Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt!
Din evanghelia de mâine, Matei 9,1-8, aflam despre vindecarile a doi orbi și un mut, facute de Iisus în Capernaum. În Sfânta Scriptură, boala este înţeleasă, în primul rând, ca o alterare a sănătăţii, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde atât infirmităţi ale sufletului, cât şi ale trupului.
În Vechiul Testament, în general în Psalmi, se aud cereri, strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu să-l vindece de neputinţe: "Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele" (Ps. 6, 2). Altă dată, constată cum îi slăbesc puterile organismului, cum viaţa i se apropie de moarte, cum trece fiinţa umană: "Că s-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au făcut" (Ps. 101, 4). De aici constatarea nevoii existenţiale de vindecare nu numai de boală, ci şi de moarte: "Cuprinsu-m-au durerile morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat, şi numele Domnului am chemat: "O, Doamne, izbăveşte sufletul meu!"" (Ps. 114, 3-4).
Mântuitorul Hristos este prezentat încă din Vechiul Testament ca fiind Cel ce a asumat neputinţele, bolile şi suferinţele noastre: "El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat" (Isaia 53, 4). În rănile Lui se găseşte vindecarea oamenilor, adică El nu este doar Unul Care vindecă, ci Unul Care suferă şi vindecă, în acelaşi timp, Unul Care ia asupra Sa suferinţele şi bolile umanităţii întregi. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deşi nu are păcat; El nu vindecă din exterior, ci din interior. Vindecarea Sa este în primul rând compasiune, adică împreună-pătimire cu oamenii suferinzi.
În Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar ucenicii Lui vindecă şi ei, dar cu puterea dată lor de Dumnezeu. În Sfintele Evanghelii vedem ce rol mare are activitatea de vindecare a Mântuitorului. El nu doar predică, ci aşa cum spune Evanghelia: "Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor" (Matei 9, 35).
Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau pentru vindecare sufletească şi trupească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată cât de importantă era, pentru misiunea lui Iisus în lume, vindecarea. Într-un anume sens, vindecarea însăşi devine o predică, un mod de a proclama puterea şi prezenţa plină de compasiune a lui Dumnezeu-Omul între oameni. De pildă, vedem cum Mântuitorul Hristos vindecă: un lepros (cf. Matei 8, 2-4; Marcu 1, 40-45 şi Luca 5, 12-15); sluga sutaşului în Capernaum (cf. Matei 8, 5-13); soacra lui Petru (cf. Matei 8, 14-15 şi Marcu 1, 29-31); cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei (cf. Matei 8, 28-34; 9,1); slăbănogul din Capernaum (cf. Matei 9, 1-8); doi orbi şi un mut din Capernaum (cf. Matei 9, 27-35); un lunatic (cf. Matei 17, 14-23); fiica femeii cananeence (Matei 15, 21-28); orbul din Betsaida (cf. Marcu 8, 22-26); o femeie care de doisprezece ani avea curgere de sânge (cf. Luca 7, 11-16); femeia gârbovă (cf. Luca 13, 10-17); cei zece leproşi, din Evanghelia de astăzi (cf. Luca 17, 12-19); orbul din Ierihon (cf. Luca 18, 35-43); slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda (cf. Ioan 5, 1-15); orbul din naştere (cf. Ioan 9, 1-38). De asemenea, Mântuitorul Hristos săvârşeşte şi trei minuni de înviere din morţi, şi anume, înviază pe: fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), fiica lui Iair (cf. Luca 8, 41-56) şi pe Lazăr, prietenul Său (cf. Ioan 11, 1-44).
Din versetele de la Sfântul Evanghelist Matei (4, 23; 9, 35; 11, 4-5) şi Sfântul Evanghelist Luca (9, 11), unde se spune că "mulţimile, aflând, au mers după El şi El, primindu-le, le vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu, iar pe cei care aveau trebuinţă de vindecare îi făcea sănătoşi", înţelegem că vindecările pe care Mântuitorul le săvârşeşte sunt semnul prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Deci, vindecările au şi un sens profetic, şi anume ele sunt inaugurarea sau începutul unei vindecări finale, care se va realiza într-un cer nou şi un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă şi moarte (cf. Apocalipsa 21, 1, 4), pentru că Învierea de obşte va fi vindecarea definitivă a tuturor oamenilor de moarte şi de stricăciune.
Adesea, iertarea păcatelor este începutul sau temelia vindecărilor pe care le săvârşeşte Mântuitorul Iisus Hristos. Slăbănogului sau paraliticului îi spune mai întâi: "Îndrăzneşte, Fiule! Iertate sunt păcatele tale" (Matei 9, 2). Şi apoi îi spune: Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta (Matei 9, 6). Iertarea păcatelor este ea însăşi o vindecare a sufletului, pentru că boala cea mai profundă a sufletului este păcatul. Păcatul înseamnă despărţirea de Dumnezeu, ruperea comuniunii sau căderea din comuniunea de iubire cu Dumnezeu, de aceea păcatul mai este numit şi neascultare. Când decide să vindece trupul, Hristos Domnul mai întâi iartă sufletul şi îl eliberează din legăturile păcatului. Apoi, vindecarea sufletului antrenează şi vindecarea trupului.
