Milostiv fi mie păcătosul, Hrisoase Dumnezeule!

17.11.2020 10:03

Pilda samarineanului milostiv. Toată pilda aceasta se petrece pe drumul de la Ierusalim către Ierihon. De sus în jos. Cobora de la Ierusalim. Nu doar pentru faptul că Ierusalimul, într-adevăr, este situat la o înălţime mai mare decât Ierihonul, ci pentru că Ierusalimul era locul în care se închinau, locul unde era Templul lui Dumnezeu. Coborând de la acest Templu, coborând din locaşul lui Dumnezeu către cele pământeşti, către lume, s-au întâmplat aceste lucruri. Vine preotul, coborând de la slujbă, si nici măcar nu bagă în seamă pe un sărac, pe un străin. Vine levitul de la aceeaşi slujbă; el încă îl mai vede. Şi vine samarineanul, tot de la Ierusalim, dar care se rugase, se pare, în afara Templului, pentru că ei nu erau primiţi acolo, fiind aşadar, un străin. Vine şi vede pe acest la fel ca el străin și se opreşte.

Talharii sunt demonii, duhurile viclene, care-i razboiesc pe oameni si-i ingrozesc, si-i scufunda, si, de multe ori, ii omoara. Noi, toti oamenii, am primit ca mos­tenire blesteme si osanda vesnica si am cazut din Ierusali­mul cel de sus in acest pamant vremelnic, plin de intris­tari si suferinte, de dureri si chinuri, pe care ni le aduc tal­harii, demonii, care vor sa ne inece toata vremea. 

Rani sunt pacatele precum mandria, invidia, gelozia, pomeni­rea de rau, judecarea, barfa, trufia, necinstirile, curviile, adulterele, furturile, nedreptatile si in general orice pacat pe care-l savarseste omul cu ajutorul celui viclean, caci acela este cel care ne loveste, ne raneste. Dumnezeu ne-a daruit cumpatarea, intelepciunea, discernamantul, dar pentru ca nu am fost cu grija, am primit vatamare si rani de la demoni; si ca pe niste pacatosi ne doboara morti.

Si daca murim astfel raniti de viclenii diavoli, atunci vom muri si de moartea vesnica, caci vom fi osanditi in iadul fara sfarsit. In timp ce firea omeneasca se gasea pe jumata­te moarta din cauza vatamarilor si ranilor pricinuite de diavoli si suferea intregul neam omenesc… „ca din intam­plare”, a trecut un preot si vazandu-l pe acest om ranit, a trecut pe alaturi si si-a continuat drumul sau. Nu l-a mi­luit, nu avea puterea sa-l ajute. Tot asa a facut si levitul, a venit, l-a vazut, dar nefiind in stare sa-i dea vreun ajutor, a trecut mai departe. Preotul, levitul inchipuie pe profetii si pe trimisii lui Dumnezeu care cu invataturile lor ii in­demnau pe oameni sa se departeze de pacat ca sa nu moa­ra in ele, sa nu asculte de duhurile cele viclene, care-i in­deamna si-i atrag inspre pacat. Dar nici profetii, nici drep­tii, nici alt trimis de-al lui Dumnezeu nu a reusit sa-i ajute pe oamenii care erau cazuti in mainile talharilor si care erau raniti.

Două sunt drumurile noastre. Al treilea nu există. Unul este drumul lui Dumnezeu şi altul este drumul diavolului. Fiecare om este liber să aleagă unul din cele două. Pe drumul lui Dumnezeu ne cheamă conştiinţa noastră, legea nescrisă – dar ne cheamă şi legea scrisă, legea lui Dumnezeu, Sfânta şi sfinţita Evanghelie. Domnul nostru ne cheamă astăzi – nu aţi auzit? – „Mergi de fă şi tu asemenea”, mergi şi fă ceea ce a făcut acela (Lc 10,37). Care „acela”? Bunul samarinean. Dar oare cine se ascunde în spatele acestui bun samarinean, care este propus drept pildă de urmare?

Spun Sfintii Parinţi că acest samarinean Îl reprezintă pe Hristos. Ne punem noi întrebarea: samarinenii nu se închinau în Duh şi în adevăr. Aveau nişte greşeli, totuşi, de credinţă. Şi pe acesta, pe samarineanul aceasta l-au asemănat Sfinţii Părinţi cu Hristos. De ce oare? Pentru că acesta era străin.  Era străin de ceea ce poporul evreu numea Legea lui Dumnezeu. Dumnezeu Care spusese, totuşi, prin prooroci: Îmi este silă să văd cum vă închinaţi voi şi cum Îmi slujiţi Mie: Poporul acesta care Mă slujeşte doar cu buzele, dar cu inima este departe de Mine, l-am urât. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi popor al Gomorei! Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi! Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu! Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge! Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! (Isaia 1: 9-16)

