Marea Unire din 1918. La Mulți Ani România, La Mulți Ani români!
Istoria românilor e biografia unui popor de viţă veche, din strămoşi viteji şi drepţi, cumpăniţi în gândire şi hotărâţi înfaptă. De Ziua Naţională a României, în toată ţara se vor oficia slujbe pentru comemorarea eroilor care au înfăptuit Marea Unire de la 1918. Pe fericitii intru adormire eroii, ostasii si luptatorii romani din toate timpurile si din toate locurile, cazuti pe campurile de lupta, in lagare si in inchisori pentru apararea patriei si a credintei stramosesti, pentru intregirea neamului, pentru libertatea si demnitatea noastra, sa-i pomeneasca Domnul Dumnezeu intru Imparatia sa.
Iată, în ultima zi a lunii noiembrie este pentru Biserica Ortodoxă Română o zi de mare sărbătoare, zi de bucurie, a plinătăţii credinţei, nădejdii şi dragostei. Este ziua în care ea, Biserica, prăznuieşte pe cel ce a născut-o în Hristos, pe părintele ei duhovnicesc Sfântul Apostol Andrei și în prima zi a lunii Decembrie este Ziua Nationala a României.
Mare cinstire pentru noi ca neam şi fapt înduioşător al Părintelui ceresc că dăruieşte noului născut, poporul român, credinţa adevărată în Mesia-Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Său devenit Dumnezeu–Om, şi ca părinte duhovnicesc pe unul din cei doisprezece, pe Andrei cel întâi chemat. Poporul, la rându-i, s-a arătat primitor şi odihnitor, iar mai târziu mulţumitor şi roditor.
De Ziua Naţională a României, în catedralele eparhiale, bisericile parohiale şi mânăstireşti din ţară şi din străinătate va fi oficiată, după Sfânta Liturghie, slujba de Te Deum pentru eroii neamului românesc, care prin jertfa lor luminată de credinţa în Dumnezeu şi dragostea de ţară, au înfăptuit unitatea naţională a românilor în anul 1918, a anunţat duminică Biroul de Presă al Patriarhiei Române. În cinstea şi memoria eroilor a fost edificată şi Catedrala Naţională din Bucureşti cu hramul Înălţarea Domnului, Ziua eroilor, cât şi Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul spiritual al României,
Pe 30 noiembrie, credinciosii de pretutindeni ai Sfintei noastre Biserici au sarbatorit pe Sfantul Apostol Andrei, cel care a semanat cuvantul Evangheliei lui Hristos pe pamantul tarii noastre, iar astazi, 1 decembrie, ne regasim adunati pentru a sarbatori Ziua Nationala a Romaniei la Alba Iulia, unde s-a infaptuit, in 1918, unirea tuturor romanilor intr-un stat national unitar. În istoria noastră viata și credința crestin ortodoxă s-au dezvoltat în simbioză. Sfântul Andrei este considerat patronal spiritual al Romaniei, iar in aceste zile se uneste spiritual sărbatoarea Bisericii Române cu sărbatoarea Romaniei.
Ieri Ziua nationala a Bisericii Ortodoxe Române și astazi Ziua Natională a României. Așa a vrut pronia cerească, ca o data cu crestinarea să se formeze și neamul românesc, iar Marea Unire să se serbeze după parznuirea creștinării, facută chiar de primul ucenic și apostol care îl recunoaște pe Iisus și spune fratele său,Simon Petru: Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte: Hristos. Noi, românii, avem Biserică de origine apostolică, întemeiată în primul secol, după înălţarea Domnului la cer.
Am aflat de la praznicul sarbatorii de ieri că noi nu suntem creştinaţi ca popoarele slave către sfârşitul primului mileniu, pentru că noi suntem din început aici în Carpaţi şi la Gurile Dunării, pe când ungurii au venit în Europa în secolul IV, din Mongolia şi s-au creştinat în anul 950 de Ştefan cel Sfânt; iar slavii au venit şi ei prin secolele VII – VIII din nord-estul Asiei şi s-au creştinat mai târziu – bulgarii, în anul 864, sârbii, în anul 868 şi ruşii în anul 988. Poporul român a primit credința înainte de formarea ca stat și neam. Aşa a rânduit Dumnezeu ca să primim credinţa creştină direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade să fim permanent recunoscători. Dar câți din noi mai dau mulțumire lui Dumnezeu pentru asta? Recunoștința românilor a devenit o floare rară.
Avem Biserică de origine apostolică, dar câti din noi îl mai recunosc pe Hristos, îl mai caută și-l găseasc pe Mesia? Am făcut din România o tară de necredincioși și mă îndoiesc că mulți dintre noi se vor mai mantua; am spurcat tara, ne-am trădat strămosii și neamul, am pierdut credința lor, am uitat de Hristos și am părăsit calea spre Imparatia Cerurilor, pentru o mișelească vremelnicie lumească plină de păcat.
Noua învățătură a lui Iisus Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, dar mai ales în teritoriul dintre Dunăre și Mare, viitoarea provincie Schytia Minor. După Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii creștine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, Sfinții Apostoli și apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a noii învățături, potrivit poruncii date de Mântuitorul însuși înainte de Înălțarea Sa la cer (Mt. 28,19). Potrivit unei tradiții consemnate de Sf. Ipolit, Sf. Ap. Andrei «a vestit cuvântul Evangheliei sciților și tracilor». Tradiția că Sf. Ap. Andrei a predicat la sciți a fost reluată mai târziu și de alți scriitori bisericești, cum ar fi călugarul Epifanie, aceasta este consemnată și în Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane și de istoricul bizantin Nichifor Calist.
