"Mulți chemați, puțini aleși"
In această luna biserica a praznuit și praznuiește o serie impresionantă de monahi. Referindu-ne la cauzele care au determinat aparitia monahismului, se apreciaza ca odata cu patrunderea maselor de pagani in crestinism, o data cu legalizarea acestuia aduc tot felul de obiceiuri si datini, incat datorita superficialitatii vietii duhovnicesti, credinciosi dornici sa traiasca viata crestina in profunzimea ei, s-au retras din tumultul vijelios al lumii, spre a asculta glasul lui Dumnezeu in pustiuri, asemenea lui Ilie, a Sfantului Ioan Botezatorul si chiar al Mantuitorului.
Din punct de vedere istoric, monahismul se explica inainte de toate prin revolta cea mai radicala impotriva raului si a domniei lui in lume si printr-un "nu" categoric fata de orice compromis, fata de orice conformism. Violenta lui cu totul evanghelica impunea parasirea formelor confuze, echivoce ale acestei lumi si sugera formarea unei cetati de calugari la marginea acestei lumi. Nostalgia imparatiei lui Dumnezeu se opunea prea omenescului din Imperiu, numit poate prea devreme Imperiu crestin. In al doilea rand trebuie sa notam ca in timpul persecutiilor, manifestarea maximalismului credintei crestine, marturisirea ei infipta ca o teapa in trupul lumii apartinea martirilor pe care Biserica ii venereaza ca pe insasi inima ei si ii numeste "ranitii de iubirea lui Hristos".
Martirul il propovaduieste pe Hristos devenind "spectacol" inaintea lui Dumnezeu, a ingerilor si a oamenilor si se ridica la rangul de semn viu si izbitor al devotamentului total fata de Dumnezeu. Origen, a lansat un cuvant destul de crud pentru noi toti zicand ca vremea pacii este propice lui Satan, care ii fura lui Hristos martirii, iar Bisericii slava. Concordatul lui Constantin instaleaza Biserica in istorie si ii ofera un statut legal si o existenta "pasnica", sub protectia statului si a legilor lui. De atunci, marturia pe care o dadeau martirii despre unicul si ultimul lucru necesar existentei trece in monahism si se transforma aici in slujire harismatica a maximalismului eshatologic. Starea monahala va fi considerata ca un al doilea Botez. Astfel, "Botezul ascezei" inlocuieste "Botezul sangelui mucenicilor".
Altii apreciaza ca nu numai evlavia i-a dus pe oameni in pustiu, ci si nedreptatile care ii apasau pana la insuportabil in societatea sclavagista, in care omul era considerat unealta insufletita la dispozitia stapanului sau. S-a remarcat astfel ca taranii copti se faceau adesea calugari pentru a scapa de impozite, de recrutarea fortata si de exploatarea marilor proprietari de pamanturi care ii oprimau.
Sclavii, la randul lor, gaseau in manastiri un loc de adapost impotriva stapanilor lor, adesea foarte cruzi. Aceasta este, probabil, cauza profunda a numeroaselor tulburari iscate de calugari in sec. IV-V si mai tarziu. Asa se face ca sinodul de la Calcedon (451) a ajuns sa interzica admiterea in manastiri ca monahi a sclavilor care au fugit de la stapanii lor. Asemenea masura este posibil sa fi fost luata sub presiunea puterii imperiale, caci imparatii Bizantului au interzis sclavilor, prin numeroase edicte, sa-si paraseasca stapanii pentru a se face calugari. Fericitul Ieronim, referindu-se la Pavel din Teba, primul eremit, spune ca acesta, s-a retras in singuratate spre a nu fi prins si ucis de urmaritori. Apoi si-a facut placerea din ceea ce la inceput a facut din necesitate (necesitatem in voluntatem vertit). La fel si Sfantul Ioan Casian spune despre ava Moise ca s-a retras in pustie spre a scapa de pedeapsa capitala in urma comiterii unei omucideri.
