Lumina duhovnicească și fariseismul
Suntem în Postul Nasterii Domnului. Un post al bucuriei și al trăirii duhovnicesti. In calendarul ortodox gasim pregatite pentru noi în zilele de 26 și 27 noiembrie periscope din Evanghelia Sf Luca:
Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul. Deci, când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău este luminat; dar când ochiul tău este rău, atunci şi trupul tău este întunecat. Ia seama, deci, ca lumina din tine să nu fie întuneric. Aşadar, dacă tot trupul tău este luminat, neavând nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime, ca şi când te luminează făclia cu strălucirea ei. Şi, pe când Iisus vorbea, un fariseu îl ruga să prânzească la el; deci, intrând, a şezut la masă. Iar fariseul s-a mirat văzând că El nu S-a spălat înainte de masă. Atunci Domnul a zis către el: Acum voi, fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie. Nebunilor! Oare cel ce a făcut partea din afară n-a făcut şi partea dinăuntru? Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt dinăuntru vostru şi, iată, toate vă vor fî curate. Ev. Luca 11, 34-41 Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, fariseilor! Că daţi zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele şi lăsaţi la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceţi, iar pe acelea să nu le lăsaţi. Vai vouă, fariseilor! Că iubiţi scaunele din faţă în sinagogi şi închinăciunile în pieţe. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că sunteţi ca mormintele care nu se văd şi oamenii care umblă peste ele nu le ştiu. Şi, răspunzând, unul dintre învăţătorii de Lege I-a zis: Învăţătorule, acestea zicând, ne mustri şi pe noi! Iar El a zis: Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu voiţi să le atingeţi. (Ev. Luca 11, 42-46)
Prin ochii nostrii patrunde lumina, prin ochii nostii cunoastem aceasta lumina. Aceasta o stie si o intelege toata lumea. Si stiinta a studiat toate fenomenele care se intampla in ochi si in creier atunci cand actioneaza asupra ochiului lumina. Insa ea nu poate intelege la ce anume S-a referit Domnul Iisus Hristos: “Daca ochiul tau este curat, tot trupul tau va fi luminat“. Cum sa intelegi aceasta: de ce si cum tot trupul omenesc devine luminos, luminos din cap pana in picioare? Doar noi nu vedem ca trupurile noastre raspandesc lumina. Domnul a spus ca tot trupul nostru poate fi stralucitor. Dumnezeu spune ceea ce stiinta nu intelege, Domnul ne descopera taina existentei, cunoscuta numai Lui Unuia, Creatorului lumii. Si se cuvine noua sa patrundem sensul acestor minunate cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos.
Le-a zis Iisus: Inca putina vreme Lumina este cu voi. Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va prinda intunericul. Caci cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge. Cat aveti Lumina, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus si, plecand, S-a ascuns de ei. Si, desi a facut atatea minuni inaintea lor, ei tot nu credeau in El, Ca sa se implineasca cuvantul proorocului Isaia, pe care l-a zis: “Doamne, cine a crezut in ceea ce a auzit de la noi? Si bratul Domnului cui s-a descoperit?” De aceea nu puteau sa creada, ca iarasi a zis Isaia: “Au orbit ochii lor si a impietrit inima lor, ca sa nu vada cu ochii si sa nu inteleaga cu inima si ca nu cumva sa se intoarca si Eu sa-i vindec”
Acestea a zis Isaia, cand a vazut slava Lui si a grait despre El. Totusi si dintre capetenii multi au crezut in El, dar nu marturiseau din pricina fariseilor, ca sa nu fie izgoniti din sinagoga; Caci au iubit slava oamenilor mai mult decat slava lui Dumnezeu. Iar Iisus a strigat si a zis: Cel ce crede in Mine nu in Mine crede, ci in Cel ce M-a trimis pe Mine. Si cel ce Ma vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana intuneric. Si daca aude cineva cuvintele Mele si nu le pazeste, nu Eu il judec; caci n-am venit ca sa judec lumea ci ca sa mântuiesc lumea. Cine Ma nesocoteste pe Mine si nu primeste cuvintele Mele are judecator ca sa-l judece: cuvantul pe care l-am spus acela il va judeca in ziua cea de apoi. Pentru ca Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatal care M-a trimis, Acesta Mi-a dat porunca ce sa spun si ce sa vorbesc. Si stiu ca porunca Lui este viata vesnica. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatal, asa vorbesc.