Ne aducem aminte de Iosif, de fericitul Iosif case s-a dus seara la Pilat si a spus  Dă-mi pe Acest Străin...  Dă-mi pe Acest Străin Care nu are unde să-Şi plece capul, dă-mi pe Acest Străin pe Care ucenicul cel viclean L-a vândut, pe Care Maica Sa L-a plâns la poalele Crucii! … Era străin. Aduceţi-vă aminte, iarăşi, de momentul de după Înviere, când, pe drumul spre Emaus, întâlnindu-Se cu cei doi ucenici, Luca şi Cleopa, aceştia L-au întrebat, pentru că Hristos Se făcea că nu ştie despre ce vorbeau ei acolo: Tu singur eşti străin în Ierusalim? Da, Dumnezeu singur este străin. Aşa era şi acest samarinean.

Şi, totuşi, acest Străin vine la noi și, de lângă noi – nu de deasupra! – de lângă noi ne vindecă. Unge rănile noastre cu untdelemn, untdelemnul milosteniei. În limba greacă, milă și untdelemn au aceeaşi rădăcină. Unge, aşadar, rănile păcatelor, rănile de care noi înşine suntem vinovaţi, cu mila Sa. Și, după aceea, toarnă peste ele vin. Vinul simbolizează Sf. Împărtăşanie. Simbolizează, însă, şi asprimea iubirii şi urmării lui Dumnezeu. Fiindcă, a-L urma pe Dumnezeu, nu este niciodată numai bucurie şi numai iubire şi numai linişte. Ci este şi jertfă, este şi suferinţă, este şi asprime. Pentru că acolo unde este vorba de nemurirea sau pieirea sufletului, dragostea devine necruţătoare. Şi, aşa cum vinul este acid, aşa şi iubirea devine acidă atunci când sufletul stă să moară.

Și vine de sus, de la Ierusalim, către Ierihonul cel de jos. Şi-l mângâie şi-l vindecă şi-l pune pe acela mai presus decât pe sine. El poate a dat toţi banii lui. Spun Sfinţii că cei doi dinari ar simboliza şi cele două Testamente: Vechiul şi Noul, care nu au alt scop decât să descrie iubirea lui Dumnezeu, să slujească acelei iubiri.

Oare, nu face aceasta Dumnezeu, fraţi creştini? Se coboară din cer El, Străinul, adevăratul Străin, singurul Străin, Se coboară către noi, cei înstrăinaţi, către noi, cei care suntem loviţi de tâlharii patimilor. Aceşti tâlhari nu simbolizează altceva decât patimile care ne lovesc, ne rănesc şi ne aduc în pragul morţii, căci plata păcatului este moartea, după cum aţi auzit la Sf. Pavel.

Pe drumul care ducea de la Ierusalim la Ierihon se întâmplau multe nenorociri. Un sărman drumeţ a căzut în mâinile tâlharilor. L-au dezbrăcat, l-au rănit şi l-au lăsat la pământ pe jumătate mort. Situaţia lui era tragică. Ajutor! – striga.  Şi iată un preot. La vederea celui rănit n-a dat nicio importanţă. Peste puţin timp trece și un levit. La fel. Se apropia apusul soarelui şi cel rănit era în primejdie să moară. Atunci, cu ochii pe jumătate stinşi, vede pe cineva că se apropie. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că este samarinean. El iudeu, acela samarinean, vai! – şi-a spus în sine – mi-a venit sfârşitul.Pentru că samarinenii erau duşmanii lor, precum pentru noi sunt turcii.

Deci se temea că-i va da cea din urmă lovitură. Dar acest samarinean arată o purtare pe care nimeni nu şi-ar fi închipuit-o. Îl vede. I se face milă de el, se opreşte şi coboară de pe animalul său. Nu este medic sau asistent medical. Însă iubirea este inventivă, descoperă moduri de a-l sluji pe celălalt. Dacă mă întrebaţi care este cea mai bună asistentă medicală din lume, vă voi spune că nu este cea care a studiat în şcoli, ci că este mama, chiar dacă este analfabetă. Instinctul iubirii ei o face să-şi sfâşie până şi inima ca să dea viaţă copilului ei. O astfel de iubire avea şi samarineanul acesta. Nu avea cu el nici bandaje, nici pansamente. Şi-o fi sfâşiat cămaşa – n-o spune Evanghelia, dar se subînţelege – şi a legat rănile lui. Îşi deschide săculeţul său de călător şi scoate cele pe care din întâmplare le avea asupra sa: sticla cu ulei şi sticla cu vin. Cu vinul dezinfectează rănile, cu uleiul le unge şi alină.

