Mântuirea pătrunde în istoria lumii cu criterii opuse răului și spurcăciunii

14.12.2019 10:48

„În acele zile”… Evanghelia prezintă fapte istorice întâmplate în acele zile precise. Istoria mântuirii și credința nu sunt o pură invenție umană a unei rețete pentru a trăi fericiți, iar propunându-ți această rețetă, te înșală; nu sunt o tehnică particulară. Mântuirea este istorie, se produce, se întâmplă, se împlinește în istorie. Mântuirea pătrunde în istorie deoarece istoria este locul mântuirii. Nicio speculație nu-l mântuiește pe om: ori mântuirea vine din istorie – așa cum istoria este – și schimbă această istorie, ori nu există nicio mântuire. Există numai iluzie. Cu alte cuvinte, istoria este un fapt concret. Prin istorie înțelegem nu doar realitatea fizică a lumii – aceasta încă nu este istorie deplină – ci și relația ei cu omul care o modifică, care intervine și face binele sau răul, deci include toate problemele care antrenează, implică istoria umană. Mântuirea se întâmplă în istorie, într-o istorie precisă. În care istorie? „În acele zile când Cezar August a dat un decret”. El era Cezar, dar în istorie rămâne in acele zile Nașterea Domnului.

,,Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul." Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la Pomul Vieții şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc.22:13,14) Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. -,,Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte.” (Mal. 3:16-18) Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului. (Apoc. 21:27) "Da, Eu vin curând!."

Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? (Isa 53.1) ,,Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut." (Ioan 20:29) Iată ce vesteşte Domnul până la marginile pământului: „Spuneţi fiicei Sionului: „Iată, Mântuitorul tău vine; iată, plata este cu El, şi răsplătirile merg înaintea Lui.” (Is. 62:11) Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)

În general, persoanele chemate la viața consacrată au avut diferite planuri înainte de a se dărui lui Dumnezeu și Bisericii. Ca orice alte persoane, cele care îmbrățișează forma de viață religioasă sunt în căutarea propriei vocații, încercând să deslușească, din multele posibilități ce se afișează în mintea lor, pe cea care corespunde mai bine cu propria identitate. Când își dau seama că Dumnezeu le vrea pentru o misiune specială în cadrul Bisericii, după un discernământ profund, încep să asculte de vocea misterioasă care le conduce la o dăruire progresivă și totală în slujba Împărăției lui Dumnezeu.
După cum observăm din exemplul lui Iosif, Dumnezeu este cel care face primul pas, alegându-și diferite persoane pentru o anumită misiune. Răspunsul autentic presupune o criză,o încercare grea, deoarece persoana respectivă își vede spulberate propriile planuri, pentru unul diferit, care încă nu-i este propriu. Criza respectivă se poate repeta de mai multe ori pe parcursul urmării vocației, ceea ce duce la o purificare treptată, până la atingerea perfecțiunii spirituale. De fapt, cuvântul „criză” provine de la verbul grec „krinō”, care înseamnă „a supune unei judecăți”, în sensul de „a face un discernământ”. Prin urmare, orice criză a vocației necesită o nouă evaluare și, dacă aceasta este făcută la lumina opțiunii fundamentale, adică a alegerii inițiale, când s-a simțit vocea divină, persoana consacrată își va întări convingerea în vocația primită, aceea care îl are în centru pe Iisus.

,,Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit.” (Isa 51:6). ,,Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca 21:33) ,,Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, şi pe poporul lui, în bucurie.”(Isa 65:17) "Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul.” (Isa 11:6)

Iosif a auzit de trei ori vocea îngerului, care l-a îndemnat să o i ape Maria de soție, să-i ia pe Iisus și pe Maria și să plece, să se întoarcă, să meargă într-o anumită direcție, de unde se deduce că viața lui Iosif a avut menirea de a-i purta de grijă lui Iisus, iar când prezența sa nu mai era necesară, el dispare de pe scena existenței în liniște, așa cum a și intrat, fără zgomot, fără pretenții protagoniste. În aparență, după o logică umană, viața lui Iosif pare mortificată, dar după logica divină, el a devenit protagonist tocmai în momentul în care a renunțat la astfel de pretenții, ascultând de vocea îngerului și devenind astfel o paradigmă pentru ascultarea persoanelor consacrate.

