,,Morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia” (Ioan 5, 25).

06.10.2019 13:49

Cu puțin timp în urmă, eram in autocarul care ne ducea spre Marea Galileii. Undeva vedem un indicator – Nain, un mic satuc pe coama unui deal. Aici a venit și mântuitorul să ridice din moarte pe tânarul fiu al unei mame deznădăjduite, vaduvă fiind își pierduse unicul fiu, mângăierea și sprijinul batrâneților sale. Privim mica localitate și ne aducem aminte că la Nain Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a dat încă o lectie despre viață, moarte, înviere.

Pe toti ne indurereaza moartea, indiferent cand vine ea. Pe de alta parte, noi, crestinii, stim ca moartea nu este sfârsitul absolut, stim ca este o trecere, dar totusi, exista durerea. Este benefica pentru noi, oamenii, durerea in fata mortii? Cum sa primim moartea, astfel incat sa nu intram in contradictie cu mesajul crestin asumat?

Moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat. Viata este minunea extraordinara de care ne bucuram cu totii; daca o constientizam sau nu pana la capatul ei, in adancul ei, este mult de discutat, insa toti avem un simt elementar a ceea ce inseamna viata. Moartea este dusmanul vietii, si atunci, foarte firesc, oamenii traiesc provocarea mortii cu foarte multa durere, cu foarte multa razvratire uneori, mai ales atunci cand este vorba despre cei apropiati. Este cazul din Evanghelia de astazi, singurul copil al unei vaduve din Nain. Sigur ca este o mare provocare! Din informatiile pe care le avem despre epoca respectiva, stim ca moartea era perceputa cu mai multa patrundere decat astazi. Lumea nu se impaca cu realitatea mortii, nu o putea accepta ca pe ceva firesc. De aceea cauta raspunsuri si solutii, cai de a o evita, depasi sau birui.

Lumea de atunci se intreba cum de este posibil ca omul, cu zambetul si bucuria lui, cu aspiratiile si cu frumusetile lui, sa fie inghitit de stricaciune. Mai ales in zona filozofica si in cea religioasa, era foarte multa preocupare pentru a se raspunde absurditatii si durerii mortii. Spun lucrul acesta deoarece, in vremea noastra, nu pare a mai exista o astfel de preocupare. Am putea spune chiar ca lumea este mai impacata cu moartea. Se moare foarte mult in jurul nostru, iar noi suntem spectatori, intrucat cu vrerea sau fara vrerea noastra, prin intermediul comunicarii acesteia rapide, prin mass-media, devenim spectatori ai unor evenimente cu morti, cu multi morti. Spectator inseamna ca ceea ce se intampla pe scena nu te include si pe tine. Alta data oamenii nu stiau ca se moare atat de mult. In plus, ni se prezinta un spectacol continuu – si el absurd, dar foarte gustat de lume – in care moartea este un joc pe care il urmarim aproape cu placere in filme. Tot timpul lumea se omoara, in filme. Oamenii par a se obisnui cu ideea ca moartea este un joc, de care nu ai de ce sa te sperii. Nu se mai confrunta cu moartea, decat atunci cand inevitabilul se produce si cineva apropiat sau chiar respectivul este anuntat ca va da ochii cu moartea, intr-un fel anume.

Asa ca, ce sa spun?! Daca astazi este un interes scazut fata de mesajul central al Evangheliei Mantuitorului Hristos, sau daca interesul fata de Evanghelia Mantuitorului Hristos nu se mai duce spre miezul acesteia, care este, de fapt, sansa depasirii mortii prin inviere, este si din cauza indiferentei fata de moarte, a impacarii oamenilor cu gandul mortii.

Pentru mintea noastra lumeasca, putem vorbi despre o anumita ingaduinta a lui Dumnezeu, pentru ca El, Stapan fiind, ar putea sa opreasca raul. Raul il generam noi, oamenii, si diavolul, lucratorul prin excelenta al raului, vrajmasul dintotdeauna si pentru totdeauna al lui Dumnezeu si al omului. In diavol, iarasi, lumea de astazi nu prea crede, desi il invoca mai mult decat pe Dumnezeu, ca sa fim sinceri. Noi suntem creatorii raului in temeiul libertatii, naturii noastre proprii. Acest lucru il putem constata cu usurinta fiecare dintre noi.

Dumnezeu ar putea pune capat raului, punand capat libertatii noastre. Dar privarea de libertate ne-ar transforma deopotriva in fiinte incapabile de iubire. Noi oricum, in marea noastra majoritate, ne-am pierdut libertatea, robindu-ne patimilor. Asa se si explica lipsa de iubire din lume! Dar veti zice ca Dumnezeu ar putea gasi modalitati de curmare a raului sau de evitare a lui. Si este adevarat! Ingaduinta raului de catre Dumnezeu este pedagogica. Aceasta este marturia Sfintelor Scripturi, aceasta este si marturia sfintilor de peste veacuri.