Se apreciaza nu fara argumente ca persecutiile sangeroase impotriva crestinilor, i-au determinat sa gaseasca imparatia lui Dumnezeu in afara cetatii. Spre exemplu e bine cunoscut faptul ca persecutia lui Diocletian a marit numarul monahilor din Egipt. Altii apreciaza ca aparitia monahismului a fost determinata de prea multe dispute si controverse dogmatice, cu teoretizari abstracte si extrem de tulburatoare a vietii bisericesti si in special a evlaviei crestine. Aparitia monahismului este pusa apoi si pe seama navalirii popoarelor migratoare in imperiu, care prin salbaticia si prin obiceiurile lor au derulat viata duhovniceasca a crestinilor dornici de desavarsire. Scaderea disciplinei bisericesti, atat la nivelul clerului, cat si a credinciosilor au creat multa sminteala in randul celor care cautau modele de viata sincera daruita lui Dumnezeu. Si astfel au preferat viata linistita din pustie.
Nu este lipsit de motivatie aparitia monahismului determinat de indiferentismul si formalismul care se instituie in viata credinciosilor, in defavorul pietatii interioare traita la cotele autentice. Rugaciunile, posturile, participarile la cult si la activitatea sfintitoare a Bisericii si-au pierdut cu timpul caldura si lumina sufletului dornic de a se impartasi de viata divina, acestea devenind simple impliniri ritualistice si traditionale, pline de fast si de grandoare. Sufletele care doreau profunzimea trairii crestine, o vor cauta prin izolarea de traditionalismul formal care nu-i mai satisfacea. La inceput s-au retras la marginea cetatilor, apoi in izolarea pustiului, si pe urma s-au organizat in comunitati fratesti, spre a-si uni si implini in comun idealul desavarsirii crestine, pe care lumea cu "forfota" ei tulburatoare, plina de placeri si patimi, nu-l mai putea oferi incat in monahism s-au intalnit "toti cei care dispretuiau desertaciunile lumesti, toti cei care aveau oroare de bicisnicia si josnicia vietii, toti cei dezgustati de existenta lor lipsita de perspective, toti cei care simteau nevoia de a se pune in slujba unui ideal superior: fecioare fara prihana, mame care nu se puteau mangaia pentru ca fiii lor nu mai erau, intelepti si filosofi dezamagiti de stiinta vechilor scoli ale Alexandriei, dar insetati de mai multa certitudine, ostasi care au marsaluit prin lume pana au obosit trupeste si sufleteste, nedreptatiti si ingenunchiati ai unei societati guvernate de legi nemiloase, marturisitori ai credintei care, inca insangerati de pe urma schingiuirilor la care-i supusesera prigonitorii, venisera sa prinda noi puteri si sa-si stampere curajul la izvorul racoritor al rugaciunii si pocaintei".
Valoarea monahismului si raspandirea lui. Oricare ar fi cauza aparitiei monahismului, fapt este ca in sec.al IV-lea de-a lungul Vaii Nilului s-au asezat "Parintii desertului", parasind Delta fertila, spre a organiza un "paradis" in care pustiul a devenit un fel de "rai", iar vietuitorii lui s-au transformat in "ingeri pe pamant", cum spune Lucien Regnault, care timp de patru decenii le-a studiat viata si activitatea, spre a le consemna ca documentar de netagaduita autenticitate. Aceasta carte si multe altele asemenea ei, reusesc sa schimbe imaginea cu care romanele lui Flaubert si Anatole France ii stigmatizeaza pe acesti eroi ai desertului ca pe "niste fantome zburlite, umbre zdrentaroase, naluci de fapturi omenesti". Faptul ca Jacques Lacarriere isi intituleaza cartea despre ei: "Les hommes ivres de Dieu", Paris, 1975 (Oamenii beti de Dumnezeu) si se intreaba daca acestia "au fost nebuni sau sfinti" (p.11), determina pe Lucien Regnault sa raspunda printr-o alta intrebare: "nu toti sfintii sunt oare nebuni in ochii unei intelepciuni mult prea omenesti?"