Dreptul Iosif s-a născut ca fiu al lui Iacov, dintre descendenţii Regelui David (seminţia lui Beniamin) şi era de meserie tâmplar (Matei 13,55), meserie pe care avea să o înveţe de la el mai târziu şi Iisus (Marcu 6,3). Când s-a logodit cu Maria, avea deja o vârstă respectabilă. Protoevanghelia lui Iacov relatează despre modul în care a fost ales logodnicul Fecioarei Maria povestind că, mărturie a cinstei şi dreptăţii sale, el este singurul dintre văduvii din Israel al cărui baston înflorea, arătându-l vrednic de această logodnă. Iosif îşi vădeşte bunătatea şi neprihănirea şi din atitudinea lui faţă de sarcina Fecioarei Maria. El nu numai că nu face un denunţ legal, ceea ce ar fi dus la pedepsirea cu moartea a Mariei, potrivit Legii lui Moise (Deut. 22,23-24), ci se gândeşte să nu facă cunoscut faptul că ea era însărcinată, fugind pe ascuns. El vrea, astfel, să evite s-o facă de ruşine căci, în astfel de cazuri, femeia, chiar dacă nu era reclamată, rămânea cu reputaţia pătată în ochii oamenilor (Matei 1,18-19). Iosif ascultă glasul îngerului apărut în vis, care-i spune să nu se teamă de a o lua pe Maria de soţie, fiindcă pruncul zămislit de ea era de la Duhul Sfânt şi să-i pună copilului numele de Iisus, care însemna Mântuitor, căci el urma să mântuiască lumea de păcate (Matei 1,20). În multe icoane ale Naşterii Domnului, Iosif este prezentat ca fiind ispitit de către diavol (pictat ca un bătrân cu aripi înfăşurate), ca să rupă logodna. 

Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. (Apoc 21:1,2) "Mă bucur în Domnul, şi sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci M-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească şi ca o mireasă împodobită cu sculele ei.”(Isa 61:10) Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: "Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!" Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu . (Apoc. 21:9,10). Iată Robul Meu…El va vesti neamurilor judecata.” (Isa 42:1) Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă "Cel credincios - şi "Cel adevărat", şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur.  Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: "Cuvântul lui Dumnezeu." (Apoc. 19:11,13),,Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din Pomul Vieții, să mănânce din el şi să trăiască în veci." De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul din care fusese luat. ” (Fac. 3.22,23)

Iosif este sfântul prin care Dumnezeu adaugă noi şi noi haruri tuturor celor care îl iubesc. Sfântul Iosif face parte din categoria acelor sfinţi ai Bibliei, despre care s-a scris puţin, pentru că viaţa lor a fost scrisă deja în viaţa altor sfinţi biblici, care le-au fost imagini profetice; dar şi în viaţa şi activitatea acelora pentru care şi ei la rândul lor, au fost imagini profetice.  Iosif, tatăl uman al lui Iisus (Iosua ben Iosif), era un evreu dintre evrei: el avea totuşi multe calităţi ereditare rasiale neiudaice, care se altoiseră, cu diverse ocazii, pe arborele său genealogic prin linia feminină a predecesorilor lui.  Strămoşii tatălui lui Iisus existau din vremea lui Avraam şi, prin acest venerabil patriarh, îşi aveau obârşia în liniile ascendente străvechi care conduc la sumerieni şi la nodiţi şi, prin triburile meridionale ale anticilor, până la Adam şi Eva. David şi Solomon erau strămoşi ai lui Iosif. Familia sa aparţinea unei lungi şi ilustre linii de persoane însemnate din popor, înălţate din timp în timp prin apariţia de oameni excepţionali care se făcuseră remarcaţi în domeniul evoluţiei religiei pe pamânt.

Despre Iosif știm că era logodit cu Maria, deci ambii aveau în plan să-și formeze o familie, dar acest plan

părea că se destramă din cauza unui eveniment neașteptat: Maria era însărcinată, mai înainte ca ei doi să fi locuit împreună (Mt 1,18). Desigur, în mintea lui Iosif au trecut tot felul de gânduri, sintetizate în decizia pe care voia să o ia: „a vrut să o lase în ascuns” (Mt 1,19). Evanghelistul Matei pune această decizie a lui Iosif pe seama dreptății sale, o dreptate bazată pe iubire, nu pe lege, căci după legea (din Dt 22,22-23), Iosif ar fi putut să o învinuiască pe Maria de adulter și să o dea la moarte. Iubirea lui Iosif  pentru Maria depășește orice formă rigoristă în aplicarea legii, preferând să o elibereze, aplicând o lege mai blândă: „să-i scrie un act de despărțire, să i-l dea în mână și s-o trimită din casa lui”(Dt 24,1). În alte cuvinte, Iosif ascultă de legea care îi permite să salveze o viață, mai ales că se trata de viața logodnicei sale, pe care o iubea. Cugetarea lui Iosif are un dublu sens: este un semn al crizei prin care trece, căci își vedea spulberat visul de a forma o familie cu Maria, dar este și un semn al discernământului spiritual: el nu ia decizii pripite, ci bazate pe o cugetare profundă.
În alte cuvinte, Iosif ascultă de vocea conștiinței, în care, în cele din urmă, îi vorbește îngerul: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt” (Mt 1,20). Odată descoperită vocea îngerului, Iosif se lasă ghidat de ea, printr-o abandonare plină de încredere, concretizată prin împlinirea mesajului primit. Acest fapt se va repeta de trei ori, de fiecare dată avându-l pe Iisus în centrul atenției: „Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului”; (Mt 1,24) „Sculându-se, Iosif a luat copilul și pe mama lui, în timpul nopții, și a plecat în Egipt” (Mt 2,14); „Sculându-se, Iosif a luat copilul și pe mama lui și a intrat în țara lui Israel” (Mt 2,21).