Este o pedagogie dumnezeiasca foarte greu de inteles cu mintea noastra omeneasca. Cum sa lase Dumnezeu, Care ar putea sa-l fereasca pe om si omenirea intreaga de rau, sa se infaptuiasca raul? Este greu de inteles si de acceptat pedagogia dumnezeiasca. Ea este acceptata si poate fi inteleasa numai daca deschidem sau prelungim existenta noastra si dincolo de limitele acestei vieti. Miza mai importanta, din perspectiva lui Dumnezeu, este vesnicia si nu viata aceasta. Sau, mai corect spus, viata aceasta vazuta si traita in perspectiva vesniciei.

Si atunci, daca cineva sufera, daca cineva trece prin boli, daca cineva sufera marginalizare sociala, saracie, in erminia si in intelegerea noastra crestineasca si a Mantuitorului Hristos, a Parintilor Bisericii, acestea toate se pot dovedi cai foarte eficiente de sensibilizare si de subtiere a mintii si a simtirii pentru perceperea „bunatatilor veacului ce va sa vina!” Daca intereseaza pe cineva aceasta! Daca nu intereseaza, insa, este foarte greu de inteles pedagogia dumnezeiasca.

Provocarea majora si ultima a Evangheliei Mantuitorului Hristos si a credintei noastre, aceasta este: vesnicia, care sigur nu se masoara intr-o raportare la timp, ci se masoara in cu totul alta unitate de masura si de intelegere. Este ceva asemanator cu dragostea, din momentele cand am dori sa se opreasca timpul in loc. Daca mai traim astazi astfel de momente cu o persoana draga sau intr-o lume frumoasa! Asa pare a fi sau ni se spune ca este o viata in care nu mai exista suferinta, nu mai exista boala, nu exista saracie. O existenta in care este biruit raul in orice forma a lui si, de asemenea, este biruita moartea.

Iata cuvintele Sfantului Pavel privitoare la acest sfarsit: „Iata, taina va spun voua: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba. Deodata, intr-o clipeala de ochi la trambita cea de apoi. Caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba. Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest (trup) muritor sa se imbrace in nemurire. Iar cand acest (trup) stricacios se va imbraca in nestricaciune si acest (trup) muritor se va imbraca in nemurire, atunci va fi cuvantul care este scris: «Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?»” (1 Cor. 15,51-55).

Ati auzit pe unii semeni de-ai nostri, nu prea credin­ciosi, spunand — cu privire la viata de apoi, in care nu cred — „dar ce, a inviat cineva de acolo, ca sa ne spuna ca exista viata de veci”? Ei bine, iata ca a inviat, astazi, fiul vaduvei din Nain. Altadata, Hristos a inviat pe fiica lui Iair (Lc. 8, 41-56), iar in Betania l-a inviat pe Lazar cel mort de patru zile (In. 11,39-44). Va aduceti aminte, insa, cum au reactionat fariseii si carturarii cand au aflat ca Iisus l-a inviat pe Lazar? Cautau sa-l omoare, deranjati de „dovada vie” a invierii lui (In. 12,10).

Iata ca astazi a mai venit cineva de „dincolo”, pentru a ne marturisi despre viata de apoi! Cum s-a intamplat? Iisus Hristos a intrat in cetatea care se numea Nain — un sat mic, dar construit sub forma de cetate — de pe poarta careia tocmai scoteau un mort, singurul fiu al mamei sale, iar aceasta era vaduva. Domnului I S-a facut mila, vazand lacrimile si suferinta femeii si, fara a I-o cere nimeni, a savarsit minunea.

In lume, multi si-au dat și își dau încă singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre acestia ar fi putut macar sa viseze ca ar putea scapa omenirea de moarte? Multi invingatori au fost, in istorie, dar cati dintre ei au biruit moartea? Multi regi de pe pamant si-au numarat cu milioanele supusii, dar intre ei cine si-a numarat drept supusi ai sai si viii, si mortii ?

Nimeni in afara de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemana. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua si Ziditorul ei. El a arat câmpia celor vii si câmpia celor morti si in amandoua a semanat samanta vietii. Mortii sunt pentru El ca si cei vii, viii ca si cei morti. Moartea nu este opreliste pentru împaratia Sa. A calcat-o in picioare si a deschis împaratia înapoi, in timp, de la Adam si Eva si inainte peste veac pana la ultimul om ce va fi traitor pe pamant. El S-a uitat si a vazul ca viata nu se sfarseste odata cu moartea trupului, dar ii poate ajunge pe unii mai inainte de moartea trupeasca.