Despre icoana Maicii Domnului de la Nămăiesti, pastrata in biserica din pesteră, se spune ca ar fi chiar una dintre cele 12 astfel de icoane pictate de Sfântul Apostol Luca, ea fiind adusa aici de Sfântul Andrei. În sprijinul evanghelizării Daciei de către Sfântul Apostol Andrei vin și unele colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca și unele toponimice precum peștera Sf. Andrei, pârâiașul Sf. Andrei, etc. El bineînțeles că a așezat episcopi și în cetățile de pe țărmurile Pontului Euxin, în speță la Tomis. Deci o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al lui Iisus Hristos, Andrei, iar creștinismul românesc este de origine apostolică, ne-am nascut și format în credință, nu am fost evanghelizati și crestinați cu forța, de aceeia se spune pe bună dreptate că România este Gradina Maicii Domnului, asemenea Athosului sfânt.
După cucerirea și transformarea Daciei în provincie romană, a avut loc o colonizare organizată a ei, prin aducerea de elemente romanizate, care vorbeau limba latină. Fără îndoială că între acești coloniști au fost și creștini, mai ales că unii din ei erau aduși din Asia Mică și Siria unde creștinismul fusese propovăduit chiar de către unii din Sfinții Apostoli. În Dacia au fost aduse și numeroase unități militare pentru apărarea noii provincii: Legiunea XIII Gemina, la Apulum și Legiunea V Macedonica, la Potaissa, precum și numeroase trupe auxiliare. Printre acești soldați desigur au fost și unii creștini.
Avem mai multe mărturii că în armata romană existau și creștini. Amintim doar că Faptele Apostolilor relatează că primul roman încreștinat a fost un militar, sutașul Corneliu. Este foarte probabil ca între sclavii coloniștilor înstăriți sau ai funcționarilor de stat să fi fost și unii creștini, care au împărtășit apoi noua învățătură și altor frați ai lor. De asemenea între negustorii care vindeau sau cumpărau mărfuri în părțile noastre, au fost și unii creștini, care au făcut cunoscută învățătura creștină și localnicilor și de asemenea și printre captivii aduși de goți în Dacia au fost numeroși creștini care au propovăduit această credință și oamenilor de pe aceste teritorii.
Sapaturi arheologice din care amintim pe cele din Ardeal, demnitarii locului erau imbracați în straie rommânești, purtau însemne crestine, așa cum au fost găsiti înmormântați. Astfel avem suficiente argumente să spunem că învățătura creștină a putut fi cunoscută în Dacia încă din secolele II-III, iar în Dobrogea de azi, din a doua jumătate a secolului I. Ea s-a răspândit prin zelul misionar al primilor creștini, inclusiv preoți, care au sădit-o în sufletele semenilor nu numai prin puterea cuvântului ci mai ales prin exemplul vieții lor și uneori chiar prin sângele vărsat pentru ea.
Putem afirma astfel cu toată claritatea că strămoșii noștri n-au primit creștinismul oficial, așa cum îl vor primi mai târziu popoarele slave înconjurătoare, ci l-au acceptat treptat, ca o consecință firească a comunității lor de limbă și de civilizație romanică. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin. Românismul și creștinismul nostru sunt născute și crescute în chip firesc, încet și tainic, în Dacia lui Traian. În concluzie, putem spune că aceste adevaruri istorice, ar fi foarte bine dacă s-ar reflecta în activitățile societății românești de azi. Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a rânduit pe Sfântul Apostol Andrei să ne creştineze şi să ne unească cu Hristos prin Botez şi pocăinţă.
Suntem o ţară creştină de origine apostolică. Ne mai facem noi vrednici de această ţară? Mai păstrăm cu sfinţenie poruncile Domnului scrise în Sfânta Evanghelie şi propovaduite de Apostoli? Fără povăţuitori nu ne putem mântui şi fără preoţi buni rătăcim calea pocăinţei. Dar dacă ascultăm de Domnul, ascultăm şi de Biserică. Sfântul Apostol Andrei ne-a creştinat şi a săvârşit prima Sfântă Liturghie pe pământul României. El ne-a eliberat de demoni şi de patimi şi ne-a unit cu Hristos prin jertfă şi Liturghie. El ne-a învăţat cum să ne mântuim prin smerenie, prin rugăciune şi prin iubire și comuniune frățească, care a dus în cele din urmă la România Mare.
Să ascultăm de Sfinţii Apostoli ca de Însuşi Hristos. Să ascultăm de episcopi şi de preoţi ca de Apostoli, că ei vor da seama pentru sufletele noastre. Să nu lipsim de la biserică în sărbători, că aici este Hristos cu toţi sfinţii. Aici este mântuirea noastră, bucuria noastră, viaţa noastră. Dar noi, oare, astazi nu ascultăm numai pe trimişii lui antihrist, care se leapădă de Biserică, de Cruce şi de toate cele sfinte? Mai ne facem datoria să ne învăţam copiii frica Domnului? Mai facem misiune şi apostolat prin şcoli, prin spitale, prin casele creştinilor, prin milostenii şi cărţi sfinte ortodoxe, dar mai ales prin ce facem în casele noastre? Puțini, foarte puțini o mai fac. Puțini mai trăim cu Hristos, puțini ajutăm la mântuirea copiilor noştrii, viitorul României, a celor din jur şi putini mai înțelegem să nu facem nimic să fără episcop, fără preot, fără duhovnic, fiindcă ei sunt apostolii noştrii pe pământ. Puțini mai facem aşa, și nu vă amăgiti, putini vom dobândi mântuirea sufletelor noastre, cu ajutorul și cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale Sfântului Apostol Andrei. Mă doare sufletul pentru România, pentru străbunicii, bunicii și părinții noștrii, care au trecut prin războaie, revoluție, sărăcie, comunism, încercând să își păstreze demnitatea și să ne facă mari și noi ce am facut, ce s-a ales din sacrificiile lor, din idealurile lor, din obiectivele cu care au pornit înaintașii noștrii când au înfaptuit Marea Unire din 1918?
