Minunea din Nain - Dumnezeu poate sa învie orice suflet, dar trebuie ca el sa doreasca
ANUNT MORTUAR. Pocați-va, căiți-va, smeriți-va, rugați-vă și faceti ca cei din Ninive. La morți se spune Dumnezeu să-i ierte! Ne va mai ierta oare Dumnezeu? Auzim de culturi și zone grav afectat de seceta în România. Poate că acesta este raspunsul lui Dumnezeu la credința noastră. Oameni buni ,,Suntem morți în credință”. Fiul vaduvei din Nain, mort, este poporul român, iar maica lui este România, văduvită de teritoriile României Mari, care plânge și se roagă pentru el.
Fraților, astăzi, acum, Poporul roman credincios, poporul conștient de misiunea lui se află așezat într-un sicriu și va fi scos și ingropat în afara cerății, în afara isoriei, într-o groapă a rusinii, în zadar strigă și varsă lacrimi amare Maica noastră România, românul și-a abandonat misiunea de a apăra valorile crestine, casatoria dintre un barbat și o femeie, familia tradițională și pe copiii neamului, că sufletul lui a murit. Îl conduc spre groapă cu strigatele vicorioase necredincioșii, sodomiții, fariseii cetații, dar si un numar mare de morti cu pretenția de vii, nehotarâții și ispitiții de diavol, care vor să devină stăpânii României.
Toti suntem viteji, dar sa vedem cum ne comportam la momentele foarte grele, cine mai zice Piei Satano? Cine mai merge la Referendum să voteze Da? Vom fi macar 6 milioane? Nu, pentru că l-am parasit pe Dumnezeu și i-am întors spatele lui Iisus Hristos?
Sigur, Dumnezeu poate sa învie orice suflet, indiferent de cat de mort este, indiferent de pacate. Dar trebuie sa doreasca, i s-a lasat libertatea. Noi cei de azi nu mai vrem libertate. Iar Dumnezeu nu mai vede în sufletele noastre nici macar o licarire de credință, de acceia ne lasă robii pacatelor noastre.
În societatea de astazi – un iad, din punct de vedere duhovnicesc, tinerii sunt indemnati spre pacat, fara sa mai aiba constinta pacatului. Li se inoculeaza “normalitatea” pacatului și chiar se începe un program national de educarea parinților si copiilor spre pacat. Cei mai multi dintre tineri nu sunt de vina ca au anumite idei gresite in cap, sunt de vina cei care dirijeaza toate aceste sisteme si care vor da socoteala in fata lui Hristos. Si ei sunt dirijati, la randul lor, de cel mai mare manipulator si complotist care este diavolul bestemat și unealta diavolului este cel care boicotează referendumul.
Pentru mintea noastra lumeasca, putem vorbi despre o anumita ingaduinta a lui Dumnezeu, pentru ca El, Stapan fiind, ar putea sa opreasca raul. Raul il generam noi, oamenii, si diavolul, lucratorul prin excelenta al raului, vrajmasul dintotdeauna si pentru totdeauna al lui Dumnezeu si al omului. In diavol, iarasi, lumea de astazi nu prea crede, desi il invoca mai mult decat pe Dumnezeu, ca sa fim sinceri, muntea lor intunecată de la diavol este. Noi suntem creatorii raului in temeiul libertatii, naturii noastre proprii. Acest lucru il putem constata cu usurinta fiecare dintre noi. Nu ne interesează tara, nu ne interesează copiii, nu ne interesează spre ce mare dezastru ne îndreptăm, urâm, disprețium tot, dar în primul rând nu ne mai interesază Dumnezeu.
Dumnezeu ar putea pune capat raului, punand capat libertatii noastre. Dar privarea de libertate ne-ar transforma deopotriva in fiinte incapabile de iubire, mai rele decât animalele.
Noi oricum, in marea noastra majoritate, ne-am pierdut libertatea, robindu-ne patimilor. Asa se si explica lipsa de iubire din lume, minciuna, manipularea, stricaciunea, hula față de Dumnezeu. Ne-am facut din pacat propriul Dumnezeu – iubim stricăciunea, spurcaciunea, homosexualitatea, lesbianismul, care și-au facut în țara altare la care ne obligă să ne închiman și noi, să dăm zeilor lor pagâni jertfă copii nostrii și să pustiim românia.
Iată, acum vor să ne îngopăm tradiția, obiceiurile, cultura, istoria, sufletele, alături de mormintele stramosilor noștrii.
Mai putem noi să ducem o existenta in care este biruit raul in orice forma a lui si, de asemenea, este biruita moartea?! Mulți se îndoiesc și vor să ne îngroape.
Apostolul Pavel ne învață: „Iata, taina va spun voua: Nu toti vom muri, dar toti ne vom schimba. Deodata, intr-o clipeala de ochi la trambita cea de apoi. Caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi, iar noi ne vom schimba. Caci trebuie ca acest trup stricacios sa se imbrace in nestricaciune si acest (trup) muritor sa se imbrace in nemurire. Iar cand acest (trup) stricacios se va imbraca in nestricaciune si acest (trup) muritor se va imbraca in nemurire, atunci va fi cuvantul care este scris: «Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau?»” (1 Cor. 15,51-55).
Sa ne amintim de moarte nu pentru a ne teroriza, ci pentru a vietui in perspectiva unui sfarsit care poate interveni oricand si, mai ales, pentru a avea in fata ochilor semnificatiile dramatice ale acestui sfarsit. Aceasta inseamna a trai avand in vedere finalul, capatul drumului! Dar noi ignorand finalul, ne dovedim a fi superficiali, usuratici, inconstienti!