Pe multi îi vedem vii in mormant, si pe multi morti in trupuri vii. Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, asadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieste numai pacatul de moarte…

Domnul a strabatut cu vederea Sa timpul cum strabate fulgerul norii si a vazut stându-I inainte suflete, suflete ale celor care au murit de mult si suflete care se vor naste.

Proorocului Iezechiel i s-a aratat in vedenie o vale plina de oase moarte, si nu a stiut, până ce Domnul nu i-a dezvaluit, daca oasele acestea pot fi aduse sau nu la viata. Fiul omului, vor invia oasele acestea? L-a intrebat Domnul. Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu stii aceasta (Iezechiel 37,3).

Hristos nu s-a uitat la oasele acestea moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul si oasele sunt doar veșmant si armura pentru suflet. Veșmantul îm­batraneste si se zdrentuieste ca o haina roasa de purtare, dar Dumnezeu îl va innoi si va imbraca iarasi in el sufletul dus odata.

Hristos a venit ca sa alunge frica cea veche din oameni, dar si ca sa aduca o frica noua: frica de pacat. Frica veche era frica de moartea trupului; frica noua va sa fie frica de moartea sufletului, frica pe care Hristos a ascutit-o si a intarit-o. Frica de moartea trupului il face pe om sa cheme in ajutor lumea. De frica de moarte, omul se proțăpește in lume, se agața de lume, se întinde in lume. Doar-doar sa-si lungeasca permisul de rezidenta întrânsa, doar-doar sederea sa-i fie cat mai lunga si cat mai dulce.

Nebune! i-a spus insa Domnul bogatului sarac sufleteste, in aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau; si cele ce ai pregatit ale cui vor fi ? (Luca 12, 20). A spus Domnul ca omul care se teme pentru trup dar n-avea grija de suflet este nebun. Si a mai spus inca: Viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale (Luca 12,15). Dar in ce sta? In Dumnezeu sta, care da viata sufletului prin cuvantul Sau, si prin suflet trupului.

Hristos ridiculizeaza moartea, realitatea aceasta care ne ingrozeste pe toti, caci parca de nimic nu ne este frica in viata aceasta mai mult ca de moarte! Din pacate, ne este frica mai mult de moarte, decat de Dumnezeu; mai degraba ne ingrijim sa nu murim trupeste, decat sa luam aminte sa nu pacatuim, ca sa nu murim astfel sufleteste in veci!

Domnul Iisus banalizeaza moartea, adresandu-Se tanarului ca si cum l-ar scula din somn, ca sa ne arate ca moartea nu este ceea ce o considera „cei care nu au nadejde” (I Tes. 4, 13). Mucenicii, sfintii care si-au dat viata pentru Hristos, mergeau la moarte cu incredere si convingere ca Dumnezeu „ii va invia (si pe ei) in ziua cea de apoi” (In. 6, 40; 44 si 54). Nu vedeau in moarte, asa cum vad multi astazi, cea mai mare catastrofa care li s-ar putea intampla pe pamant.

Domnul a minimalizat moartea si ca sa ne arate cat de neputincioasa este ea in fata Lui. Caci, ce a fost moartea pentru tanarul din Nain? Ce a fost moartea pentru fiica lui Iair? Ce a fost moartea pentru dreptul Lazar? Ce a fost moartea pentru Hristos, Care „cu moartea pe moarte a calcat’, pogorandu-Se in iad si slobozind de acolo sufletele stramosilor care se chinuiau asteptandu-I venirea?…

Prin cuvantul Sau, Mantuitorul a inviat si invie sufletele pacatoase, suflete care au murit mai inainte de moartea trupeasca. Si a fagaduit sa invie si trupurile celor care au murit. Prin iertarea pacatelor, prin invatatura Sa si prin preacuratul Sau Trup si Sange a inviat mortii si ii invie si astazi. Iar ca, la sfarsitul veacurilor, va in­via mortii, a aratat nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte, inviind pe unii din moarte inca in vremea vietii Sale pamantesti si inviind El insusi: Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia (Ioan 5, 25).

Multi din cei morti au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu si s-au sculat imediat. Unul din ei ni se infatiseaza in pericopa de astazi, fiul vaduvei din Nain

Domnului Ii e mila de cei deznadajduiti. Ii e mila de slabiciu­nea noastra. Si vazand multimile, I s-a facut mila de ele, ca erau necajite si ratacite ca niste oi care n-au pastor (Matei 9, 36). Cata vreme oile il vad pe pastor, nu sunt nici abatute, nici imprastiate. Daca L-ar avea oamenii mereu inaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mahniti, nici rataciti. Unii il vad, unii cauta sa-L vada, altii insa sunt orbi fata de El si isi bat joc de cei care il cauta. Asa se ratacesc oamenii si o iau care incotro, fiecare fiindu-si propriul sau pastor.