Vindecările Mântuitorului au un sens profetic, şi anume mântuirea omului sau dobândirea vieţii veşnice. Vindecarea de o boală trecătoare nu este totul şi nu este ultimul scop al venirii Mântuitorului Hristos în lume, ci vindecarea de păcat şi de moarte, de păcat şi de consecinţa lui ultimă care este moartea (cf. Romani 6, 23). Din această perspectivă, credinţa pe care o cere Hristos celor bolnavi vizează mântuirea ca dobândire a vieţii veşnice, care înseamnă vindecarea de moartea păcatului ca despărţire a omului de Dumnezeu.
Sfinţii Apostoli, la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos, când vindecă trupul şi sufletul, o fac tot ca un gest profetic al mântuirii, în vederea vindecării finale, desăvârşite şi definitive. Ceea ce trebuie să remarcăm însă este faptul că ucenicii nu vindecă pe cei bolnavi cu puterea proprie, ci în numele lui Iisus, adică ei sunt purtători ai vindecării, ca unii care au primit darul vindecării, însă nu sunt ei izvorul vindecării, ci Mântuitorul Hristos, Care este Viaţa însăşi, adică Viaţa veşnică. El are viaţă în Sine ca şi Tatăl şi o dăruieşte cui voieşte El (cf. Ioan 5, 26). Iisus Hristos nu este doar Cel înviat, ci şi Învierea - "Eu sunt Învierea şi Viaţa" (Ioan 11, 25).
Astăzi, Hristos, Cel ce "în vremea aceea" vindeca orice boală şi orice neputinţă în popor (cf. Matei 9, 35), este prezent în Biserică - Trupul Său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii sunt o formă a prezenţei active a lui Hristos în lume prin harul Duhului Sfânt. Ele sunt, cum spunea părintele profesor Dumitru Stăniloae, multipla dăruire a lui Hristos. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne arată că Sfintele Taine nu sunt simple instrumente ale harului, ci forme de prezenţă şi de dăruire a iubirii vindecătoare a lui Hristos. Aşa cum a vindecat o mulţime de orbi şi ologi atunci, Hristos-Vindecătorul este şi acum prezent şi lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii Sale care sunt lucrări de vindecare şi mântuire. În Taina Sfântului Maslu, Hristos este Cel ce vindecă prin preot. Nu Biserica singură mântuieşte, ci Hristos prin Biserică, pentru că ea este Trupul tainic al lui Hristos, iar El este Capul ei.
După Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Domnul Iisus Hristos spune ucenicilor: "Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20). Prin aceste cuvinte înţelegem că Domnul Hristos este prezent în Biserică în mod nevăzut, dar lucrător prin harul Său. Şi precum a săvârşit vindecări în timpul activităţii Sale pământeşti, tot aşa săvârşeşte vindecări şi acum în Biserică.
În Epistola Sfântului Apostol Iacob se spune: "Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului" (Iacob 5, 13-16).
Aici vedem temeiul Tainei Sfântului Maslu sau al Tainei ungerii bolnavilor. Se cere ca preoţii Bisericii să se roage, desigur, împreună cu toată obştea. Dar de ce preoţii? Pentru că lor, ca urmaşi ai Apostolilor, în mod deosebit, li s-a dat darul iertării păcatelor sau darul vindecării de păcat. Puterea iertării păcatelor este puterea lui Dumnezeu dăruită de Hristos ucenicilor Săi după Învierea Sa din morţi, după ce El a biruit suferinţa şi moartea. Nu a dăruit ucenicilor Săi această putere înainte, ci după ce a vindecat natura Sa umană de orice suferinţă, cauzată de păcatele (răutăţile) oamenilor.
Aşadar, puterea de iertare a păcatelor ca putere vindecătoare este necesară vindecării trupului. Iar rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Deci, Domnul este lucrător prin preoţi şi prin Biserica întreagă, prin puterea rugăciunii celor care cred în Hristos. Oamenii se roagă, a lor este rugăciunea, însă a lui Hristos Domnul este lucrarea de vindecare. Preoţii pun mâinile pe cei bolnavi, îi ung cu untdelemn sfinţit, dar vindecarea se dăruieşte prin harul Duhului Sfânt, căci untdelemnul este semnul lucrării Duhului Sfânt Cel de viaţă făcător, este semnul văzut al harului care vindecă, al binecuvântării şi al compasiunii. Untdelemnul era, în Antichitate, un medicament natural folosit pentru vindecare, dar în Sfântul Maslu puterea lui vindecătoare de păcat şi boală vine prin harul dumnezeiesc, care dăruieşte iertarea păcatelor ca bază a vindecării sufletului şi a trupului. Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu ca Sfântă Taină specială de vindecare săvârşită de Biserică se întemeiază pe puterea vindecătoare a lui Hristos prezent în Biserica Sa, care este Trupul Său tainic.