Atunci cand auzim de la Domnul Iisus Hristos ca, daca lumina soarelui patrunde in ochii nostrii, intreg trupul devine luminos – trebuie sa intelegem ca aici este taina. Razele invizibile, intrand prin ochii nostrii, permit intregului trup sa devina luminos. Voi stiti ca tot ceea ce este viu prefera lumina soarelui. Stiti cât de luminosi, cât de bucurosi ne simtim intr-o zi insorita. Câta bunatate, câta vioiciune, câta energie și buna dispozitie, ne stapanesc! Tot trupul nostru parca straluceste de energia luminii. Aceasta este ceea ce a spus Domnul nostru Iisus Hristos, este esenta a ceea ce noi nu intelegem. Domnul spune ca daca ochii nostri sunt rai, daca nu vad lumina, atunci intreg trupul nostru va fi întunecat. Priviti la orbii nefericiti! Voi stiti ca aspectul lor, intreg trupul lor nu seamana cu al oamenilor care vad. Trupul lor este aplecat, miscarile lente si prudente, capul nemiscat, deoarece nu vad nimic. In ei nu se observa lumina cu care sunt patrunse trupurile vazatorilor. Trupul lor este intunecat, dupa cuvintele lui Hristos. Dar fie ca nefericitii orbi, sa nu se intristeze, pentru ca mai exista o altă lumina despre care a vorbit Hristos. Despre lumina obisnuita, despre lumina solara Domnul ne-a vorbit ca sa arate diferenta intre aceasta lumina si alta lumina – cea duhovniceasca, acea lumina cu care sunt luminate nu numai sufletele, ci si trupurile tuturor sfintilor, acea lumina cu care stralucea fata marelui Proroc Moise in timp ce se cobora de pe Muntele Sinai, tinand tablele cu poruncile incrustate de degetul lui Dumnezeu.
Cu lumina sufletului, cu lumina mintii curate se sfinteste toata fiinta celor buni, curati si sfinti. Si pentru cei nevazatori cu trupul exista mult mai multe posibilitati sa primeasca aceasta lumina cereasca, lumina duhovniceasca, decat pentru oamenii vazatori. Pentru multi dintre cei orbi nefericirea li se arata a fi o mare binefacere, deoarece, nefiind distrati, nevazand nici o agitatie, profund concentrati, ei privesc la inima lor, sunt atenti la fiecare miscare a ei, iar o astfel de cercetare da oamenilor lumina duhovniceasca. Sfintii au fost intotdeauna adanciti in contemplarea inimii lor, si toata fiinta lor stralucea cu o deosebita lumina duhovniceaca.
Ce spune mai departe Hristos? Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul nu cat mai mult? Si in intelesul acestor cuvinte trebuie sa patrundem. V-am spus adineaori ca trupurile si sufletele sfintilor stralucesc de lumina dumnezeiasca. Dar exista oameni nefericiti, lipsiti complet de aceasta lumina duhovniceasca. Asa cum lumina soarelui contine raze rosii, albastre, violete, la fel si oamenii sunt purtatori de lumina diferita. De o lumina rosie ca sangele sunt patrunse trupurile ucigasilor, raufacatorilor, varsatorilor de sange. Cu o lumina albastra si violeta stralucesc pur si simplu inimile si trupurile oamenilor buni.
Exista si o lumina de apus, cu care sunt patrunse trupurile si sufletele oamenilor, supusi intru totul grijilor si placerilor acestui veac. Acestia sunt oamenii care toata viata si-o traiesc in desertaciunea lumeasca, in apusul duhovnicesc. Nu exista lumina adevarului si a dragostei in trupurile lor. Slava lui Dumnezeu ca trupurile lor nu sunt patrunse de o lumina rosie! Dar nu exista in ei nici lumina soarelui stralucitor. Si doar ocazional, atunci cand Domnul ii viziteaza cu harul Sau, trimitandu-le necazuri si suferinte pentru a-i opri de pe calea desertaciunii, pentru a-i determina sa reflecteze si sa-si evalueze viata, apare atunci in inima lor sfanta pocainta, iar lumina de apus a sufletelor lor se aprinde pentru un timp cu o vapaie stralucitoare.
Exista oameni lipsiti de orice lumina, ale caror suflete raman intotdeauna in intuneric. Cine sunt acesti nefericiti? Sunt dusmanii înraiti ai lui Dumnezeu, care s-au ridicat impotriva lui Hristos, sunt cei patrunsi de duhul mandriei. Multi dintre ei cred ca sunt purtatori de lumina, fiindca au o educatie inalta. Dar se insala profund: nu stralucesc de nici o lumina, ci persista in intunericul vesnic. Tot trupul lor este intunecat, toate gandurile pe care ei le considera profunde, stralucitoare, sunt intunecate si lipsite de adevar, pentru ca adevarul este doar in Dumnezeu, precum a spus Insusi Domnul Iisus Hristos: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!” Cine se leapada de El, acela se leapada de viata. Iata, despre acesti nefriciti, care nu stralucesc de nici un fel de lumina, Domnul a spus: “Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult?“ Daca tu insuti esti intunecat, atunci toate le vezi in intuneric, te inconjoara un greu intuneric duhovnicesc, pentru ca nu porti lumina duhovniceasca in inima si in mintea ta si crezi ca esti vazator, fiind in realitate intunecat si orb.
Domnul Iisus Hristos le-a spus carturarilor si fariseilor, dupa ce l-a vindecat pe orbul din nastere, ca daca acestia ar fi fost cu adevarat orbi, n-ar fi fost nici o problema, dar pentru ca se considera vazatori, atunci vai lor, pentru ca nu inteleg ca locuiesc in bezna, si se numesc invatatori ai poprului, si se apuca sa-i invete pe oameni. Iata ce inseamna aceste cuvinte ale lui Hristos: “Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult?” – Tu esti tot in intuneric, tu insuti esti intunecat si te inconjoara bezna. Sa tindem cu tot sufletul spre lumina lui Hristos, pentru ca sa nu ne cuprinda intunericul vesnic!“
Oamenii lumeşti îi caracterizează pe creştini ca nefiind sociabili, pentru că nu aleg acelaşi mod de viaţă pe care îl au ei. De aceea, adesea sunt dezgustaţi de ei sau vorbesc în mod înjositor despre influenţa pe care o exercită Biserica asupra oamenilor. Acest lucru s-a întâmplat întotdeauna. Lumea păcătoasă şi nepocăită a refuzat credinţa creştină şi a purtat război în diverse moduri contra celor credincioşi, ignorând, desigur, misiunea binefăcătoare a acestora în societate. Hristos cere de la credincioşi să fie sarea şi lumina oamenilor. Este o misiune înaltă şi în acelaşi timp grea, care presupune o luptă personală şi duhovnicească continuă.