La peste 100 de ani de la Marea Unire, generatia noastră cu înteaga ei clasa politică este mai sterilă și mai superficială ca niciodată. Oamenii generației noastre nu sunt în stare să organizeze nici măcar sărbătoarea unui moment petrecut acum 100 de ani și nici macăr să-i mai înțeleagă semificația, ori poate că această lepadare de Hristos, de credință de Biserică îi face sterili în inimă și în buna lucrare pentru poporul român. Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă generația de astăzi, generația rușinii, ar fi trebuit să realizeze unirea, oare s-ar mai înfaptui aceasta, ar mai fi trait oare națiunea prin ea momentul Mari Uniri? Când privesc ce se întâmplă azi mă îndoiesc. Cine suntem noi cei care avem privilegiul de a sărbatori centenarul Marii Uniri? După ai bine de 100 de ani, suntem generația rușinii, o generație care dezonorează, o generașie căreia istoria îi va da, pe merit, blamul și disprețul ei, pentru purtare nedemnă, nevrednică, ticaloșită, mârșavă, parșivă, pusă mereu pe compromisuri și nemernicii.
Acum peste 100 de ani neamul nostru a avut o generatie, careia trebuie să-i multumim, o generație de excepție care a fost la înălțimea situației, distinsă prin calitățile sale, prin dragoste de tară, capabilă să-și construiască propriul drum, o generație plina de noblețe și vrednică de toată stima, o generație care a înțeles că o moarte demnă este de preferat unei vieți rușinoase! Acum 102 de ani. Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile Cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea.
De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Adunarea de la Alba-Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare.
Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate, ce comuniune de voință măreață. Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie.
Biserica Ortodoxă Română a reuşit să reprezinte interesele poporului păstorit, mobilizând atât elita intelectuală însăvârşirea unei acţiuni care să fie recunoscută de forurile internaţionale, câtşi mulţimea de credincioşi, care să transmită că România Mare este rodulvoinţei lor. Relaţia dintre Biserică şi Stat în ţara noastră dăinuie încă de laînceputurile noastre ca popor. Istoria Bisericii completează istoria naţionalăşi o împlineşte. Anul 1918 nu face excepţie şi speculează contextul favorabileuropean. Mitropolitul de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealuluiafirma: „Istoria românilor e biografia extraordinară a unui popor de viţăveche, din strămoşi viteji şi drepţi, cumpăniţi în gândire şi hotărâţi înfaptă“.
Multă vreme, românii au fost nevoiţi să trăiască în provincii diferiteale aceluiaşi neam: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Au trăitdespărţiţi, uneori sub stăpâniri străine. Libertatea şi-au apărat-o cu armele,iar identitatea prin grai şi credinţă. Avem, aşadar, o întreită legătură întreromânii din cele trei provincii istorice: pământul, limba şi credinţa, legăturăce a păstrat conştiinţa că românii sunt fraţi, indiferent de ce parte a Carpaţilor le-a fost dat să vieţuiască. Şi a venit Mihai Viteazul, şi a intrat înBucureşti, în Iaşi şi în Alba-Iulia, şi românii au fost, din nou, una. Şi avenit Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1859, şi Moldova şi Ţara Românească auformat România. Dincolo de Carpaţi rămăsese însă Transilvania. Acest lanţmuntos niciodată nu a despărţit, ci a unit. Nu a fost stavilă, ci punte delegătură între fraţii de o parte şi de cealaltă. Pasurile şi trecătorileCarpaţilor erau călcate de cei care asigurau schimburi economice necesaretrupului şi schimburi culturale ce întăreau sufletele. Badea Cartan raspandea carti de religie ortodoxa, fiindca nu de puţine ori, ierarhii de peste munţi,„exarhi ai plaiurilor“, trimiteau în Ardeal misionari întăriţi cu tipărituri şiobiecte de cult pentru români.
Acum 102 de ani, peste 100.000 de oameni din toatecolțurile României se îndreptau către Alba Iulia, pentru a asista la desăvârșirea celui mai puternic act din istoria României. Cu entuziasm și inimi însuflețite de dragoste de țară, românii au venit să dea mână cu mână într-o țară unită. După terminarea primului război mondial, poporul român a reușit săvalorifice contextul mișcării de eliberare a popoarelor din Europa și aconsfințit propria eliberare și unire, în „Rezoluțiunea Adunării Naționale dela Alba Iulia”. Acum conducatorii de la 1918 au ramas galerie tăcută a unor victime care au fost pedepsite pentru ”vina” de a crede în țara lor. 1 Decembrie 1918 a rămas un simbol al afirmării hotărâtoare a poporului de a-şi decide singur soarta. Cei mai mulţi dintre cei care au văzut cu ochii lor înfăptuirea acestui vis de veacuri au pierit purtând în inimi fiorul libertărţii, dar pentru generaţia de astazi, Unirea de la 1918 a devenit doar o frumoasă și înteresantă lecţie de istorie.