Ati auzit pe unii semeni de-ai nostri, nu prea credinciosi, spunand — cu privire la viata de apoi, in care nu cred — „dar ce, a inviat cineva de acolo, ca sa ne spuna ca exista viata de veci”? Ei bine, iata ca a inviat, astazi, fiul vaduvei din Nain. Altadata, Hristos a inviat pe fiica lui Iair (Lc. 8, 41-56), iar in Betania l-a inviat pe Lazar cel mort de patru zile (In. 11,39-44). Va aduceti aminte, insa, cum au reactionat fariseii si carturarii cand au aflat ca Iisus l-a inviat pe Lazar? Cautau sa-l omoare, deranjati de „dovada vie” a invierii lui (In. 12,10).
“Nu suntem uituci, suntem, mai curand, nerecunoscatori, ca sa nu spun ingrati de-a dreptul! Adica ducem foarte greu povara recunostintei, si atunci mintea noastra izvodeste continuu justificari si pretexte, ca sa indeparteze din suflet obligatia sau responsabilitatea recunostintei”.
Cu ce gand, insa, dragii mei, credeti ca a adresat Hristos cuvintele “nu plange”, femeii de astazi? Mamei noastre România. Cu neputinta resemnarii, care frizeaza necredinta si neincrederea in realitatea vietii de dincolo, sau cu puterea Celui ce este deopotriva Stapanul vietii si al mortii?
Prin “nu plange”, Domnul a vrut sa incredinteze pe vaduva ca fiul ei – poporul român - este viu, asa dupa cum vii sunt toti cei care au plecat de aici, traind in veci. Sa nu va lasati inselati de necredinta unora, care spun ca dupa viata aceasta disparem in neant, ca celelalte vietuitoare care nu au suflet. Daca suntem crestini, trebuie sa credem ca Domnul a inviat ca sa ne incredinteze si pe noi ca dupa moarte urmeaza invierea, ca dupa aceasta viata urmeaza o alta, pentru care, de fapt, suntem chemati noi sa ne pregatim cu multa minutiozitate.
Hristos ridiculizeaza moartea, realitatea aceasta care ne ingrozeste pe toti, caci parca de nimic nu ne este frica in viata aceasta mai mult ca de moarte! Din pacate, ne este frica mai mult de moarte, decat de Dumnezeu; mai degraba ne ingrijim sa nu murim trupeste, decat sa luam aminte sa nu pacatuim, ca sa nu murim astfel sufleteste in veci!
Domnul banalizeaza moartea, adresandu-Se tanarului ca si cum l-ar scula din somn, ca sa ne arate ca moartea nu este ceea ce o considera „cei care nu au nadejde” (I Tes. 4, 13). Mucenicii, sfintii care si-au dat viata pentru Hristos, mergeau la moarte cu incredere si convingere ca Dumnezeu „ii va invia (si pe ei) in ziua cea de apoi” (In. 6, 40; 44 si 54). Nu vedeau in moarte, asa cum vad multi astazi, cea mai mare catastrofa care li s-ar putea intampla pe pamant. Domnul a minimalizat moartea si ca sa ne arate cat de neputincioasa este ea in fata Lui.
Hristos „i l-a dat (pe fiu) mamei sale”. I l-a dat ca pe un dar, aratand ca viata este un dar, asa dupa cum nasterea de prunci este un dar pentru familia formată dintr-un barbat și o femeie, care doreste sa aiba copii. Hristos „l-a dat pe tanar mamei sale” astazi ca pe un dar, asa dupa cum tot in dar i-l daduse si la nastere, ca sa ne arate noua ca avem de-a face, in cazul nasterii de prunct cu un dar, pe care nu avem voie sa-l tratam ca pe un bun personal, de care sa dispunem dupa bunul nostru plac. Nu ne da Dumnezeu dreptul sa hotaram noi cand sa dam nastere unui copil si cand nu.
Si stim prea bine ca, din clipa in care ne-am nascut, urmeaza sa si murim. La fel se intampla cu toti. De ce atunci ne aratam atat de nepregatiti sa intampinam moartea, in loc sa avem constiinta crestina ca prin ea mergem in lumea cealalta, unde stapaneste Hristos, si unde El, daca ne-am pregatit cum se cuvine, cu dragoste si fapte bune, ne va randui in fericirea cea vesnica?
,,În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El; Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că duh a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul, Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui Şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele. ” (ps 102)
La Dumnezeu moartea este ca un somn, ca o adormire, nu neant, nu disparitie, nu nefiinta, care ne-ar putea intr-adevar indreptati disperarea. Caci, asa cum ne trezim dimineata pentru a trai o alta zi, asa ne vom trezi si din moarte la o alta viata, pentru ca moartea nu este vesnica, decat in intelesul despartirii de Parintele vesniciei. Ne vom trezi din morti la trambitele ingerilor care vor suna Parusia, ca Domnul sa ne judece pe toti, dupa faptele noastre. Asta este moartea la Dumnezeu, trecere si adormire, nu catastrofa catastrofelor.
Viata este dar al lui Dumnezeu, si de aceea nu putem pune stapanire pe ea, ca sa nu-L uzurpam pe El. Pentru obraznicia noastra de a decide in locul Sau, Domnul s-ar putea sa refuze la un moment dat sa mai binecuvanteze cu partea Lui de binecuvantare, sa respectam darul vietii, sa il luam in serios, sa ducem o viata bineplacuta lui Dumnezeu