Daca s-ar teme oamenii de Dumnezeu macar pe jumatate asa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte.

Domnului i-a fost mila de acea biata mama. Nu plange! i-a spus. A citit totul in sufletul ei. Era vaduva, era singura. Acum murise si singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu? Poate sa fie cineva singur cand Dumnezeu e cu el? Poate omul sa aiba o insotire mai stransa decat cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decat ne sunt mama si tatal, si fratii, si surorile, fiii si fiicele? El ne da rude, si tot El le ia de la noi, dar de parasit nu ne paraseste; ochiul Sau nu osteneste a ne veghea, dragostea Lui nu se schimba niciodata. Strapungerea mortii ne uneste si mai strans cu Dumne­zeul nostru, Dumnezeul cel viu.

Nu plange! Cu aceste cuvinte mangaie Domnul mama indurerata. Le spune Unul care nu crede, cum cred multi dintre noi, ca sufletul baiatului mort a coborat cu el in mormant la despartire de trup; le spune Cel care stie totul despre sufletul baiatului mamei, Cel care are in puterea Sa acest suflet.

Cu aceleasi cuvinte cautam si noi sa mangaiem jalea celor indurerati, chiar daca si inimile noastre sunt pline de lacrimi. Dar in afara compasiunii noastre nu le putem oferi indureratilor nimic spre mangaiere. Puterea mortii intr-atat a intrecut puterea noastra incat de-abia ne mai târâm, ca niste gâze, in umbra sa. Iar cand ingramadim pamant deasupra unui trup, ne e de parca deasupra noastra insine, ingramadim tarana in intunecimea gropii.

Hristos nu-i spune femeii: Nu plange! ca sa ne arate ca nu trebuie sa plangem cand ne moare cineva. Si El a plans cand a murit Lazar (Ioan 11, 35). A plans si pentru cei ce aveau sa sufere la caderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plang: aceia se vor mangaia (Matei 5,4). Nimic nu-l linisteste si nu-l curata pe om mai mult decat lacrimile; in predania ortodoxa despre mantuire, lacrimile sunt cel dintai mijloc de curatire a sufletului, a inimii si a mintii. Si nu numai pe morti avem sa-i plangem, ci si pe cei vii, si mai ales pe noi insine, asa cum indeamna Domnul pe fiicele Ierusalimului: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23,28).

Sunt insa lacrimi si lacrimi. Apostolul Pavel ii indeamna pe tesaloniceni: Sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au nadejde (Tesaloniceni 4, 13), ca paganii si ca cei fara Dumnezeu, care isi plang mortii ca pe niste pierduti. Crestinii sa-si planga mortii lor nu pentru ca i-au pierdut si nu mai sunt cu ei, ci pentru ca au murit in pacate, iar plansul lor trebuie sa fie legat cu rugaciunea catre Dumnezeu, ca sa li se ierte celor morti pacatele si sa intre ei, cu mila Lui, in imparatia cerurilor. Crestinul trebuie sa planga si pentru sine insusi din pricina pacatelor, si cu cat mai des, cu atat mai bine; nu ca cei ce nu au credinta si nadejde, ci dimpotriva, ca unul care are credinta in Dumnezeul cel viu si nadejde in mila Lui si in viata vesnica.

Daca lacrimile ne sunt, in inteles crestin, de atata folos, de ce spune Domnul acelei mame: Nu plange? Aici e cu totul altceva. Fe­meia plangea ca cineva care nu are nadejde; si nu plangea pentru pacatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru pierderea copilului, pentru paruta lui nimicire, pentru vesnica despartire de el.

 Dar era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor si al mortilor. Nu are de ce sa planga nimeni cu El de fata! Cand fariseii i-au cerut socoteala Domnului pentru faptul ca ucenicii lui nu postesc, ca ei si ca ucenicii lui loan, Domnul le-a raspuns: Puteti, oare, sa faceti pe fiii nuntii sa posteas­ca, cata vreme Mirele este cu ei? (Luca 5,34). Poate, asadar, sa planga cineva cand este cu el Datatorul-de-Viata, in a Carui imparatie nu sunt morti, ci numai vii? Dar nefericita vaduva nu-L cunostea nici pe Hristos, nici puterea lui Dumnezeu, isi jelea singurul copil cu bocete deznadajduite, ca toti iudeii – si ca toti paganii – care n-au avut niciodata credinta in invierea mortilor, sau avand-o vre­odata, au pierdut-o.