Sa analizam putin aceasta dilema care pune in alternativa: "nebuni sau sfinti". Inca de la inceput apreciem ca prea usor au fost descalificati acesti zelosi asceti cu calificativul de "nebuni". Cand vrei sa descalifici total pe cineva ii scornesti acest atribut al dezumanizarii, si l-ai scos din circulatie, aruncandu-l la periferie. Dar, ori despre cine ai discuta, mai intai va trebui sa faci efortul de a-l intelege si apoi judecandu-l, sa arunci asupra lui sentinta fatala. Asa bunaoara nici geniile nu au fost intelese in marea lor majoritate inca de la inceput, motiv pentru care se si vorbeste despre "geniu si nebunie". Numai dupa ce va fi inteles, geniul va produce o schimbare de mentalitate, primind aureola cuvenita. Pe de alta parte, e suficient sa deschidem chiar si numai o carte a recordurilor spre a remarca adevarate nastrusnicii si ciudatenii prin care oamenii au cautat sa-si afirme personalitatea prin depasirea unui anume stadiu existent. Si totusi numai in aparenta sunt "ciudatenii". In fond este efortul sustinut al continuei autodepasiri.
Marele erou al monahismului, care a temeluit spiritualitatea crestina pe fundalul unei ascensiuni ce conduce la viata de sfintenie a lui Dumnezeu, a fost Sfantul Antonie cel Mare (356). Ascultand in biserica pericopa evanghelica cu tanarul bogat, dornic sa mosteneasca viata vesnica, si-a gasit vocatia de a urma pe Hristos, vanzandu-si averile, si dupa ce le-a impartit saracilor, s-a retras in pustie. Desigur, si inaintea lui au fost multi care s-au retras in pustie din vuietul lumii. Pavel din Teba (247) este considerat incepatorul monahismului, impunand forma eremita (pustnica, izolare fata de lume). Sfantul Antonie a fost insa primul organizator al vietii monahale sub forma anahoretica (retragere in diferite colonii sau lavre), exercitand o influenta imensa asupra vietii spirituale, mai intai in Rasaritul crestin, si indirect in Apus. Cel care a organizat pentru prima data monahismul chinovial, prin viata traita in comun, a fost Sfantul Pahomie (349). Pe la 330 el aduna toti calugarii in insula Tabena, aflata pe Nil, in Egiptul de Sus. Sfantului Vasile cel Mare ii va reveni meritul de a fi desavarsit monahismul chinovial, lasand peste veacuri Reguli mari si mici, ca indreptare duhovnicesti ale vietii de obste.
Revenind la epopeea crestina de pe Valea Nilului, vom intalni incepand cu secolul al IV-lea marea personalitate a Sfantului Antonie, care a adunat in jurul sau peste 6 000 de monahi din toata lumea. Interesul pentru Egipt creste din ce in ce mai mult, incat dupa moartea lui Antonie, numarul monahilor se ridica la 10 000. Cele mai populate erau partile Nitrik, Kellia si Sketic, unde vietuiau 5.000 de calugari. In astfel de situatii se poate vorbi despre un entuziasm pentru Hristos determinat chiar de "farmecul pustiului" ca un nesfarsit nisipos si lipsit de viata si umezeala prins in clestele de foc al unui soare pururea arzator ca o tacere de mormant. "Un ocean nesfarsit de nisip ondulat de valurile dunelor ce uneori se misca purtate de taria aerului. Nimeni nu iese in cale, nimic nu atrage atentia. Natura aceasta fara nici o articulatie, fara tablouri particulare si fara a fi deosebite unele de altele, fara privelisti izolate, in care nu se vede decat totalitatea, inspira maretia divina fara atribute concrete si sugereaza unicitatea lui Dumnezeu".
Populatia monahala a desertului la care ne-am referit era organizata in grupuri mici asezate in jurul unui parinte duhovnicesc numit"avva". Astfel, cel dintai staret din muntele Nitria a fost ava Amon, iar in pustiul Sketic a fost ava Macarie, ucenic al Sfantului Antonie. In Egipt a trait zece ani si Sf. Ioan Casian (435). Evagrie din Pont a venit din Ierusalim, s-a asezat in mijlocul anahoretilor din Nitria si Kellia, vietuind timp de 16 ani, pana la moarte. La fel si Isaia Pustnicul a fost mai intai in Sketic, si de aici a plecat in Gaza, unde a murit in 491. De fapt, toti organizatorii si intemeietorii de manastiri din secolul al IV-lea au vizitat Egiptul si au ucenicit aici. Dintre acestia mai amintim si pe Rufin, Ieronim, Paladiu, Paula, Melania, Sfantul Vasile cel Mare, etc.
