul Damascului, iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Îl aşteaptă în insula Patmos pentru a i se arăta în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur ale Revelaţiei, creaţiei şi Apocalipsei. Mesia a fost aşteptarea proorocilor. Precum cei din Noul Testament, tot aşa L-au aşteptat pe Hristos şi patriarhii, şi regii, şi profeţii, şi drepţii Vechiului Testament. Aşa Îl va fi aşteptat pe Hristos Noe pe Munţii Ararat la sfârşitul potopului, dar n-a venit decât porumbelul cu ramura de măslin. Aşa L-a aşteptat pe Hristos patriarhul Avraam la stejarul Mamvri şi Isaac pe Moria şi Iacob la Betel. Israel L-a aşteptat pe Hristos patru sute de ani în Egipt şi şaptezeci de ani în Babilon. Moise L-a aşteptat pe Hristos patruzeci de ani în pustiul Madian şi alţi patruzeci de ani în pustiul Sinai. După ce Moise Îl va fi aşteptat pe Hristos la Marea Roşie, Iosua L-a aşteptat pe Hristos la Iordan; Ilie la Cherit şi iudeii pe malurile râurilor Babilonului, atârnându-şi harfele în sălcii, de dor şi jale. Tânărul Samuel L-a aşteptat pe Hristos în cortul sfânt şi David pe câmpul de luptă cu Goliat. Solomon Îl va fi aşteptat pe Hristos la sfinţirea templului din Ierusalim; iar Sfântul Ilie pe Carmel şi mai apoi la Horeb. Proorocul Isaia Îl va fi aşteptat pe Hristos în templu în mijlocul serafimilor, iar Iezechiel la râul Chebar, în mijlocul heruvimilor. Proorocul Daniel L-a aşteptat pe Hristos în groapa cu lei, iar cei trei tineri în cuptorul cel de foc.

Şi a venit! Hristos se naște Slăviți-l ! „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”. Fără nici o îndoială, înţelesul tainic al acestor cuvinte este o profeţie, în care Duhul Sfânt, prin gura psalmistului David, anunţă venirea pe pământ a Fiului lui. Întruparea şi venirea Cuvântului veşnic în lumea creată ca Mântuitor şi Răscumpărător este cea mai mare taină şi minune din câte au fost pe pământ. „Taina cea din veac ascunsă”– necunoscută nici de îngeri, nici de oameni, a venirii lui Iisus Hristos pe pământ, Care avea să dezlege toate nedumeririle oamenilor în privinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, a omului şi a întregii creaţii, care la rându-i suspină după reabilitare, răscumpărare şi mântuire. În cartea Apocalipsei  Sfântul Ioan Teologul vede în mâna Tatălui celui veşnic, cartea vieţii, pecetluită cu şapte peceţi. Nimeni în cer sau pe pământ nu s-a găsit să o deschidă, decât leul din seminţia lui Iuda, Mielul lui Dumnezeu – Iisus Hristos. El, vrednic fiind, o ia din dreapta Celui preaînalt, îi rupe peceţile şi o deschide.  Potrivit sfinţilor Părinţi, cele şapte peceţi simbolizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui necesară mântuirii omului. Pecetea întâi ascunde Fiinţa nezidită şi firea fără de început a lui Dumnezeu, existenţa desăvârşită, existenţa în sine şi izvorul existenţelor. A doua pecetluieşte şi ascunde  cele trei Ipostasuri ale unei singure firi şi fiinţe, unimea Treimei, pe Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu. A treia pecete ascunde veşnica naştere a Fiului şi veşnica purcedere a Duhului Sfânt din Tatăl. A patra pecete ascunde scoaterea din nimic la existenţă a tuturor făpturilor şi lucrurilor materiale şi imateriale. A cincea pecetluieşte întruparea în timp a Cuvântului lui Dumnezeu. A şasea pecete ascunde patimile, moartea, învierea şi înălţarea la cer a Cuvântului întrupat. A şaptea pecete ascunde viaţa viitoare, fericirea raiului şi răsplata faptelor bune, chinurile iadului şi pedeapsa faptelor rele. În faţa acestor taine, ascunse înainte de venirea Mântuitorului, nu poţi să nu te cutremuri şi să nu te înfiori cu bucurie şi mulţumire, strigând: „Minunat este Dumnezeu! sau Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru?”

