Maica Domnului - Izvorul tămăduirii noastre
Ne aflăm încă în săptămâna luminată şi în această saptamână ne întâlnim cu o sărbătoare deosebită, în cinstea Maicii Domnului - Izvorul tămaduirii, când în toate bisericile va fi oficiată și slujba de sfințire a apei, slujba ce va fi săvârșită după Sfânta Liturghie. Apa este elementul cel mai important, care susţine şi menţine viaţa. Izvoarele şi fântânile care potolesc setea oamenilor, mai ales în zone pustii, au fost întotdeauna preţuite şi păstrate de către oameni. Atunci însă când un astfel de izvor avea o apă care ajuta la vindecarea trupească a unor oameni, el era cu atât mai cinstit.
Maica Domnului, are cele mai multe sărbători închinate ei, între acestea se numără şi Izvorul tămăduirii, care se bucură de mare cinstire, deoarece cade mereu Vineri în Săptămâna luminată sau pascală. Alături de Mântuitorul, care se arată în această săptămână ca izvor al vieţii şi învierii noastre, Maica Domnului apare ca ocrotitoare a vieţii noastre şi „Izvor al tămăduirilor”.
Maica Domnului este Maica Vieţii pentru că a născut pe Mântuitorul, Care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6). De aceea, mijlocirea ei în faţa Tronului Preasfintei Treimi este grabnic ajutătoare şi tămăduitoare, fapt dovedit de atâtea ori în istoria Bisericii şi consemnat ca atare prin sărbătorile care-i sunt închinate.
Sărbătoarea ne aminteşte de o minune săvârşită prin apa unui izvor, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu. Această sărbătoare dedicată Maicii Domnului este strâns legată de sărbătoarea Învierii. Este foarte importantă, întrucât ne arată poziţia şi rolul Maicii Domnului în lucrarea mântuirii. Odată cu primul Paşte, Maica durerii devine Maica bucuriei sfinte, care răspândeşte pretutindeni sămânţa vieţii şi a învierii. Acest izvor material ne arată Izvorul cel viu al mântuirii noastre, pe Maica Domnului, la care găseşte speranţă, mângâiere şi încurajare tot sufletul întristat şi necăjit.
Unul dintre izvoarele vindecătoare, aflat la Constantinopol şi închinat Maicii Domnului, este prăznuit în Vinerea Luminată, amintind atât de vindecările minunate săvârşite prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cât şi de sfintele locaşuri care au fost zidite, de-a lungul timpului, acolo unde izvorăşte apa cea vie şi binecuvântată.
Era pe la anul 450, în Constantinopol. Un prinţ se plimba seara, în pădurea de lângă palatul său şi întâlneşte un orb însetat care voia să iasă din pădure, dar era cu totul slăbit din cauza setei. Nu era nici o fântână în apropiere şi orbul, ars de mare sete, îl roagă pe prinţ să-l ajute. Prinţul, pe nume Leon, caută apă, dar caută în zadar. Nu reuşeşte să găsească nici un izvor în pădure, şi ar fi vrut să-l ajute pe orb. Şi cum era el în această frământare, aude un glas dulce care-i spune aşa: „Caută, Leon, pentru că izvorul nu este departe de tine”!
Uimit şi surprins, prinţul continuă să caute, dar fără nici un succes. Şi iarăşi aude glasul acela dulce care-i spune:„Impărate Leon, izvorul este foarte aproape de tine, caută în dumbravă, adapă-l pe orb şi unge ochii orbului, spală ochii lui cu această apă, ca să vezi puterea lui Dumnezeu”! Prinţul mai face câţiva paşi şi găseşte, într-adevăr, izvorul cu apă. Ia apă în pumni şi potoleşte setea orbului, apoi cu aceeaşi apă îi spală ochii şi orbul se vindecă îndată.
Desigur că lumea a aflat foarte repede de această minune şi toţi cei care aveau trebuinţă de vindecare au alergat la acest izvor care s-a dovedit a fi foarte bogat în minuni. Mai târziu, prinţul Leon a ajuns într-adevăr împărat al Bizanţului, asa cum îi spusese acolo, în pădure, glasul dulce al Maicii Domnului: „împărate Leon” – aşa îi strigase ea, vestindu-i că va fi împărat al Bizanţului. Impăratul Leon a făcut în acel loc o biserică pentru creştini, pentru cei care veneau să se vindece la acest izvor făcător de minuni. Chiar împăratul Iustinian cel Mare care a urcat pe tronul Bizanţului după mulţi ani, s-a vindecat de o boală foarte grea, spălându-se şi bând din acea apă minunată. Iustinian a refăcut biserica de lângă acest izvor care a devenit foarte popular, tămăduind bolile trupeşti şi sufleteşti.