Durerii ei iesite din minti, izvorate din nestiinta, i-a spus Dom­nul: Nu plange! Nu i-a spus asa cum multi zic celor ce jelesc: „Nu plange!” in intelesul ca lacrimile nu ajuta la nimic. „Nu plange! Plansul tot nu-l aduce inapoi! Asa a fost sa fie; si noi vom merge pe aceeasi cale.” Iata toata mangaierea, mai bine-zis lipsa de man­gaiere, pe care o putem aduce altora, si care nu mangaie pe ni­meni.

Dar altceva vrea sa spuna Hristos cand zice: Nu plange! Nu plange, pentru ca sunt Eu aici. Eu sunt pastorul tuturor oilor, si nici una nu poate sa fie ascunsa undeva unde sa nu stiu Eu. Fiul tau nu a murit in felul in care crezi tu. Nu: doar sufletul i s-a des­partit de trup. Eu am putere asupra sufletului sau asa cum am pu­tere si asupra trupului. Pentru durerea ta, care vine din nestiinta, si a tuturor celor din jurul tau, am sa unesc iarasi sufletul baiatului cu trupul, am sa-l aduc la viata; nu atat pentru el, cat pentru tine si pentru toti oamenii acestia, ca sa cunoasteti ca Dumnezeu veghea­za asupra oamenilor si ca Acela Eu sunt, Mesia si Mantuitorul lu­mii.

Iata cu ce inteles a spus Hristos mamei: Nu plange! A spus si a trecut la fapta.

Si apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te! A atinge mortii sau lucrurile dimprejurul mortilor era socotit de Lege necuratie, si era oprit. Aceasta opreliste isi avusese rostul ei cata vreme Dumnezeu si viata erau cinstite in Israel mai presus de orice.  Cand insa adevarata cinstire a lui Dumnezeu s-a imputinat, si cu ea si pretuirea vietii omenesti, multe asezaminte, printre care si acesta, au ajuns superstitii, si au capatat intaietate asupra marilor porunci, taierea-imprejur a trupului, si cu odihna de Sabat. Duhul acestor legi se pierduse, iar in locul duhului ramasese zeificata forma desarta a Legii. Hristos a restaurat duhul si viata acestor legi, insa inimile intaistatatorilor iudei, păstorilor Legii Vechi, erau atat de invartosate si pline de intuneric incat, dupa ce Hristos a vindecat un bolnav in ziua sambetei (Ioan 5, 16), au vrut sa-L ucida. Pentru ei Sabatul era mai presus de om, mai presus chiar si decat Fiul lui Dumnezeu!

Domnul insa nu S-a uitat la mania lor; El a cautat mai departe sa arate, in orice imprejurare, ca viata si mantuirea sunt mai de seama decat traditiile si obiceiurile. Si in imprejurarea de fata iarasi a vrut sa arate aceasta, intrucat s-a atins de racla unde zacea baiatul, impotriva Legii. Dar minunea invierii savarsite de Domnul a fost atat de ravasitoare incat intaistatatorii evrei au ramas fara grai si nici n-au mai putut sa scoata vreun cuvintel de impotrivire.

Tinere, tie iti zic, scoala-te! Iisus a poruncit baiatului in numele Sau, iar nu cum au facut profetii Ilie si Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu sa invie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Nascut Fiul Lui. […] Tie iti zic.

Cu aceste cuvinte – pe care Domnul nu le-a mai rostit altadata cand a inviat mortii – a vrut sa arate ca a savarsit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere, ca are putere asupra mortilor ca si asupra viilor. De asemenea, minunea nu s-a facut ca raspuns la credinta, cum s-a intamplat la invierea fiicei lui Iair; nici nu se astepta cineva din convoiul de inmormantare la o minune, asa cum a fost la invierea lui Lazar. Nu; minunea s-a savarsit numai cu cuvantul cel puternic al lui Hristos.

Si s-a ridicat cel mort si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Faptura a auzit glasul Facatorului si I-a ascultat porunca. Aceeasi putere dumnezeiasca ce a insuflat pulberii suflare vie, si a facut din pulbere om, lucreaza acum aducand viata pulberii moarte, si a inceput sangele sa curga, ochii sa vada, urechile sa auda, oasele si carnea sa se miste.

De acolo de unde se afla, sufletul baiatului mort a auzit glasul Stapanului si intr-o clipa s-a intors la trupul sau, ca sa implineasca porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului sau. Tanarul s-a ridicat din racla si a inceput sa vorbeasca. De ce a inceput sa vorbeasca indata? Ca nu cumva sa creada oamenii ca e doar vreun fel de nalucire vrajitoreasca, ori ca vreun strigoi a intrat in trupul baiatului si l-a ridicat din racla. Trebuia sa auda cu toti glasul si vorbele tanarului, ca sa nu ramana vreo indoiala cu privire la faptul ca el insusi s-a intors cu adevarat la viata.

