Mântuirea constă în sfințirea omului prin Duhul Sfant
In afara sfintilor nu exista invatatori si pedagogi adevarati, nici o cultura adevarata fara sfintenie. Numai sfantul este adevaratul pedagog si invatator; numai sfintenia este adevarata lumina. Cultura adevarata, luminarea adevarata, nu sunt nimic altceva decat iradierea sfinteniei. Numai sfintii sunt cu adevarat luminati. Sfintenia traieste si respira prin lumina, iradiaza si actioneaza in lumina. Sfintind, sfintenia in acelasi timp lumineaza si invata. Exista o anume identitate intre sfintenie si luminare. In realitate, cultura inseamna luminare, luminare prin sfintenia in Duhul Sfant, Care este purtatorul si creatorul sfinteniei si al luminii si al cunostintei. Si, intrucat sunt sfintiti si luminati de Duhul Sfant, sfintii sunt si adevarati invatatori si pedagogi.
Sfintenia este unire dupa har cu Dumnezeu, adica unire cu Logosul cel vesnic, cu sensul vietii si al existentei; tocmai in aceasta consta plinatatea si desavarsirea personalitatii si existentei omenesti.
O astfel de sfintenie harismatica este sufletul culturii. Fiindca, daca cultura nu ne descopera sensul cel vesnic al vietii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine sa fii tigru in mijlocul junglei sau leu in pustie decat un om lipsit de cultura sfinteniei.
Cultura fara sfintenie, “luminarea” fara sfintirea in Duhul Sfant, acestea le-a inventat Europa in idolatria ei umanista. N-are importanta daca aceasta idololatrie se manifesta in cultul papei sau in cultul Bibliei, in cultul mecanicii, sau in cultul modei. Adevarata cultura, ortodoxa si evanghelica, lumineaza pe om cu lumina dumnezeiasca si-l conduce (“lumineaza”) spre tot ceea ce este nemuritor si vesnic, dumnezeiesc si sfant. Ea alunga tot pacatul si biruie orice moarte si, de aceea, ea il curateste pe om, il sfinteste, il face nemuritor, vesnic, nestricacios.
Da, numai sfantul este adevaratul invatator si pedagog, numai “sfantul” este adevaratul “luminator” si numai “sfintenia” este adevarata “luminare”. Acesta este adevarul evanghelic pe care l-a descoperit Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos si pe care l-a pastrat Ortodoxia. Ascultati poporul nostru ortodox, patrundeti in sanctuarul sufletului sau. Nu vedeti ca el a identificat notiunea de cultura cu notiunea de sfintenie, notiunea de “invatator” (“luminator”) cu notiunea de “sfant”? Toate acestea poporul nostru ortodox le-a personificat in persoana sfintilor si, indeosebi, in persoana Sfantului Sava, cel dintai si cel mai mare sfant, luminator si invatator al lui. Aceasta constiinta a poporului nostru ortodox este in acelasi timp si conceptia si criteriul lui cu privire la cultura. De aceea, el nu recunoaste cultura sau “luminarea” fara “sfintenie” si nu primeste ca invatator pe cel ce nu are sfintenie. Nu cumva aceasta este ratiunea rezervei lui si a neincrederii lui fata de “luminatorii” moderni?
De la invatatorii si pedagogii lui, poporul nostru cere in primul rand sfintenia. Acolo unde nu o gaseste, el stie ca nu exista cultura. Constiinta si conceptia aceasta a culturii ca sfintenie, ca luminare de la lumina lui Hristos, a devenit cu timpul conceptia poporului nostru ortodox. El nu vrea o cultura europeana epidermica, mecanica, o luminare exterioara, ci vrea cultura Sfintilor Parinti si invatatori ai Bisericii, cultura Sfantului Sava, care este in intregime evanghelica, in intregime crestina, este a lui Hristos. Fara Dumnezeul-om Hristos, Ratsko ar fi ramas pentru totdeauna Ratsko si n-ar fi devenit niciodata Sfantul Sava, adica Sfantul Luminator al Sarbilor. Ca si toti ceilalti sfinti, Sfantul Sava si-a cladit sfanta sa personalitate pe temelia ascetismului: “Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu” (Psalm 26,1).
Mantuirea omului de pacat, rau si moarte prin Hristos constituie adevarata cultura si luminare a omului. Cultul plin de evlavie si respectul fata de Sfantul Sava si fata de toti sfintii marturiseste ca pentru poporul nostru omul nu poate fi un invatator, daca nu este sfant. Intreaga noastra istorie dovedeste lamurit ca numai sfintii au fost adevarati invatatori si “luminatori” si numai pe ei ii recunoaste poporul nostru. In timp ce pe noi, contemporanii lui, clerici si laici, a si inceput sa nu ne mai recunoasca drept adevaratii conducatori si invatatori. Nu cumva aceasta se datoreaza noua insine, care am tradat si am parasit conceptia evanghelica, ortodoxa a poporului nostru cu privire la cultura, ca lupta pentru sfintenie, pierzandu-ne in labirintul facultatilor si universitatilor scolastico-protestante?