Un mare rol in raspandirea monahismului l-a avut cartea "Viata Sfantului Antonie cel Mare" scrisa de Sfantul Atanasie. Raspandirea ei in Rasarit, apoi in Occident prin traducerea in limba latina a suscitat vocatii monahale si convertiri in Spania, Galia, Roma, Africa. Nu numai in desert, ci si in regiunile muntoase iau fiinta manastiri, prin efortul Sfantului Antonie. Pe la anul 313 ucenicii lui au intemeiat viata monahala in peninsula Sinai si in partea muntoasa de langa actualul Canal Suez. Dintre vietuitorii celebri de pe muntele Sinai spiritualitatea rasariteana retine numele Sfantului Nil Ascetul si Ioan Scararul.
In Apus viata monahala se formeaza si se consolideaza odata cu exilul Sf. Atanasie la Roma, in aprilie 339. Luand cu el doi ucenici, unul din ei ajunge duhovnicul unui asezamant de 70 de calugarite. Sf. Atanasie si ucenicii sai il fac cunoscut pe Sfantul Antonie in Cetatea eterna, devenind modelul desavarsirii crestine pentru multi credinciosi printre care si Fericitul Ieronim, dupa ce mai intai cunoscuse viata monahala in Egipt. In Italia se converteste la monahism Fericitul Augustin si prietenul sau Alipius, cand erau la Milan, insufletiti tot de. Viata Sfantului Antonie scrisa de Atanasie. In Galia monahismul este intemeiat de Sfantul Martin (401). El a temeluit aici o manastire, atragand prin bunatatea inimii sale foarte multi vietuitori. Se spune ca a fost condus pe cel din urma drum de 2 000 de monahi veniti din toate partile. In 410 episcopul Honoratus de Arelate a intemeiat o manastire pe insula Lerin. Sfantul Ioan Casian (435) intemeiaza la Marsilia (de azi) in jurul anului 415 o manastire in care va impune regulile Sfantului Vasile. Cel ce va oficializa monahismul in Apus este Benedict de Nursia. El va intemeia in 529 manastirea de la Monte Cassino, Italia.
Preluand Regulile Sfantului Vasile cel Mare, le va mai domoli gradul de austeritate, incat se vor forma doua ordine monahale: vasilienii care se vor orienta dupa regulile Sfantului Vasile si benedictienii, care si-au insusit privala lui Benedict. Mai tarziu, Sinodul de la Aachen, din 817 a dat monahismului latin caracterul de ordin monahal, condus de un prior general. Revenind la monahismul rasaritean al secolului al V-lea, vom avea prilejul sa cunoastem pe siliti, sau stalpnici. Celebru ramane Simion Stalpnicul (489), care si-a ridicat in pustia Sinai un stalp de 20 de metri, pe care va vietui 30 de ani.
Tot in Sinai, la poalele muntelui va zidi, in 527, Justinian, Manastirea Sfanta Ecaterina.
In Capitala Imperiului vor aparea calugarii "achimiti" (nedormiti), vesnic rugatori, pentru ca Alexandru, conducatorul lor, i-a impartit in trei cete pentru a asigura privegherea la neincetata rugaciune publica. In timp ce o ceata se ruga, alta muncea, iar alta se odihnea, incat prin alternanta si succesiune, era asigurata rugaciunea continua. Tot la Constantinopol, se va intemeia in 463 Manastirea Studios, unde calugarii impleteau armonic activitatea monahala cu studiul teologiei. In sfarsit, este de necontestat existenta monahismului pe teritoriul tarii noastre, in partile Scitiei Minor (Dobrogea), sub forma organizata a manastirilor inca de pe timpul Sfantului Epifanie. Raspandindu-se in ciuda vicisitudinilor vremii pe intregul teritoriu romanesc si ortodox, manastirile au indeplinit un rol cultural de prim ordin in istoria de doua ori milenara a poporului nostru. Ele au fost primele scoli romanesti, iar primele tiparituri s-au facut in manastiri. Existenta manastirilor pe langa episcopii, ca si rolul duhovnicesc al acestora, a facut ca ele sa fie de-a lungul vremii oaze de credinta si cultura, pe masura sa afirme si sa mentina identitatea si constiinta noastra nationala. Se vorbeste tot mai mult de literatura romana cu reprezentanti de seama printre monahii primelor secole crestine. Daca la toate acestea adaugam valoarea arhitecturala si pictura manastirilor, ca monumente de arta, intelegem mai bine inestimabila contributie pe care a avut-o monahismul in viata religioasa si culturala a poporului nostru.