Noi, ce mai suntem acum? Suntem o ţară atâtată, mintiță și prinsă total în războiul româno-român. De ce? Pentru că nu ne mai înteresează România, am vândut-o, i-am distrus bogațiile, i-am tăiat padurile, ne-am vândut pe noi și în curând ne vom vinde și sufletel. Astăzi, la 102 de ani de la cel mai glorios moment istoric românesc al secolului XX, România este remarcată numai prin modul în care se autodistruge. Mulți dau vina pe condiții, dar cum credeți ca trăia poporul acum peste 100 de ani, o ducea rău, necazuri, nedreptăți, piedici, incercari și primejdii care să-i faca pe oamnei să renunțe la ideia unirii, dar s-au gasit oameni care să lupte, care și-au pastrat reperele, tradiția, credința, radacinile stramoșești.
Şi astazi o mână de oameni se străduie s-o salveze. Biserica și credincioșii.Creștinii ortodocși au inalțat Catedrala Mântuirii Neamului. Este, din timp în timp, o pronie Dumnezeiască. Acum 2000 de ani, pentru că poporul lui Israel era atat de cazut în pacat, iar lumea plină de stricaciune, Dumnezeu a trimis pe lume pe Fiul Sau. Acum când România este în colaps duhovnicesc, un neam cu sufletul împietrit, Dumnezeu, pentru cei câțiva credinciosi adevarați ramasi, la rugămințile Sfântul nostru ocrotitor Andrei și ale Maicii Domnului ne trimite un sem, Biserica Sa – Catedrala Mântuiri Neamului. Să fie cumva un an providential, o pronie divină, când poporul acesta atât de pacatos să înceapă să renască spiritual?
Pentru noi românii, anul 1918 a fost un an providential, ei eram creștini cu frica de Dumnezeu atunci. La 27 martie 1918 Basarabia – „lacrima neamului românesc” – revenea la patria-mamă; la 28 noiembrie 1918 era rândul Bucovinei, pentru ca la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România să se împlinească unul din dezideratele naţiunii române: desăvârşirea statului naţional unitar român. Marea Unire din 1918 a fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale, practic a întregului popor. De asemenea, a contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de personalităţi precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Pantelimon Halipa, Nicolae Iorga şi mulţi alţii.
Acestora li s-au alăturat un număr însemnat de slujitori ai Bisericii româneşti – episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie şi preoţi de parohie, călugări etc. – care s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate. De exemplu, pentru Transilvania amintim aici numele profesorilor teologi Nicolae Bălan (viitor mitropolit) şi Silviu Dragomir de la Sibiu; la Caransebeş pe Episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, teologul Petre Barbu sau secretarul eparhial Cornel Corneanu; la Oradea pe vicarul Roman Ciorogariu şi secretarul Aurelian Magieru; la Arad pe Ioan Papp; la Lugoj protopopul Gh. Popovici etc.; din rândul clerului greco-catolic transilvănean amintim pe Iuliu Hossu, Dimitrie Radu, Valeriu Frenţiu, Ioan Bob, Vasile Hossu, Victor Mihali şi alţii. Mulți dintre ei au sfârșit în închisorile comuniste.
Pentru unitate naţională militau şi periodicele vremii: „Telegraful român” (Sibiu), „Biserica şi şcoala” (Arad), „Foaia diocezană” (Caransebeş), „Cuvântul Moldovenesc” (Chişinău), „Glasul Bucovinei” (Cernăuţi) şi altele.
Astazi,de Ziua Națională a României să ne bucurăm, dar să ne și întrebam: “Ce afăcut naţiunea noastră în aceşti aproape 100 de ani ce s-au scurs de la MareaUnire? În plan istoric, am trecut prin două războaie mondiale şi printr-unregim ateu, au fost răpiri de teritorii şi recuperarea lor în parte, pentru căo parte din România cea reală se află încă înstrăinată. Însă adevăratul răspuns la ceea ce s-a petrecut în toată această perioadă este cât de mult ne-amapropiat sau ne-am depărtat de Dumnezeu, cât de mult am înţeles, am trăit şimărturisit din Evanghelia lui Hristos? După cuvântul biblic, se poate spune despre societatea românească de astăzi că seaflă «în durerile naşterii»: frământare,agitaţie, fapte de eroism sau trădări. România se află înacest proces al naşterii spre normalitate, însă dincolo de această Românie agitată şi frământată, divizată, adânc şi puternic mediatizată si dezorientata,se află România cea din adâncuri, România cea dinlăuntru, România cea reală. Aceasta este România Familiei, în care se nasc şi cresc copii în frica de Dumnezeu, curuşine de oameni şi cu iubire de neam. Dincolo de aparenţele negative, există România pâinii şi a vinului câştigate cinstit, România medicului, a militarului, a universitarului, a ţăranului, chiar şi a politicianului, care nu-şi pleacă genunchiul în faţa triplului idol al lumii moderne: averea indiferent de preţ, puterea şi plăcerea ilegitimă. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să multipliceaceastă Românie adâncă şi reală, ca ea să devină cu adevărat dominantă, fiindcăîn cele din urmă numai o astfel de naţiune există cu adevărat. Dincolo de oastfel de Românie, nu există decât «vânare de vânt, chimval răsunător şi deşărtăciune a deşărtăciunilor»”.
