Mânăstirea Râmeț - din Apuseni
Mânastirea Râmeț, Apuseni, cunoscuta încă din anul 1215, este printre multe locasuri vechi de cult din Ardeal, așa că documentele austriece nu mai inceteaza sa se planga de acesti calugari care treceau granita de la sudul si rasaritul Carpatilor la nordul lor. De aceea, la ordinul curtii imperiale din Viena, generalul Bucov darama cu tunurile schiturile din sudul si rasaritul Transilvaniei.
Forma de vietuire calugareasca in mici schituri, potrivite unei practicari a rugaciunii lui Iisus intr-un cadru de liniste, era, pana in secolul al XVIII-lea, extinsa si in Transilvania, mai ales in sudul ei si in partile Bistritei, la poalele Carpatilor, de unde se facea usor comunicarea cu schiturile din sudul si rasaritul Carpatilor.
Intre Brasov si Sibiu existau in secolul al XVIII-lea vreo 120 de astfel de mici schituri. Aceste schituri si legaturile sihastrilor din ele cu sihastrii din schiturile din sudul si rasaritul Carpatilor a fost cea mai mare piedica in calea latirii uniatismului in Transilvania dupa 1700, de aceia asupra lor s-a pornit o campanie de distrugere, fiindcă credința ortodoxa mentinea treaza conștiința româniei mari în cele trei provincii, fiindca biserica și poporul roman traiesc și cresc împreună.
Existenta unui monahism romanesc in perioda anterioara celei de a doua jumatati a sec. al XIV-lea, cu unele ecouri ale vietii calugaresti din Peninsula Balcanica, din centre de seama, precum cel din Chalcidica (Athos), sau de mai aproape, precum cele de la Paroria si Kelifarevo ..., poate fi banuita ca temei, in unele modeste schituri de lemn sau chiar de piatra, a caror amintire ni s-a pastrat, putand aduna laolalta, pe malul Dunarii sau sub munte, in intinsele regiuni paduroase, sau cele colinare, pe calugarii care, departe de orase, isi vor fi organizat existenta dupa canoanele cinului monahal ortodox inaintea aparitiei primelor manastiri cunoscute documentar".
Existenta monahilor in Tara Romaneasca, alaturi de existenta unui cler de mir inainte de asezarea la 1359 a primului mitropolit statornic la Curtea de Arges, e atestata si in actul sinodal din Constantinopol. Carmen Laura Dumitrescu dateaza numai pictura unei biserici rupestre de langa Campulung (Dimbovita) ca fiind de pe la sfarsitul secolului al XIII-lea.
Inceputul acestor mici asezari isihaste poate fi in legatura cu influenta Scolii Sfantului Teodosie, un ucenic bulgar al lui Grigorie Sinaitul, de la Kelifarevo (la 12 km sud de Tarnovo, in munti). Este afirmata si prezenta unor romani atat in jurul lui Grigorie Sinaitul cat si era la Kelifarevo, in jurul Sfantului Teodosie, fiind deplin dovedita patrunderea spiritualitatii acestui centru la nordul Dunarii:
"Traditia culturala a Paroriei va patrunde la nordul Dunarii catiiva ani mai tarziu (dupa moartea lui Grigorie Sinaitul, intamplata la 1346), prin intermediul unui alt centru isihast, manastirea de la Kelifarevo, intemeiata de Teodosie, ucenicul lui Grigorie Sinaitul, in apropiere de Tarnovo. Vom vedea mai tarziu care a fost rolul lui in formarea literaturii slave in Tarile Romane. Dar trebuie sa spunem inca aici ca datorita ucenicilor bulgari de la Paroria, cu Teodosie in frunte, datorita mai ales focarului de spiritualitate isihasta aprins la Kelifarevo, opera lui Grigorie Sinaitul a fost tradusa in bulgara si raspandita apoi in nordul Dunarii".
Se mentioneaza in Viata Sfantului Teodosie, scrisa de patriarhul Calist al Constantinopolului: "Indata ce s-a asezat in locul muntos, numit vulgar Kelifarevo, vestea a zburat peste tot, mai repede ca pasarea, nu numai la poporul bulgar; Ci si la sarbi, unguri (cred ca e vorba de romanii ardeleni, aflati in Ungaria, n.n.) si romani, si chiar si la cei ce traiesc in jurul Mesimbriei". Mentionand acest loc, Emil Turdeanu zice: "Popularitatea de care se bucura printre romani are ceva sansa de a traduce realitatea”.