Biserica Izvorul Tămăduirii, din Constantinopol, Istanbulul de astăzi, este una dintre vechile biserici ortodoxe din cetatea Împăratului Contantin cel Mare. Biserica Izvorul Tamaduirii se afla in cartierul Zeitinburnu, in apropiere de Balikli, Istanbul, la numai cateva sute de metri in afara zidurilor vechi ale orasului. Poarta numita Silivri se afla la o distanta de cinci sute de metri de Biserica Izvorul Tamaduirii. Ansamblul monahal actual, inconjurat de un zid inalt, se afla asezat intre cimitirul ortodox si cel armean. Biserica din apropierea Porţii Silivri, își ascunde cu smerenie sub pământ, într-un paraclis din veacul al cincilea, o apă binecuvântată de Maica Domnului, ce a dat Ortodoxiei una dintre cele mai strălucitoare şi mai iubite sărbători: Izvorul Tămăduirii. Tot în paraclisul subteran se află o icoană a praznicului, a cărei vechime atinge perioada de aur a Bizanţului şi despre care se spune că „se curăţă singură“. Orice intervenţie asupra ei în vederea restaurării este „respinsă“ de icoană.
Potrivit istoricilor Procopie si Cedrenus, biserica originala a fost reconstruita de catre imparatul Iustinian, spre sfarsitul domniei sale (559-560). Izvorul cu apa sfintita si tamaduitoare se afla in afara zidurilor contruite de imparatului Teodosie al II-lea. In timpul unei partide de vanatoare, imparatul Iustinian ar fi vazut mai multe femei adunate in jurul unei vechi capele. Afland ca lumea venea in acest loc pentru a se ruga si a lua apa sfintita, spre a se vindeca de boli, imparatul a poruncit ca in acel loc sa fie construita o mareata biserica din piatra. S-au folosit materialele ramase de la construirea Bisericii Sfanta Sofia.
De-a lungul secolelor, biserica a fost reparata de mai multe ori, mai ales din cauza cutremurelor. Cele mai mari lucrari au fost efectuate in anul 790, in timpul imparatesei Irina, si in anul 869, in timpul imparatului Vasile I (867-886). In data de 7 september 924, tarul Simeon I al Bulgariei a incendiat biserica. Trei ani mai tarziu, cand Petru, fiul tarului Simeon, s-a casatorit cu Maria, nepoata imparatului Roman I (920-944), biserica a fost renovata de cel din urma. Din pricina asezarii ei in afara zidurilor cetatii Constantinopol, aceasta biserica a fost adesea folosita pentru exilarea anumitor persoane de seama. In anul 1078, Gheorghe Monomahul a fost exilat in acest loc. In anul 1084, pentru teoriile lui neoplatonice, filosoful Ioan Italus a fost exilat tot in aceasta manastire, de catre imparatul Alexie I Comneanul. Dupa invazia latinilor, in anul 1204, aceasta biserica a fost ocupata de clerul latin si, potrivit surselor bizantine, apa sfintita nu a mai savarsit minunile cu care erau obisnuiti deja cei credinciosi.In anul 1328, imparatul Andronic al III-lea Paleologul a folosit Manastirea Izvorul Tamaduirii drept baza, in lupta sa pentru cucerirea Constantinopolului. Doi ani mai tarziu, pe cand se afla pe patul de moarte, in orasul Didimoteico, imparatul a baut apa din acest izvor si s-a insanatosit indata. In anul 1422, in timpul asediului otoman asupra cetatii, sultanul Murad al II-lea s-a cazat in aceasta biserica. Nu se stie daca bizantinii au mai renovat biserica pana in anul 1453, cand cetatea a fost cucerita de otomani. Biserica originala a fost demolata de otomani, in prima jumatate a secolului al XV-lea. Pelerinii rusi din secolului al XV-lea nu mentioneaza nimic despre manastire sau biserica, ci doar despre un izvor cercetat de crestini.
