Mare este taina Crucii
Duminica a 3-a din post a Sfintei Cruci. Pentru a uşura nevoinţa postirii, Sfânta Biserica a rânduit ca la mijlocul Postului mare să se scoată Crucea de viaţă Făcătoare a Domnului. Cine posteşte cu adevărat trebuie neapărat să rabde necazul trupului, lupta dârză cu el a duhului şi pe deasupra cursele diavolului, care lucrează asupra sufletului nostru prin tot felul de gânduri aducătoare de întristare mare, mai ales celor ce nu sunt încă întăriţi şi desăvârşiţi în viaţa creştină. Tocmai pe postitorii de felul acesta să-i mângâie Crucea de viaţă Făcătoare a Domnului, care a fost scoasă acum spre închinare şi spre privirea şi sărutarea ei cu inima, şi să le uşureze nevoinţa. Să nu fie lipsiţi de mângâierea ei nici cei care nu postesc cu postul adevărat, nici cei care nu postesc deloc; să alerge fiecare cu credinţă şi cu dragoste şi să-L sărute pe ea pe Mântuitorul. Fie ca Dumnezeiescul Pătimitor să-i înveţe pe toți de pe Crucea Sa această însemnată îndatorire a creştinului: postirea şi omorârea trupului nostru iubitor de păcat. Deoarece în faţa Crucii ne vine de la sine să facem asta, vom vorbi acum despre măreţia iubirii lui Dumnezeu pentru noi, care s-a arătat pe Cruce, ca să trezim în inimile reci ale creştinilor iubirea de Dumnezeu şi de viaţa vrednică de un creştin. Ce adânc al iubirii lui Dumnezeu Făcătorul s-a arătat faţă de făptura Lui – omul – pe Cruce! Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel ce a aprins pe cer soarele, luna şi nenumărata mulţime a stelelor, Cel ce a revărsat văzduhul ca să răsufle tot ce viază, Care a revărsat apele pe faţa pământului, Care acoperă cu verdeaţă întreg pământul şi face să rodească, face să crească şi hrăneşte toate făpturile vii, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut a binevoit a Se face om pentru mântuirea omului care a căzut de bunăvoie din viaţă în moarte, a răbdat pentru el pe Cruce cele mai chinuitoare pătimiri cu putinţă şi moartea cea mai de ocară, ca pătimirile Lui să fie socotite de către Drept Judecătorul Tată Ceresc drept pătimiri ale întregii omeniri din toate vremurile şi locurile, ca în felul acesta omenirea care are credinţă şi dragoste către El să se izbăvească de neînchipuitele chinuri veşnice din iad şi de moartea veşnică. Când vede această iubire nemărginită a Marelui, Atotputernicului Dumnezeu față de omul căzut, cel ce are neîntunecaţi ochii inimii nu poate să nu plângă, ci varsă lacrimi de iubire şi de recunoştinţă, neavând ce să aducă mai mult decât atât ca prinos Celui ce pune preţ pe lacrimile noastre. Cum răspund însă cei mai mulţi dintre noi la această iubire dumnezeiască? Răspund prin nesimţire, fiind gata să-L răstignească a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu prin toate păcatele cu putinţă, făcând din răsputeri placul trupului lor păcătos, aşa încât cei mai mulţi dintre noi, uitând parcă de pătimirile pe Cruce ale Domnului Iisus Hristos, nu trăiesc deloc pentru cer şi pentru sufletul lor, ci pentru pământ şi pentru trupul lor, şi cu mare greutate se învoiesc să refuze timp de câteva zile trupului prisosul de mâncare şi băutură, potrivit rânduielii bisericeşti. Aşadar, singuri ne depărtăm din toate puterile de mântuirea noastră; Mântuitorul a pătimit pentru noi pe Cruce, însă noi nici nu vrem să ştim de pătimirile acestea; El ne-a poruncit, pentru mântuirea noastră, să ne luăm fiecare crucea şi să urmăm Lui spre slava cerească, iar noi nici nu vrem să auzim de asta; ni s-a arătat, ca doctorie, omorârea trupului nostru cu patimile şi poftele lui, însă noi ne străduim şi mai tare să ne satisfacem patimile, să ne împlinim poftele. Aşa va fi şi sfârşitul nostru, şi vom fi înghiţiţi de focul cel veşnic, şi nu vom primi nici o picătură răcoritoare în văpaia gheenei, fiindcă aici am avut toate răcoririle cu putinţă, toate plăcerile cu putinţă pentru trupul păcătos. Să nu dea Domnul aşa ceva! Să ne luăm cât mai repede crucea, atâta timp cât Cel răstignit pe Cruce continuă să ne arate milele Sale