Tot de aceea Domnul l-a luat pe baiat si l-a dat mamei lui. De vreme ce mama lui l-a cunoscut si l-a luat si l-a imbratisat, indoiala i-a parasit pe privitori. De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca sa-i arate ca este un dar, asa cum a fost si cand l-a nascut. Viata este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu da viata omului din mana Sa; El ia de mana pe fiecare om zidit si-l da acestei vremelnice vieti pamantesti. Domnul l-a luat pe baiat de mana si l-a dat mamei sale ca sa-i arate ca nu in zadar i-a spus: Nu plange! I-a spus stiind ca are s-o mangaie cu adevarat, nu numai cu cuvinte pe care poate ca ea le mai si auzise de multe ori spunandu-i-se in ziua aceea, ci printr-o fapta cu adevarat mangaietoare.

Noi învatam ca trebuie sa abordam moartea cu mentalitate si constiinta crestina, pentru ca nu avem motive sa ajungem la disperare ori sa ne pierdem credinta atunci cand survine aceasta. Ea nu este cel mai mare rau care ni se poate intampla, pentru ca mai rau decat moartea este iadul, adica despartirea vesnica de Dumnezeu. Din cauza pacatului, moartea a devenit la fel de fireasca precum viata. Si stim prea bine ca, din clipa in care ne-am nascut, urmeaza sa si murim. La fel se intampla cu toti. De ce atunci ne aratam atat de nepregatiti sa intampinam moartea, in loc sa avem constiinta crestina ca prin ea mergem in lumea cealalta, unde stapaneste Hristos, si unde El, daca ne-am pregatit cum se cuvine, cu dragoste si fapte bune, ne va randui in fericirea cea vesnica?

Mai invatam din evanghelia de astazi si faptul ca la Dumnezeu moartea este ca un somn, ca o adormire, nu neant, nu disparitie, nu nefiinta, care ne-ar putea intr-adevar indreptati disperarea. Caci, asa cum ne trezim dimineata pentru a trai o alta zi, asa ne vom trezi si din moarte la o alta viata, pentru ca moartea nu este vesnica, decat in intelesul despartirii de Parintele vesniciei. Ne vom trezi din morti la trambitele ingerilor care vor suna Parusia, ca Domnul sa ne judece pe toti, dupa faptele noastre. Asta este moartea la Dumnezeu, trecere si adormire, nu catastrofa catastrofelor.

Noi numim locul unde ne ingropam mortii „cimitir”. Si, stiti ce inseamna cimitir in limba greaca? Inseamna dormi­tor, de la verbul a dormi. Aceasta pentru ca cei dragi ai nostri, pe care i-am dus la cimitir, nu au trecut in nefiinta, ci se odihnesc intru asteptarea invierii si a vietii de veci, ca si cum ar dormi. De aceea a poruncit Hristos tanarului de astazi „scoala-te”, despre fiica lui Iair a spus ca „n-a murit, ci doarme”, iar despre Lazar a zis ca „a adormit, mai invatam din evanghelia de astazi ca viata este dar al lui Dumnezeu, si de aceea nu putem pune stapanire pe ea, ca sa nu-L uzurpam pe El. Pentru obraznicia noastra de a decide in locul Sau, Domnul s-ar putea sa refuze la un moment dat sa mai binecuvanteze cu partea Lui de binecuvantare atunci cand, dupa zece ani de ucis copii sau refuz al darului Sau, te hotarasti si tu intr-un final sa fii mama si tata. Nu asa, ci trebuie sa respectam darul vietii, sa il luam in serios, sa ducem o viata bineplacuta lui Dumnezeu, potrivit Evangheliei Lui, pe care El ne-o tot propovaduieste duminica de duminica.

In sfarsit, Domnul a mai vrut si sa ne invete ca, atunci cand savarsim vreo fapta buna, s-o facem pe cat se poate noi insine, cu luare-aminte si din toata inima, nu prin altii, nu fara grija, nu plic­tisiti si nu ca si cum abia am astepta sa scapam odata de corvoada.

Vedeti cata dragoste si frumusete este in fiecare cuvant si in fiecare miscare a Mantuitorului. El ne arata si in aceasta imprejurare, ca si in toate celelalte, ca nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desavarsit, ci desavarsit este si chipul daruirii.

Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Hristos le-a alungat frica de naluci si de vrajitorii, dar frica tot a ramas in ei. Dar frica aceasta este buna: este frica de Dumnezeu care-l face pe om sa-L laude si sa-L slaveasca pe Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele prooroc pe care Dumnezeu Il fagaduise israelitilor inca din vremea lui Moise (Deuteronom 18, 18).