Hristos este samariteamul, și oamenii, in loc sa-L iubeasca, sa-I asculte invatatura, L-au invidiat, L-au acuzat, L-au renegat, numindu-L samaritean. Samaritenii erau considerati de catre evrei oameni pacatosi; si pe Hristos Il numeau samaritean, ca ar fi fost pacatos si, mai mult, ca ar fi avut demon…Intr-o astfel de stare rea ajunsese firea omeneasca, oamenii in general, incat sa-L huleasca pe Acela care venise sa ne vindece ranile, bolile, sa ne plateasca rascumpara­rea pentru pacatele noastre. A suferit Acela, Cel nepriha­nit, Cel fara de pacat pentru noi, cei vinovati, cei pacatosi.

El este Acela care S-a milostivit de om, S-a milostivit de toti oamenii, le-a tamaduit ranile, pe care le-au pricinuit demonii, i-a ridicat de jos. O zice Domnul cu gura Lui: „Acesta a purtat pacatele noastre si pentru noi a suferit”. S-a lasat pedepsit din dragoste pentru om, pentru toti oamenii. A platit Acela pentru pacatele noastre, pentru care noi eram vinovati. Trebuia sa fim pedepsiti noi, dar a fost pedepsit El, Cel fara de pacat. De ce? Pentru ca sa ne vindece ranile, sa ne tamaduiasca ranile sufletesti. Ce milostiv. Ne-a ridicat si ne-a luat in spate. A ridicat pacatele noastre si ne-a predat la han. Hanul este Biserica. Cei doi dinari sunt Vechiul si Noul Testament. Toti cei bolnavi care se adapostesc in Biserica se vindeca. Hangiul este preotul sau arhiereul, invatatorul, cel care cu invatatura lui ca si cu un medicament ii unge pe cei raniti si suferinzi si-i tamaduieste. Acesta e uleiul si vinul. Uleiul este inva­tatura care sfatuieste spre virtute, spre indreptatire, spre paza poruncilor lui Dumnezeu. Vinul este invatatura mo­rala care ne ameninta ca de nu vom pazi legea lui Dumnezeu, poruncile si devenim calcatorii lor, vom fi pedepsiti precum zice si Sfantul Apostol Pavel: „Orice calcare de porunca si orice neascultare si-a primit dreapta rasplatire, cum vom scapa noi daca vom fi nepasatori la astfel de mântuire?” (Evrei 2, 2-3).

Şi Mântuitorul îl întreabă mai departe pe învăţătorul de lege, după ce i-a spus această pildă: Deci care ţi se pare ţie că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharului? Întrebare foarte simplă, drept care nici nu a mai stat pe gânduri învăţătorul de lege, a răspuns fără să se mai gâdească la vreo întorsătură a vorbelor, care să-L prindă în cuvânt pe Mântuitorul, a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Răspunsul a fost simplu şi direct.

Aceasta este pilda. În persoanele ei se ascund alte persoane. În călătorul care a căzut în mâinile tâlharilor se ascunde fiecare om îndurerat. În tâlhari se ascund răufăcătorii şi criminalii şi mai înainte de toate căpetenia lor – diavolul. În preot şi în levit se ascund oamenii nemilostivi. Iar în Bunul Samarinean cine se ascunde? Nazarineanul, Domnul nostru Iisus Hristos. Da, Acesta a arătat lumii ce este iubirea.

A învăţat-o prin cuvintele Sale. A învăţat-o prin această pildă. A învăţat-o prin mesajul Său, decât care altul mai frumos şi mai scurt nu există: „Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34). A arătat iubire prin întreaga Sa viaţă, dar mai întâi de toate prin cinstitele patimi şi prin crucea Sa.

Cine este aproapele meu? Este o intrebare la care Mantuitorul Hristos raspunde printr-o pilda, redand o intamplare ipotetica sau poate chiar reala. Traditia și anumite scrieri spun ca era fiul lui Simon din Syrene, cel care a dus crucea Mântuitorului pan ape Golgota. Concluzia acestei intamplari o trage chiar intrebatorul. Astazi, in jurul nostru este multa suferinta. Vedem si luam contact cu suferinta si noi, in mod real, langa noi, dar si prin mass-media. Mijloacele de comunicare ne dau tot felul de situatii in care oamenii sufera din diferite motive, iar cea mai la indemana reactie a noastra este compasiunea. Este suficient acest tip de reactie, pentru noi cei de astazi?

Aproapele este, cu sensul propriu adica, cel de langa tine. Mantuitorul vorbeste cu tot dinadinsul despre cel de langa noi si ne cere pe acesta sa-l avem in vedere inainte de orice. De cele mai multe ori, pe cel de langa noi, cu nevoile sau necazurile lui, poate mai mici decat cele pe care le vedem la televizor, nu ne este la indemana a-l ajuta. Spre el ne cheama, de fapt, Mantuitorul Hristos sa luam aminte, spre cel de langa noi, nu spre cel de la distanta, pe care nu-l putem ajuta.