Inceputurile vietii de obste in manastiri. Marele merit in definitivarea organizarii vietii chinoviale in manastiri a avut-o Sfantul Vasile cel Mare. Inspirandu-se din experienta Sfantului Antonie si Pahomie din Egipt, care desi nu au alcatuit coduri de legi, au stabilit reguli de convietuire a celor dornici sa implineasca sfaturile evanghelice, Sfantul Vasile, la care se alatura si Sfantul Grigorie de Nazianz, precum si numerosi ucenici, a intemeiat la Pont, pe malul raului Iris, in apropierea localitatii Ivonia (unde mama si sora sa traiau cu mai multe calugarite) prima comunitate monahala organizata dupa regulamente scrise, inspirate din Sfanta Scriptura si din viata manastireasca pe care o cunoscuse in calatoriile sale prin Egipt, Mesopotamia, Palestina si Siria.
Pledoaria Sfantului Vasile cel Mare pentru avantajele vietii obstesti este motivata de faptul ca nici unul dintre noi nu este in stare sa-si satisfaca singur cerintele trupului sau; iar pentru castigarea celor necesare (vietii) aveau nevoie unul de altul. Caci precum piciorul are o anumita putere, dar are nevoie si de alta, - caci fara ajutorul celorlalte membre nu gaseste pentru viata nici energia proprie indeajuns de tare sau suficient pentru nevoile sale, nici nu are cu sa inlocuiasca ceea ce-i lipseste - la fel si in viata solitara: ceea ce avem devine vara folos si ceea ce nu avem nu se poate gasi, fiindca Dumnezeu Creatorul a hotarat sa avem trebuinta unul de altul. Afara de aceasta, nici ratiunea iubirii lui Dumnezeu nu ingaduie ca fiecare sa aibe in vedere numai interesul lui. Caci "iubirea - spune Apostol - nu cauta ale sale"; in timp ce viata solitara are un singur scop: ingrijirea de trebuintele proprii. Apoi in aceasta separare nu-si va cunoaste usor cineva lipsurile sale, din moment ce nu va exista cineva care sa-l mustre si sa-l indrepte cu blandete si cu inima buna. Caci mustrarea, chiar si din partea unui vrajmas, poate sa nasca, adeseori, dorinte de indreptare la omul de bun simt; iar vindecarea pacatelor se face cu pricepere de catre cel care iubeste sincer. Un asemenea indrumator este cu neputinta sa gaseasca cineva in pustie, daca nu a fost iubit cu el mai inainte in viata. Incat se potrivesc eremitului cuvintele Scripturii: "vai celui care este singur, ca daca el cade nu este altul care sa-l ridice" (Ecleziast 4, 10). Dar daca noi toti, care am fost primiti in una (si aceeasi) speranta a chemarii noastre, formam un trup care are cap pe Hristos si suntem membre unii altora.
Daca noi nu suntem legati in mod armonios in Duhul Sfant, spre zidirea unui singur corp, ci fiecare din noi isi alege viata singuratica, fara sa iubeasca binelui comun dupa felul bine placut lui Dumnezeu si isi indestuleaza pofta placerii proprii, cum putem - atunci cand suntem dezbinati si impartiti - sa pastram legatura reciproca si slujirea membrelor, unul fata de celalalt, sau supunerea lor catre corpul nostru care este Hristos? Pentru ca nu este cu putinta nici sa ne bucuram cu cel preamarit, nici sa compatimim cu cel ce sufera, in timp ce viata noastra este impartita. Apoi, fiind unul singur nu poate sa ispraveasca toate darurile spirituale, caci harul Duhului se da dupa credinta care exista in fiecare, in viata in comun darul propriu fiecaruia devine dar comun al celor care formeaza comunitatea. Deci acela care primeste unul din aceste daruri nu-l are pentru sine mai mult pentru altii. De aceea in viata in comun este necesar ca puterea Duhului Sfant, care exista intransul, sa treaca in acelasi timp la toti.