Sarea, aşa cum ştim cu toţii, împiedică distrugerea şi descompunerea multor lucruri folositoare pentru viaţa oamenilor. Intr-un mod asemănător, şi creştinii, prin puterea lor morală şi prin viaţa consecventă în bine, îi împiedică pe cei nedrepţi, pe cei iubitori de plăceri, de slavă, şi pe cei neruşinaţi să strice societatea şi să o devalorizeze. Insă este nevoie să fim atenţi în mod deosebit, pentru că fără putere morală şi viaţă virtuoasă creştinii nu pot obţine nimic important. Dimpotrivă, ei devin batjocura oamenilor lumeşti. Oamenii lumeşti consideră o mare provocare să vadă în primul rând clerici şi în al doilea rând mireni care le cer un mod de viaţă moral şi îi sfătuiesc, în timp ce viaţa lor este vrednică de condamnat. Nu suportă fariseismul lor, dar nici îndrăzneala de a-i sfătui pe alţii, în timp ce ei înşişi sunt păcătoşi.
Creştinii sunt chemaţi să fie şi lumina oamenilor. Exemplul şi cuvântul lor pus în practică trebuie să le arate oamenilor calea care îi conduce spre Dumnezeu. Hristos a spus în legătură cu acest lucru aşa:
Oamenii lumeşti sunt atenţi la tot ce fac creştinii. Cu o mare curiozitate, ca la microscop aş spune, ei le urmăresc punctele slabe, omisiunile şi greşelile, ca să poată apoi să îi acuze. Există însă şi oameni bine intenţionaţi, care nu rămân la lucrurile mici şi neînsemnate, ci recunosc lupta duhovnicească a adevăraţilor creştini şi iau exemplu de la ei. Să ne gândim la îndemnul lui Hristos. Să-l acceptăm şi să ne intensificăm lupta duhovnicească, pentru a fi sarea şi lumina societăţii, păstrându-ne întotdeauna întru smerenie şi în iubire fată de Domnul.
Evanghelia Mantuitorului Iisus Hristos a gasit pamant bun de rodire in inimile acelora care erau lipsiti, batjocoriti, marginalizati, neluati in seama de elita poporului evreu, de fariseii si carturarii care s-au dovedit a fi pana la urma, in contrast cu cei saraci, potrivnicii cei mai inversunati ai Domnului Hristos. In redactarea lucana a Predicii de pe munte, recapitulata in celebrele Fericiri rostite de Mantuitorul Iisus Hristos, se subliniaza ca starea de saracie este preferabila, ba chiar este una pozitiva in raport cu Dumnezeu, fata de starea de bogatie: Fericiti voi cei saraci, ca a voastra este Imparatia lui Dumnezeu. Fericiti voi care flamanziti acum, ca va veti satura. Fericiti cei ce plangeti acum, ca veti rade (Luca 6, 20 - 21). Aceasta afirmatie este intarita in continuare tocmai de condamnarea fara nici o rezerva a celor bogati. Daca pentru cei saraci, pentru cei ce plang si pentru cei flamanzi se foloseste cuvantul fericiti, fata de categoria cealalta Evanghelistul foloseste celebrele vaiuri, care in redactarea Evanghelistului Matei sunt adresate fariseilor si carturarilor: Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Condamnarea celor bogati la Evanghelistul Luca se face intr-un mod asemanator cu mustrarea fariseilor si carturarilor de la Matei, de aceea am putea intelege ca bogatii sunt identificati cu fariseii, sau ca Luca identifica prin termenul de bogati numai pe membrii elitei sociale si religioase a evreilor, lasand sa se inteleaga ca ar fi si bogati evlaviosi si drepti, din randul poporului, care ar recepta pozitiv cuvintele Domnului. Vai voua, bogatilor, ca va luati pe pamant mangaierea voastra. Dupa fericirea saracilor, Luca consemneaza cuvintele mustratoare ale Domnului catre cei bogati: Dar vai voua, bogatilor, ca va luati pe pamant mangaierea voastra. Vai voua, celor ce sunteti satui acum, ca veti flamanzi. Vai voua, celor ce astazi radeti, ca veti plange si va veti tangui. Vai voua, cand toti oamenii va vor vorbi de bine (Luca 6, 24-26). Daca bogatii de la Luca sunt fariseii si carturarii potrivnici Mantuitorului, prezenti la predica de pe Munte pentru a gasi prilej sa se confrunte cu Domnul Hristos, atunci nu bogatia pare sa fie condamnata fatis de Domnul, ci lipsa credintei, rautatea, invidia, care in acest context se identifica cu atitudinea potrivnica a acestora. Dar vedem ca Mantuitorul ii mustra pe cei bogati, ca si in alte contexte, tocmai din pricina bogatiei lor: Vai voua, bogatilor, ca va luati pe pamant mangaierea voastra. Cei care sunt bogati, care beneficiaza de orice fel de mangaiere in aceasta viata, fie ca vine din multimea averilor sau din statutul social, fie si cea mai mica venita din lauda oamenilor, sunt asemuiti de Luca cu proorocii mincinosi din Vechiul Testament.