Maria, mama pământeană a lui Iisus, descindea în linie directă dintr-o lungă linie de străbuni excepţionali cuprinzând multe femei, printre cele mai remarcabile din istoria pamântului. Deşi Maria parea o femeie obişnuită a vremurilor şi a generaţiei ei, cu un temperament normal, ea se socotea, printre strămoşii ei, dintre femeile la fel de ilustre ca şi Annon, Tamar, Rut, Bethsaba. Nici o femeie iudee a epocii nu poseda un neam care să aibă în comun strămoşi mai iluştri sau avându-şi obârşii mai promiţătoare. Strămoşii Mariei, ca şi cei ai lui Iosif, erau caracterizaţi ca oameni inzestrați, dar de nivel social mediu, sporadic înălţaţi de numeroase personalităţi excepţionale, care se afirmau în marşul civilizaţiei şi al evoluţiei a religiei. Din punct de vedere rasial, este prezentată Maria ca pe o iudee în sensul propriu al cuvântului. Prin cultura şi prin credinţele ei, ea era iudee, însă prin darurile ei ereditare, ea era mai mult un compus de viţe siriene, hitite, feniciene, greceşti, egiptene, filistene; ereditatea ei rasială avea baze mai largi decât cea a lui Iosif. De aceeia putem spune că și prin această linie ea este Maica crestinătății, chiar mai mult Maica fiilor acestei lumi.

Dintre toate cuplurile vii din Palestina în momentul în care Dumnezeu îşi pregătea manifestarea sa de întrupare ca Dumnezeu și Om prin Fiul Sau, Iosif şi Maria formau combinaţia ideală a vastelor înrudiri şi a înzestrărilor de personalitate superioare. Planul lui Dumnezeu era de a apărea pe pământ ca un om asemeni celor mulți, pentru ca oamenii de rând să-l poată înţelege şi primi, ca pe Creatorul Divin.

Iosif este nevoit să pleace împreună cu Maria din Nazaret (provincia Galileea) spre Beetlem (provincia Iudeea) pentru recensământul populaţiei ordonat de împăratul Octavian Augustus, fiindcă era din neamul lui David (Lc. 2,4). Aici, Maria va da naştere pruncului, Domnul Iisus Hristos. Potrivit Evangheliei Sfântului Luca, Sf.l Iosif îi însoţeşte, apoi, pe Maica Domnului şi pe Prunc la Ierusalim, pentru ca Acesta să primească tăierea împrejur, după Legea lui Moise – ei revenind anual la Ierusalim, de sărbătoarea Paştilor evreieşti (Lc. 2, 22-40).

Cezar August este primul mare împărat; a dat decretul de „a scrie” recensământul. Se folosește cuvântul a înscrie, în limba greacă este apografe, adică a „scrie jos”, care se referă la cuvântul grafe, scrisul, care face referire la epigrafe, inițialele scrise pe cruce. Evanghelistul face un joc de cuvinte care se înțelege în interiorul Evangheliei și Cezar are „scrierea” sa, decretul său, promisiunea sa, care este aceea de a „scrie jos” , nota, numele tuturor pentru a-i cunoaște pe toți, a-i avea pe toți la mână și la dispoziția sa. Acesta este decretul, promisiunea, lui Cezar.

Însă „scriptura” lui Dumnezeu, adică promisiunea Sa, o aflăm scrisă pe cruce. Acolo Iisus este rege: nu pentru că stăpânește peste cineva, ci pentru că se face servitorul tuturor.

„În timp ce se face recensământul”… Recensământul este împlinirea răului. Mântuirea se întâmplă, pătrunde în această istorie a răului, nu într-o istorie mai bună: va veni o vreme mai bună și vei vedea că atunci Dumnezeu va interveni. Nu! Dumnezeu vine la fel cum vine lumina în profunzimea nopții, și înainte de a se arăta prima rază de lumină, avem clipa cea mai întunecată, clipa cea mai îndepărtată de lumina precedentă și de cea care urmează. La fel, mântuirea se întâmplă și pătrunde în această istorie, în această istorie a răului, chiar atunci când răul atinge împlinirea sa; nu când vor veni vremuri mai bune.

Mântuirea pătrunde în această istorie cu criterii opuse. Cezar August pătrunde cu înscrierea, înscria numele oamenilor pentru a-i domina, a-i avea la dispoziția sa. Dumnezeu va pătrunde cu scriptura inițialelor de pe cruce, făcându-se slujitorul tuturor, adică intrând în această istorie cu spiritul opus celui al lui Cezar. Astfel, El ne conduce pe calea păcii, în timp ce Cezar ne-a condus pe calea războiului, dar într-adevăr era inteligent deoarece domina în pace întreaga lume, într-un fel sau altul: erau cu toții atât de oprimați, încât pacea putea să reziste. Cezar, cel puțin a reușit să impună o pace temporară.