Separata de sfintenie, opusa Evangheliei, cultura devine o tragica sfortare zadarnica. Lucrul maxim pe care poate sa-l realizeze pentru om o cultura superficiala, epidermica, este acela de a-l schimba intr-o fiara cu chip de om, instruita, dar salbatica… In vreme ce din adancul sufletului poporului nostru ortodox se ridica glasul: fara sfintenie nu exista cultura si educatie; fara sfinti nu exista pedagogi si invatatori. Nu este aceasta Evanghelia? Nu este aceasta Ortodoxia? Si daca nu sunt aceasta, atunci la ce mai avem nevoie de ele?
Veniti sa silabisim in rugaciune Evanghelia Ortodoxiei si Ortodoxia Evangheliei. Domnul nostru Iisus Hristos este sfintirea noastra si luminarea noastra, lumina noastra si cultura noastra (vezi I Corinteni 1,30; Ioan 8,12). El a parcurs toata calea vietii omenesti si a facut cu putinta intreaga lucrare a sfintirii si luminarii omului prin adevarul vesnic si viata vesnica. Daca esti nedumerit inaintea unui lucru oarecare sau nu stii ce trebuie sa faci, indreapta-ti privirea catre Domnul Iisus si intreaba-te in sinea ta: ar fi facut El lucrul acesta? Si, daca El l-ar fi facut, fa-l si tu, pentru ca lucrul acela va fi sfant si va sfinti si va lumina. Daca insa Acela nu l-ar fi facut, nu-l fa nici tu, pentru ca va fi ceva necuvios si va duce la intuneric si la moarte.
In conditiile acestei vieti omul dobandeste sfintenia traind sfanta dreptate a lui Hristos ca si continut al personalitatii lui (vezi Romani 6,19). Sufletul sau se sfinteste si se lumineaza atunci cand se exercita pe sine si trupul sau in ganduri sfinte, in simtiri sfinte, in sfinte dorinte, in fapte sfinte. Si roada acestora este “viata vesnica” (Romani 6,19-22). Inrobirea trupului, a sufletului si a simturilor fata de pacat, duce la moartea din care nu exista inviere (Romani 6,19.21-22). Din robia pacatului omul se elibereaza prin Hristos, daca prin nevointele in har ale credintei si ale dragostei, ale rugaciunii si postului, ale smereniei si blandetii, ale rabdarii si iertarii, se schimba pe sine, ziua si noaptea, dintr-un pacatos in om fara de pacat, dintr-o fiinta marginita intr-una vesnica.
Sfintenia este starea normala a sufletului nostru dupa chipul lui Dumnezeu; de aceea, sfintenia noastra este voita de Dumnezeu: “Caci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfintirea noastra” (I Tesaloniceni 4,3). Aceasta o vrea Dumnezeu de la noi, aceasta o cere si in ea consta toata voia Lui fata de noi. Iar noi savarsim voia Lui numai daca facem ceea ce este sfant, ceea ce se sfinteste si lumineaza. Numai atunci ne sfintim si ne luminam. Lucrul acesta este cu putinta sa-l izbutim, daca ne mentinem intotdeauna intr-o dispozitie sfanta prin exercitarea in har a virtutilor-nevointelor evanghelice; daca indrumam pe calea sfintirii si luminii evanghelice toate gandurile noastre, toate simtamintele si faptele noastre (vezi I Tesaloniceni 4,1-6).
Intreaga Evanghelie se rezuma intr-o singura porunca a lui Dumnezeu catre noi toti: “Fiti sfinti, cum sfant sunt si Eu“ (I Petru 1,16). In negraita Sa condescendenta, Dumnezeul iubirii ii face pe oameni egali cu El: pentru Dumnezeu si pentru oameni sunt valabile aceeasi Evanghelie, acelasi har, acelasi adevar, aceeasi dreptate, aceeasi viata, aceeasi bunatate: “Caci Cel ce sfinteste si cei ce se sfintesc dintr-unul sunt toti” (Evrei 2,11). De aceea calea crestinilor este “calea sfintilor” (Evrei 8,8). Apostolul sfatuieste pe crestini: “Dupa Sfantul care v-a chemat pe voi – adica dupa Hristos -asa si voi fiti sfinti in toata petrecerea voastra“ ( I Petru 1,15). Porunca nou-testamentara este, de asemenea: “Umblati vrednic de Dumnezeu” (I Tesaloniceni 2,12; vezi si Coloseni 1,10; Filip 1,27). Evanghelia nu este altceva decat o chemare a oamenilor de catre Dumnezeu la sfintire, la sfintenie (I Tesaloniceni 4,7). A urmari sfintenia impreuna cu toti (vezi Evrei 12,14) constituie regula tuturor raporturilor noastre reciproce. Fara de ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (tot acolo). Domnul este sfant, de aceea numai sfintii, numai cei sfintiti si luminati pot sa-L vada adica cei ce-si insusesc Adevarul vesnic cu toata fiinta lor (vezi Ioan 17,17).