In anul 1547, francezul Pierre Gilles noteaza ca biserica nu mai exista, dar bolnavii inca mai vin la acest izvor. In anul 1727, episcopul Nicodim, mitropoit de Dercos si Neochorion, a construit deasupra izvorului o micuta capela. O veche icoana, descoperita sub daramaturile bisericii originale, a fost asezata in capela, spre inchinare. Armenii au incercar in repetate randuri sa ia aceasta capela, dar mai multe firmane otomane au intarit stapanirea grecilor asupra acestui loc sfant. Locul era pazit de soldati turci, care strangeau de la pelerini o taxa oarecare, pe care o foloseau mai apoi pentru intretinerea inchisorilor. In cele din urma, locul a ajuns in posesia Patriarhatului. Pana in anul 1821, insa, ienicerii au daramat insa capela si au otravit izvorul.
Despre Izvorul Tamaduirii din Constantinopol, mai subliniem că în epoca bizantina, acest locas se numara printre cele mai importante ale cetatii. Fiicare viitoare imparateasa care venea in Constantinopol se intalnea cu viitorul imparat bizantin in Biserica Izvorul Tamaduirii. In ziua de Inaltarea Domnului, imparatul poposea cu barca, in portul de la Poarta de Aur, si de aici, pe jos, pana la biserica. El era intampinat de preoti cu o Sfanta Cruce. Dupa ce se imbraca in vesmintele imparatesti, el era insotit de patriarh spre biserica, unde avea loc slujba Sfintei Liturghii. La sfarsit, imparatul il poftea pe patriarh la masa. Biserica Izvorul Tamaduirii isi praznuia hramul in ziua de 9 iulie, dar cunostea ceremonii deosebite si in urmatoarele zile: Vineri, in Saptamana Luminata; Inaltarea Domnului; Nunta din Cana (8 ianuarie); Minunea din vremea imparatului Leon (4 / 17 aprilie). Intre timp tot mai multe biserici au fost inchinate Izvorului Tamaduirii. Cele mai multe au inceput sa fie zidite dupa caderea imperiului bizantin.
In anul 1833, un firman a permis patriarhului Constantius I sa reconstruiasca biserica. Biserica a fost terminata de zidit in data de 30 decembrie 1834, iar patriarhul ecumenic Constantiul al II-lea a sfintit-o in ziua de 2 februarie 1835. Biserica a fost incendiata in data de 6 septembrie 1955, in timpul pogromului din Istanbul. Staretul a fost martirizat, impreuna cu arhimandritul Hrisant Mantas, in varsta de 90 de ani. Intre timp, biserica a fost reparata. Manastirea Izvorul Tamaduirii este condusa astazi de un episcop. Este unul dintre cele mai populare locuri de inchinare din zona. O serie de 25 de trepte din piatra coboara pana la izvorul cel tamaduitor. Mai ales in ziua de Vineri, in Saptamana Luminata, cand este praznuit Izvorul Tamaduirii, si in ziua de 14 septembrie, manastirea este vizitata de un numar insemnat de pelerini.
Cel mai mare dar pe care Maica Domnului ni-l aduce în viaţa noastră pământească, este nașterea Mântuitorului Hristos, Dumnezeul întrupat. Maica Domnului, Mamă bună si preasfântă, care L-a ajutat cu multă dragoste pe Mântuitorul in viata Lui pământească şi a suferit foarte mult, ca o mamă langa Pruncul Dumnezeu… Iisus a suferit foarte mult şi ca prunc, de la naşterea Lui în Betleem, până la fuga în Egipt. Iar ea s-a apropiat cu foarte multă dragoste de El şi în copilărie, dar şi mai târziu, cand Iisus a ieşit să vestească Evanghelia Sa în mijlocul mulţimilor şi îi învăţa pe oameni ca nimeni altul. Şi, odată, fariseii şi cărturarii, foarte invidioşi şi geloşi pe El, L-au scos din cetate şi L-au urcat pe sprânceana muntelui, cu gândul să-L arunce în prăpastie. Dar Iisus a trecut foarte liniştit prin mijlocul acelei mulţimi tulburate de ură şi a mers în pace, pe drumul Lui. Maica Domnului însă a leşinat de durere şi de spaimă. Ea era de faţă şi a înţeles că duşmanii voiau să-L distrugă pe Fiul ei iubit.