Pe langa acest aspect social si religios-moral, traiul in comun are si un important rol educativ, privind crearea deprinderilor de comportament crestin temeluit pe "bunacuviinta si randuiala" (I Corinteni 14, 40). Cuviosul Isaia Pustnicul vietuitor in pustia Sketica a Egiptului, si apoi in pustia Gaza din Palestina a ramas in memoria posteritatii ca "inteleptul intre intelepti". In capitolul al V-lea al Asketiconului sau luam la cunostinta asupra modului cum se cuvine sa se comporte monahii ce-si petrec viata in comun. Spicuim cateva indemnuri: "De calatoriti mai mult impreuna, tineti minte in toate de parerea celui slab, fie ca are nevoie sa stea putin, fie sa manance ceva, inainte de vreme. Daca faceti un lucru impreuna. lasati pe cel ce lucreaza sa faca cum se pricepe; iar daca el zice: "ai dragoste si-mi arata frate cum sa fac, fiindca nu stiu", cel care stie sa nu spuna cu rautate: "nu stiu", ca aceasta nu-i smerenia cea dupa Dumnezeu.
Ortodoxia orientala are un fel original de a trai crestinismul. Uneori suntem tentati sa consideram ca ea este foarte arhaica si ca nu-si justifica existenta in timpurile moderne contemporane. Insa este o falsa opinie caci Ortodoxia reprezinta perpetuarea credintei, cultului si spiritualitatii Bisericii Primare, Una, si raspunde perfect asteptarilor spirituale ale popoarelor in sanul carora se manifesta azi. Si aceasta mai ales pentru ca nu si-a schimbat mesajul evanghelic dupa doua mii de ani. Daca nu trebuie sa se faca referinta decat la secolul XX, se intelege ca ortodoxia crestina a cunoscut un nou val de martiri, la propriu si la figurat, prin ateismul dezvoltat de ideologia comunista. Pentru ca poata iesi vie din aceasta confruntare cu fortele raului, ea s-a sprijinit pe doi stalpi de rezistenta credinta populara si monahismul.
Viata monahala din Romania, de la origine, a fost organizata in conformitate cu regulile stabilite de Sfantul Vasile cel Mare. ea a avut o importanta pregnanta in spiritualitatea romaneasca de-a lungul veacurilor. Manastirile ortodoxe romane au fost tot atatea enclave ale credintei nealterate, ca mijloace de pastrare a valorilor istorice si artistice le poporului roman. Spiritualitatea ortodoxa este de o foarte mare bogatie, valorizand persoana umana si dand un sens precis existentei pamantesti. Omul nu este singur in existenta lui, ci se afla intr-un permanent dialog de iubire cu Dumnezeu, inteles ca Treime de persoane, si cu aproapele sau, pe baza virtutilor crestine. Si Ortodoxia se prezinta in acest sens ca o teologie personalista contrara individualismului care caracterizeaza societatile moderne contemporane. Acest dialog de iubire pe care il putem intelege sub forma crucii eliberatoare din Golgota este un dialog impregnat de umanism cu un foarte puternic accent comunitar care vizeaza transformarea oricarei fiinte umane prin despatimirea completa pentru o indumnezeire totala, altfel zis omul trebuie sa se goleasca pe el insusi pentru a se umple de Dumnezeu. Atitudinea pe care ar trebui sa o aiba omul in fata lumii si raportul om-lume este un raport optimist, bazat pe comuniunea si legatura permanenta cu Dumnezeul - Treime prin harul prezent in Biserica, anuland la fel de chinuitoarea frica de moarte. Monahii sunt oamenii care au ales sa poarte jugul lui Hristos, lepadandu-se de lume si tinand votul ascultarii, al saraciei si al curatiei. Manastirile sunt locurile in care monahii Il lauda neincetat pe Dumnezeu. Cam aceasta ar fi cea mai scurta definitie a monahismului si a manastirilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)