Poporul acesta nu era in stare sa se ridice la intelegerea ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, asa intunecati si asupriti de straini cum se aflau, sa creada cel putin ca Hristos este un prooroc mare. Macar sa fi ajuns si capii Ierusalimu­lui la intelegerea aceasta de rand, ei care vazusera minunile lui Hristos! Atunci poate s-ar fi dat inapoi de la grozava lor crima. Dar fiecare face ceea ce-i sta in fire: Hristos a adus celor morti viata, iar capii evreiesti au luat viata de la Cel Viu.

El era iubitorul de oameni, iar ei ucigasii de oameni – si de Dumnezeu, El era facatorul de minuni al binelui, iar ei facatorii de minuni ai rautatii… doar pe sine s-au lipsit de viata. Caci toti proorocii pe care i-au ucis au ramas vii la Dumnezeu si intre oameni, pe cand ei au ramas ascunsi ca serpii in umbra acestor prooroci, prin generatii, ca sa isi primeasca osanda si sa fie anatema din neam in neam! Cand l-au ucis pe Hristos, nu pe Hristos L-au ucis, ci pe sine.

Iar Cel care atat de lesne invia pe altii a inviat El insusi din morti, si S-a aratat in cer si pe pamant ca Lumina cea mare care nu poate fi stinsa, ci tot mai mult se inteteste, tot mai mult straluceste. Noi toti in aceasta lumina vietuim. Si aceasta Lumina a lumii ni se va arata inca o data, curand, si o vor vedea toti viii si toti mortii. Si va fi aceasta la sfarsitul veacurilor, la capatul istoriei omenesti, cand Iisus Domnul nostru vine sa judece toti oamenii care au trait pe pamant, de la Adam pana la sfarsit. Atunci se va vedea inca o data, in plinatatea lui, adevarul cuvintelor Mantuitorului: Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul, si acum este, cand cei morti voi auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si cei ce vor auzi vor invia.

Noi credem din toata inima in faptul ca, cu ajutorul numelui Domnului Iisus Hristos, putem face totul, ca toate sunt in puterea Lui, totul este posibil, totul e realizabil. Asadar nimeni dintre noi sa nu se indoiasca despre veridicitatea acestor invieri minunate!

Dar sa ne gandim: de ce Domnul Iisus Hristos invia mortii? Ce L-a determinat la asa ceva? Dragostea si compatimirea pentru omul cel cazut, condamnat la moarte, Il indeamna spre aceasta. Citim in Evanghelie ca, inaintei invierii lui Lazar, Hristos era emotionat si I-au curs lacrimi din ochii sfinti… nu putea sa priveasca cum se sfasiau de durere Marta si Maria, surorile lui Lazar. Mila si dragostea Il calauzeau atunci. Dar oare numai mila? Doar dragostea? A fost si o alta cauza: trebuia sa arate neamului omenesc ca El, Domnul Iisus Hristos, este stapan si peste moarte. Era necesar ca oamenii, vazandu-L pe cruce rastignit, sa nu se tulbure.

Trebuia sa arate ca El putea sa nu moara, dar de bunavoie S-a dat pe Sine la moarte, pentru a ne mantui pe noi toti din moartea cea vesnica. A fost si o a treia cauza. Invierea lui Lazar trebuia sa insemne pentru noi chipul invierii noastre duhovnicesti, al mântuirii din moartea pacatelor spre viata vesnica.

Sfantul Apostol Pavel marturiseste ca invierea noastra din moartea pacate­lor la viata vesnica a fost principalul scop al Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta a venit El pe pamant, pentru aceasta S-a adus pe Sine jertfa.

Patrundeti sensul cuvintelor Apostolului Pavel despre Hristos:Caci intru El locuieste trupeste toata deplinatatea Dumnezeirii, si deplini sunteti voi intru El Cel ce este Cap a toata Domnia si Stapania. Intru El ati fost taiati imprejur cu taiere imprejur nefacuta de mana, prin dezbracarea de trupul carnii intru taierea imprejur a lui Hristos (Coloseni 2, 9-11).

In Vechiul Testament, lui Moise i s-a dat porunca taierii imprejur. In Noul Testament ea este abandonata; nu mai trebuie sa ne taiem imprejur trupeste, fiindca in Hristos primim taierea imprejur duhovniceasca, ce are drept scop dezbracarea de trupul carnii, intru taierea imprejur a lui Hristos.

Ingropati fiind impreuna cu El prin Botez – spune Apostolul Pavel -, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu Cel Ce L-a inviat pe El din morti. Iar pe voi, care erati morti in faradelegile si in netaierea imprejur a trupului vostru, v-a facut vii impreuna cu Sine, iertandu-ne toate gresalele, stergand zapisul ce era asupra noastra, care ne era potrivnic cu randuielile lui, si L-au luat din mijloc, pironindu-L pe cruce (Coloseni 2, 12-14).