Scoţând din adâncul altarului, de pe sfânta masă, de viaţă Făcătoarea Cruce a Domnului şi înfăţişând-o credincioşilor spre închinare şi sărutare, ce urmăreşte Sfânta Biserică? Urmăreşte ca fiii ei, care străbat arena Postului luptându-se cu mult pătimaşul lor trup şi cu diavolul (care mai ales în vremea Postului trimite săgeți aprinse în trupul lor), privind la Cruce şi închipuindu-și viu pătimirile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le-a răbdat în Preacuratul Său Trup pentru a noastră mântuire, să se întărească astfel în lupta cu propriul trup, cu patimile şi cu poftele lui, și să nu le pară rău să îl răstignească, ci să se lupte bărbătește cu potrivnicul care se războiește cu noi prin ispitele de tot felul.
Uitați-vă, Domnul pare să ne spună de pe Cruce: „Eu am răbdat atâtea pentru voi cu Preacuratul Meu Trup, pe care l-am luat pentru a voastră mântuire şi care nu a fost atins de nici un păcat, iar voi vă veţi da în lături să răstigniţi în trupul vostru feluritele patimi şi pofte? Nu veţi îndura puţina amărăciune a postului? Nu veţi răbda pentru o vreme lipsirea de dulceţi ca să vă îmblânziţi trupul, care cu cât îl îndulceşti şi îl saturi mai mult, cu atât se îndrăceşte mai rău? Nu veţi răbda săgeţile de foc ale vrăjmaşului, deşi Eu i-am îngăduit să străpungă Trupul Meu cel Dumnezeiesc cu săgeţi de tot felul?” Iată în ce scop se scoate acum Crucea spre închinare şi sărutare. Aşadar, să nu vă trândăviţi din pricina postului şi a luptei cu patimile şi cu diavolul, ci să vă luptaţi bărbăteşte, chemându-L în ajutor pe Cel care a pătimit pentru noi şi cu Crucea i-a biruit pe vrăjmaşii noştri, şi să biruiţi.
mâna a treia continuă să ne îndemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca să ne învrednicim și de darurile lor. „Veniți popoare, și întărindu-ne cu postul ca Samson, să ucidem pe dracul pântecelui, ca să nu fim batjocoriți de Dalila patimilor. Suflete, aseamănă-te lui Ghedeon cel minunat, având credința, nădejdea și dragostea în Hristos, ca să ucizi ca și acela patimile cele de alt neam…“
Totodată însă, săptămâna aceasta ne pune iarăși pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre căință și întoarcere la Părintele ceresc. Păcatul ne face robi diavolului și patimilor celor rușinoase. „Părinte bunule, de toate cele ce mi-ai dat m-a golit nebunia mea; depărtatu-m-am de la Tine și m-am făcut rob unui cetățean străin. Animale necurate am păscut, și nici de hrana lor nu m-am săturat. Pentru aceasta am alergat la Tine, știind milostivirea Ta. Acoperă goliciunea mea cu iubirea Ta de oameni și mă mântuiește“ (marți la Vecernie). Păcatul însă nu satură și sufletul tânjește după bogăția harului de care s-a lipsit. „În țara răutății plecând eu, desfrânatul, … mă topesc de foamea faptelor bune. Iată că m-am îmbrăcat cu rușinea neascultării, golindu-mă de harul cel dumnezeiesc, și strig către Tine: Greșit-am, dar știu bunătatea Ta. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi, îndurate Hristoase… “ (joi, la Vecernie).