Multumim lui Dumnezeu prin slujba de Te Deum de astazi, pentru ca acum 102 de ani, la 1 Decembrie 1918, peste o suta de mii de romani participanti la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia au proclamat solemn unirea Transilvaniei cu Romania, inscriind un nou moment de seama in istoria poporului roman, care s-a adaugat revenirii la patria-mama, la 27 martie 1918, a Basarabiei si, la 28 noiembrie, acelasi an, a Bucovinei, si ele aflate pana atunci sub stapaniri straine, incununand astfel lungul sir de lupte si sacrificii umane si materiale ale poporului roman pentru infaptuirea idealului unitatii nationale.
Ideea de unitate nationala a cunoscut in afirmarea ei istorica momente de referinta, ca cel din anul 1600, cand in cetatea Alba Iulia patrundea dorinta unitatii statale romanesti, odata cu Mihai Viteazul, care a exprimat pentru intaia data vointa romanilor de a trai uniti intr-o tara libera si independenta. A fost o clipa scurta a istoriei, o strafulgerare, dar aceasta a incarcat sufletul romanilor de o speranta fara seaman, cu valoare de simbol. De atunci, tot ce s-a derulat in istoria noastra a purtat pecetea acestei dorinte - refacerea unitatii de stat pe pamantul vechii Dacii, dupa exemplul lui Mihai Viteazul.
Marea Unire a fost si visul lui Horea „rex Daciae“, a fost navalnica revarsare de energii a lui Tudor Vladimirescu, a fost viziunea lui Avram Iancu, „craiul muntilor“, si a generatiei pasoptiste, cea care a pus bazele statului roman modern, prin unirea Munteniei si Moldovei, in 1859, urmata de proclamarea independentei tarii, obtinuta prin victoria armatei romane in Razboiul din 1877-1878. In adancul inimii fiecarui roman - scria Nicolae Balcescu - era intiparita credinta ca „mantuirea de orice dominatie straina“ nu se putea realiza decat „prin unitatea nationala“.
Desi organizati in state separate din punct de vedere politic, amenintati mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, care au rapit parti din teritoriul stramosesc - Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia, Dobrogea - anexate de cele trei mari imperii: habsburgic (din 1867, austro-ungar) tarist si otoman, romanii si-au pastrat totusi constiinta ca apartin aceluiasi popor, ca au aceeasi geneza si acelasi destin comun. Aceasta constiinta a unitatii de neam a romanilor a fost consolidata de permanentele si multiplele legaturi politice, militare, economice, culturale si spirituale intre Tarile Romane de-a lungul zbuciumatei noastre istorii, factori esentiali in pregatirea unirii lor intr-un singur stat. Limba și credința ne-au unit, stiam ca suntem frați, ne iubeam ca o singură familie și un singur neam și Dumnezeu nu ne-a parasit.
La pastrarea constiintei unitatii spirituale a neamului, Biserica Ortodoxa Romana a avut o contributie majora. Ea a cultivat in sufletele credinciosilor romani constiinta treaza ca ei au aceeasi obarsie, ca neam, aceeasi credinta si aceeasi limba care-i uneste. Mitropoliile Tarii Romanesti si Moldovei erau in stranse legaturi cu Mitropolia Transilvaniei, circulatia ierarhilor, preotilor, calugarilor si a credinciosilor, raspandirea cartilor bisericesti si ajutorarea frateasca fiind practicate de o parte si de alta a Carpatilor chiar si in timpuri grele. Inca de la inceputul secolului al XV-lea, mitropolitii Tarii Romanesti aveau si calitatea de „exarhi ai plaiurilor“ pentru teritoriile intracarpatice, aflate pe atunci sub stapanire straina. In aceasta calitate, ei hirotoneau - la Arges, Targoviste sau Bucuresti - pe mitropolitii Transilvaniei, cu sediul la Feleac, Geoagiu sau Alba Iulia. Episcopii de Vad depindeau canonic de Mitropolia Moldovei, multi dintre carmuitorii ei fiind moldoveni, hirotoniti la Suceava ori la Iasi. Tot in Moldova au fost hirotoniti unii dintre episcopii Maramuresului. La randul lor, cativa ierarhi de dincolo de Carpati au fost transilvaneni, ca episcopii Pahomie de la Roman si Mihail de la Buzau, mitropolitul Iacob Stamati de la Iasi, toti in secolul al XVIII-lea, episcopii Filotei si Dionisie Romano de la Buzau, in secolul al XIX-lea.
Constiinta unitatii a fost intarita si prin traducerea si tiparirea cartilor bisericesti in limba romana pentru „intreaga semintie romaneasca“, punandu-se astfel bazele limbii romane literare, care a consolidat constiinta unitatii de neam a tuturor romanilor. Biserica a daruit carti de slujba si de invatatura in limba poporului, inteleasa de toti, care au circulat in toate provinciile romanesti, afirmand, inscriind si consfintind in predosloviile lor unitatea bisericeasca si nationala a tuturor romanilor.
Diaconul Coresi, plecat la jumatatea secolului al XVI-lea de la Targoviste la Brasov, a imbracat aici in haina tiparului romanesc, printr-o activitate fecunda de peste doua decenii, cele dintai carti bisericesti. El are marele merit de a fi introdus limba romana in Biserica. Lui ii datoram primul Liturghier tiparit in intregime in romaneste (1570). Iar Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulata sugestiv „Carte romaneasca de invatatura“, care s-a raspandit in sute de exemplare numai in Transilvania, intareste si mai mult constiinta unitatii de neam a romanilor despartiti fara voia lor in provincii separate politic.
