Monahul e o silire necontenita a firii
Rugaciunea Sf. Efrem Sirul, o rugăciune a Postului Mare. La Rugaciunea Sf. Efrem Sirul analizand cererile, fara a pretinde să-i epuizam profunzimea, vom încerca sa gasim câteva explicatii plecând de la un rapid studiu al notiunilor ei fundamentale si al înlanțuirii lor. Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie (1)Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-l mie, robului Tau.(2) Asa, Doamne, imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.(3). Sa remarcam mai întai că cele trei parti ale ei formeaza trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu: cereri negative in primul grup, pozitive in al doilea si „pastratoare” al starii dobandite gratiei celui de-al doilea grup, in cel de-al treilea. Dumnezeu apare aici drept unicul subiect activ, ferind de patimi si acordand harul, nu fiindca rolul de conlucrare al vointei libere a omului ar fi abandonat, ci mai degraba pentru a arata ca viata duhovniceasca are nevoie inca de la inceputul ei de alipirea intima a vointei umane de vointa divina. Unire fara contopire, dar care se manifesta, ca si in cazul lui Hristos, in unitatea de actiune a lucrarii sale divino-umane. Fara sa fie mentionata explicit, sinergia subintinde in fapt intreaga aceasta rugaciune, caci insasi actiunea de a cere implica dorinta de deschidere si alipire de vointa dumnezeiasca, potrivit prototipului oricarei rugaciuni: „Faca-se voia Ta”. Primele cuvinte ale rugaciunii Sf. Efrem sunt un citat aproximativ din Isus Sirah. Restul cererilor reia substanta rugaciunii lui Sirah clarificandu-i structura si, mai cu seama, utilizand termeni care trimit spre o problematica ascetica propriu-zis crestina. Inlantuirea cererilor negative sau pozitive sugereaza geneza patimilor, careia trebuie sa i se opuna lantul virtutilor, familiar autorului Triodului si devenit clasic incepand cu Filon din Alexandria. E greu, asadar, sa se precizeze sursele exacte ale structurii acestei rugaciuni. Sub rezerva unor cercetari mai aprofundate, urmatoarele cuvinte ale Sf. Ioan Scararul ni se par probabil unul din modele cele mai directe ale Sf. Efrem: „Demonii trupului, adica pofta, ai maniei, ai nebuniei pantecelui, ai akediei si ai somnului n-au obiceiul sa inalte cornul mintii, adica sa ne duca la suficienta atunci cand pacatuim. Dar demonul iubirii de arginti, al iubirii de stapanire, al vorbirii desarte si multe altele inca adauga rau raului; dar aceea demonul judecatii sta aproape de unele ca acestea”. Ambitia si flecăreala asociate aici apar ca premergatoare mândriei, ce consta in judecata aproapelui. În rugaciunea Sf. Efrem ordinea genetica a patimilor e diferita, dar modul de articulare al lor pare inspirat din acest pasaj al St. Ioan Scararul. In vocabularul tehnic al oamenilor duhovnicesti, lenea desemneaza tocmai patima, sau demonul, ce se opune efortului ascetic. Sf. Ioan Scararul o distinge de pacat, care e calcarea poruncii si de neglijenta, sau nepasare căci ea consta din a nu împlini poruncile lui Dumnezeu, si, prin urmare, din a nu incepe osteneala duhovniceasca ceruta in timpul Postului Mare. „Trandavia e moartea si surparea sufletului”, afirma in acelasi sens avva Ammonas, împiedecand ascetul sa intre in arena, ea este chiar mai rea decat demonii. „Odihna si trandavia sunt pierzania sufletului si pot vatama mai mult decat demonii”, spune Sf. Isaac Sirul. E potrivit, asadar, ca in fruntea „rugaciunii Postului Mare” sa fie pusa o cerere de a fi izbaviti de aceasta patima, care e „obarsia” si „inceputul tuturor relelor”. La Petru Damaschinul, ea este