Dar evenimentul cel mare al acestei săptămâni este prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. „Mare este taina Crucii și cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, a înțeles adâncul Scripturilor și știința tuturor celor văzute și cugetate“. (Capete teologice, 1, 66).
Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău… “ (Vecernia dum. gl. 7). Cele două înțelesuri au rămas împreună; în viața noastră pământească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creștinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după mine… să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ (Lc. 9, 23).
Privită omenește deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferință, luptă împotriva răului; și fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-și poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac. Prin suferința Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă asupra Crucii: suferință, dar nu spre moarte, ci spre viață, popas spre bucuria Învierii. Puțina suferință a Crucii ne scapă de veșnicia morții. De aceea Hristos aștepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau și se bucurau de chinuri, știind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 18).
Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne“ se minunează Biserica.
Și, într-adevăr, tot harul și puterea lui Dumnezeu ni se împărtășesc sub semnul Crucii. De la naștere, până la moarte și până la învierea cea de obște, toată viața creștinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăți a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa și a dăruit-o ca pe darul cel mai de preț prietenilor Săi. Dându-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“; dându-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveți întru amintirea Mea, în amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viața“; căci Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu brațele întinse, să ne îmbrățișeze, să ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne așteaptă să ne întoarcem la El. Reamintirea pildei Fiului Risipitor în săptămâna dinaintea Dumi-nicii Crucii își descoperă acum înțelesul. Crucea de necaz și de suferință a omului, împlinită cu Crucea – putere și biruință a Domnului, se preface în Cruce a nepătimirii. „Crucea este semnul nepătimirii“ zice Maxim Mărturisitorul (Ambigua), arătându-ne lucrarea păcatului și omorârea morții celei omorâtoare de viață, care sunt semnele omului duhovnicesc, izbăvit de păcat și reînnoit prin har. Prăznuirea Crucii în mijlocul ostenelilor postului tocmai aceste lucruri vrea să ne învețe, precum ne arată și sinaxarul duminicii: Crucea, ca lemn al vieții, ne aduce aminte de Pomul vieții din mijlocul Raiului, din care Adam n-a mai gustat, pentru ne-ascultare și nepostire, pentru ca noi, prin puțină înfrânare, să ne învrednicim a ne împărtăși din el, ca să nu mai murim, ci să fim vii. Ostenelile postului sunt un fel de răstignire, însă aducându-ne aminte de răstignirea și Patimile Domnului pentru noi, ne îmbărbătăm și ne mângâiem: dacă Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi, cu cât mai mult datori suntem noi să ne răstignim împreună cu El, ca să și înviem și să ne proslăvim împreună cu El. Postul este amar, ca și apele Merei din pustie. Ci precum acelea s-au îndulcit prin lemnul băgat în ele, tot așa și amără-ciunea postului este îndulcită de dulceața Crucii. În vremea postului, lupta cu vrăjmașul este tot mai înverșunată și avem nevoie de ajutor din afară. Stăpânul și comandantul oștilor duhovnicești ne trimite Crucea, armă nebiruită, de care se scutură și se cutremură puterile drăcești. Vremea postului este chipul călătoriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Și în chipul în care un călător pe cale lungă, ostenit de greutatea ei, dacă află un copac umbros, se odihnește și-și reînnoiește puterile pentru restul călătoriei, tot așa și noi, cei osteniți de calea postului: Crucea înfiptă în