Nu se poate trece cu vederea tiparirea Noului Testament de la Balgrad (Alba Iulia), in 1648, in predoslovia caruia mitropolitul Simion Stefan a exprimat ideea unitatii nationale si necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care sa o inteleaga toti romanii.
De asemenea, mitropolitul Dosoftei scria in predoslovia Liturghierului (sau) din 1683 ca l-a tradus in romaneste ca „sa-nteleaga toti“, declarand ca savarsirea sfintelor slujbe in limba inteleasa de popor este in duhul traditiei Sfintelor Scripturi si al Bisericii Ortodoxe. Liturghia savarsita pe tot teritoriul romanesc in limba romana a devenit, astfel, un factor de unificare nationala, de dezvoltare a constiintei si culturii romanesti. Pe de alta parte, si Scoala Ardeleana si Biserica Greco-Catolica au contribuit si ele la cultivarea constiintei unitatii de neam si limba, ca baza a realizarii unitatii statale.
Marea Unire din 1918 a fost si ramane pagina cea mai stralucita a istoriei romanesti. Maretia ei consta in faptul ca desavarsirea unitatii nationale nu a fost opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; ea este fapta istorica a intregii natiuni romane, realizata intr-un elan izvorat cu putere din adancul constiintei unitatii neamului.
Realizarea unitatii nationale a romanilor intr-un singur stat, la sfarsitul primei conflagratii mondiale, trebuie inteleasa ca o aspiratie legitima si o urmare fireasca a evolutiei constiintei de neam si a statului national. Sacrificiile ostasilor romani pentru eliberarea provinciilor asuprite si pentru intregirea tarii sunt tot expresia constiintei unitatii de neam, de credinta si de limba, idealul Unirii afirmandu-se intens prin eforturi, jertfe si eroism pe campurile de lupta din Transilvania si Dobrogea, de pe Valea Jiului si de pe Arges, ca si pe cele de la Marasti, Marasesti si Oituz.
Sacrificiile natiunii romane in campania anilor 1916 si 1917 au fost rasplatite de izbanda idealului national, in conditiile prabusirii autocratiei tariste si a destramarii monarhiei austro-ungare, precum si in contextul afirmarii dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului nationalitatilor.
Infaptuirea statului national a permis natiunii romane sa-si puna in valoare energiile si capacitatile sale creatoare in slujba progresului economic, a dezvoltarii stiintei, invatamantului si a culturii. Evoluand in cadrul regimului de democratie parlamentara, Romania s-a inscris in anii interbelici pe traiectoria unei vieti moderne, aducandu-si pe plan international o contributie substantiala la opera de pace si securitate.
Faurirea statului national roman la 1 Decembrie 1918 a fost benefica si pe plan spiritual, atragand dupa sine organizarea unitara a structurilor bisericesti din toate provinciile romanesti, sub conducerea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. In acelasi timp, ea a creat si premisele ridicarii Bisericii Ortodoxe Romane, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, in anul 1925. Evocand astazi, din perspectiva celor zece decenii, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, omagiul si recunostinta noastra se indreapta catre poporul intreg, cum spunea Nicolae Iorga, "de oriunde (pretutindeni) si din toate veacurile, martir si erou". Sa cinstim pe toti fauritorii statului national unitar roman! Sa cinstim poporul roman - adevaratul fauritor al acestui stralucit act istoric! Sa nu uitam niciodata jertfelnicia si intelepciunea celor ce au luptat si au lucrat pentru unitatea nationala, rege si regina, oameni politici, ierarhi, cler si popor.
Dar astăzi, la 102 de ani de la Marea unire mai cunoaştem noi pe Dumnezeu? Ştim noi cine este Dumnezeu? El este Dumnezeu, care face minuni. EL este Dumnezeu iubitor şi iertător, care iartă păcatele, cu adevărat,prin spovedanie, El care a pus regretul, căinţa în inima omului, şi trezeşteconştiinţe adormite. Trăim minunata perioadă a postului. Haideţi să ne spălăm haina sufletului, prin spovedanie, prin împărtăşanie. Până când petreci fără degrijă, până când uiţi faptele rele, suspină şi te cutremură suflete, că ai un Dumnezeu care te iubeşte atât de mult, iar tu eşti atât de nepăsător de iubirea Lui. Lasă păcatul suflete, pentru că iubirea nu face casă bună cu păcatul. Niciun fel de iubire nu se îngemănează cu patima, pentru că iubirea este scânteie divină, este o fărâmă din Dumnezeu, este o lacrimă căzută din ochii divini peste pământul care suntem, şi atât timp cât putem iubi (dar nu vorbim aici de eros, ci de iubirea ca trăire a sufletului, ca stare de spirit), atât timp cât putem iubi frumosul din Cer, din natură, din om, nu suntem pierduţi,fraţi creştini. Dumnezeu este toată lumina din soare, toată lumina din suflet, care a fost, care este şi care mai poate să fie, spunea Nicolae Iorga, şi Acest Dumnezeu măreţ, se coboară într-o iesle, pentru a ne învăţa iar să îl iubim pe El, pe El cel ce ne-a creat, pe El cel ce ne iubeşte, pe El cel care e în staresă ardă iar pământul şi ca pe o haină să îl schimbe, numai să ne creeze o lumenouă în care să vieţuim veşnic cu El, în iubire. Numai cei care iubesc pe Dumnezeu pot iubi tara și poporul și dacă o ducem cum o ducem, ca indivizi și ca națiune este că nu punem început bun, crestimul român se scula de dimineață și pleca la lucrul său după ce se ruga, se închina și spunea: Cu dumnezeu înainte! Oameni buni, nimic fara Dumnezeu, așa spuneau străbunii.