“Răul rămîne rău în orice împrejurare, dar mai cu seamă atunci este rău când socoteşti că nici n-ai nevoie de îndreptare; şi este încă şi mai cumplit răul când, rău fiind, socoţi că mai poţi îndrepta şi pe alţii. Lucrul acesta vrea să-l arate Hristos când îi numeşte pe cărturari şi pe farisei călăuze oarbe. Dacă este cea mai mare nenorocire şi ticăloşie ca un orb să creadă că nu are nevoie de călăuză, gândeşte-te în ce prăpastie îi duce pe alţii când el vrea să le fie călăuză! Hristos spunea aceste cuvinte ca să arate cât de ahtiaţi după slavă sunt cărturarii şi fariseii, ca să arate cât de puternică e furia bolii lor“.(Ioan Gură de Aur)
Fatarnicia este atributul care acopera cel mai bine notiunea de “fariseism“, dincolo de toate celelalte conotatii ale acesteia precum mandria, suficienta, indaratnicia, cautarea slavei de la oameni, rautatea, dispretul si judecarea celorlalti, meschinaria, fanatica robie fata de litera legii, etc. Mai presus de orice, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea nici fata de sine, nici fata de ceilalti, afundarea si persistenta in minciuna, fata de sine in primul rand, sunt patimile cele mai grave si de capatai, care duc la orbirea si impietrirea totala a sufletului si care fac cu neputinta primirea lui Hristos cel Viu.
Se stie ca Mantuitorul a avut cele mai aspre cuvinte impotriva acestei patimi, lansându-Se in diatribe biciuitoare la adresa relei-credinte ucigase, deghizate in slujirea Legii. Cuvintele Sale sunt ca un foc care este, parca, aruncat – cu durerea ultima, cu “disperarea” parinteasca a Celui care nu mai gaseste niciun alt mijloc sa-l salveze de la moarte pe cel iubit al sau – peste o rana atat de infectata, încat niciun alt leac nu mai este cu putinta, in afara cauterizarii pe viu. Rostirea adevarului dureros si ascuns este, parca, ultimul asalt prin care Dumnezeul Iubirii cauta sa dea o sansa si sa intoarca in al unsprezecelea ceas pe cel care, altminteri, si-a astupat de tot urechile si si-a acoperit ochii pentru Adevar si pentru Lumina, semnand pactul sinucigas cu Minciuna.
Dintre toate patimile pe care le-a analizat si descris cu o mare patrundere, si Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov atragea atentia in mod deosebit tot asupra fatarniciei, vazand in ea cea mai mare primejdie pentru mantuire, care ii poate paste pe crestini si pe monahi. De ce? Pentru ca ea si nu alta este patima care L-a vandut si L-a rastignit pe Hristos (Iuda, fariseii) si tot ea este patima care il va caracteriza pe Antihrist, prin excelenta, ca si pe cei care-i sunt inainte-mergatori sau slujitori. Si inca de ce? Pentru ca nimeni nu este imun la ea, iar virusul ei se gaseste azi peste tot in aer, spune Sfantul: “este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică“.
De aceea, Sfantul ne indemna sa ne curatim de orice urma a acestei patimi, de la cele mai mici si mai fine forme prin care ea se strecoara in noi, sa ne cercetam pe noi insine cu necrutatoare sinceritate si sa izgonim fara mila din noi orice falsitate, orice pui de sarpe tainuit in vreun cotlon al inimii, bine deghizat de aparente si bine aparat de o multime de indreptatiri. Fatarnicia este asadar, inainte de toate si dincolo de orice alta descriere, un duh strain, un duh viclean, pe care, primindu-l si lasandu-l sa-si faca mendrele in noi, nu facem decat sa intram, prin el, mai mult sau mai putin,”in rezonanta” cu insusi duhul lui Antihrist si, astfel, sa-l primim cu bratele deschise.
Firea lucrurilor se măsoară după dispoziţia lăuntrică a sufletului, adică, aşa cum este fiecare, aşa îl judecă şi pe celălalt. Un om rău îi vede și pe cei din jurul său răi și îi arată cu degetul. Un om egoist îi consideră și pe ceilalți egoiști. Un om ascuns îi bănuiește și pe cei din jur de intenții ascunse. Iisus în cuvintele de răspuns către saduchei și farisei, îi numește fățarnici și neam viclean. Și aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti și a-I cere semn din cer, erau plini de fățărnicie și viclenie.
La fel vedem și pe legiuitorul din Sfânta Evanghelie venind cu viclenie și fățărnicie către Domnul, ispitindu-L și zicând: „Învățătorule, ce voi face să moștenesc viața cea veșnică?” (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care „prinde pe cei înțelepți în vicleșugul lor” (I Corinteni 3, 19), văzând pe legiuitor că una vorbește cu gura și alta plănuiește în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicând: „În Lege ce este scris, cum citești?” (Luca 10, 26), încercând din cuvintele lui să-l învețe cele ce nu știa. Mântuitorul, care întotdeauna vedea vicleșugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscând viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: „Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mântuitorul i-a zis: „Drept ai răspuns, fă aceasta și vei fi viu”.