Din interpretarea textului observăm că i se atribuie Mântuitorului atributele lui Cezar August, salvatorul divin. Titlurile kurios (domn) și soter (salvator) sunt titlurile împăratului, date acum lui Iisus. De ce? Pentru că Iisus, în loc să posede și să stăpânească, se dăruiește. În loc să strângă și să se îmbogățească, dă tot ceea ce are, dă chiar și divinitatea Sa pentru a fi solidar cu noi. În loc de a-i domina și a-i stăpâni pe alții, își pune viața Sa în slujirea altora; în locul mândriei și autoexaltării – care este prostia absolută a omului care trăiește în delir, aiureală și vrea să fie ceea ce nu este – pune umilința de a fi om, humus (țărână). Isus chiar se face om. Și împotriva violenței care vrea să posede, să domine, să se mândrească, înșelând astfel lumea, să-i oprime pe toți și să semene moartea, Dumnezeu se descoperă ca fiind Domnul prin iubire, slujire, dăruire, prin a se face mic.Deci Hristos intră în istorie cu criterii opuse celor dominatoare. Și din această cauză ne eliberează de criteriile negative care domină, stăpânesc lumea. Iisus intră în lume tocmai în timpul în care răul atinge culmea, împlinirea sa. În grădina Ghetsimani, Iisus va spune dușmanilor Săi: „Aceasta este ora voastră: puterea întunericului, a satanei care domină, stăpânește lumea”. Tocmai în ceasul întunericului este momentul oportun al mântuirii și în acel ceas El ne va salva, ne va mântui. Toate acestea sunt afirmate de text într-o formă descriptivă destul de ironică… …Cezar August a pus în mișcare, pentru întâia oară în lume, un recensământ universal al pământului locuit, cunoscut în timpul Acela, care este mașina cea mai mare inventată vreodată pentru a domina lumea, deci puternică, deoarece notează fiecare detaliu, ca nimeni să nu scape, ca totul să fie înregistrat și apoi dus la Roma sau în alte centre etc. Această mașină infinită, la ce folosește? Folosește faptului ca – și vedem în versetul următor – Iosif și Maria să meargă la Betleem, căci el era din Betleem și trebuia să se înscrie în satul din care provenea. Și așa se împlinește promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui David: „În satul tău voi face să se nască Mesia”. Deci întregul rău, până la urmă nu face altceva decât să înfăptuiască binele. Dumnezeu i-a spus lui David că va face ca Mesia să se nască în satul său. „Tu Betleeme nu vei fi cel mai mic oraș dintre cetățile lui David, căci din tine se va naște Mesia”, spune prorocul. Întreg răul nu face altceva decât să împlinească un mic amănunt al planului mântuitor al lui Dumnezeu. Acest text ironizează răul. De fapt, Psalmul al 2-lea se întreabă: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile și popoarele au cugetat deșertăciuni? S-au ridicat împărații pământului și căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului și a lui Mesia” și răspunde: „Cel ce locuiește în ceruri va râde de dânșii și Domnul îi va batjocori pe ei” . Când Dumnezeu râde, cine râde la urmă râde mai bine. Când Dumnezeu râde, înseamnă că a sosit mântuirea omului, adică Dumnezeu râde de cei puternici. Dumnezeu intervine cu râsul Său, cu ironia Sa, care-l face pe rău să se distrugă prin sine. Dumnezeu nu vrea răul, ci intră în istoria răului, intră cu criterii opuse răului și îl biruiește și chiar îl ia în derâdere, folosindu-se de rău pentru a împlini planul Său de mântuire.

Toate acestea le-au înțeles pe deplin apostolii după Rusalii, atunci când se întreabă, după ce au fost închiși în temniță, „Ce ni s-a întâmplat?”. Răspund: „E adevărat. Nouă ni s-a întâmplat, deoarece i s-a întâmplat lui Iisus că Ponțiu Pilat, mai-marii poporului, și tot poporul s-a pus împotriva lui Iisus, Mesia pentru a face ce? Pentru a înfăptui, o Dumnezeule, ceea ce mâna Ta a orânduit să se întâmple”. Sau ceea ce spune Iosif fraților săi, în ultimul capitol al Faceii: dacă voi ați crezut că o să-mi faceți rău prin faptul că m-ați vândut, Domnul s-a folosit de gestul vostru pentru a face un mare bine pe care acum voi îl vedeți: a salvat un popor numeros. Prin urmare, aceasta este premisa evenimentului: faptul este istoric, în acel timp caracterizat de rău… în acel timp concret intră Dumnezeu cu criterii opuse și schimbă istoria. Nu spunem istoria înainte și după August, ci înainte sau după Hristos.