În evenimentele majore ale românilor găsim Biserica întotdeauna alături de popor, inainte de Marea Unire. Numărăm credincioşii şi preoţii în răscoalele lui Gheorghe Doja (1514) sau Horea, Cloşca şi Crişan (1784), în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), în Revoluţia de la 1848, în mişcarea pentru Unirea Principatelor (1859), în Războiul pentru independenţă (1877) sau în Răscoala de la 1907. Astfel, prezenţa ierarhilor, consilierilor, preoţilor, teologilor şi credincioşilor la evenimentele din anul 1918 vine ca un lucru firesc în împlinirea istoriei. Iar unirea s-a facut cu ajutorul lui Dumnezeu care ne-a tinut uniti in credinta, limba si neam pe un pamant pe care El la numit ,, Gradina Maicii Domnului,,
Fraţi creştini, Cetele de îngeri se îndulcesc, se minunează văzând cât de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi oamenii. Se minunează şi strigă din cer: cu adevărat mare este taina creştinătăţii! Peste puțin timp vine Craciunul. Dar nu e necesar să aşteptăm împlinirea vremurilor, fraţi creştini. Haideţi să ni-L coborâm în peştera întunecată a sufletului nostru, pe Pruncul Iisus. Şi dacă nu putem noi să ne scoatem afară toate dobitoacele patimilor să îl chemăm pe El să le domesticească, să le îmblânzească.
Spovediţi-vă, vă îndemnăm spovediţi-vă! Nu se poate să nu aveţi ceva să regretaţi în relaţia voastră cu Dumnezeu, cu cel de lângă voi, cu natura, şi cu sinele vostru. Aţi păcătuit sigur în vre-un fel, pentru că sunteţi oameni. Suntem oameni, dar ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ această taină, Spovedania, care ne dă liniştea conştiinţei, şi ne sporeşte iubirea. Nu vezi frate creştine, că ai uneori o tensiune între tine şi un alt om, şi parcă nu ai stare, linişte, nu dormi nopţile şi te frămânţi, aducându-ţi argumente peste argumente, cum că tu ai dreptate, şi el a greşit. Însă, şi aşa să fie, mai mare este pacea ta decât dreptatea ta. Mai de preţ îţi este somnul fără griji decât neliniştea dreptăţii. Dacă faţă de un om greşind, ne frământăm atât, cu cât mai mult faţă de Dumnezeu? Împacă-te într-un fel. Sfânta Scriptură spune: împacă-te cu pârâşul tău cât eşti cu el pe cale. Şi pârâşul este conştiinţa. Dacă nu ne împăcăm cu ea, şi murim neîmpăcaţi, grea ne va fi veşnicia. Să îl iubim pe Dumnezeu fraţi creştini. Să credem cu tărie în EL, să îl căutăm, să îl aflăm în inima noastră, şi să ne agăţăm de el, ca şi pruncul de poala hainei mamei lui, şi de acolo, din raiul nostru interior, să ne facem viaţa rai, să împrăştiem razele iubirii, şi către semenul nostru. Voltaire spunea cândva că „Dacă este o greutate să crezi în Dumnezeu, doar pentru că nu L-ai văzut, este o absurditate să nu crezi în EL, când ne-a lăsat conştiinţa.”
La Marea Unire Episcopul Miron Cristea a amintit, printre altele: „Nu ne putem gândi astăzi la altceva decât la ceea ce au hotărât şi au făcut fraţii din Basarabia şi Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră România, alipindu-i întreg pământul strămoşesc“. Discursul de încheiere a Marii Adunări Naţionale a fost rostit de episcopul Ioan I Papp al Aradului: „Ne-am prezentat aici îndeosebi cu scopul şi dorinţa ca, precum antecesorii noştri, vrednici de pomenire episcopi de pe vremuri, au suspinat împreună cu clerul şi poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc, acum tot împreună cu clerul şi poporul nostru să prăznuim bucuria zilei în care ne-a răsărit şi nouă soarele dreptăţii, care ne este chezăşia unei vieţi viitoare ca naţiune românească liberă şi unică îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare“. Marele eveniment de la Alba Iulia a fost preluat de întreaga presă, iar un ziar bănăţean a relatat, pe prima pagină, un articol cu titlul sugestiv: „Am înviat!“.
Astazi va întreb? Nu vedeţi că marile puteri nu ne mai cuceresc cu tancurile? Au venit, ne-au adus cabinete de planificare familială, şi ne lasă să ne ucidem singuri! Nu ne mai smulg crucile de pe biserici, ne ceartă că le construim, şi ne suflă mereu în urechi că sunt prea multe, şi prea puţine spitale. Dar cine oare are interesul să avem o populaţie bolnavă, care să umple spitalele, în loc să avem edificii de cult şi cultură,care să formeze caractere sănătoase? Au renunţat să ne mai verse sângele. Numai înfundă puşcăriile şi spitalele de psihiatrie cu elita românească. Au văzut că ciuma roşie, comunismul ateu nu a prins pe pâmântul românesc. Acum ne spală creierii încercând să ne aducă în mass media bombe informaţionale. Suntem bombardaţi cu tot felul de ştiri, doar doar ne-om năucii minţile şi apoi să nedecreştineze. Nu vedeţi că acum suntem arătaţi cu degetul că trăim în evul mediu, că ne închinăm la sfintele moaşte? De unde oare aversiunea acesta faţă de tot ce e tradiţie româneacă? Nu vă lăsaţi români! Treziţi-vă şi vedeţi că acum avem duşmani mult mai vicleni.
