Mulțumesc întâi Dumnezeului meu !
Sf. Apostol Pavel:„Mulţumesc întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos, pentru voi toţi, fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea” Noi, astfel, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu nu numai când suntem bogaţi, ci şi când suntem săraci; nu numai când suntem sănătoşi, ci şi când suntem bolnavi; nu numai când prosperăm, ci şi când pătimim cele contrare.
Începutul acestei epistolei către Romani este demn de fericitul său suflet, şi suficient de a povăţui pe toţi ca să participe la lucrurile cele bune ale lui Dumnezeu, cu fapta şi cu cuvântul, mulţumindu-I nu numai pentru propriile lor merite, ci şi pentru faptele bune ale altora, ceea ce curăţeşte sufletul de orice răutate şi invidie, iar pe Dumnezeu Îl atrage încă şi mai mult spre dânşii.
De aceea şi zice el în alt loc: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea cea duhovnicească” (Efeseni 1, 3).
Cum trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu? În toate zilele şi în fiecare ceas şi clipă să zicem în casă, la biserică, pe cale şi oriunde această scurtă rugăciune: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!".
Dacă nu ni se împlineşte cererea, noi să-i mulţumim Mântuitorului pentru tot ce ne-a dat în viaţă: pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pâinea zilnică, pentru serviciu, pentru copii, pentru preoţii care ne păstoresc, pentru Sfânta Cruce cu care biruim pe diavoli, şi mai ales pentru Evanghelie şi pentru că suntem fii ai Bisericii Ortodoxe.
Oare câţi, alături de noi, sînt orfani, bolnavi fără leac, flămânzi, amăgiţi de secte şi robiţi de patimi, iar noi avem de toate şi nu mulţumim cît trebuie?
Noi, astfel, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu nu numai când suntem bogaţi, ci şi când suntem săraci; nu numai când suntem sănătoşi, ci şi când suntem bolnavi; nu numai când prosperăm, ci şi când pătimim cele contrare. A mulţumi lui Dumnezeu când vântul este prielnic pe mare nu e ceva de mirare; însă a-I mulţumi când este furtună şi corabia se zbate în toate părţile, şi este în primejdie de a se scufunda, atunci este probă de o mare răbdare şi recunoştinţă.
De aceea şi Iov a fost încununat, de aceea a închis gura cea neruşinată a diavolului şi a arătat clar că mulţumea lui Dumnezeu nu pentru prosperitatea zilelor pe pământ, ci pentru dragostea lui cea mare către Dumnezeu.
Priveşte, deci, pentru ce mulţumeşte şi el lui Dumnezeu: nu pentru cele pământeşti şi pieritoare, cum sunt slava, puterea, întâietatea, căci toate acestea nu sunt vrednice de vreun cuvânt, ci pentru adevăratele bunuri, credinţa şi libertatea cuvântului. Şi priveşte încă cu câtă dispoziţie mulţumeşte, căci nu a zis simplu „lui Dumnezeu”, ci „Dumnezeului meu”, ceea ce şi profeţii fac, împropriindu-şi ceea ce este al tuturor.
Şi ce este de mirare că profeţii fac aceasta, când Dumnezeu Însuşi, vorbind necontenit cu servitorii Săi, Se numeşte pe Sine Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov?
Cea mai înaltă rugăciune de mulţumire pe pământ este Sfânta Liturghie. De aceea se mai numeşte şi jertfă euharistică, adică jertfă de laudă şi de mulţumire. Suntem datori ca în fiecare sărbătoare şi mai ales Duminica să ascultăm slujba Sfintei Liturghii şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat în viaţă şi în timpul săptămânii care a trecut!
Să trăim mulţumind, iar nu cârtind. Să ne mulţumim cu tot ce ne dă Dumnezeu şi să zicem că nu suntem vrednici de cît ne dă. De vom face aşa vom primi mai multe daruri de la El şi sufletul ne va fi în pace, iar dincolo cu îngerii în veci Îl vom slăvi.
„Fiindcă credinţa voastră se vesteşte în toată lumea”. Dar ce? Oare toată lumea auzise de credinţa romanilor? Da, toată lumea din acel timp auzise. Şi nu e nimic absurd a susţine aceasta; căci cetatea nu era una neînsemnată, ci, aflându-se ca pe culmea unui munte, era evident cunoscută tuturor. Gândeşte-te acum la puterea predicii, cum într-un timp scurt, prin vameşi şi pescari, a pus stăpânire pe căpetenia tuturor cetăţilor din lume, şi cum bărbaţii sirieni au devenit dascălii şi povăţuitorii romanilor!