Lipsa de smerenie, de unde vine această boala fariseismului, împiedică în cea mai mare măsură sporirea duhovnicească. In timp ce oamenii căzuţi in pacate grele, cu ravna fierbinte şi duh smerit, aduc pocainţa, uită întreaga lume, vad fară încetare păcatul lor şi plâng înaintea lui Dumnezeu, fariseul priveşte lucrurile după două măsuri deosebite. Păcatul lui, ce i se pare făra de insemnătate, nu îi atrage asupra sa luarea aminte. El îşi aminteste, cunoaşte câteva fapte bune ale sale, si in ele îşi pune nădejdea. El vede neajunsurile aproapelui; punandu-le faţă în faţă cu ale sale, pe acestea din urmă le socoate uşoare, lesne de îndreptăţit. Cu cât creşte în ochii săi propria dreptate, cu atât se împuţinează îndreptarea harica cea data in dar celor care se pocăiesc. Din aceasta pricina slăbeşte, e nimicit simţământul pocăinţei. O dată cu micşorarea simţământului pocaintei este îngreunată calea spre sporirea duhovnicească; odată cu nimicirea simţământului pocăinţei, omul se abate de pe calea mantuitoare pe calea parerii de sine şi amăgirii de sine. El se face străin sfintei iubiri de Dumnezeu şi de aproapele: Iarta-se păcatele ei cele multe, a grait Domnul despre fericita păcătoasă, că mult a iubit; iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin (Lc. 7, 47).
Cel molipsit de boala fariseismului este lipsit de sporire duhovnicească. Impietrit e pământul ţarinei sale sufleteşti, şi nu aduce roadă: pentru rodirea duhovnicească este nevoie de o inima lucrată prin pocăinţă, muiată, umezită de străpungere si de lacrimi. Lipsa sporirii este, deja, o paguba de cea mai mare insemnătate – dar vătămarea pricinuită de fariseism nu se mărgineşte la nerodirea sufletului: molima aducătoare de moarte a fariseismului este in cea mai mare măsură împreunată cu urmările cele mai pierzătoare. Fariseismul nu doar că face neroditoare pentru om faptele bune ale acestuia, ci le şi îndreptează spre răul sufletului său, spre osândirea lui înaintea lui Dumnezeu.
Acest lucru l-a zugrăvit Domnul în pilda despre vameşul şi fariseul (Lc, 18) ce se rugau împreună în templul lui Dumnezeu. Fariseul, privindu-se pe sine, nu afla pricină de pocăinţă, de simţire a străpungerii inimii; dimpotrivă, el afla pricină de a fi mulţumit cu sine, de a se admira. El vedea în sine postire, dare de milostenii – dar nu vedea acele păcate pe care le vedea sau credea că le vede în alţii, şi de care se smintea. Zic credea că le vede, fiindcă smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-insul, păcate nascocite de închipuirea pe care o mână viclenia. Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este plinitor al Legii. Bineplacut lui Dumnezeu. El a uitat că porunca Domnului, după cuvântul Psalmistului, este largă foarte, că înaintea lui Dumnezeu însuşi cerul nu este curat (Iov, 15), că Dumnezeu nu binevoieşte nici întru jertfe, nici chiar întru arderi de tot, atunci când pe acestea nu le însoţeşte şi nu le sprijină duhul înfrânt şi smerit, că Legea lui Dumnezeu trebuie sădită chiar în inimă pentru a putea dobândi dreptatea cea adevarata, fericita, duhovnicească. Această dreptate începe să apară în om odată cu simţirea sărăciei cu duhul Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu, ca îl proslaveste: Dumnezeule, multumesc Tie ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari (Lc. 18, 11). El numara pacatele vadite, pe care toti le pot vedea; dar despre patimile sufletesti, despre trufie, viclenie, ura, zavistie, fatarnicie, nu pomeneste nici un cuvânt.Dar tocmai acestea îl alcatuiesc pe fariseu! Tocmai ele întuneca, omoara sufletul, îl fac neînstare de pocainta! Tocmai ele nimicesc dragostea de aproapele si nasc smintirea plina de raceala, trufie si ura! Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu pentru faptele sale bune – însa Dumnezeu Îsi întoarce fata de la ele; Dumnezeu rosteste împotriva lui înfricosata osânda: Tot cel ce se înalta va fi smerit (Lc. 18, 14).
Atunci când fariseismul se întăreşte şi ajunge la deplinătatea puterii sale, el pune stăpânire pe suflet: atunci roadele lui sunt cumplite. Nu e fărădelege inaintea căreia el să se cutremure, de care să nu fie gata. Fariseii au cutezat sa îl hulească pe Sfantul Duh. Fariseii au cutezat să Il numească îndrăcit pe Fiul lui Dumnezeu. Fariseii şi-au îngăduit să spună că Dumnezeu înomenit, Mântuitorul venit pe pământ, este primejdios pentru bunăstarea obştească, pentru rosturile cetăţeneşti ale iudeilor. Şi pentru ce toate aceste născociri intortochiate? Pentru ca, sub acoperirea părutei dreptăţi, sub obrăzarul păzirii neamului, a legilor, a religiei, sa-si sature de sânge răutatea lor cea nesaturata, sa aduca sânge ca jertfă zavistiei si slavei lor deşarte, să săvârşeasca ucidere de Dumnezeu. Fariseismul este o groaznică otrava; fariseismul este o groaznică boală sufletească.