Iubiți crestini, români, vecinii nu ne sunt prieteni, aliaţii vor doar să neia aurul, pădurile, pietrele, sarea, petrolul ce-a rămas după ce l-am dat când unora când altora; vor să ne ia frația, unitatea, comuniunea, vor să ia neamul și să ne facă o masă amorfă ușor de manevrat, manevrează conștiința ca să ne lase niste credinţe schiloade într-un Dumnezeu pe care parcă l-ar chema Hristos, dar un Hristos fără cruce, fără Icoană, fără Maica Domnului, fără preot şi tainele bisericii. Un Hristos cărui apoţi să-i spui foarte bine şi buda, hindu, Mohamed, Iehova. Dar mai bine, nu-izicem noi, marele arhitect? Că tot a devenit masoneria din organizaţie secretă,organizaţie discretă. Vor o masă amorfă pentru o credința universală care nu se îndreaptă spre nimic și se apropie mai mult de dumnezeii lumești ai viciului. De două mii de ani se chinuie să ne distrugă. Sa ne transforme conștiințele să ne ofere un Hrtistos fara fond.
Desteapta-te Romane ! Imnul nostru parcă ar fi o trâmbiţă înaintea apocalipsei, fraţi creştini. Este un ultim strigăt disperat al lui Dumnezeu, către naţia aceasta creştină, blândă ca o mioară din balada „Mioriţa”, capabilă de jertfă ca şi Meşterul Manole, aprigă şi iute la mânie precum Iancu Jianu, vestită ca şi badea Cârţan. Suntem datori să lăsăm celor ce vin după noi ceea ce am primit de la ai noştri, fraţi creştini. Şi dacă ţara aceasta bogată cu oameni săraci, mai are ceva de preţ. Aceasta este tradiţia creştină ortodoxă! Şi aceasta o ştie şi duşmanul nostru, şi de aceea se luptă de două mi de ani să o smulgă din inima românilor. E greu pentru că ne-am născut creştini, nu ne-am făcut creştini.
Apostolul Andrei, din toate călătoriile sale, aici, în Dobrogea de azi a zăbovit cel mai mult timp, pentru că a dat peste o populaţie paşnică, monoteistă, şi repede primitoare a propovăduirii lui. Şi oare întâmplător este că în vecinătatea peşterii Sf. Andrei se află Cetatea numită astăzi Adamclisi, în care avem ruinele a 7 mari biserici? Cui îi trebuiau aceste biserici, dacă nu era o viaţă intens creştină în zonă, fraţi creştini? Nu vă lăsaţi înşelaţi de lătrăturile presei vândute masoneriei care încearcă să vă picure minciuna faptului că noi nu am fost chiar creştini, şi că noi nu am fost creştinaţi de Sfântul Andrei, şi că, de fapt, nici nu prea ne-am născut pe aici, că suntem venetici. În materialul de ieri v-am prezentat fatpe care atestă prezența Sfântului Apostol Andrei și lucrarea sa de propovăduire in această zonă stabilită de sorți.
Tineret român, îţi vine vremea să dai şi tu sânge şi vieţi pentru a apăra adevărul, ortodoxia limba şi fiinţa ta de român? Până atunci nu uita că nu mai lupţi cu turcii, cu muscalii, cu ungurii. Aceştia sunt şi ei victime colaterale ale unui război nevăzut. Arma noastră trebuie să rămână în primul rând rugăciunea. Hrăniţi-vă acum sufletul cu rugăciunea particulară, cu liturghia şi darurile ei, armaţi-vă sufletele cu armele credinţei, că aprig este războiul ocult pe care-l pregătesc lojele. Dar nu neapărat de frica unui viitor sumbru să faceţi aceasta, noi deja avem un prezent sumbru, ci pentru că trebuie să nu uitaţi că doar rugându-vă, vă hrăniţi sufletul, vă dezvoltaţi iubirea de Dumnezeu, de semeni. Fără o relaţie strânsă cu Dumnezeu la primul vânt al unei încercări ne sfărâmăm corabia sufletului.
Romani vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă! Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Pastrați-va familia tradițională, obiceiurile, mergeți le biserică, țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea!
Drag popor român creștin, măcar acum, în al treisprezecelea ceas, amintește-ți cine ai fost, cine ești și unde poți ajunge. De câte ori vrei să calci dincolo de tradiția ta creștină, gândește-te că un moșneag a plâns pentru tine la marginea mării, acum două mii de ani! Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, amestecată cu lacrimi și suferință. Nu lăsa ca evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri, a celor care au apărat de-a lungul a două mii de ani patria şi această credinţă, să fie risipite. Nu uita că „La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit Harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viaţa şi lupta împotriva puterilor întunericului.”
Fie ca soarele spiritual al dreptatii si al demnitatii nationale care a stralucit la Alba Iulia sa lumineze si sa incalzeasca vesnic cu razele lui pe totii fiii neamului nostru romanesc si ai Bisericii strabune!
Preasfanta Treime, ocrotitoarea Bisericilor ortodoxe române din toată România Mare, astăzi ciunită, simboluri ale dorintei de unitate nationala, sa ne ajute sa lucram permanent pentru unitate nationala, pentru convietuire pasnica si cooperare demna cu toate popoarele lumii. Amin. (postat pe f.b de ioan monahul)