Cu greu va fi posibil să se explice în profunzime numeroasele motive care, din tot universal, au condus la alegerea Palestinei ca ţară unde se va naște Iisus și a Betllemului ca loc al nașterii, şi în special de ce tocmai familia lui Iosif şi a Mariei a trebuit să fie desemnată drept cadrul imediat al apariţiei acestui Fiu al Dumnezeu pe pamânt. Dumnezeu a ales în cele din urmă pământul unde crease om după chipul Său  ca planetă pentru a-şi îndeplini manifestarea sa finală.

Cezar Augustus a decretat că toţi locuitorii imperiului roman trebuiau să fie număraţi şi că trebuia să se facă un recensământ de care se puteau servi la îmbunătăţirea prelevării impozitelor. Şi aceasta, împreună cu serioasele dificultăţi interioare ale lui Irod, regele Iudeei, şi cu faptul că iudeii fuseseră întotdeauna foarte ostili oricărei tentative de 'numărare a populaţiei', contribuiseră la întârzierea cu un an a recensământului din regatul iudeu.

Nu era necesar ca Maria să meargă la Betleem pentru înregistrare - Iosif fiind autorizat să-şi înregistreze familia. Dar Maria, care era o persoană aventuroasă şi foarte dinamică, a insistat să-l însoţească. Ea se temea să rămână singură, de frică ca copilul să nu se nască în absenţa lui Iosif; în plus, Betleem nu era departe de Oraşul lui Iuda, iar Maria prevedea posibilitatea unei întâlniri cu ruda sa Elisabeta. De fapt, Iosif i-a interzis Mariei să-l însoţească, dar a fost inutil; în momentul împachetării hranei pentru călătoria de trei sau patru zile, ea a pregătit porţii pentru două persoane şi a fost gata de plecare. Dar, înainte de a porni efectiv la drum, Iosif fusese de acord cu plecarea Mariei, şi au părăsit voioşi Nazaretul în zorii zilei.

Iosif şi Maria erau săraci şi, cum nu aveau decât un singur animal de povară, Maria, fiind însărcinată, călărea animalul care purta proviziile, în timp ce Iosif mergea pe jos, conducând animalul. Construcţia şi aranjamentul unei case, pentru noua familie, reprezentaseră o serioasă micşorare a resurselor lui Iosif. ,,Astfel încât, acest cuplu iudeu şi-a părăsit umilul său domiciliu pentru a pleca spre Betleem.

Informaţiile de bază pe care le avem din capitolul 2 de la Luca arată că a existat un recensământ. Se spune că fiecare trebuie să meargă în cetatea lui de origine pentru a se declara. Printr-un astfel de recensământ se stabilea o bază de date pentru impozitarea populaţiei şi a terenurilor. Scopul era de a înregistra averi pentru a plăti impozite şi taxe şi realizarea unor restructurări fiscale. Trebuie ştiut că în acea perioadă copiii de la 12 sau 14 ani plăteau statului roman o taxă. O altă informaţie preţioasă este că el a fost realizat de când Quirinius ocârmuia Siria, în cadrul căreia era inclusă şi Iudeea“, a spus directorul Institutului de Arheologie Iaşi. Profesorul Alexander Rubel a spus că în cercetarea istorică din secolul al XIX-lea a fost respinsă ipoteza ca Iosif şi Fecioara Maria să fi participat la un recensământ roman şi, mai mult, la îndatorirea de a părăsi oraşul Nazaret unde locuiau, pentru a merge la Betleem. Istoricii puneau acest episod pe seama unei legende prin care se încerca să se facă o legătură între Iisus Hristos şi „oraşul“ lui David, regele iudeilor. Însă profesorul a arătat că, în lumina descoperirilor din secolul trecut, cele consemnate în Biblie sunt veridice. În anul 1961 au fost descoperite mai multe documente administrative din secolul al II-lea, aparţinând unei evreice pe nume Babatha. Din aceste documente aflăm că Babatha era căsătorită cu un evreu pe nume Iuda, fiul lui Eleazar Kethushyon. Relaţiile dintre ei aveau şi o natură economică care trebuia stabilită de statul roman. În anul 127, Iuda a mers împreună cu Babatha în localitatea Rabbath Moab pentru a-şi declara proprietăţile din Mahoza guvernatorului roman al Arabiei. Această declaraţie se făcea în contextul unui recensământ local. Edificatoare este similitudinea dintre cazul lui Iosif şi Mariei şi cel al lui Iuda şi Babatha. Pentru a nu pierde terenurile din Mahoza, familia lui Babatha a fost nevoiţă să facă o călătorie de 40 km pentru a le declara la Rabbath. Probabil acelaşi lucru l-au făcut şi Iosif şi Maria. Pentru a-şi declara eventualele posesiuni de la Betleem, Iosif şi Maria au fost nevoiţi să facă drumul de la Nazaret spre „oraşul“ lui David, chiar dacă Maria era în apropierea sorocului Naşterii Fiului lui Dumnezeu. Această informaţie vine să corecteze o ipoteză mai veche a istoricilor şi să arate că relatările Evangheliştilor se bazează pe informaţii istorice corecte. Înscrierea din Faptele Apostolilor 5:37, a fost marcată și de insurecţia condusă de Iuda din Galilea.  În acel an Iudea era încorporată în sistemul de provincii romane, şi s-a ţinut un recensământ, pentru a se stabili cantitatea de tribut pe care îl avea de plătit noua provincie vistieriei imperiale.