intr-adevar in fruntea patimilor, lipsa de minte produce nepasarea, aceasta duce la trandavie, care naste uitarea, din care vine iubirea de sine, iubirea de placere, iubirea de slava si iubirea de arginti, producand risipirea in griji, necunoasterea darurilor dumnezeiesti si a greselilor proprii, careia ii urmeaza cele opt ganduri ale rautatii, pe care se altoiesc toate pacatele” . Dusmana a isihiei, ea este proprie „celor ce nu vor sa stie nimic de impartasirea de bogatiile lui Dumnezeu, nici de izbanda in bine”. Altfel spus, tot dupa Petru Damaschinul, ea este la obarsia risipirii, pe care o exprima notiunea de periergia, „curiozitate”. Sf. Pavel afirma deja limpede unirea intima dintre aceste doua patimi, iar Sf. Isaac Sirul le socoteste drept doua cauze ale temutei alcedia. „Akedia vine dintr-o înfumurare a gandului, iar aceasta vine din lenevirea in osteneli si citire si din intalnirile desarte”. In acelasi sens cu Sf. Isaac, rezumatul grec al cartii a X-a a Asezamintelor avvei Ioan Cassian corespunde intru totul invataturii rugaciunii Sf. Efrem, stabilind urmatoarea inlantuire: „Din lenevie vine curiozitatea, din curiozitate tulburarea, iar din tulburare toate relele”. Mintea curioasa si risipita in lucrurile altuia nu poate ramane in isihie conformandu-se venerabilei porunci „la seama la tine insuti!” Totusi, conditia indispensabila a oricarei vieti duhovnicesti e ramanerea in liniste, concentrare si atentie. „A ramane in chilie” inseamna in limbajul duhovnicesc a retine mintea in ea insasi si a o impiedica sa se reverse in afara, pentru a se putea inalta spre contemplatia lui Dumnezeu: „Mintea nerisipita in lucrurile din afara nici imprastiata de simturi spre cele din lume se intoarce la ea insasi si prin ea insasi urca spre intelegerea lui Dumnezeu”. Ingrijindu-se numai de sine insusi si de Dumnezeu si ferindu-se de orice curiozitate bolnavicioasa fata de semeni, credinciosul se va putea feri de judecati indraznete si va putea asigura hegemonia ratiunii asupra partii irationale a sufletului sau, ceea ce isihastii numesc „paza simturilor”. Legand curiozitatea de ultima cerere a rugaciunii Sf. Efrem, privitoare la judecata aproapelui, Sf. Maxim Marturisitorul ne invata motivul pentru care trebuie sa ne ferim de aceasta risipire nascuta din curiozitate: „Paza sigura si inviolabila a virtutilor si cale usoara spre mantuire, fara de care cred ca nici un bine nu-l poate pastra nestirbit cel care il are, este grija de sine sau grija de cele proprii prin care invatand sa privim si sa cugetam numai la cele ce ne privesc pe noi insine, sa ocolim paguba ce ne poate veni de la altii. Caci de vom invata sa ne privim si sa ne cercetam numai pe noi insine, nu vom navali nicicand asupra faptelor altora, oricare ar fi ele, si vom cunoaste ca Singur Judecator intelept si drept pe Dumnezeu, Care judeca cu intelepciune si dreptate toate cele ce se fac, potrivit cu ratiunea dupa care s-au facut, nu dupa modul in care se arata. De ne vom sili sa izbandim aceasta si ne vom ingradi pe noi insine in noi insine, neamestecandu-ne cu cele din afara, nu vom lasa nici sa vada, nici sa auda, nici sa graiasca ochiul sau urechea sau limba noastra cele ale altora. Caci nimic nu aluneca mai usor spre pacat ca aceste simturi cand nu sunt indrumate pedagogic de ratiune, si iarasi nimic nu ajuta mai mult la mantuire ca ele, atunci cand ratiunea le comanda, le indruma si le conduce spre cele ce trebuie si unde vrea ea”. Obiectul perechii primelor doua cereri ale rugaciunii Sfantului Efrem e, asadar, „osteneala” duhovniceasca a ascezei si care cere in