Să ne străduim a schiţa trăsăturile fariseului, luând descrierea din Evanghelie, aşa încât oricine, privind această privelişte monstruoasă, cumplită, să se poată păzi, cum a poruncit Domnul, de aluatul fariseilor (Mt. XVI, 6): de felul gândirii, de regulile, de aşezarea sufletească a fariseilor.
Fariseul, multumindu-se cu împlinirea rânduielilor exterioare ale religiei si savârsirea câtorva fapte bune, de care nu sunt straini nici pagânii, slujeste ca un rob patimilor, pe care, într-o masura însemnata, nici nu le vede în sine si nu le pricepe, care pricinuiesc în el o desavârsita orbire în privinta lui Dumnezeu si a întregii învataturi dumnezeiesti. Cunoasterea, deci si vederea în sine a lucrarii patimilor sufletesti se dobândeste prin pocainta – dar simtamântul pocaintei nu ajunge la fariseu. Cum poate inima sa se înfrânga, sa se strapunga, sa se smereasca, atunci când este multumita de sine? Nefiind în stare să se pocăiască, fariseul nu e în stare să vadă lumina poruncilor lui Dumnezeu, ce luminează ochii minţii. Chiar de se îndeletniceşte cu citirea Scipturii, chiar dacă vede în ea aceste porunci, în orbirea sa nu se opreşte asupra lor: ele fug de ochii lui şi le înlocuieşte cu filosofările sale prosteşti, nebuneşti. Ce poate fi mai ciudat, mai necuviincios decât filosofările fariseului pomenite în Evanghelie? Cel ce se va jura pe templu, nimic nu este; iar cel ce se va jura pe aurul templului, vinovat este (Mt.23, 16). Fariseul, lăsând plinirea poruncilor lui Dumnezeu, năzuieşte către plinirea amănunţită a mărunţişurilor exterioare chiar dacă acest lucru ar fi însoţit de încălcarea vădită a poruncilor. Sfintele porunci ale lui Dumnezeu, în care este viaţa veşnică, au fost lăsate de farisei într-o deplină nebăgare de seamă, au fost uitate cu desăvârşire! Zeciuiţi, le spune Domnul, izmă şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale Legii – dreptatea lui Dumnezeu şi mila şi credinţa… Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila (Mt. 23, 23-24).
Cea mai tăinuită dintre toate patimile sufleteşti este slava deşartă. Această patimă, mai mult decât celelalte, se ascunde înaintea inimii omului, aducându-i o mulţumire adeseori luată ca mângâiere a conştiinţei, ca mângâiere dumnezeiască – şi tocmai din aluatul slavei deşarte este făcut fariseul. El face totul pentru a fi lăudat de oameni şi milostenia, şi postul, şi rugăciunea lui sa aibă martori. El nu poate fi ucenic al Domnului Iisus, Care porunceşte următorilor Săi să dispreţuiască slava de la oameni, să meargă pe calea înjosirii, lipsurilor, pătimirilor.
Crucea lui Iisus este sminteală pentru fariseu. Lui îi trebuie un Mesia asemănător cu Alexandru Macedon sau cu Napoleon I, cu slavă răsunătoare de cuceritor, cu trofee, cu prada! Gândul la slava cerească, duhovnicească, la slava lui Dumnezeu cea veşnică, la veşnicia însăşi, este de neajuns pentru sufletul lui ce se târăşte pe pământ, în praful şi stricăciunea pământească. Inima lui este acolo unde se află comoara lui. Acolo e credinţa lui, acolo sunt simtirile lui, acolo este nădejdea, acolo este dragostea lui! Cu gura, cu vârful limbii el Il mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cu inima se leapădă de Dânsul. El nu simte niciodată prezenţa lui Dumnezeu, nu vede purtarea lui de grijă, nu cunoaşte din experienţă ce înseamnă frica de Dumnezeu.
Pentru inima lui nu există Dumnezeu şi nu există nici aproapele. El e cu totul pamantesc, cu totul trupesc, cu totul sub stăpânirea patimilor sufleteşti, este mânat de ele, cârmuit de ele, împins de ele la toată nelegiuirea, trăieşte şi lucrează doar pentru iubirea de sine. In acest suflet este înălţat idolul “eu”. Idolul e tămăiat fără incetare, i se junghie neincetat jertfe Cum se pot imbina într-un asemenea suflet slujirea Atotsfântului Dumnezeu cu slujirea idolului scârbavnic? Acest suflet se află într-o stare de pustiire cumplita într-un intuneric cumplit, intr-o omorare cumplită; este o peşteră intunecoasă, locuită doar de fiare cumplite, sau, şi mai mult, de tâlhari cumpliţi; e un mormânt ce ochilor trupeşti ai oamenilor, care înşală atât de adesea, le pare împodobit, iar pe dinlăuntru e plin de oasele morţilor, de putoare, de viermi, de toată necurăţia urâtă de Dumnezeu.