Cel de langa noi reprezinta provocarea imediata a relatiei, a mediului in care suntem chemati sa ne producem, a spatiului in care suntem chemati sa implinim poruncile lui Dumnezeu, cel de langa noi, de foarte multe ori ne irita, ne deranjeaza, are chiar revendicari la adresa noastra, are si nedreptatiri. In fapt, omul cand este aproape de noi, ne si deranjeaza. El ne este foarte drag cand este departe, pentru ca nu ne cere mare lucru sau daca ne cere, neputand noi sa-l ajutam, compasiunea, cu care am inceput discutia, pare a fi suficienta.

De aceea Mantuitorul Hristos se lupta, in primul rand, in Evanghelia Sa cu ipocrizia. Este foarte clar in porunca Sa: „Sa iubesti pe aproapele tau…!” Esti chemat sa-i iubesti pe cei de langa tine, incepand cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu tata, cu mama, cu vecinii, cu colegii, cu frații tăi din biserică si dupa aceea pe cei de la distanta, daca iti mai ramane suficienta forta.

Luati aminte ca oamenii care au nevoie de voi, de ajutorul vostru, sunt de cele mai multe ori in jurul vostru, trimisi de Dumnezeu. Vi-i scoate Dumnezeu in cale. De ei milostiviți-vă intâi. Fiti sufìcient de viglienti ca la acestia sa reactionati. Cei cu adevarat nevoiasi sunt de obicei foarte rusinosi, sunt bine crescuti, au un bun simt exagerat, si sufera fantastic de mult. Sa luam aminte la vecinii nostri, la oamenii cu multi copii pe care ii putem descoperi. Sunt langa noi aceia care au nevoie de ajutorul nostru. Se ingrijeste Dumnezeu sa-i trimita acolo unde este suflet generos gata sa ajute.

Învățătorul de lege a făcut așa cum facem și noi, înțelegem că trebuie să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine și ne uităm în jur şi ne întrebăm: oare cine este aproapele meu? Să nu ne înşelăm, frați creștini: atunci când ne uităm în jurul nostru, noi devenim centrul lumii. Noi ne punem în centru şi ne uităm în jur să vedem pe cine pot eu să ajut? Dar Hristos i-a întors această gândire sucită a învăţătorului de lege şi l-a întrebat: Deci, cine a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Nu săracul acela, străinul acela care căzuse între tâlhari a fost aproapele tău! Tu eşti aproapele aceluia! El este în centru şi tu gravitezi în jurul lui!

Noi nu ne uităm în jur să vedem către cine să ne vărsăm noi bunătatea noastră şi mărinimia noastră! Nu! Noi ne uităm în jur să vedem: oare Dumnezeu îşi face milă cu mine în ziua de astăzi şi-mi trimite și mie pe cineva pe care eu aş putea să fiu învrednicit să-l ajut, astfel încât să câștig şi eu milă şi asemănare cu Hristos? Nu eu sunt esenţial pentru cel de lângă mine, ci el este esenţial mie! Acesta este aproapele, tu fi samariteanul care a uns cu ulei si vin pe cel ranit si pe jumatate mort. La intrebarea Dom­nului care din cei trei a fost aproapele celui cazut intre tal­hari, invatatorul de lege raspunde: „Cel care a facut mila cu el”. Ii zice Hristos:„Mergi si fa si tu asemenea!”

Mergi acasa, tu, învațatorule de lege ipocrit, care ai venit cu viclenie sa-mi intinzi cursa, caci ai aflat acum cine-ti este aproapele, mergi si fa si tu cum a facut samariteanul milostiv. Adica sa-l iubesti pe aproape­le tau si sa-l ajuti si cand este ranit sa-i tamaduiesti ranile. Dar si noi, toti oamenii, trebuie sa fim milostivi, sa tamaduim intai sufletele noastre si apoi pe aceia care au nevoie, pe cei bolnavi sufleteste.

Trebuie sa-i urmam samariteanului si sa miluim intai sufletul nostru, care este ranit si indurerat de sagetile arzatoare ale celui viclean, cel care dintru inceput se lupta impotriva noastra si ne raneste. Sa ne ingrijim sufletul, sa luam leacurile pe care ni le-a dat Preabunul Dumnezeu spre paza sufletului spre a-l pazi neranit si sanatos. Daca ne iubim sufletul, caci omul nu e numai material, ci e suflet si trup, nu ne vom indeletnici doar cu trupul, ci indeosebi cu sufletul nostru nemuritor. Si aceasta pentru ca trupul fara suflet este mort, nu poate trai si nu are nici o valoare.