Spiritualitatea isihasta a venit, fara indoiala, si prin legaturile stranse ce le avea Tara Romaneasca cu manastirea Cutlumus din Sfantul Munte. Ajutoarele date de voievodul Vladislav I pentru zidirea din nou a acestei manastiri, sub staretul Hariton, au facut ca in aceasta manastire sa se aseze mai multi calugari romani tocmai in aceasta perioada in care isihasmul se afla in floare si era sprijinit de patriarhii Calist si Filotei, ucenicii sfantului Grigorie Palama, dintre care primul a trimis, la cererea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, pe Iachint de Vicina ca prim Mitropolit al Tarii Romanesti.
Acesti calugari nu s-au inchis definitiv in Athos. Ei veneau uneori acasa. Asa au venit inainte de 1370, pentru ca nu se puteau impaca cu viata de obste de acolo, fiindca in Tara Romaneasca dusesera o viata mai linistita in micile schituri din ea. Dupa ce voievodul Vladislav obtine, prin corespondenta, de la staretul Hariton al Cutlumusului, ingaduinta ca calugarii plecati din Tara Romaneasca sa duca o viata mai de sine, acesti calugari se duc din nou in Cutlumus si unul din ei, Melchisedec, ajunge chiar egumenul manastirii (intre 13701375). EI fusese in tara protopopul Mihai, deci era un om mai ridicat din punct de vedere cultural si spiritual. Un altul era ieromonahul Iacob.
La 1372, insusi staretul Hariton din Cutlumus este adus de voievoduI Vladislav ca mitropolit la Curtea de Arges, dupa moartea lui Iachint, intamplata in acelasi an. Dar, la 1376 Hariton se retrage din nou la Athos, ajungand protos al Sfantului Munte. in aceasta calitate, la 1378, el da calugarilor din Cutlumus o seama de sfaturi, care amintesc de invatatura isihasta.
Un alt impuls de viata calugareasca in duh isihast a venit in Tara Romaneasca prin Nicodim, intemeietorul manastirilor cu viata de obste. E un "consens general asupra faptului ca Nicodim a fost un adept al isihasmului .. Aceasta are corespondenta cu patriarhul Eftimie de Tarnovo, un ucenic al Sfantului Teodosie.
Nicodim cerea raspuns lui Eftimie la anumite intrebari si primea raspuns la ele. Patriarhul Eftimie era prieten si cu Antim, al treilea Mitropolit al Tarii Romanesti, grec din Constantinopol, caruia ii raspunde de asemenea la unele intrebari. Patriarhul Eftimie a dat un si mai mare avant traducerilor de scrieri duhovnicesti din greceste, fiind el insusi un autor de scrieri proprii de caracter duhovnicesc.
Scrierile lui au avut mare ecou in tarile romanesti.Viata Sfintei Paraschiva, scrisa de el, e redata de mitropolitul Varlaam in Cartea de invatatura a sa, iar din Panegiricul la Sfantul Constantin si Elena scris de Eftimie, Neagoe Basarab ia multe pasaje in Invataturile sale.
Calugari de mare infranare au existat de timpuriu si in Transilvania, din care unii fie ca se intorceau ca sihastri in locurile lor de origine din sihastriiie Moldovei, fie ca se formau intai in schiturile din Transilvania si apoi se duceau in muntii Moldovei. Se stie, apoi, ca multi din sihastrii din padurile Moldovei se recrutau din ciobanii transilvaneni care isi pasteau oile pe acolo.
In secolul al XV-lea, un mare nevoitor a fost cuviosul Ghelasie, staretul manastirii Râmeț, de la intrarea in Muntii Apuseni. E o manastire care se crede ca dateaza de pe la 1215 si e probabil ca existenta ei la cativa kilometri de Geoagiu de Sus a fost un factor hotarator pentru stabilirea unei episcopii romanesti la Geoagiu. Ghelasie a avut un mare rol in Transilvania, formand numerosi calugari, aparatori ai ortodoxiei.
În 1505 este luată sub ocrotirea Dominitorului Tarii Romanești Radu Vodă, care a primit de la regele Valdislav mosia Stremț din ținutul Râmneților. S-a mai aflat și sub protecția lui Matei Corvin și a lui Mihai Viteazul. A fost distrusă de tunuri la 20 august 1762, ca replesalie pentru răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan, este refacută în 1792, se redeschide.
Dupa traditie, este ctitoria calugarilor Ghenadie si Romulus, din anul 1214. Biserica veche are mai multe straturi de pictura: primul strat dateaza din anul 1300, iar al doilea din 1310; aceste straturi au fost identificate, dupa pigmentii din pictura, de catre pictorul C. Boambes, intre anii 1987-1988. Al treilea strat se afla pe arcada dintre naos si pronaos, cu text din anul 1377, stratul al patrulea dateaza din anul 1450, al cincilea - din anul 1600, al saselea - din 1741 si al saptelea - din anul 1809.