acelasi timp curaj si atentie fata de sine. „Monahul e o silire necontenita a firii, asceza, ca obiect al primei cereri si o necontenita paza a simturilor, concentrarea, ca obiect al celei de a doua cereri. Cele doua cereri ale celei de-a doua parti a acestui prim grup au aceeasi relatie genetica ca si cele pe care tocmai le-am examinat. Dar, in vreme ce acestea priveau cauzele directe ale patimilor pentru cel ce se angajeaza in lupta duhovniceasca, aici sunt atacate adevaratele patimi cerandu-se, de exemplu, sa fim izbaviti de ambitie.Iubirea de stapanire, echivaland aici cu iubirea de slava, a fost cea de-a treia si ultima ispitire a lui Hristos de catre Satan atunci cand s-a retras in pustie ; dupa aceasta, invins, cel rau s-a retras de la El, „ispravind orice ispita” . in urma acestor principii stabilite de Evanghelie, teoreticienii stiintei duhovnicesti au facut din cele trei ispite ale lui Hristos expresia „patimilor matrice” plecand de la care se nasc cele „opt ganduri ale rautatii” si toate patimile .Toti Parintii de altfel, scrie avva Dorotei, învata ca orice patima vine fie din iubirea de slava, fie din iubirea de argint, fie din iubirea de placere. Expresie psihologica a mandriei, iubirea de dominatie e pentru autorul rugaciunii Sf. Efrem cea mai rea dintre patimi, cea care le reuneste pe toate si cea dintai pe care trebuie sa ne straduim sa o retezam. La oamenii pacatosi, ca si la Satan, ea este cauza prima a inclinatiilor spre rau si nefiinta, fiindca ea ii face sa se socoteasca drept propria lor obarsie si sa-si renege radical statutul de creatura: „El,Satan, patimea de iubirea de putere, obarsia si temelia inclinatiei spre rau si, asa-zicand, a tuturor celorlalte rele”. Nil Sinaitul afirma ca scopul Postului Mare este nu numai acela de a ne infrana de la alimente, ci, mai cu seama poate, de la iubirea de putere si invidie. „Cuvantul desert” sau flecareala corespunde in domeniul calitativ „cuvantului mult” sau limbutiei in domeniul cantitativ, si aici apare drept principala consecinta a iubirii de dominatie. Limbutiei, Sf. Ioan Scararul ii atribuia doua cauze posibile: slava desarta si lacomia pantecelui. In afara de faptul ca aici este vorba de flecareala iar nu de limbutie, e usor de inteles de ce aceasta patima e legata numai de iubirea de stapanire, intrucat cel care va rosti rugaciunea lui Efrem Sirul de sute de ori in timpul Postului Mare se socoteste ca pazeste typikon-ul si posteste pentru a-si stapani patima pantecelui. Pe de alta parte, aceasta cerere adresata lui Dumnezeu de a fi pazit de cuvantul desert intregeste bine cuplul de cereri ce urmareste dobandirea isihiei. Cautata aici e tacerea, caci daca nu facem sa taca in noi insine glasul voii proprii si al iubirii de slava ce ne indeamna sa ne risipim in afara prin cuvinte desarte, cum am putea ramane in concentrarea gandurilor si in meditatie pentru a auzi glasul lui Dumnezeu in inima noastra? O data dobandita aceasta tacere, nici patimile, nici demonii nu vor mai avea putere asupra ascetului adunat in el insusi, potrivit invataturii Parintilor: „Sileste-te spre tacere si spre a nu avea griji desarte, ci, fie ca esti culcat, fie ca stai in picioare, preda-te cugetarii in frica lui Dumnezeu; caci facand aceasta nu te vei teme de atacurile celor rai”. Comentand aceasta, avva Varsanufie din Gaza precizeaza: „Caci tacerea nu sta in a ne pazi gura inchisa. Caci se intampla ca omul sa spuna mii de cuvinte folositoare si acest lucru sa i se socoteasca drept tacere, in timp ce, pentru faptul de a fi spus un sigur cuvant desert, va fi socotit ca unul care