Sufletul are mare valoare, atata valoreaza cat nu valo­reaza intreaga lume. Sufletul nostru valoreaza mai mult decat lumea intreaga. Si de acest suflet asa valoros noi nu ne ingrijim. Trupul nostru care este stricacios, este muritor si maine, cand se va desparti de suflet, se va preface in praf, in mancare viermilor. Iar noi doar pe acesta il ingri­jim, il oblojim, daca se imbolnaveste cat de putin fugim degraba la doctor. Sufletul insa, pe care nu-l iubim, nu ne ingrijim sa-l vindecam atunci cand se imbolnaveste.

Trebuie, asadar, precum ne ingrijim de trup, asa si chiar cu mult mai mult sa ne ingrijim de sufletul cel nemuritor, in locul caruia nu putem gasi nimic la fel de valoros. Precum si Domnul zice: „Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul?” (Marcu 8,36)

Rănile la care facem referire se reflectă şi în răni sufleteşti (ce pot degenera în boli psihice sau chiar în demonizări), şi în răni comunitare sau în răni transgeneraţionale (suntem urmaşii unor generaţii care au trecut prin două războaie mondiale, respectiv prin câteva decenii de comunism – fapt ce-şi află ecou şi în noi, copiii, nepoţii sau strănepoţii acestor generaţii anterioare). Dar aceste tipuri de răni (sau oricare altele) nu sunt decât reflectarea în concret a unei răni primordiale, care este rădăcina tuturor celorlalte, anume despărţirea sau ruperea de Dumnezeu. Adam şi Eva au ales să nu asculte de Dumnezeu şi nu numai că au schimbat hainele de lumină (har) cu cele “din piele”, dar s-au şi ales cu o rană adâncă pe care nici un om nu o poate vindeca, cu excepţia Celui care este Fiul Omului.Despre aceasta ni se vorbeşte în parabola samarineanului milostiv, pe care o vom auzi citindu-se în biserici (Evanghelia după Luca, 10, 25-37). Orice om este precum călătorul din parabolă care a căzut între tâlhari (adică demoni care îl îndeamnă să-şi facă mereu voia proprie, una ruptă de voia lui Dumnezeu), fiind rănit, “aproape mort” (trăind o viaţă biologică, socială, intelectuală, şamd, dar nu una dumnezeiască).

Şi de unde să înceapă o astfel de tămăduire în popor dacă nu chiar din Biserică, loc numit adesea de Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind “spital, nu tribunal”. Mitropolitul Vlachos insistă asupra adevăratei dimensiuni a ceea ce numim drept “Trup al lui Hristos”, nesfiindu-se a recunoaşte, lucid şi realist, unele derapaje care pot surveni în componenta umană a Bisericii: “Cred că trebuie să facem distincţia între teologia ortodoxă şi aşa-numita teologie ortodoxă care abordează creştinismul ca pe o religie. Biserica, prin Tainele şi teologia ei, creează relaţii autentice cu Dumnezeu, cu semenul nostru şi cu întreaga creaţie. Aceasta este lucrarea unificatoare (a teologiei ortodoxe) pe când «religia este opiumul poporului». Acolo unde există dezbinare, avem de-a face cu o «para-ortodoxie». Biserica este cea care îl desăvărşeşte pe om ca persoană, adică îi dezvoltă libertatea şi dragostea, deoarece conţinutul real al persoanei este chenoza– deşertarea de sine – şi jertfirea de sine. Rău este atunci când cineva trăieşte în Biserică şi nu înţelege nimic din această desăvârşire duhovnicească care se realizează în Biserică. Iar cel mai rău este atunci când există clerici care trăiesc mecanic şi profesional în Biserică, pe când alţii, mireni sau monahi, pot să se bucure de Biserică, de «popasul dumnezeieştilor erosuri»”.

 Precum samarineanul milostiv, aşa se apleacă Hristos asupra fiecăruia dintre noi spre a ne lega rănile (prin taina botezului şi, apoi, prin cea a spovedaniei) şi a turna pe ele untdelemn (taina sfântului maslu) şi vin (taina sfintei euharistii). Nouă ne este ruşine, adesea, cu multele noastre păcate şi nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte, dar El nu ne priveşte niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă. Unde noi vedem urâciune, răutate, lăcomie, desfrânare, ură etc., Domnul vede rana de dincolo de ele. Noi nu putem să vedem mai departe de faptele, gândurile şi stările noastre sufleteşti, dar El vede întotdeauna dincolo de ele, priveşte la ceea ce le-a generat şi ne îndeamnă să avem nădejde că, deşi s-a întunecat, suntem, în continuare, chip al Său. Abia având această convingere, putem căpăta curaj să ne întoarcem la Dumnezeu şi, mai mult, putem să nu mai judecăm sau să nu ne mai supărăm pe aproapele nostru atunci când (ne) greşeşte, văzând la el mai degrabă rana din care iese puroiul răutăţii. Aceasta este mila creştină, milostivirea pe care suntem chemaţi să ne-o împropriem şi care nu este un sentiment, ci o atitudine şi o înţelegere existenţiale.