Tâlcuirea acestor taine, căutând să aflăm Cine este Dumnezeul nostru, Cine este „Cel ce s-a arătat”, va spori în noi iubirea faţă de El. Însuşi ne vorbeşte prin sfântul Său cuvânt din Sfânta Scriptură, în Tradiţia Bisericii, în scrierile sfinţilor şi ale teologilor Săi. Dacă L-am întreba: cine eşti, Doamne?, ne va răspunde: „Eu sunt Fiul Tatălui, Care din iubirea şi mila Sfintei Treimi faţă de om, am venit ca Mântuitor şi Răscumpărător. Eu sunt cel al cărui nume – Iisus Hristos - „este mai presus de orice nume”. Eu sunt „cel ce zdrobeşte capul şarpelui”. Eu sunt cel „întru care se binecuvântează toate neamurile pământului” Eu sunt „împăciuitorul” de Care ascultă toate popoarele. Eu sunt Domnul şi Dumnezeul vostru, care şed de-a dreapta Tatălui. Eu sunt Lumina lumii  care nu apune niciodată şi de care întunericul fuge ascunzându-se. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Eu sunt Uşa prin Care se intră la Dumnezeu şi Tatăl, prin Mine intrând vă veţi mântui. Eu sunt Proorocul de Care trebuie să ascultaţi. Eu sunt Domnul vostru, Fiul lui Dumnezeu, Marele Preot după rânduiala lui Melchisedec; Eu sunt Emanuel, născut din Fecioara, „Dumnezeu este cu noi”, Domnul păcii, Care a pătimit pentru mântuirea oamenilor. Eu sunt Odrasla lui David; Eu sunt Păstorul poporului ; Eu sunt Cel vestit, Eu sunt Sfântul Sfinţilor, Cel Uns; Eu sunt Stăpânitorul;Eu sunt Împăratul Mântuitor, Eu sunt „Mielul lui Dumnezeu” care ridică păcatele lumii .

Eu sunt Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Eu sunt Mesia Cel aşteptat, Care am venit în numele Tatălui şi întru puterea Duhului Sfânt. Eu  sunt „Doctorul sufletelor şi al trupurilor” Care vindec pe cei zdrobiţi cu inima, dau vederea orbilor, curăţ leproşii, înviez morţii, alung demonii, şi orice boală şi neputinţă. Eu sunt Cel Care, pentru voi, oamenii şi pentru a voastră mântuire, M-am întrupat, am suferit, foame şi sete, osteneală, bătăi, scuipări, batjocură, cruce şi moarte. M-am pogorât în iad ca să sfărâm puterea lui, dezlegând sufletele de acolo. Am înviat din morţi, M-am înălţat la cer şi am să vin iarăşi cu slavă să judec lumea. Eu sunt Învierea şi Viaţa; cine crede în Mine, de va şi muri viu va fi . Eu sunt pâinea vieţii.Cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Fără mine nu puteţi face nimic . Eu sunt Păstorul Cel bun, Care şi-a puns viaţa pentru oile Sale. Eu sunt „învăţător venit de la Dumnezeu”. Care dau prin sângele Meu legea cea nouă a iubirii singura prin care puteţi să fiţi ucenicii Mei şi fiii Părintelui ceresc.

Eu sunt Cel Care am trimis pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Care am întemeiat Biserica Mea şi pe care porţile iadului şi puterile răului nu o vor birui,pentru că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor . Eu sunt Cel Care am rânduit în Biserică „întâi apostoli, al doilea profeţi, al treilea învăţători…” spre folosul şi mântuirea celor ce cred. Eu dau prin Duhul Sfânt, unuia cunoştinţă, altuia înţelepciune şi pricepere, altuia tărie şi sfat, altuia dragoste, bucurie, pace, credincioşie, curăţie, îndelungă-răbdare, blândeţe şi smerenie. Eu sunt Cel Care v-am pregătit Împărăţie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, căci în casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt . Eu sunt Cel Care am biruit lumea păcatul şi pe diavolul, făcându-vă părtaşi acestei biruinţe. Eu sunt Cel Care chem pe toţi: păcătoşi şi drepţi, pe cei care au slujit din ceasul întâi sau din ceasul al unsprezecelea, pe toţi Eu îi primesc, pe unii din iubire iar pe alţii din milă. Acestea şi multe altele ne spune Domnul despre Sine în sfântă Biserica Sa. “Acesta este Dumnezeul nostru, şi nu se va socoti, altul ca Dânsul, Dumnezeul cel ce s-a arătat”.