Fiind strain de Dumnezeu, fariseul are nevoie sa para înaintea oamenilor slujitor al Lui; fiind plin de toata nelegiuirea, are nevoie sa para înaintea oamenilor îmbunatatit; nazuind sa-si împlineasca patimile, are nevoie ca faptele sale sa para bune. Fariseul nu se poate lipsi de masca. Nevrând de fel sa fie cu adevarat cucernic si îmbunatatit, vrând doar sa fie socotit de oameni ca atare, fariseul se învesmânteaza în fatarnicie. Totul în el e facatura, totul e nascocire!
Faptele, cuvintele, viata lui sunt o necurmata minciuna. Inima lui, ca o otrava întunecata, este prea plina de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat – si tocmai aceasta inima de iad sufla împotriva aproapelui simtamântul neomenos, ucigator, al smintirii si osândirii.
Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor fiind dupa suflet fiu al satanei, vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa. Fariseul osândeste in aproapele nu raul, nu pacatul, nu încalcarea Legii. Nu! Cum poate el sa osândeasca raul, al carui prieten si ucenic iubit este? Sagetile lui sunt îndreptate împotriva virtutii – însa pentru ca loviturile sa nimereasca mai bine, el cleveteste virtutea, îi pune în seama raul, se sminteste de acest rau si, parând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl uraste.
Fariseule! Tu duci la pedeapsa pe cel nevinovat de faradelegea pe care chiar tu ai nascocit-o? A ta este pedeapsa, ca si faradelegea!
Nu cumva îti da îndrazneala faptul ca ucenicul lui Hristos, urmând lui Hristos, bea în tacere paharul patimirilor pe care tu i l-ai pregatit? Nefericitule! Înfricoseaza-te de însasi aceasta tacere îndelung rabdatoare si tainica. Acum, urmatorul lui Iisus tace pentru Iisus: la Înfricosata Judecata de obste va grai pentru el Iisus, înfierând pe nelegiuitul necunoscut de oameni si-l va trimite în chinurile vesnice. Fariseii au născocit fărădelegi ca să le pună pe seama însuşi Dumnezeului-Om; au făcut ca El să fie pedepsit; I-au cumpărat sângele; s-au prefăcut că nu L-au înţeles.
Cea mai mare fărădelege de pe pământ a fost săvârşită de farisei. Intotdeauna ei au fost, şi rămân până în ziua de azi, credincioşi chemării lor infernale. Ei sunt cei mai însemnaţi vrăjmaşi şi prigonitori ai adevăratei virtuţi şi evlavii creştine, care nu se opresc înaintea nici unei fărădelegi -împotriva lor tună hotărârea Domnului: şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de judecata gheenei? Pentru aceasta, iată, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari, şi dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni, şi dintre ei veţi bate în soboarele voastre şi-i veţi goni din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drept care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept şi până la sângele Zahariei, fiul Varahiei, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Amin grăiesc vouă: vor veni acestea toate peste neamul acesta (Mt. 23 33-36).
S-au împlinit cuvintele Domnului, şi până acum se împlinesc: cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în dusmanie neimpacata cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzandu-se înapoia clevetirii şi smintelii; cu sete, neobosiţi, caută sangele lor.
„Doamne Iisuse Hristoase! Ajută robilor Tai. Da-le să Te priceapă şi să urmeze Ţie: Ţie, Care ca o oaie la junghiere Te-ai adus şi ca un Miel fără glas înaintea celui ce-l tunde (Is. LIII, 7). Dă-le să Te vadă cu ochiul curat al minţii şi, pătimind în fericită tăcere, ca înaintea ochilor Tăi, să se îmbogăţească cu daruri harice, să simtă în sine adierea făcătoare de pace a Sfântului Duh, Care vesteşte robului sau că nu poate fi al Tău altminteri decât împărtăşindu-se de paharul pătimirilor, pe care Tu l-ai ales ca soartă a petrecerii Tale pământeşti şi a celei a aleşilor Tăi”.
În societatea de astăzi, cel hotărât să facă ceva mai înalt este întâmpinat cu dispreţ. Sau, în cel mai bun caz, cu o anumită îngăduinţă. Când însă lucrarea lui este încununată de succes şi atrage atenţia publică, împotrivirile se înmulţesc, cu scopul de a fi stopată activitatea lui. Şi atunci oamenii născocesc multe moduri pentru a-l opri. El, desigur, îşi continuă în mod neînfricat lucrarea. Nu îl prea interesează nici dezaprobările, nici laudele. El este sigur că săvârşeşte o lucrare plăcută lui Dumnezeu şi, de aceea, o dezvoltă în mod constant, în funcţie de condiţiile care există şi de posibilităţile pe care le are.
Astfel de oameni a ales şi Hristos, ca să îi fie ucenici. Modul în care ei au acceptat Invitaţia Lui şi L-au urmat, ca să devină “pescari de oameni” adevereşte intenţia lor bună. Până atunci ei nu săvârşiseră o anumită lucrare duhovnicească, deşi aveau o dispoziţie sufletească bună şi dorinţa de a-L întâlni pe Mesia.