Sunt şi situaţii în care Hristos pare a schimba mila pe o atitudine mult mai categorică, mai dură chiar, faţă de cei care nu se raportează onest la propriile răni. Este mai întâi cazul făţărniciei, pe care o sancţionează adesea în persoana unor farisei. Făţarnicul este cel care, deşi e rănit (cu păcate, neputinţe etc.), se arată a fi sănătos înaintea oamenilor. E ca şi cum o persoană grav bolnavă ar ieşi din spital înainte de a se vindeca, doar pentru a impresiona pe ceilalţi cu aşa-zisa “sănătate” a lui (lucru ce ar fi taxat de orice om normal ca adevărată nebunie). 

 

Alte două situaţii se regăsesc în alte pilde, de exemplu pilda talanţilor, când cel care îngroapă talantul primit este numit “slugă vicleană şi leneşă” (Matei 25, 26). Leneşul este cel care se dă rănit, deşi nu este. Viclean este cel care se foloseşte de rană spre a se îndreptăţi şi a obţine daruri pe care era chemat să le primească doar lucrând la vindecarea sa. Cine e şi viclean, şi leneş se foloseşte de o rană a sa oarecare, accentuându-i gravitatea până în punctul în care ea l-ar copleşi şi l-ar face cu totul neputincios, deşi în realitatea ea nu este atât de mare încât să-l împiedice a lucra la mântuirea sa.

Faţă de unii ca aceştia, Mântuitorul Iisus Hristos se manifestă mai ferm spre a-i trezi, arătându-le că, pe drumul spre Împărăţie, se acceptă întotdeauna neputinţe şi boli, păcate de tot felul, că se primeşte tot omul cu atât cât poate el lucra şi înţelege, dar nu se acceptă scuze şi pretexte pentru nelucrare. Orice lucrare de edificare spirituală nu poate fi decât teandrică, adică divino-umană. Chiar dacă partea omului este microscopică, iar a Domnului de dimensiuni cosmice, ea nu poate lipsi cu totul. Fărâma aceasta de contribuţie a noastră ne conferă, de altfel, şi o demnitate pe care nici o altă creatură nu o mai are înaintea lui Dumnezeu.

Oamenii trăiesc prin iubire, însă iubirea lor este de cele mai multe ori relativă şi imperfectă, parazitată de plăcere, de stăpânire sau de egoism. Iubirea e veşnică, dar se sfârşeşte în oamenii muritori, atunci când este dată afară şi înlocuită cu surogate ale iubirii. Mântuitorul Hristos arată în această parabolă adevărata dimensiune a iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Cele două sunt complementare şi interdependente. Iubirea adevărată este întotdeauna jertfă înţelegătoare (adică noetică şi conştientă) pentru persoana iubită. 

Iubirea este dăruire pură fără aşteptarea confirmării, este preaplin al fiinţei în dorul negrăit de unire cu absolutul, este naştere de viaţă şi izvor de bunătate şi de bucurie, este salvare din praful durerilor cauzate de tâlharii de pe cale. Iubirea e dumnezeiesc de simplă: smerenie şi ajutor celor din jur, aşteptare şi lucrare neobosită, implicare şi subtilitate, oferire de sine şi transformare a celorlalţi prin harul lui Dumnezeu. Orice manifestare a căderii umane care-şi spune sieşi iubire este cădere din iubire şi o moarte a iubirii, o înstrăinare de ea.

De fapt iubirea nu moare niciodată fiind mlădiţă de har din Dumnezeu, oamenii mor nepricepându-i veşnicia şi menirea şi nesimţind focul ei pătrunzător de suflete.

Viaţa noastră şi a celorlalţi ne oferă deseori suferinţe şi dureri din care instinctiv dorim să fugim cât mai departe. Fie că e o fugă spaţială sau una anestezică, trupul nostru este setat să evite durerea, iar sufletul suferinţa. La o primă reacţie, putem răspunde la rău cu rău, într-un mimetism absurd, în care ne vădim apartenenţa noastră la materia moartă şi nesimţitoare. Alteori putem răbda suferinţa cu pumnii strânşi nădăjduind în mântuirea viitoare şi gândind o portiţă de scăpare. Însă este cu totul fascinant cum unii oameni primesc suferinţe inimaginabile şi dureri îngrozitoare cu mulţumire şi cu bucurie, înţelegând taina suferinţei care umple inima de pocăinţă, subţiază sufletul şi-i ascute simţirile în lupta sa cu păcatul.