Recensâmântul s-a făcut sub conducerea lui P. Sulpicius Quirinius, care în timpul acela avea funcţia de legat imperial al Siriei. Ideea ca Israelul să plătească tribut unei supraputeri păgâne a fost considerată intolerabilă de Iuda şi de către gruparea zeloţilor a căror formare datează din acea perioadă. În anii ai lui Irod, Cezar August l-a tratat ca pe un supus; toată Iudea a trebuit să depună un jurământ de loialitate lui Cezar August precum şi lui Irod (Josephus). Compară recensământul impus în anul 36 d.H. în regatul lui Arhelau (Tacit). Există dovezi cu privire la activităţi de recensământ în diverse părţi ale Imperiului Roman între anii 11 şi 8 î.H.; cea referitoare la un recensământ din Egipt din 10-9 î.H. (primul dintr-o serie în care aveau loc din 14 în 14 ani) este deosebit de convingătoare. Obiceiul descris în Luca 2:3 (evident, ca fiind ceva familiar) este atestat în Egipt, în anul 104 d.r.

În ceea ce priveşte relaţia dintre Quirinius şi acest recensământ timpuriu. Quirinius era Guvernator roman al Siriei, în momentul "înregistrării" comandate de Cezar Augustus, care a dus la nașterea lui Iisus în Betleem (Lu 2: 1, 2 ) Numele său complet a fost Publius Sulpicius Quirinius. În Chronicographus Anni CCCLIIII, o listă a consulilor romani, numele lui Quirinius apare în 12 î.Hr., alături de cel al lui Messala.(Chronica Minora) Istoricul roman Tacitus povestește pe scurt istoria lui Quirinius, spunând: "El s-a nascut în Lanuvium; dar ca un soldat și un slujitor activ, el a câștigat un consulatul sub Augustusul divin și, mai târziu, prin capturarea fortărelor omonadensiene dincolo de granița cu Cilicia, a câștigat insignele triumfului, a fost consilier al lui Gaius Caesar în timpul comandamentului său în Armenia." (Annals, III, XLVIII) Moartea sa a avut loc în 21 d.H. Nu este menționat de Tacitus relația lui Quirinius cu Siria. Istoricul evreu Josephus relaționează misiunea lui Quirinius din Siria ca guvernator în legătură cu atribuirea simultană a lui Coponius ca domnitorul roman al Iudeii. El afirmă: "Quirinius, un senator roman care a trecut prin toate magistraturile până la consul și un om care a fost extrem de distins în alte privințe, a sosit în Siria, trimis de Caesar ca guvernator al națiunii și pentru a face o evaluare a lor pentru a plati taxe. Coponus, un om de rang și remaecabil calareț, a fost trimis impreuna cu el pentru a domni peste evrei cu autoritate deplina. "Josephus continua sa relateze faptul ca Quirinius a venit in Iudea unde și-a extins autoritatea si a ordonat o impozitare acolo. Acest lucru a adus multă resentimente și o încercare nereușită de revoltă, condusă de "Iuda, a Gaulanită. "( Antichitățile evreiești, XVIII, 1, 2, 3, 4) Este evident revolta menționată de Luca la Fapte 5:37. Conform afirmației lui Iosif, a avut loc în "cel de-al treizeci și șaptelea an după înfrângerea lui Anthony de la Cezar la Actium" ( Antichitățile evreiești, XVIII, 26). De mult timp se cunoștea că aceasta a fost singura guvernare a Siriei de către Quirinius, pentru care istoria seculară a furnizat confirmarea. Cu toate acestea, în anul 1764, în Roma a fost găsită o inscripție cunoscută sub numele de Lapis Tiburtinus, care, deși nu a dat numele, conține informații pe care majoritatea savanților le-ar putea recunoaște doar lui Quirinius.( Corpus Inscriptionum Latinarum) Ea conține afirmația că atunci când a plecat în Siria a devenit guvernator (sau legat) pentru a doua oară.  Pe baza inscripțiilor găsite în Antiohia care conțin numele lui Quirinius, mulți istorici recunosc că, Quirinius era, de asemenea, guvernator al Siriei în perioada acestui recensâmânt. Există însă o incertitudine din partea lor, cu privire la locul în care Quirinius se încadrează printre guvernatorii romani din Siria. Josephus îl numește pe Quintilius Varus ca guvernator al Siriei în timpul și ulterior morții lui Irod cel Mare.( Antichitati evreiești, XVII, 89; XVII, 221 ) Tacitus se referă, de asemenea, la Varus ca guvernator în momentul morții lui Irod. (Istorii, V, IX) Josephus afirmă că predecesorul lui Varus a fost Saturninus (C. Sentius Saturninus). Mulți cercetători, având în vedere dovezile unei guvernări anterioare de către Quirinius, sugerează anii 3-2 î.H. pentru guvernarea sa. În timp ce aceste date s-ar armoniza în mod satisfăcător cu înregistrarea biblică, baza pe care acești savanți le selectează este în eroare.