Pe voi, care ati fost morti in pacate, Domnul v-a chemat la invierea duhovniceasca.

Va este clar, asadar, ce inseamna sa fii mort in pacate? O, da! Pacatul si moartea sunt inseparabile. Oare viata in pacate, in poftele trupului nu este o moarte lenta? Oare desfranarea si preadesfranarea, nepedepsite de vreo boala rea, nu duc la moarte? Oare betia nu distruge trupul, iar sufletul nu-l coboara pana la starea animalica? Oare minciuna nu putrezeste omul, cum carii mananca lemnul? Oare mandria si preainaltarea, vorbirea de rau si defaimarea nu resping prin mirosul lor urat? Iar vorbirea de rau este mirosul mortii. Viata in pacate, in slujirea josnica a patimilor si poftelor, nu este viata, ci descompunere. Descompunerea duce la moarte. De la aceasta descompunere se moare, mor cu aceasta moarte duhovniceasca mii si milioane de oameni nefericiti care nu L-au gasit pe Hristos, care nu cauta la El mantuire din descompunerea duhovniceasca.

Iar pe noi, cei care intelegem aceasta, care L-am primit pe Hristos in inima noastra si am primit de la El puterea de a fi copii ai lui Dumnezeu, Domnul ne cheama sa renastem:

Daca, intr-adevar L-ati ascultat si ati fost invatati intru El, asa cum este adevarul intru Iisus, sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi, care se strica prin poftele amagitoare, si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu, zidit intru dreptatea si in sfintenia adevarului (Efeseni 4, 21-24).Ca pe niste haine murdare, vechi, imbibate de necuratie, trebuie sa aruncam de pe noi pacatele, trebuie sa ne curatim de aceasta imbracaminte urat mirositoar e, cu toata inima sa dorim haina alba si curata, sa ne dezbracam de omul cel vechi, care se descompune in pofte si pacate, si sa ne imbracam in cel nou, zidit du­pa chipul lui Dumnezeu – sa ne imbracam in Hristos!

Iata spre ce ne indeamna Domnul, iata pentru ce era necesara invierea mortilor, aceasta preinchipuire a invierii duhovnicesti, dezbracarea omului cel vechi si imbracarea lui in cel nou, zidit dupa Dumnezeu in curatie si adevar.

Pentru aceasta a venit Domnul Iisus Hristos in lume si a suferit moarte muceniceasca, ingrozitoare, pentru a ne izbavi din stapanirea diavolului, care ne ademeneste cu pacatele si ne duce la moartea vesnica. Hristos ne-a dat pu­tere sa fim copii ai lui Dumnezeu si in numele Lui sa calcam pe diavolul, sa zdrobim capul sarpelui. Trebuie doar sa vrem, trebuie sa primim aceasta pute­re din mainile lui Hristos, trebuie sa ne rusinam de mirosul nostru urat al pacatului si de necuratia noastra si sa dorim sfintenia in Dumnezeu si adevarul. Si daca se va atinge de inima noastra harul lui Dumnezeu, daca ne vom innoi mintea, atunci va trebui sa ne traim viata cu totul altfel – o viata stralucind de curatie si de sfintenie. Ar trebui ca atunci, lepadand minciuna, sa graim ade­varul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia ne suntem madulare (Efeseni 4, 25). Trebuie sa uram minciuna, fiindca tatal minciunii este diavolul. Maniindu-ne, nu trebuie sa gresim – soarele sa nu apuna peste mania voastra (Efeseni 4, 26). Trebuie sa fim linistiti si blanzi, iar nu maniosi, aspri si necrutatori.

Cine a furat sa nu mai fure, ci mai degraba sa se osteneasca lucrand cinstit cu mainile sale, ca sa aiba sa dea celui ce are nevoie. Nici un cuvant rau sa nu iasa din gura voastra, ci numai cel care este bun, spre zidirea cea de trebuinta, pentru ca el sa dea har celor ce-l aud. Sa piara de la voi toata amaraciunea si intaratarea si mania si strigarea si blasfemia impreuna cu toata rautatea. Ci fiti buni intre voi, milostivi, iertandu-va unul altuia, asa cum si Dumnezeu v-a iertat voua in­tru Hristos (Efeseni 4, 28-29, 31-32).

Si atunci vom trai o viata noua, ca cei renascuti cu adevarat in apa Botezului, ca unii care am murit pacatului. Atunci vom fi ucenici adevarati si autentici ai lui Hristos! Amin (postat pe fb de ioan monahul)