Aşadar, Taina Sfântului Maslu este Sfântă Taină a vindecării bolnavilor în modul cel mai explicit, din punctul de vedere al Sfintei Scripturi. Există, însă, tot pentru vindecare - mai ales sufletească - şi o altă lucrare a Bisericii, şi anume Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, întrucât foarte adesea, dar nu întotdeauna, multe din bolile fizice ale oamenilor sunt cauzate de bolile sufletului. În acest sens, vindecarea sufletului de patimi egoiste, ca ură, lăcomie, răutate, invidie şi dispreţ, contribuie la sănătatea întregului organism.
Biserica este în primul rând un "spital" pentru vindecarea de păcate
Pentru unii Sfinţi Părinţi de odinioară conta mai puţin dacă trupul era sănătos sau nu. Unii chiar se întristau dacă trecea vreun an-doi şi nu mai sufereau de vreo boală. Ei foloseau pedagogia bolii ca o aducere aminte de moarte, ca o conştientizare a faptului că omul nu se poate încrede deplin în sănătatea lui trupească, în propriile forţe limitate. Pe aceştia îi interesa foarte mult sănătatea sufletului, şi anume dacă sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii, dacă pot iubi pe Dumnezeu şi pe semeni. Primul semn al bolii sufletului este constatarea faptului că omul nu se mai roagă, nu mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Când omul nu se mai roagă înseamnă că sufletul său este bolnav, că nu mai respiră spiritual, rugăciunea fiind respiraţia sufletului în comuniunea iubirii smerite şi milostive. Cu cât se roagă mai mult omul, cu atât sufletul lui se află în mişcare de creştere în comuniune cu Dumnezeu. Când nu se mai roagă lui Dumnezeu, sufletul scade şi decade spiritual. Prin urmare, terapia duhovnicească foloseşte rugăciunea ca fiind singurul medicament care nu poate fi înlocuit cu nimic. Întrucât păcatul ca boală a sufletului este ruperea comuniunii cu Dumnezeu, rugăciunea este refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este începutul însănătoşirii omului. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este respiraţia sufletului, termometrul vieţii duhovniceşti, izvor de iubire curată şi smerită.
Am văzut cum prin Sfântul Maslu puterea vindecătoare a lui Hristos din Sfintele Evanghelii se manifestă în lucrarea de vindecare a Bisericii. Această lucrare a inspirat Biserica să organizeze şi instituţii de vindecare, pentru ca puterea vindecătoare a lui Hristos să fie arătată într-o formă mai eficientă, mai organizată, ca răspuns al iubirii omului faţă de iubirea lui Dumnezeu. Evanghelia vindecărilor lui Hristos şi Sfânta Taină a vindecării (Sfântul Maslu) au inspirat înfiinţarea de bolniţe de către Biserică, infirmerii în mănăstiri şi în parohiile mari, spitale, leprozerii, ospicii etc. Exemplul clasic al unei instituţii de acest gen este Vasiliada - opera filantropică a Sfântului Vasile cel Mare, în secolul al IV-lea.
Deci, lucrarea filantropică a Bisericii este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos adusă în actualitate. Ea nu este o influenţă romano-catolică, protestantă sau umanist-secularizată, ci este revenirea la ceea ce Hristos săvârşeşte în Evanghelie: vesteşte iubirea, dar şi vindecă boala. Biserica nu se poate mărgini doar la vestirea cuvântului şi la cântare. Ea are Sfinte Taine ale vindecării - cum sunt Taina Maslului şi a Pocăinţei -, dar şi instituţii sau aşezăminte ale vindecării de boală şi înstrăinare, adică: spitale, infirmerii, cabinete medicale, case pentru bătrâni, cămine pentru copii orfani etc. Există în jurul nostru încă multă suferinţă, multă singurătate, multă boală sufletească şi trupească, pentru că este şi multă lipsă de iubire adevărată, nepătimaşă, duhovnicească, lipsă de iubire sfântă care izvorăşte din iubirea milostivă a lui Hristos.