Asta este faptul că ei numesc Quirinius ca guvernator în acei ani, deoarece își pun locul după cel al lui Varus și, prin urmare, după moartea lui Irod cel Mare, pentru care folosesc data populară, dar eronată din 4 î.H. Data morții sale. (Pentru același motiv, adică folosirea datei nedeclarate la 4 î.H. pentru moartea lui Irod, ele dau guvernării lui Varus între 6 și 4 î.H., însă lungimea domniei sale este conjectural, pentru că Josephus nu specifică data începutului său sau a sfârșitului său.) Cele mai bune dovezi indică spre 2 î.H pentru nașterea lui Isus. Prin urmare, guvernarea lui Quirinius trebuie să fi inclus în acest an sau o parte a acestuia. Mulți cercetători, având în vedere dovezile unei guvernări anterioare de către Quirinius, sugerează anii 3-2 î.H. pentru guvernarea sa. În timp ce aceste date s-ar armoniza în mod satisfăcător cu înregistrarea biblică, baza pe care acești savanți le selectează este în eroare.

Asta este faptul că ei numesc Quirinius ca guvernator în acei ani, deoarece își pun locul după cel al lui Varus și, prin urmare, după moartea lui Irod cel Mare, pentru care folosesc data populară, dar eronată din 4 î.H.; [Data morții sale]. (Pentru același motiv, adică folosirea datei nedeclarate la 4 î.H. pentru moartea lui Irod, ele dau guvernării lui Varus între 6 și 4 î.H., însă lungimea domniei sale este conjectural, pentru că Josephus nu specifică data începutului său sau a sfârșitului său.) Cele mai bune dovezi indică spre 2 î.H pentru nașterea lui Isus. Prin urmare, guvernarea lui Quirinius trebuie să fi inclus în acest an sau o parte a acestuia.

Numărarea anilor de la naşterea lui Hristos, sau înfiinţarea erei noastre creştine, s-a făcut în sec. VI d. H., de către  Dionisie Exiguus, un călugăr originar din Scythia Minor (Dobrogea de azi) şi trăitor la Roma începând cu anul 500 d.H. Ca membru al Curiei Vaticanului, el a primit sarcina „să conceapă o metodă pentru a determina data Paştilor, după Regula alexandrină, aşa cum s-a reglementat de Sinodul de la Niceea.”  În anul 525 Dionisie a introdus în tabelul său de Paşti numărarea anilor de la Naşterea lui Iisus Hristos, eliminând atunci obiceiul de a număra anii de la începutul domniei împăratului Diocleţian, persecutor al creştinilor. Dionisie arăta că a început numărarea anilor „de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca să ne fie mai cunoscut începutul nădejdii, iar pricina mântuirii omeneşti ( adică Patimile Mântuitorului nostru ) să lumineze cu mai multă strălucire.”  Acest sistem cronologic a fost adoptat în Italia încă din timpul lui Dionisie, apoi mai târziu în Franţa şi treptat în toată lumea. Era creştină sau Anno Domini devine dominantă în Europa Apuseană după ce Beda Venerabilul a folosit-o în Istoria Eclesiastică a Poporului Englez, 731 d.H Cercetătorii de mai târziu au constatat că Dionisie a calculat cu o eroare de 4-5 ani, sau chiar 6-7 ani,  anul în care S-a născut Hristos.  Cei care susţin că eroarea este de cel puţin 6 ani argumentează că el a uitat să pună anul zero pe axa timpului între anul 1  d. H  şi  anul  1  î. d. H.,  şi de asemenea nu a luat în seamă o perioadă de patru ani în care împăratul August a domnit cu numele de Octavian. Dionisie a pus Naşterea Domnului în anul 753 de la întemeierea Romei ( ab Urbe condita ) - atunci când s-a arătat steaua Betleemului  după care au fost călăuziţi magii din Răsărit, ajungând astfel la Ierusalim şi întrebând despre regele iudeilor care s-a născut atunci.

Iosif și Maria merg la recensământ în Betleem.

Călătoria spre Betleem. Iosif şi Maria nu erau singurii care porniseră la drum.

Cezar August dăduse poruncă să se facă un recensământ în ţară. Prin urmare, toţi oamenii trebuiau să meargă în oraşul sau în satul natal pentru a se înregistra. Drumnurile au început să fie înțesate de oameni care mergeau la locul natal să se înregistreze.

Ce a făcut Iosif? Relatarea biblică spune: „Iosif a urcat şi el din Galileea, din oraşul Nazaret, în Iudeea, în oraşul lui David, numit Betleem, pentru că era din casa şi din familia lui David“

Faptul că Cezar August a dat această poruncă tocmai atunci nu a fost o simplă coincidenţă. O profeţie consemnată în Biblie cu aproximativ 700 de ani mai înainte spunea că Mesia urma să se  nască în Betleem.