mijlocul lui ne întărește și ne face voioși pentru a urma călătoria în postul ce urmează. Crucea este sceptrul lui Hristos. Și precum un împărat când merge undeva își trimite înainte steagul și sceptrul, ca semne vestitoare, tot așa și Împăratul Hristos, vrând să ne vestească apropiata Sa sosire, biruința cea mare asupra morții și slava Învierii, ne trimite sceptrul împărătesc – Crucea, ca să ne bucure și ne pregătește pentru primirea Împăratului Ceresc, Cel biruitor. La sfârșitul utreniei duminicii se face scoaterea și închinarea Sfintei Cruci, căreia ne închinăm și cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim“. Cântările de aici ne aduc aminte de sfintele lui Hristos Patimi, de tânguirea Prea Curatei Sale Maici și de darurile aduse de Sfânta Cruce. „Veniți, credincioșilor, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bună voie întinzându-Și mâinile, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi… Veniți credincioșilor să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele nevăzuților vrăjmași… Veniți, toate neamurile, Crucea Domnului cu cântări să o cinstim și cu frică sărutând-o să slăvim pe Dumnezeu Cel ce S-a pironit pe dânsa…“. „Prea Cinstită Cruce, sfințește sufletele și trupurile noastre cu puterea Ta și ne păzește de toată vătămarea potrivnicilor, pe cei ce ne închinăm Ție cu credință. Jertfă și altar de jertfă, crucea este în același timp „semnul lui Hristos“ și al creștinismului. Este, după Sfânta Scriptură : „Semnul Fiului Omului“. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului“ spune Mântuitorul însuși (Matei 24, 30).
Biserica a văzut în acest semn crucea Domnului. Către această înțelegere ne conduc mărturisirile Sfintei Scripturi. Așa de pildă, „semnele săvârșite de Moise prin toiagul lui (Iesire 4, 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, când proorocul aude : „Treci prin mijlocul cetății, prin Ierusalim, și însemnează cu semnul tau – adica al crucii (litera “I tau“ în alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem și care plâng din cauza multor ticăloșii care se săvârșesc în mijlocul lor“ (Iezechiel 9, 4). În Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon întâmpinând pe Iisus în templu rostește către Maica Lui, Prea Sfânta Fecioară : „Acesta este ca un semn care va stârni împotrivire“ (Luca 2, 34). „Semn de împotrivire“, adică ceea ce va numi Sfântul Pavel : „sminteala crucii“. Către același înțeles ne conduc și cuvintele Domnului rostite în sinagoga din Capernaum. La întrebarea mulțimii: „Ce semne arăți ca să credem în Tine? Părintii noștri au mâncat mană în pustie“. Iisus le răspunde : „Eu sunt pâinea vieții. Cel ce mănânca trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică.“ (Ioan 6, 30). Hrana Lui era deci viața Lui, viața de jertfă, de cruce împărtășită și nouă prin Trupul și Sângele Său în Sfânta Euharistie. În sfârșit, tot atât de evident este „semnul lui Iona“. Cum istoriseste Sfântul Evanghelist Luca: în drum spre Ierusalim, Iisus se adresează celor de față și zice : „Neamul acesta cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, așa va fi și Fiul Omului semn acestui neam“ (Luca 11, 29-30). Trimiterea, încercarea prin care trecuse proorocul și propovăduirea lui erau un „semn“ pentru Niniviteni, pentru pocăința lor. Cu atât mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este și înfăptuiește El, este pentru noi„semn“, și ființă a semnului; sursa a tuturor semnelor care au călăuzit spre mântuire și care toate duc ca și către o culme a lor, la cruce și înviere. Căci mai zice Domnul : „Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopti așa va fi și Fiul Omului în inima pământului, trei zile și trei nopti“ (Matei 12, 40). Astfel această luminoasă unitate a mărturisirilor Sfintei Scripturi arată crucea drept “Semnul Fiului Omului“ , semnul vieții, al iubirii, al slujirii Lui, a strălucirii și puterii Lui creatoare, căci “în puterea crucii“, a jertfei, stă tăria creației și a înnoirii ei.