Ne naştem împreună cu Dumnezeu cunoscându-L, ne naştem din nou prin cunoaşterea Lui! Deci a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu-i cuvânt de şagă, nu e ceva, aşa, printre altele. E ceva atât de mare încât omul se naşte a doua oară, se naşte cu adevărat. Acesta e, într-un fel sau în altul, botezul cel mare al inimii noastre, primirea botezului aşa cum se cuvine, naşterea împreună cu Dumnezeu din nou; murim împreună cu El ca să ne naştem împreună cu El.  De nu te vei naşte din nou din cer, nu ai viaţă veşnică. Şi el tot spunea: Dar cum se poate aşa ceva? Cum pot să intru iar în pântecele maicii mele ca să mă nasc din nou? El înţelegea naşterea în înţelesul obişnuit, iar Mântuitorul Se referea la naşterea duhovnicească, sufletească,cunoscându-L pe Dumnezeu: Că aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Deci, dacă noi vrem să-L chemăm, să-L plecăm spre Dumnezeu spre milă, acestea sunt: rugăciunea, mila faţă de alţii şi postul. Şi atunci prin ce ştim noi că-L putem pleca pe Dumnezeu – rugăciunea şi în biserică şi acasă, postul ţinut cu rânduială, mila, ajutorul, îngăduinţa faţă de alţii, iertarea, neţinerea de minte a răului şi dărnicia faţă de altul – ne arată că acestea Îl întorc pe Dumnezeu cu faţa spre noi. Şi atunci ne ţinem de aceste lucruri, stăruim în ele. Dar Dumnezeu ştie slăbiciunea firii noastre și ştie că, pe cât de repede dobândim ceva, tot atât de repede vom lepăda şi aceste lucruri bune pe care le facem şi, mai ales, vom lepăda apropierea faţă de El. Ăsta e un semn foarte clar că sufletul nostru e încă foarte nedezvoltat, nematurizat şi cum primeşte darul, îşi vede de treburile lui. Și ştiţi bine că aşa facem: cum primim ce am cerut, cum terminăm cu necazurile şi cu încercările, ne vedem de treburile noastre, am terminat şi cu rugăciunea şi cu postul şi cu Dumnezeu şi ne trezim că e a patra săptămână de când am uitat să ne ducem la biserică şi e o săptămână de când nu ne-am mai rugat şi aşa uităm de toate lucrurile acestea. 

Până nu lărgim sufletul nostru să intre Hristos, El nu intră. Şi aceasta se învață, să-ţi obişnuieşti sufletul. Nu pe Dumnezeu e greu să-L schimbi, să-L pleci spre tine, că Dumnezeu vrea să vină, ci sufletul tău e greu pedagogic să-l creşti, să-l maturizezi, ca să poată să se deschidă spre Dumnezeu! E ca un animal speriat sufletul omenesc, care atât a fost lovit şi bătut –Că el atât de mult a fost lovit! Aşa este sufletul omenesc traumatizat de tot, dezamăgit de toate, nemulţumit de toate, a fost de atâtea ori, s-a ars cu cele ale veacului acestuia, cu oamenii, cu demonii, cu lucrările lor, încât e o taină mare să-ţi înveţi sufletul cu Dumnezeu.Îţi laşi cu totul inima, sufletul în mâna lui Dumnezeu!, nu ştiu dacă ar putea să se lase cu totul în mâna lui Dumnezeu: Mi-e cam frică, mi-e frică să mă las cu totul în mâna lui Dumnezeu.

Întâlnirea cu Dumnezeu este cutremurătoare. Nu este cuvânt de spus. Cine se întâlneşte măcar o clipă, într-o undă de gând cu Dumnezeu, nu uită o viaţă întreagă clipa aceea, nu mai poate s-o uite. Şi nu numai că n-o uită, dar clipa aceea se face ca un mosor, ca un ghem care se dezveleşte tot mai mult, tot mai mult şi tot înveţi din ea şi nu se mai sfârşeşte, pentru că e o întâlnire cu Dumnezeu, nu e o întâlnire cu un om; întâlnirea cu un om te învaţă atâtea, dar cu Dumnezeu! Greu e de spus ce se întâmplă atunci când se întâlneşte omul cu Dumnezeu! Altfel se întoarce omul după ce dobândeşte cu greu un lucru. Devine mult mai atent la ceea ce a primit, pe de o parte. Pe de alta, văzând cât de greu se dobândeşte un lucru, îi preţuieşte şi pe alţii care se roagă şi îşi doresc acel lucru, îi preţuieşte şi pe alţii care au aceste lucruri, îi preţuieşte şi pe alţi bolnavi necăjiţi, care stau şi ei în durere şi se roagă şi ei la fel şi astfel îi ajută şi sare şi el în ajutorul lor. Se petrec în inima omului care stăruie îndelung multe schimbări şi, la majoritatea dintre noi, de calitate.