Un oraş numit Betleem se afla la doar 11 kilometri de Nazaret. Totuşi, profeţia arăta că Mesia urma să se nască în Betleem Efrata.  Pentru a ajunge din Nazaret în acel orăşel, călătorii parcurgeau aproximativ 130 de kilometri printr-un ţinut deluros trecând prin Samaria. În acest Betleem trebuia să ajungă Iosif, întrucât era casa strămoşească a familiei regelui David, familie din care descindeau atât el, cât şi Maria.

Avea Maria să-l susţină pe Iosif în decizia lui de a se supune poruncii cezarului? Să ne gândim cât de dificilă ar fi fost o asemenea călătorie pentru ea. După cât se pare, era într-o perioadă a anului, când sezonul secetos era pe sfârşite şi puteau cădea ploi uşoare.

În plus, Biblia spune că Iosif „a urcat . . . din Galileea“, exprimare cât se poate de potrivită, întrucât Betleemul era situat la o altitudine de peste 760 de metri. Astfel, această călătorie de câteva zile se încheia cu un urcuş istovitor. De asemenea, drumul avea să dureze probabil mai mult decât în mod obişnuit. Fiind însărcinată, Maria trebuia să facă mai multe popasuri pentru a se odihni. Orice tânără în starea ei şi-ar fi dorit să fie cât mai aproape de casă, unde familia şi prietenii ar fi fost gata s-o ajute când începeau durerile naşterii. Fără îndoială că Maria avea nevoie de mult curaj ca să pornească la drum.

Cu toate acestea, Luca scrie că Iosif s-a dus „să se înregistreze cu Maria“. El mai precizează că Maria „îi fusese deja dată în căsătorie. Acest lucru trebuie să fi influenţat mult deciziile Mariei. Ea îl considera pe Iosif capul ei. De aceea, şi-a privit cu seriozitate rolul stabilit de Dumnezeu, acela de ajutor, susţinând deciziile soţului.  Astfel, Maria a fost supusă, chiar dacă această călătorie putea fi pentru ea o încercare a credinţei.Ce ar mai fi putut s-o motiveze pe Maria să se supună? Cunoştea ea profeţia potrivit căreia Mesia urma să se nască în Betleem?

Biblia nu specifică acest lucru, însă nu este exclus, întrucât profeţia le era bine cunoscută conducătorilor religioşi şi chiar oamenilor în general. Iar Maria, crescuta la templu, cunoştea temeinic Scripturile. Dar, indiferent că decizia ei de a face această călătorie a avut la bază dorinţa de a da ascultare soţului ei, de a se supune poruncii cezarului sau de a împlini profeţia — ori o combinaţie a acestor factori — Maria  rămâne un exemplu remarcabil.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari”. (I Corinteni 1:27). În zilele acelea, nu se afla nici unul mai puternic, după socoteala lumească, decât Cezar August, şi nici unul mai slab, mai sărac ori mai puţin cunoscut decât păstorii din micuţul şi necunoscutul Betleem. Domnul Iisus S-a născut printre aceştia slabi, săraci şi necunoscuţi după părerea oamenilor; aceasta li s-a arătat mai întâi lor şi ei au fost primii care au lăudat slava Lui. Puternicul Cezar August a murit în slăbiciune omenească, rămânând până la moartea lui în umbrele necunoscutului şi ale amăgirii de sine.

Pe de altă parte, nici un popor din lume nu s-a socotit mai înţelept decât acela condus de împăratul Irod. Iudeii au nesocotit alte popoare, considerându-le josnice şi mai proaste decât ei. Ocârmuitorii şi cărturarii iudei socoteau că numai ei singuri cunoşteau adevărul şi că ei singuri ţineau cheile cerului.

Dar când cerul s-a deschis larg şi când Domnul Hristos a venit ca să-i ridice pe oameni la cer, ei au orbit şi nu au văzut nimic, în timp ce aceia care erau nesocotiţi de ei, nefiind iudei, au intrat cu Hristos prin porţile deschise ale cerului. Şi astfel avem acest întâmplare de negrăit, când Irod, auzind despre Împăratul împăraţilor cel nou-născut, s-a grăbit să-L omoare, şi mai marii săi sfătuitori învăţaţi şi cărturarii cei mândri ai Ierusalimului nu au socotit că trebuie să facă o călătorie de două-patru ceasuri până la Betleem ca să-L vadă pe El, care fusese aşteptat vreme de patruzeci de neamuri de la Avraam, în timp ce craii de la răsărit, dintr-o ţară a păgânismului întunecat, călătoriseră luni de zile pentru a aduce slavă Împăratului Hristos – şi astfel să împlinească proorocirea marelui Isaia: „Căutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau. Şi am zis: „Iată-Mă, iată-Mă aici, la un neam care nu chema numele Meu! Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele sale”. (Isaia 65:1-2). Amin (postat pe fb de ioan monahul)