Tâlcuind împreună cuvintele profetice ale Domnului: „Soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea. Și atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului“ (Matei 24, 29-30), Sfântul Ioan Gură de Aur observă cu adâncă pătrundere : „Vezi cât de mare este puterea semnului crucii? Crucea este mai stralucitoare și decât soarele și decât luna. Și să nu te minunezi că Domnul vine purtând crucea! După cum a făcut cu Toma arătându-i semnul cuielor și rănile… tot astfel și atunci va arăta rănile și crucea, ca să arate că Acesta a fost Cel răstignit“.
Semn al „Fiului Omului“, crucea este desigur și semn al creștinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să reveleze și iubirea noastră ca chemare și răspuns. Este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu și noi. Hristos nu se rușinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa față de noi, dar prin aceasta ne-a și câștigat-o pe a noastră. De aceea în Sfintele Evanghelii, se vorbește deopotrivă de „Crucea lui Iisus“ și de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul și locul în care ne întâlnim cu Iisus.
Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică. Și pecetluirea cu acest semn în Biserică începe încă din pruncie. La a opta zi după naștere, când în legea veche se făcea tăierea împrejur, acum preotul merge și binecuvintează pruncul în chipul crucii, rostind asupra lui : „Să se însemneze Doamne lumina feței Tale peste robul Tău acesta… și să se însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui“. La Botez și îndeosebi la ungerea cu Sfântul Mir se însemnează toate simțurile și încheieturile, rostindu-se : “Pecetea darului Sfântului Duh“ ; a Sfântului Duh care-L pecetluiește pe Hristos în noi, viața, crucea și învierea Sa. „Pune-mă ca o pecete pe inimă“ invocă sufletul în Cântarea Cântarilor (8, 6). Împărtășirea însăși cu Trupul și Sângele Domnului este tot o mărturisire a crucii, a jertfei. Și apoi de-a-lungul întregii vieți, creștinul dreptmăritor se însemnează cu acest semn dumnezeiesc: când începe rugăciunea, în timpul ei și când o termină ; la ieșirea din casă, la plecarea în călătorie, ca și la întoarcere, la începutul ca și la sfârșitul lucrului; înainte de culcare, pentru a ne încredința grijii lui Dumnezeu, și la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvântarea Lui, în toată ziua , când ne așezăm și ne ridicăm de la masă ; la vreme de mâhnire, primejdie sau gânduri rele… Și în atâtea împrejurări așa cum făceau cei dintâi creștini, după cum ne dă mărturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune : “înainte și în timpul treburilor, intrând și ieșind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas și la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci“ (P.L. 2, col. 99). În chipul crucii preotul binecuvintează credincioșii; cu aceasta începe săvârșirea Sfintelor Taine, sfințește darurile aduse la Altar, ca și apa, holdele, zidirea toată. Și tot crucea stă pe Altar, ea însăși fiind Altar, precum și deasupra Sfintelor locașuri, cele mai multe fiind zidite în forma ei. Crucea se zugrăvește pe sfintele vase, pe odăjdii, pe cărțile de cult; se vede ridicată la unele răspântii de drumuri, se așază la căpătaiul celor adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci. Cuprinde astfel întreg orizontul vieții noastre, este semnul prin definiție al creștinului drept-credincios și aceasta pentru că esențial e semnul iubirii. Spun însă oarecare dintre credincioși că totuși, nu ar fi cuviincios să ne închinăm Domnului făcând acest semn al crucii, întrucât Mântuitorul a zis către femeia samarineancă : „Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel îi dorește pe cei ce I se închină Lui. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr“ (Ioan 4, 23-24).
Iar Apostolul învață că : „Dumnezeu nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viață și suflare și toate.“ (Fapte 17, 25). Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc însă, în nici un chip semnul crucii. Amin (postat pe fb de ioan monahul)