Cand se cauta adevarul vesnic este cu totul gresita intrebarea: ce este Adevarul? Intrebarea trebuie sa sune astfel: Cine este Adevarul? Pentru ca adevarul poate fi numai o persoana si, desigur, o Persoana Dumnezeiasca, iar nu un lucru: numai Dumnezeu Creatorul, iar nu o creatura. Dumnezeul-om raspunde: “Eu sunt Adevarul” (Ioan 14,6), dar numai celui care, din toata inima, din tot sufletul, din toata fiinta lui, in rugaciuni si lacrimi, in post si priveghere, in suspine si zbucium sufletesc, intreaba: cine este Adevarul?
Numai cei sfintiti de Adevarul vesnic sunt adevaratii luminati, pentru ca Adevarul a venit prin Iisus Hristos (Ioan 1,17). Fara El si in afara Lui nu exista si nici nu poate exista Adevar. Vreti o schema a acestui lucru? Iata-o: Hristos = Adevar = Sfintenie = Luminare. Adevarul creeaza in suflet o dispozitie sfanta iar din sufletul sfant izvorasc continuu ganduri sfinte, dorinte sfinte, simtaminte sfinte, fapte sfinte. Pentru aceasta crestinii se numesc sfintiti (Faptele Apostolilor 20,32; 26,18; I Corinteni 1,2). Nu crezi poate aceasta, pentru ca te apasa pacatele, te strivesc patimile, dar asculta cuvantul Evangheliei celei vesnice: “Toata faptura lui Dumnezeu… se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Timotei 4,5).Toata faptura: si tu si eu, cu o singura conditie: sa punem in practica cuvantul lui Dumnezeu, Evanghelia, si sa ne rugam. Da, rugaciunea sfinteste si lumineaza. Daca nu o ai, esti departe de sfintenie, de luminare si, in consecinta, si de adevarata cultura. Esti, oare, faptura a lui Dumnezeu daca nu te sfintesti pe tine insuti prin Evanghelie si prin rugaciune? Numai diavolul nu se poate sfinti prin ele, deoarece datorita urii lui fata de Dumnezeu a devenit atat de rau, incat din cauza relei lui vointe a incetat de a mai fi faptura lui Dumnezeu; poate ca a uitat chiar ca a fost vreodata.
Mantuirea consta in sfintirea omului prin Duhul Sfant. Aceasta este o nevointa dificila si indelungata pentru sfintirea harismatica, castigata prin lucrarea poruncilor evanghelice; o osteneala personala, launtrica si neincetata. La aceasta ne cheama Dumnezeu prin Evanghelia Lui (II Tesaloniceni 2,12). Scopul vietii omului pe pamant este dobandirea Duhului Sfant, dupa cum marturiseste si invata insuflat de Dumnezeu Sfantul Serafim din Sarov. Pentru aceasta Duhul Sfant se numeste Duhul sfinteniei, Duhul sfintirii (Romani 1,4).
Sfintirea se manifesta ca luminare a omului de catre Duhul Sfant. De aceea, ziua Cincizecimii, ziua Duhului Sfant, este ziua luminarii de adevar, de sfintenie, in foc. In Duhul Sfant sfintenia si lumina sunt unul si acelasi lucru; e ceea ce se intampla si la Apostolii cei purtatori de Duh si la Sfintii Parinti. De aceea, sfintii purtatori de Duh sunt unicii luminatori si invatatori. Prin sfintenia lor ei alunga pacatul din adancul sufletului si trupului omenesc, iar prin lumina lumineaza calea fiecarui om pentru a putea strabate valea mortii spre linistea nemuririi. Pentru cel purtator de Duh toate sunt luminoase si clare: viata si moartea, bucuria si durerea, sensul omului si al lumii; pentru ca el vede prin Duhul Sfant ratiunea si sensul a toate, ca si Sfintii Apostoli in ziua Cincizecimii. Botezul “in Duhul Sfant si in foc” (Marcu 1,8; Luca 3,16) este in acelasi timp si sfintenie si luminare. Din acest motiv, Botezul Domnului se numeste Luminare. Nascuti pentru Duhul Sfant, prin sfintire si luminare, crestinii sunt si raman crestini numai in Duh Sfant, de aceea se si numesc sfinti.