In ziua Răstignirii toţi ucenicii, cu excepția lui Ioan, L-au părăsit pe Iisus. Au fugit de frică să nu fie arestaţi şi ei, şi asta a fost o mare durere şi pentru Mântuitorul Hristos, şi pentru Maica Domnului. Ea a rămas lângă El şi L-a însoţit pe drumul Crucii, împreună cu alte femei credincioase Lui. Ea a fost martoră şi atunci când Iisus a fost ţintuit pe Cruce. Şi a rămas acolo, lângă Cruce, ea şi sfântul Ioan evanghelistul, ucenicul iubit al lui Iisus.
In biserica de pe Golgota, în Ţara sfântă, sunt două icoane mari, în mozaic. Una Il arată pe Iisus jos la pământ, pe Cruce, şi un călău care loveşte cu ciocanul în cuiele din mâini. Cealaltă icoană o reprezintă pe Maica Domnului cu o sabie înfiptă în inimă. Această sabie este simbolul tuturor durerilor pe care ea le-a suferit pentru Iisus, aşa cum îi spusese bătrânul Simeon în prorocie:„Prin sufletul tău va trece sabia“. Sabia durerii – pentru că Maica Domnului a suferit din adânc toate durerile şi toate insultele aduse Fiului ei.
De sus de pe cruce, Iisus privea la mama Sa şi la ucenicul iubit şi le-a spus acele cuvinte: „Femeie, iată Fiul tău”, iar ucenicului: „Iată mama ta”. Adică, fraţi creştini, Iisus o lasă pe Mama Sa ca Mamă lumii întregi. Intâi pentru apostoli, pe care ea i-a mângâiat şi i-a ajutat mult, şi apoi pentru toţi creştinii, cu care este întotdeauna bună şi miloasă, ca o mamă adevărată.
Maica Domnului a dobândit foarte mult har de la Fiul ei şi a fost înzestrată cu o mare putere de a face minuni. Despre o asemenea minune este vorba şi în sărbătoarea de astăzi, numită Izvorul Tămăduirii. Chiar împăratul Iustinian cel Mare care a urcat pe tronul Bizanţului după mulţi ani, s-a vindecat de o boală foarte grea, spălându-se şi bând din acea apă minunată. Iustinian a refăcut biserica de lângă acest izvor care a devenit foarte popular, tămăduind bolile trupeşti şi sufleteşti.
Iubiți creştini, noi aproape totdeauna suntem bolnavi trupeşte, dar pacatoși fiind, mai ales sufleteşte. Pentru bolile trupeşti ne sunt la îndemână medicii, care şi ei au darul lor de la Dumnezeu. Pentru bolile sufleteşti însă, noi umblăm ca şi când am fi deplin sănătoşi şi nu vrem să ne gândim cât de bolnavi suntem pe dinăuntru. Pentru bolile acestea sufleteşti, pentru vindecarea lor, în sfânta Biserică avem trei sfinte taine, lăsate de Mântuitorul Hristos: taina sfântului maslu, mai ales pentru bolile sufleteşti; taina sfintei spovedanii şi taina sfintei împartașanii.
Vechiului Testament dorea să-L vadă pe Izbăvitorul Cel făgăduit, Care să zdrobească pe şarpele cel cumplit. Zadarnic a curs sângele ţapilor şi viţeilor în curţile templului lui Solomon. Pământul se putea tângui pentru Dumnezeul pierdut: „L-am căutat, dar nu L-am aflat. L-am strigat, dar nu mi-a răspuns”. Însă, aşteptarea şi nădejdea patriarhilor, drepţilor şi proorocilor se împlineşte, pentru că zorile mântuirii se arată prin Preacurata Fecioară Maria din Nazaretul Galileei. De aceea, o numeşte Biserica „luceafăr de dimineaţă”, căci precum luceafărul vesteşte apropiata venire a soarelui, tot aşa naşterea Fecioarei a vestit apropiata venire în lume a Soarelui dreptăţii, Hristos Domnul.
„Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru; şi dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”. Maica Domnului este aceea care prin viaţa ei neprihănită a pregătit ospăţul împăcării noastre cu Dumnezeu. Ea este Mireasa Duhului Sfânt, care L-a purtat în pântece pe Acela Care ne-a deschis raiul, pe Hristos Care cu însuşi sângele Său ne-a curăţit ca să slujim Dumnezeului Celui viu. Pentru că este Mama lui Iisus, a putut deveni şi Mama noastră. Şi precum şi-a îndeplinit bine rolul de Mamă faţă de Fiul ei dumnezeiesc, tot aşa îşi îndeplineşte acum datoria de Mamă faţă de noi toţi, fiii ei.
Aceasta o face în Biserică, unde Maica Domnului ocupă locul central, aşa cum s-a întâmplat în ziua de Rusalii, când, Duhul Sfânt pogorându-Se, ea se afla în mijlocul Apostolilor. Dacă Biserica e Trupul lui Hristos, ea e inima lui Hristos, e centrul vieţii create, punctul de întâlnire a cerului cu pământul. Prezenţa Maicii Sfinte în Biserică ne conferă calitatea de prunci ai ei şi fraţi ai Domnului, „că dacă Domnul nu Se ruşinează să ne numească fraţi ai Săi, oare se va ruşina Maica Domnului să ne numească fiii ei?”
Icoana Sfintei Treimi o are în faţă pe Fecioara Maria, care rămâne de-a pururi nedespărţită de Fiul ei, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar pe bolta bisericilor sunt reprezentate cele două mari scaune împărăteşti, al Fiului în cupola turlei, al Mariei în cupola Altarului, al Pantocratorului şi al Panaghiei. Căci Fecioara Maria este steaua ce vesteşte Soarele dreptăţii – Hristos. Atâta vreme cât El păstrează trupul luat din Fecioara Maria, această Mamă a Lui participă alături de Fiul ei la suferinţa omenirii, uşurându-o, noi totdeauna suntem bolnavi trupeşte, dar mai ales sufleteşte.
Pentru bolile trupeşti ne sunt la îndemână medicii, care şi ei au darul lor de la Dumnezeu. Pentru bolile sufleteşti însă, noi umblăm ca şi când am fi deplin sănătoşi şi nu vrem să ne gândim cât de bolnavi suntem pe dinăuntru, iar pentru bolile trupești dar mai ales pentru cele sufletești Maica Domnului este grabnic ajutatoare.
Ea priveşte astăzi cu durere la mulţimea nesfârşită a celor păcătoşi, la tinerii amăgiţi şi trădaţi de societatea actuală, la adulţii deveniţi sclavi ai egoismului şi ai urii, la fiii Bisericii deveniţi căldicei din cauza indiferenţei şi a necredinţei, şi tuturor le spune: „Eu sunt Mama speranţei voastre!”. Cu mâinile sale neprihănite adună toate suferinţele şi imensa mizerie a omenirii şi le prezintă la Fiul ei dulce, ca Acesta să coboare asupra lumii fluviul iubirii Sale îndurătoare. Binecuvântată să fie Preasfânta Fecioară, care ni L-a adus pe Domnul în lume, al cărei pântece curat s-a făcut vas al infinităţii dumnezeieşti. Slăvit să fie Fiul ei biruitor, Care a rânduit-o pe Născătoarea de Dumnezeu ca Mamă bună şi iubitoare a tuturor creştinilor. Să ne bucurăm că Domnul Înviat a luat-o lângă Sine pe Maica Sa, care este o adevărată Apărătoare în nevoi şi un adevărat Izvor de binefaceri. De aceea, Biserica îi cântă: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri aducem noi robii tăi. Ca una ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”.
Impărtăşanii, pentru sfinţirea vieţii noastre. De aceea, când ne simţim bolnavi, este foarte bine să mergem la doctor, dar mai înainte de asta e foarte bine să venim aici, la biserica, fraţi creştini. Mai ales Maica Domnului are un rol foarte important în aceste vindecări — aşa cum auzim noi cântându-sa la strană: „Maica Domnului, grabnic ajutătoare”. S-au alcătuit în cinstea ei şapte acatiste foarte frumoase şi trei paraclise. Este foarte bine să citim acesta rugăciuni, atât cât putem. Dar când citiţi, de pildă, Acatistul Maicii Domnului, aveţi grijă să fiţi foarte atenţi la fiecare cuvânt de acolo, să nu vă fie mintea în altă parte. Rugăciunea aceasta să fie făcută cu luare-aminte, cu lacrimi şi cu toata încrederea, pentru că Maica Domnului este cu adevărat foarte aproape de noi şi foarte grabnică în a ne ajuta. Ea este Mama noastră cea bună, Mama bătrânilor şi a tuturor celor neputinciosi, „ajutorul celor fără de ajutor” — aşa cum se spune în acatistul ei. Să nu uitati că ea este Mama lui Iisus — şi are foarte multa putere de a ne ajuta.