Manastirea a fost parasita timp de 100 de ani. La 20 august 1762, asezamantul a fost lovit de Bukow cu tunurile, manastirea fiind cel mai puternic centru ortodox din Transilvania. Refacuta in anii urmatori, manastirea a fost din nou distrusa de armata imperiala habsburgica. In 1826 asezamantul a fost transformat in biserica de mir si re-devine manastire in 1932, prin stradaniile calugarului Evloghie Ota. In 1955, asezamantul este transformat in manastire de maici, sub acoperamântulunei secții de covoare, dar in 1960 este desfiintat si devine cabana turistica.
Vedeți frica cotropitorilor, dar și a comuniștilor de biserică, prin ea neamul românesc nu poate fi răpus. Biserica este ca un stup la care se adună albinele, iar cei care sunt prigonesc știu ca acolo, în Tara Romanească și Moldova, frații lor se roaga la Htistos și pentru ei, iar neamul nu va pierii.
In anul 1968, ieromonahul Dometie Manolache si o parte dintre fostele maici care lucrau la o sectie de covoare din Aiud reusesc sa reintre in fosta manastire, transferand aici sectia de covoare. In 1982, manastirea este din nou autorizata sa functioneze. Pentru a recastiga cladirile manastirii, maicile si ieromonahul Dometie construiesc o cabana turistica in afara manastirii, pe care o predau statului.
Din 1982, a inceput zidirea bisericii noi, terminata si sfintita la 30 iunie 1992. La aceeasi data a fost canonizat Sfantul Ghelasie, fost egumen al manastirii si arhiepiscop al Transilvaniei in cea de-a doua jumatate a secolului al XIV-lea (atestat in anul 1377, de pictura bisericii vechi).
Biserica veche a fost restaurata intre anii 1987-1989. A fost renovata staretia, iar cladirile din fata bisericii noi au fost transformate in chilii. S-a construit trapeza. Manastirea are un muzeu in care se afla o colectie de carte veche, icoane pe lemn si pe sticla, obiecte etnografice din zona si obiecte de cult.
Tot la indemnul a doi sihastri a fost intemeiata in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, de Varlaam, mitropolitul Tarii Romanesti, manastirea Turnu din judetul Valcea. Acesti pustnici se numeau Misail si Daniil si pesterile lor se vad pana azi in ograda manastirii.
In muntii din preajma manastirii Cozia, pe calea de legatură cu Ardealul, se nevoiau alti sihastri care au dat numele lor acelor locuri: Piraul lui Antim, Muntele lui Teofil, sau Teofila etc. Traditia vietii sihastresti se continua la Tazlau si in secolul al XVII-lea.
Intr-un hrisov domnesc din 1617 sunt amintiti mai multi calugari sihastri din padurile seculare din jurul acestei minastiri. Se vede si din aceasta istorisire nota deosebita a spiritualitatii ortodoxe romanesti, care, pe de o parte, afirma necesitatea unei aspre nevointe de pregatire prin despatimire in vederea rugaciunii lui Iisus, pe de alta parte, recomanda o mare discretie, pentru ca nu cumva lucratorul acestei rugaciuni sa fie luat in stapanire de slava desarta care e o patima ce intineaza grav pe om.
Un alt mare sihastru roman in secolul al XIX-lea a fost Nectarie proptopsaltul. EI s-a pustnicit incepand de la anul 1845, vreme de 16 ani, intr-o coliba din apropierea locului unde s-a cladit schitul Prodromul din Athos, la locul numit Vigla. Acolo a dus o viata de post, de priveghere si de lucrare tainica a rugaciunii lui Iisus.
La anul 1862, dupa sfintirea bisericii schitului Prodromul, Cuviosul Nectarie s-a asezat in schit, unde moare in 1903. A fost, in vremea sa, cel mai vestit psalt din Sfantul Munte. Cu el s-a pustnicit si a trait apoi la Prodromul si fratele sau Atanasie.
Un alt mare lucrator al rugaciunii lui Iisus a fost ieroschimonahul Iustin, plecat pe la 1810 din manastirea Neamt la Sfantul Munte, cu ucenicii sai Patapie si Grigorie. Acolo a cumparat de la manastirea Lavra locul numit "Vigla Ianicopolei" si a zidit 40 de chilii in jurul unei bisericute ce exista de mai inainte, adunand in ele pe calugarii romani ce se nevoiau prin pesteri si prin alte manastiri. Dupa 1820, Cuviosul Iustin s-a retras intr-o pestera, petrecand in post, priveghere si in rugaciunea lui Iisus vreme de 20 de ani, pana la sfarsitul sau, in 1845.
Peste tot, constiințe lucide ale ortodoxiei si romanismului, au avut curajul, chiar cu riscul de a-si atrage antimpatii și lovituri din toate directiile, de a spune lucrurilor pe nume in ceea ce priveste Romania adevarată si despre tarele lumii în care au trăit.