În concluzie, subliniem faptul că un creştin, care deşi nu poate ajunge la vindecarea trupului lui, nu trebuie totuşi să cadă în deznădejde. Problema existenţială cea mai profundă a omului, dincolo de tratarea medicală, este aceea că, dacă nu poate scăpa de o boală, să îi dea totuşi un sens. Într-o carte scrisă de un medic creştin, cu titlul "În faţa suferinţei", se spune că foarte multe genii, oameni mari, au ajuns mari şi pentru că au ştiut să transforme o neputinţă sau o infirmitate într-o lucrare de depăşire a stării de suferinţă; adică i-au dat suferinţei un sens din interior şi astfel au biruit-o spiritual, chiar dacă aceasta a continuat să persiste fizic. Foarte adesea, calamităţi naturale sau boli grele au determinat oamenii să găsească soluţii şi să dezvolte medicina, să dezvolte tehnica, iar multele încercări prin care a trecut persoana umană au făcut ca spiritul creator din om să biruiască suferinţa, dându-i sens pe un alt plan.
În această privinţă, avem exemplul Sfântului Apostol Pavel, care a vindecat o mulţime de oameni, deşi el însuşi era bolnav trupeşte. Dar boala sa fizică nu l-a împiedicat să fie cel mai mare misionar. Cunoscându-şi boala, de trei ori a rugat pe Dumnezeu ca să-l vindece, iar a treia oară i s-a răspuns: "Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune" (cf. II Corinteni 12, 7-9). Cu alte cuvinte, prin neputinţa fizică a omului, uneori marcată de o boală, de o infirmitate, se poate dezvolta puterea lui spirituală, care vine din legătura lui cu Dumnezeu. De aceea, foarte adesea, boala, în pedagogia divină, este o încercare, un examen, o încercare de fidelitate faţă de Dumnezeu, o încercare a persoanei care suferă şi o încercare a persoanelor care se află în jurul celui suferind.
Dacă, la un moment dat, cineva iubeşte o persoană, iar după ce constată că persoana respectivă este bolnavă nu o mai iubeşte, înseamnă că iubirea sa a fost foarte superficială. Sau dacă omul Îl iubeşte pe Dumnezeu numai atunci când îi merge bine, iar când vine încercarea nu-L mai iubeşte, nu mai crede în El, se revoltă, aceasta înseamnă că omul respectiv nu a dat un sens mântuitor încercării sale prin boală, prin suferinţă.
Pedagogia bolii, ca formă de smerenie şi de apropiere de Dumnezeu, este o taină. De aceea, noi în această taină vedem pe Hristos prezent în cel bolnav, dar şi în medicul care tratează pe cel bolnav. Nimic nu este, din perspectivă filantropică, mai paradoxal decât prezenţa lui Hristos deodată în cel bolnav şi în cel care-l vindecă. Criteriul Judecăţii de apoi, al evaluării libertăţii omului în istorie, este iubirea lui faţă de semeni săi. Cât de sănătoasă sufleteşte a fost o persoană cât a trăit în lume se vede din cât de mult a iubit pe semenii săi. Mântuitorul spune: "Am fost bolnav şi nu M-aţi cercetat" (Matei 25, 43). Nu spune că nu aţi cercetat pe cei bolnavi, ci nu M-aţi cercetat! Adică El se identifică cu acele persoane care au nevoie de iubirea semenilor lor - cu cel bolnav, flămând, fără haine, întemniţat. Tocmai unde demnitatea umană este umilită mai mult, acolo este Hristos prezent mai intens. Astfel, bolnavul devine un loc al prezenţei lui Hristos. Aceasta a fost şi motivaţia cea mai puternică a operei filantropice a Bisericii: întâlnirea cu Hristos în fiecare om suferind. În acelaşi timp, Hristos este numit Doctorul sufletelor şi al trupurilor şi pentru că El foloseşte medicul ca fiind mâna Sa vindecătoare. Hristos, ca să ajute pe unii oameni, foloseşte mâinile altor oameni. Astfel, omul împrumută mâinile lui, inteligenţa şi priceperea lui lucrării milostive şi vindecătoare a lui Hristos.
Bolnavul care are nevoie de vindecare cuprinde tainic în el prezenţa lui Hristos, Care prin bolnavi îi cheamă pe oameni să exerseze iubirea lor milostivă şi smerită faţă de semeni. În acelaşi timp, când omul ajută la alinarea suferinţei şi la vindecare, Hristos este prezent şi în cel ce ajută. Hristos este Bolnavul care ne cere iubirea noastră şi tot El este Doctorul care Se foloseşte de iubirea noastră pentru a arăta iubirea Lui în lume. Astfel, atunci când omul lucrează pentru vindecare şi pentru alinarea suferinţei, el lucrează împreună cu Hristos.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, dincolo de ştiinţa şi tehnica medicale, să vedem lucrarea lui Hristos prin medici şi prin oamenii care se roagă pentru sănătatea noastră, prin tot ceea ce facem în jurul nostru ca să contribuim la manifestarea iubirii lui Dumnezeu faţă de semeni, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin (poatat pe fb de ioan monahul)