Ieşirea din cercul vicios al durerii şi al morţii este scăparea omului din labirintul propriilor limitări. Zborul către înălţimile cereşti prin rugăciune şi Euharistie ne poate scoate din închisoarea dorinţelor prea mari pentru o putinţă prea mică. Orice materie de pe lumea aceasta care nu este primită ca dar şi cu mulţumire se transformă în drog, care cere mereu o suplimentare a sa şi duce la moartea prin supradoză. Chiar şi durerea poate ajunge un drog care paralizează simţirea interioară şi ne transformă în bocitoarele propriului nostru deces lăuntric. Victimizarea este o altă faţă a răutăţii, pentru că transformă omul în stană de piatră sau în stâlp de sare. Sa căutam starea duhovnicească, viața duhovnicească.

Viaţa duhovnicească cuprinde tot ceea ce face, trăieşte, primeşte şi împreună-lucrează omul cu Dumnezeu în sânul Bisericii lui Hristos pentru a dobândi mântuirea, adică pentru a se îndumnezei. Viaţa duhovnicească are început în cristelniţa Botezului şi se arată treptat, în măsura împlinirii poruncilor lui Hristos, fiind tocmai viaţa Lui în noi. Dar după cum El „sporea cu înţelepciunea, cu statura şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Lc. 2, 52), tot aşa şi viaţa duhovnicească a mădularelor trupului Său tainic va fi o creştere spre ţinta pe care ne-a arătat-o Sfântul Pavel: „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Viaţa, prin însăşi natura ei, presupune un dinamism şi o mişcare. Cu atât mai mult, viaţa duhovnicească este dinamică, o luptă, o alergare la ţintă şi o urmărire necurmată a desăvârşirii (Filip. 3, 12-14).

Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că „două sunt lucrurile care îl apropie pe om de Dumnezeu. Unul e cugetarea nerătăcită despre Cel ce este cu adevărat, ca să nu cadă prin socoteli rătăcite în păreri păgâne şi eretice despre Dumnezeu. Iar celălalt e gândul curat ce alungă din suflet toată simţirea pătimaşă”. Aşadar, pentru o viaţă duhovnicească care să fie încununată de Dumnezeu cu har şi cu mântuire, avem nevoie de ortodoxia credinţei şi de o vieţuire ascetică. Între acestea două, ca între două ziduri de pază şi apărare, omul va putea să înainteze în siguranţă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în sfinţenie. Sfânta Scriptură are, potrivit Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, un loc şi un rol precise în viaţa duhovnicească a oricărui creştin, mirean sau cleric.

Sfântul Siluan Athonitul scrie în acest sens: „Citiţi dumnezeieştile Scripturi, în care viază harul care vă va îndulci, şi aşa veţi cunoaşte pe Domnul şi-I veţi fi robi Lui cu bucurie, ziua şi noaptea.” Acest sfat duhovnicesc cuprinde în sine un anume tip de raportare a noastră la Sfintele Scripturi. Această raportare se întemeiază pe credinţa în inspiraţia Scripturilor, inspiraţie care face din Biblie o carte vie şi duhovnicească, în sensul cel mai limpede al cuvântului. Citirea Scripturii este căutarea întâlnirii cu Persoana lui Iisus Hristos. Vedem deci, că în concepţia Bisericii despre Sfânta Scriptură se întemeiază întrebuinţarea specifică a Scripturii, proprie doar Bisericii. În plus, nu ajunge să ştim că Evanghelia „este prezenţa lui Dumnezeu-Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos”, după cuvântul Sfântului Atanasie al Alexandriei, ci trebuie să şi facem strădania ascetică de a ne întâlni cu El, Cel care ne grăieşte în ea. Sfântul Siluan, înfăţişează tocmai această lucrare a Scripturilor care, citite în duh de rugăciune şi de pocăinţă, dau o cunoaştere directă a Domnului.

Aşadar, în privinţa locului Sfintei Scripturi în viaţa duhovnicească reţinem trei lucruri: înţelegerea vieţii duhovniceşti ca o creştere a staturii duhovniceşti spre cea a bărbatului desăvârşit; încadrarea acesteia între ortodoxia credinţei şi ascetismul vieţuirii; caracterul ontologic al prezenţei prin har a Domnului în Sfânta Scriptură. Dintre Părinţii care au descris cel mai bine dinamica vieţii duhovniceşti şi împletirea în iureşul ei a celor trei elemente amintite, este și Cuviosului Calist Catafigyotul.

 În scrierea sa Despre viaţa contemplativă, el arată foarte detaliat locul Scripturii în fiecare etapă a vieţii duhovniceşti. Pentru Cuviosul Calist, ca şi pentru restul Părinţilor, viaţa duhovnicească este o „vieţuire după minte”, lăuntrică, tainică, în care, privind spre Hristos „prin împărtăşire de Duhul de-viaţă-făcător, mintea îşi primeşte şi ea, zi de zi, creşterea cuvenită ei, întărindu-se în unitatea, simplitatea şi starea ei de îndumnezeire”.