Apostolul mărturiseşte, deci, două izbânzi deodată: şi că ei au crezut, şi că, totodată, au crezut cu atâta curaj încât vestea lor s-a răspândit peste întreg pământul. „Fiindcă credinţa voastră”, zice, „se vesteşte în toată lumea”.
Credinţa, şi nu certurile în cuvânt, nu disputele, nu silogismele. Deşi multe erau acolo piedicile în calea învăţăturii, într-adevăr romanii, fiind pe atunci stăpânitorii lumii întregi, trăiau în bogăţii şi desfătări, în timp ce predica Evangheliei era răspândită de pescari, iudei dintre iudei, neam urât şi dispreţuit de toţi, şi care porunceau a se închina Celui Răstignit, ce crescuse şi trăise în Iudeea.
Şi pe lângă această credinţă, ei mai indicau şi o viaţă aspră unor oameni deprinşi cu desfătările şi smintiţi de dragostea celor prezente. Şi aceştia, care predicau asemenea lucruri, erau oameni săraci şi neînvăţaţi, dintre cei de jos şi născuţi din cei de jos.
Dar nimic din toate acestea nu a putut împiedica cuvântul în drumul său. Atât de mare era puterea Celui Răstignit, încât să-i poarte cuvântul pretutindeni!
„Se vesteşte – zice – în toată lumea”. Şi nu zice „se manifestă”, ci „se vesteşte”, ca şi cum toţi ar avea-o în gura lor. Tesalonicenilor încă mărturisindu-le de aceasta, adaugă şi altceva, căci zicându-le: „Că, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat”, adaugă: „Astfel că nu mai e nevoie să mai spunem noi ceva” (I Tesaloniceni 1, 8).
Astfel discipolii ajunseseră în rândul dascălilor, învăţând pe toţi prin curajul lor şi atrăgându-i către dânşii. Căci predica Evangheliei nu a stat undeva pentru totdeauna, ci mai rapid decât focul s-a întins asupra lumii întregi. Aici însă spune numai atât, că se vesteşte. Bine a zis „că se vesteşte”, arătând prin aceasta că pe lângă cele vorbite nu mai trebuie a adăuga nimic, şi nici a sustrage ceva.
Căci aceasta este treaba unui mesager, de a purta din loc în loc cele spuse. De aceea şi preotul se numeşte mesager sau înger, fiindcă el vesteşte nu cele ale sale, ci pe ale Celui Care l-a trimis. Încă şi Petru a predicat acolo, însă cele ale Aceluia le consideră a fi şi ale sale, astfel că, după cum am spus mai înainte, el era curat de orice invidie.
„Căci martor îmi este Dumnezeu, Căruia Îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său”
Cuvinte izvorâte dintr-o inimă apostolică, judecată izvorâtă din grija lui părintească. Ce este ceea ce spune el aici, şi de ce cheamă pe Dumnezeu ca martor? Cuvântul lui este despre dispoziţia sa faţă de ei. Fiindcă el nu fusese până atunci văzut de dânşii, de aceea nu ia martor pe nici unul dintre oameni, ci invocă drept martor pe Dumnezeu, Care ştie cele ascunse din inimile oamenilor.
Le spusese că „Vă iubesc pe voi”, şi ca semn de iubire se ruga necontenit pentru ei, şi că voia a se duce la ei, dar nu a putut face nici măcar aceasta; de aceea se refugiază la mărturia cea mai vrednică de credinţă. Oare ar putea cineva dintre voi să se laude că-şi aminteşte, când se roagă în casa sa, de întreaga Biserică? Eu nu cred.
Dar Pavel nu se apropia de Dumnezeu rugându-se numai pentru o cetate, ci pentru lumea întreagă, şi nu numai o dată, nici de două sau de trei ori, ci necontenit. A avea, însă, pe cineva în minte necontenit, aceasta nu provine decât dintr-o mare iubire; dar apoi a se şi ruga necontenit lui Dumnezeu pentru el, gândeşte-te cât de mare este dispoziţia şi iubirea aceluia! (surse Ioan Gura de Aur și pr. Arsenie Boca)