In Botez si in Mirungere, omul primeste de la Duhul Sfant plamada sfinteniei cu care va trebui sa-si plamadeasca tot sufletul si trupul lui prin exercitarea virtutilor evanghelice. Prin intrupare, trupul divino-uman al lui Hristos a devenit literalmente al nostru, dar in mod trans-subiectiv, in timp ce prin Sfanta Euharistie acesta devine al nostru, real si personal in mod obiectiv. Pentru ca in Sfanta Euharistie se gaseste plinatatea si desavarsirea sfinteniei si a luminarii. Dincolo de ea (adica de Sfanta Euharistie) natura omeneasca nu mai poate inainta, in ce priveste intimitatea, unirea ei cu Dumnezeu, pentru ca nu mai are unde sa inainteze (vezi Evrei 10,10-14; I Corinteni 10,16-17).
Sfinţenia reprezintă treapta în care omul ajunge la starea taborică, adică a unirii cu Logosul Cel veşnic, cu sensul vieţii şi al existenţei, tocmai in aceasta constă plinătatea şi desăvârşirea personalităţii şi existenţei omeneşti. Sfântul este idealul de viaţă creştin, iar după alţi autori este geniul creştin, care print-o extraordinară depăşire a tuturor ispitelor, păcatelor şi tumultului interior egoist ajunge la puritate morală.
Sfinţii sunt oameni care trăind în condiţii normale ale vieţii se extrag acestora. Ei de fapt sunt oamenii ca noi care au luat în serios chemarea lui Dumnezeu. Ei au conlucrat cu harul Duhului Sfânt. ,,Cea mai minunată frumuseţe este este frumuseţea sufletească a sufletului împodobit cu Duhul Sfânt’’. Cum vede un sfânt lumea? Rugăciunile sfinţilor arată cel mai bine viziunea lor, felul vederii lor duhovniceşti cu privire la lumea în care trăim. Rugăciunile sfinţilor ne arată o lume plină de lumină, lucrarea şi căldura iubirii Sfintei Treimi! „Treime mai presus de fire, preabună, preadumnezeiască, atotputernică, a toate văzătoare, nevăzută, nepătrunsă, făcătoarea fiinţelor celor înţelegătoare şi a firilor celor cuvântătoare.
Sfinţenia reprezintă aşezarea rădăcinilor sufletului în cer. Este o dorire fiinţială şi ontologică a sufletului omului. Nevoia de infinit manifestă nu are satisfacţie în ţinutul celor pământeşti, trupeşti sau materiale.
Frumuseţea apare în sfinţenie în mod natural nu numai ca valoare morală, ci şi estetică. Atunci când sufletul ajunge să domine trupul liniile dizarmonice ale trupului sunt anihilate şi chiar infirmitatea poate deveni frumuseţe. Unii artişti afirmă că numai integritatea fizică se identifică cu frumuseţea fizică, însă artiştii creştini remarcă împlinirea frumuseţii fizice prin cea spirituală. Având imprimată în el lucrarea specială a sufletului cu toată complexitatea activitătilor raţionale şi formelor de sensibilitate trupul omenesc e o raţionalitate palpabilă specială.
Chipul sfântului se tranfigurează, iar în icoană apare împodobit de aureolă. Capătă asprimea mustrării şi totodată blândeţea mângâierii. Minunându-se de aceasta psalmistul cântă: ,,Să stiţi că minunat a facut Domnul pe cel cuvios al său’’(Psalmul 4,3). Şi iarăşi ,,Micşoratu-l-ai pe el cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el (Psalmul 8,5). Sfântul se întoarce la chipul îngerului. Sfinţenia este atributul unei relaţii personale. Omul care o dobândeşte o face într-un mod particular, specific sieşi. Spre exemplu unii sfinţii s-au desăvârşit prin rostirea permanentă a unei rugăciuni dragi lor. De aceea sfinţenia nu anulează personalitatea, ci o pune şi mai mult în valoare.
Chipul lui Hristos este o imagine etalon a sfinţeniei. Este faţa omenească a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt pogorât asupra lui ne arată frumuseţea absolută divino-umană. Această realitate dunnezeiască produce o infinită smerenie în om. De fapt sfinţenia omului în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu este smerenie. Apare sfiala şi teama. Este imposibil a descrie sau a defini sfinţenia pentru că aceasta vine din afara lumii. Fumuseţea şi fericirea radiază din sfinţenie. Aşadar sfinţenia este sursa frumuseţii, dacă nu cumva singura veritabilă.(postat pe fb de ioan monahul)