Rugăciune de Crăciun:Stăpâne Doamne, Dumnezeule Atotţiitorule, când Te‑ai născut din Fecioara Maria în Betleemul Iudeii, cu spaimă făpturile s‑au minunat şi lumea s‑a bucurat de naşterea Ta; Cel ce ai făcut pe om după chipul şi asemănarea Ta şi i‑ai dat lui Botezul spre pocăinţă; Care ne‑ai adus pe noi în zilele acestea preacurate către înfrânarea patimilor spre nădejdea învierii; Cel ce ne călăuzeşti pe noi spre adevărul Dumnezeirii Tale şi ai întărit inimile noastre şi mintea a Te cunoaşte pe Tine, Fiul lui Dumnezeu, Care ridici păcatele a toată lumea, Tu acum, Stăpâne, Iubitorule de oameni, primeşte pe robii Tăi precum ai primit pe Petru, când se afunda în mare, şi pe care, când s‑a lepădat de Tine şi a plâns cu amar, iarăşi l‑ai primit; primeşte acum, Stăpâne, lacrimile, suspinul şi pocăinţa robilor Tăi, precum ai primit pe desfrânata ce plângea şi cu lacrimi uda picioarele Tale şi cu perii capului le ştergea ca să ia mila Ta; Cel ce ai primit pe tâlharul cel răstignit împreună cu Tine pe cruce şi ai zis lui: astăzi vei fi împreună cu Mine în rai. Tată din Ceruri, te rog astăzi de ziua Nasterii Fiului Tău – Unul Nascut, să-mi binecuvintezi familia, prietenii, rudele, pe cei pe care ii iubesc, pe cei care citesc aceasta rugaciune, pe cei care te iubesc și pe cei care nu te cunosc, pe apropiați și pe vrășmasi, chiar acum, că nu este nimeni fără păcat afară de Tine. Arată-le Tu Doamne îndurarea și mila dragostei și a puterii Tale nemărginite. Duhule Sfant, te rog să-i ajuți, chiar în acest moment. Acolo unde exista durere și suspin, te rog sa le daruiesti pacea și mila Ta. Acolo unde exista îndoială și necredință, te rog sa le inspiri o încredere înnoita prin Harul Tau. Acolo unde exista o nevoie, te rog să le-o împlinesti, că Tu știi mai bine decât mine nevoile lor. Binecuvintează-le Tu căminul, familia, munca, dă-le întelepciune și lumină în sufletele și în viata lor. Binecuvanteaza-i totdeauna când pleaca și când se întorc acasa, mergi înaintea lor și deschide-le calea cea dreaptă. Binecuvintează-i și călauzeste-i și-i ocroteste, clipa de clipa, în toata viata lor. Iartă-le lor păcatele făcute cu voie sau făra de voie, cu stiință și din neștiinta, sau pe cele pe care nu și le mai amintesc.Condu-i Tu pe Calea Ta Cea Sfântă, În Numele Fiului Tau, Iisus Hristos, a cărie naștere o prăznuim astăzi.  Căci am auzit glasul grăind şi pe îngeri cântând, pe magi închinându‑se cu daruri şi pe Irod tulburându‑se, că Dumnezeu S‑a arătat cu trup spre mântuirea neamului omenesc. Binecuvintează, Iisus Hristoase, lumea cu pace și tara noastră românească cu bucurie și îndestulare. Binecuvintează casele cu părinți buni și credicioși și mamele cu dragoste de prunci. Binecuvintează pe fiii poporului nostrum cu deplina unitate și armonie, pe păstori cu râvnă și grijă pentru turma, iar pe credincioși ci înțelegere și înțelepciune și deplină credință. Binecuvintează-ne și pe noi, fiii Tăi, cu frica de Dumnezeu și iertare de pacate.

Pe Tine acum, Stăpâne, Iubitorule de oameni, toată făptura Te laudă, grăind: Hristos Se naşte, slăviţi‑L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi‑L; Hristos pe pământ, înălţaţi‑vă. Puterile îngerilor se bucură, cetele mucenicilor se veselesc, văzând slăvita şi cinstita prăznuire; şi toţi cu vrednicie o lăudăm cu inima şi cu buzele. Şi acum, Bunule şi Iubitorule de oameni Doamne, primeşte pe robii Tăi aceştia (N), cărora le pare rău de păcatele lor, cele ştiute şi cele neştiute, cele de voie şi cele fără de voie; şi cu ştiuta Ta iubire de oameni, primeşte plecarea genunchilor şi postul robilor Tăi, ca plinind poruncile Tale şi ajungând acum la sfânta şi cinstita Naştere, curaţi şi fără prihană, să se împărtăşească cu preacuratul Tău Trup şi Sânge, al Domnului nostru Iisus Hrisos, a Căruia este slava, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de‑viaţă‑făcătorul Tău Duh. Doamne Tată, Fiule și Duhule Sfinte, Preasfântă Treine, îți multumesc că vei face mai mult decât pot eu cere acum și mult mai mult decât putem noi nevrednicii să nădăjduim.Maica lui Dumnezeu, Vas Sfințit, Fecioară Maria, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu roagă-te  pentru noi. Slavă Ție Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Slavă Ție.  Acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin!

CRĂCIUN BINECUVÂNTAT IUBIȚILOR!

Cu dragoste, ioan monahul.