Spre a ne convinge de puterea formidabilă pe care o are ea în faţa tronului Dumnezeirii, este suficient să-l ascultăm pe Sfântul Ioan Damaschin, care zice: „Tu, Preasfântă Fecioară, eşti mai de preţ decât întreaga creaţie, că doar din tine singură Creatorul a primit pârga firii noastre omeneşti. Trupul Său l-a făcut din trupul tău, sângele Său din sângele tău. Dumnezeu S-a hrănit cu laptele tău, iar buzele tale au fost atinse de buzele lui Dumnezeu”.
De aceea, pe pământ pentru credincioşi, Maica Domnului este „haina celor goi de îndrăzneală”, fiind însă şi „podul care trece la cer pe cei de pe pământ”. Între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, Maica Domnului este „bunăvoirea lui Dumnezeu către noi cei muritori…, îndrăznirea celor muritori către Dumnezeu”. Iar sus la tronul slavei dumnezeieşti, aceeaşi Maică Sfântă este „îmblânzirea Judecătorului Celui drept, iertarea multor greşiţi şi adevărata picătură care risipeşte mânia lui Dumnezeu” faţă de cei păcătoşi. În ziua Judecăţii, Maica Domnului va sta în genunchi înaintea Fiului ei şi va zice: „Doamne, Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar de a greşit, dar pururea a cerut să mă rog Ţie; deci iartă-l şi fă cu el milă!”. Dreptul Judecător o va asculta pentru că „mult poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului”.
Părinţii Sinodului ecumenic din Efes (431) ne-au învăţat să ne adresăm Preacuratei astfel: „Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii!”. Încă din primele veacuri, Maica Domnului se bucură de o cinstire deosebită în lumea creştină, care o socoteşte cea dintâi rugătoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi. Pictorii se inspiră din cea mai ideală frumuseţe pentru ca s-o zugrăvească şi îngenunchează când îi pictează faţa. Poeţii îi dedică cele mai adânci şi mai sublime versuri. Oratorii şi scriitorii bisericeşti, precum şi Sfinţii Părinţi, în scrierile şi cuvântările lor, se întrec spre a-i împleti cele mai frumoase cununi de laudă. Naţiunile, ţările, oraşele, cetele călugăreşti, familiile creştine, credincioşii o aleg ocrotitoare a lor pe aceea care este „plină de har” şi „binecuvântată între femei”. Se cuvine să o iubim pe Maica Sfântă, conştienţi că, în taina plină de bucurie a maternităţii sale, noi, fiii ei, aflăm izvorul încrederii şi al speranţei noastre.
Poporul român, care s-a născut creştin, aduce la picioarele Maicii Domnului cele mai sfinte sentimente de recunoştinţă pentru felul în care a lucrat ea în mijlocul acestui neam. Românii adevăraţi simt în Preacurata Fecioară o adevărată Maică, la care pot să-şi plângă durerea şi să-şi spună toată nevoia şi necazul. În această privinţă, părintele Gala Galaction grăieşte astfel: „Aceasta este mana duhovnicească cu care s-a hrănit neamul nostru, în veacurile zbuciumatei sale epopei. Pe Născătoarea de Dumnezeu cu dumnezeiescul Prunc la sân au zugrăvit-o de-a pururi iconarii noştri, au învăluit-o în nori de tămâie şi de rugăciune preoţii noştri, au privit-o în catapeteasmă părinţii noştri, au ţinut-o sub căpătâi mamele noaste, au iubit-o şi au sărutat-o copiii noştri, au implorat-o şi au preacinstit-o neam de neamul nostru. Aşa ne-au dat-o Apostolii străvechi, care ne-au venit de peste Dunăre şi din Bizanţ. Aşa ne-a învăţat Biserica dreptmăritoare a Răsăritului. Aşa s-a închegat psihologia noastră şi evlavia noastră”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)