a calcat in picioare invataturile Mantuitorului care spune: „De orice cuvant desert iesit din gura voastra veti da socoteala in ziua Judecatii”. Cele doua perechi ale primei parti ale rugaciunii urmaresc asadar sa intregeasca invatatura despre asceza si post pe care o ofera imnologia si typikon-ul; dar si sa-l adanceasca pe monah in starea de concentrare, de pace launtrica si isihie, fara de care orice cateheza duhovniceasca ramane neroditoare asemenea semintei bune cazute pe drum. „Integritate duhovniceasca si smerenie,,. Rugăciunea specială a Sf. Efrem Sirul are o particularitate specifica, scurta rugaciune atribuita traditional Sf. Efrem reprezinta o particularitate specifica a slujbelor din Postul Mare pâna intr-acolo incat pr. Alex. Schmemann a putut-o numi „rugaciunea Postului Mare„. Aceasta rugaciune nu era rezervata odinioara doar perioadei Triodului, ci era utilizata la toate oficiile cu „Aliluia”, asa cum o prescrie pana astazi Typikon-ul Sf. Sava. In timpul Postului Mare, ea trebuie sa fie recitata la sfarsitul tuturor oficiilor ciclului zilnic din lunea Saptamanii I, pana in miercurea Saptamanii Patimilor (cu exceptia sambetelor si duminicilor in care randuiala liturgica are un caracter festiv), precum si miercurea si vinerea Saptamanii Lasatului de branza, ale carei oficii sunt de tip cvadragezimal. Inainte de concediere si indata dupa binecuvantarea preotului, trebuie facute trei metanii mari recitand in tacere la fiecare dintre ele o parte a rugaciunii: „Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie (1 metanie). Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-mi-l mie, slugii tale (1 metanie). Asa, Doamne si imparate, da-mi mie sa-mi vad caderile mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin (1 metanie)”. Dupa care se fac rapid 12 metanii mici repetand mereu in tacere la fiecare dintre ele rugaciunea vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului si ma miluieste!”. In fine, se face din nou o metanie mare recitand numai ultima parte a rugaciunii: „Asa, Doamne si imparate…”. Numai in timpul Postului Mare, dupa aceasta rugaciune se repeta grupul de rugaciuni legate de „Sfinte Dumnezeule…”, astfel ca acesta e reluat de trei ori in cursul fiecarui oficiu. Rugaciunea Sf. Efrem Sirul. Istoricul rugaciunii. Introducerea acestei rugaciuni in zilele de post e, se pare, destul de recenta, fiindca nu o gasim indicata in vechile typika, care nu apartin grupului savait, cum sunt cele studite de la Evergetis si Messina, de altfel extrem de complete. Originea acestui rit se afla probabil la manastirea Studios, a carei regula prescrie intregii comunitati sa faca in Postul Mare 3 metanii mari in fata egumenului dupa catismele Ceasurilor . Potrivit regulii Sf. Atanasie Athonitul, la aceste 3 metanii mari trebuie adaugate 12 metanii mici”. Aceste doua variante ale aceluiasi ritm specific cvadragezimal au fost adaptate ulterior la Messina (3 metanii mari) si Evergetis (15 metanii). Astfel ca, probabil cu ocazia sintezei traditiilor palestiniana si constantinopolitana, rugaciunea Sf. Efrem a fost suprapusa peste acest oficiu al celor „15 metanii” deja bine implantat in capitala bizantina incepand din secolul XI. Oricare ar fi vechimea acestei rugaciuni, prin frecventa si concizie are o importanta primordiala in Triod. Ea rezuma in chip admirabil intreg programul duhovnicesc al Postului Mare articuland in trei grupuri de cereri principalii termeni ai vocabularului duhovnicesc si echilibrand prin sobrietatea ei diversitatea dezvoltarilor catehezei imnologice.Amin (publicat pe f.b de Ioan Monahul)