Fiindcă mintea, nous-ul omului, este tronul harului şi al Dumnezeirii în om, starea minţii va caracteriza starea duhovnicească, „odată ce fără a se îndumnezei mintea, omul nu se poate îndumnezei”. Prin „minte”, Sfinţii Părinţi nu înţeleg ceea ce înţelegem noi astăzi. Pentru ei, mintea nu e doar îngusta raţiune ce funcţionează după principiile logice ale lumii căzute. Sfera minţii e mult mai vastă şi, din punct de vedere biblic şi patristic, ea e sinonimă cu duhul omului sau cu inima sa. Căderea a sfărâmat unitatea minţii şi a rupt raţiunea de inimă şi, de atunci, omul îşi caută unitatea originară, se caută pe sine. Astfel, să vedem câteva dintre anomaliile cauzate de păcat care ne înstrăinează de adevărata iubire născătoare şi euharistică.

Potrivit cuvintelor Hristosului nostru care este adevărata iubire? Pentru că există şi falsă iubire, în numele căreia s-au întâmplat atâtea crime şi încă se mai întâmplă. Hristos însă a luat iubirea şi a ridicat-o la înălţime. Iubirea nu este un simţământ orb, un simţământ care arde, care se aprinde şi se stinge ca un joc de foc. Iubirea nu înseamnă să iubeşti două-trei persoane din familia ta, să te limitezi la un cerc mic, iar pe ceilalţi să-i urăşti şi să-i respingi. Iubirea sparge stăvilarele, sparge legăturile satanice, înaintează, prinde aripi de îngeri, se ridică la înălţime, îmbrăţişează lumea întreagă, îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşul ei şi te face să-i spui: „În numele lui Dumnezeu te iubesc”.

Aceasta este iubirea. Pe acest drum a păşit şi pe acesta ni l-a arătat Hristos. Pe acesta au păşit cei doisprezece apostoli, primii ucenici ai Domnului, pe acesta au păşit Dascălii şi Părinţii Bisericii, pe acesta toţi sfinţii.

Atunci când iubirea este doar paravanul în calea plăcerii, omul cade în sexualizare aberantă, în desfrânare a simţurilor pentru folosul de o clipă al trupului. Este animalitate practicată până devine dependenţă şi foloseşte trupurile oamenilor pentru producerea de moarte.

Omul desfrânat spurcă natura, invalidează puterile de har ale trupului omenesc, cade în absurdul repetitiv al animalizării şi moare el însuşi, trup şi suflet. Anomalia, perversitatea, haosul erogen, căutarea permanentă de senzaţii tari, sunt ţinte sigure ale pierderii de sine şi ele duc invariabil la uciderea lăuntrică a iubirii în suflete, sau mai bine zis a sufletului însuşi.

Când iubirea se pleacă în faţa stăpânirii, omul suferă cumplit de gelozie sau de posesivitate, ca neputinţă a încrederii în celălalt şi moarte a iubirii dezinteresate. Omul gelos se oglindeşte monstruos în propria imagine de sine, neputând găsi pe nimeni care să-i confirme aşteptările prea mari, generate de un ego supradimensionat în nimicnicia lui. Gelozia este lipsa de înţelegere – datorată mândriei – a infinitului divers din celălalt, dorinţa unei copii absolute în cel din faţă, mimetism şi lipsire de libertate, urlet de durere şi cădere din iubire.

Iubirea poate fi înlocuită şi de violenţă, ca mod dureros de răspuns al omului în faţa propriilor amputări valorice. Rănile cumplite şi adânci ale păcatului din noi nu pot fi mascate decât prin durerea celorlalţi, de obicei cei foarte apropiaţi, sângele nostru chiar. Eşecul fiinţei se manifestă printr-o atitudine violentă faţă de ceilalţi şi faţă de tine însuţi. Iubirea parazitată de violenţă devine viol, şi aduce moarte, suferinţă şi abuz în inimile tuturor.

De cele mai multe ori iubire presupune multă, multă suferinţă. Şi aceasta pentru că ea e jertfă de sine, adică ardere de tot a egoismului din inimă. Este dăruire totală celuilalt, deci sfâşiere lăuntrică a egolatriei fiinţiale. Este naştere de viaţă, şi orice naştere se face cu durere şi întristare. Este moarte a convenţiei egocentrice şi înviere tainică a lui Dumnezeu în noi, în mormântul adânc în care L-am îngropat din frică şi neputinţă, răsărind pentru a ne aduce lumină în univers.

La final, să ne gândim la cele spuse de Sfântul Apostol Pavel: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm.Amin (postat pe fb de ioan monahul)