In epoca noastră, foarte puţini oameni sunt devotaţi în totalitate unui anumit ideal, unei anumite misiuni sau unei lucrări-slujiri. Chiar şi în cadrul Bisericii se observă aceasta lipsă. Responsabilii sunt indiferenţi. Exemple de urmat nu există. Totul este slăbit. Lipsesc cu desăvârşire entuziasmul, inspiraţia, acţiunea.
Hristos nu i-a ales pe ucenicii Lui dintre oamenii vestiţi ai epocii Lui, potrivit standardelor lumeşti. El nu a vrut să aleagă intelectuali, demnitari, oameni ai puterii lumeşti şi ai bogăţiei. Toţi aceştia erau nepotriviţi pentru lucrarea apostolică. A ales persoane simple, care munceau din greu pentru a-şi câştiga existenţa, oameni bine intenţionaţi şi râvnitori, care, cu puterea Sfântului Duh, ar fi putut continua lucrarea Lui şi i-ar fi putut conduce pe oameni spre mântuire.
Să luăm, însă, vremea noastră, să ne luăm pe noi înşine. Dacă se poate spune că ceva stă la baza vieţii noastre politice, sociale – da, în fine, şi particulare –, nu poate fi vorba decât – nu-i aşa? – tocmai de această necontenită înălţare de sine, afirmare de sine, sau, ca să vorbim un limbaj mai vechi, însă totuşi veşnic, trufia. Ascultaţi cu luare-aminte pulsul vieţii noastre contemporane: oare nu vom fi şocaţi de această monstruoasă reclamă pe care oamenii şi-o fac singuri, de această îngâmfare, de această neruşinată laudă de sine, care au intrat în viaţa noastră într-aşa hal încât aproape nu le mai observăm?
Orice critică, revizuire, reevaluare, orice manifestare de smerenie n-au devenit, oare, mai mult decât un neajuns, un defect, ci o crimă socială şi chiar politică?...
Analizaţi-vă viaţa, viaţa societăţii voastre, bazele organizării sale, şi va trebui să recunoaşteţi că aşa stau lucrurile. Lumea în care trăim este pătrunsă de o lăudăroşenie atât de năucitoare şi grosolană, încât nici nu o mai observă, pentru că i-a devenit o a doua natură.
Bineînţeles, cel mai înfricoşător lucru este acela că fariseismul este socotit drept virtute. Atât de mult timp, cu atâta insistenţă am fost năuciţi cu gloria, cu realizările, cu lansările şi cu zborurile, atâta vreme am fost ţinuţi în atmosfera acestei pseudomăreţii fantomatice, încât toate acestea chiar au început să ni se pară bune şi frumoase, încât în sufletul unor generaţii întregi a apărut chipul unei lumi în care numai puterea, numai mândria, numai lauda de sine neruşinată reprezintă norma.
Este timpul să ne îngrozim de lucrul acesta, să ne amintim de cuvântul Evangheliei: oricine se înalţă pe sine va fi smerit.
Cei care ii judeca pe crestini, acuzandu-i de formalism sau de fariseism, nu sunt nici macar ca fariseii pe care ii judeca. In mintile celor din urma, credinta curata se amesteca uneori cu fariseismul. In mintile celor dintai, fariseismul se afla in stare pura: ei resping invataturile Bisericii, justificandu-se ca nu vor sa le urmeze si sa devina farisei.
Dar invatatura curata a Bisericii naste sfinti. Asta nu vor sa recunoasca fariseii din "lumea buna". Biserica e Cerul pe pamant. Invataturile ei transfigureaza omul care vrea sa Il urmeze pe Hristos. "Fariseii din lumea buna", sub pretext ca nu vor sa se molipseasca de cealalta forma de fariseism, stau departe de Hristos. Nu ispita acestui fariseism ii sperie; s-ar acomoda repede cu el. Ii sperie ideea de a supune mintile lor superioare invataturii mantuitoare pe care a propovaduit-o Domnul.
Credinta crestina ne invata sa murim noua, patimilor si poftelor noastre si sa dobandim raiul. Unii nu se multumesc cu aceasta smerire a voii si cauta tot felul de motive pentru a-si justifica patimile, pentru a nu se supune poruncilor lui Hristos.
Acestor farisei, care ii arata cu degetul pe fariseii care vin la Biserica, nu li se poate spune nimic. Sunt prea plini de sine pentru a mai invata de la altii. Li s-ar putea totusi reprosa faptul ca, in loc sa se multumeasca cu viata pe care o duc, ii mai atrag si pe altii de partea lor. Pe unii care, fiind sensibili din fire, se lasa pacaliti de refrene insuficient argumentate. Acestora din urma le este "dedicat" acest interviu. Cu rugamintea de a intelege ca nu exista nici un motiv atat de important incat sa merite sa stam departe de Hristos. Da, exista farisei printre credinciosi. Si au existat de la inceputul Bisericii. Dar alaturi de ei au existat si sfinti. Ar trebui sa ne lasam atrasi de sfintenia acestora cu aceeasi putere cu care ne-am lasat smintiti de fariseismul celorlalt
Problema cea mai grava la acest capitol, fariseismul, este, si raspunsul il da proorocul David in Psaltire, ca "pe viclean uraste Domnul". In primul rand, fariseul este omul viclean. Este omul lepadat de orice notiune de morala, este omul lepadat de orice notiune de etica, este omul lepadat de orice notiune de norma canonica duhovniceasca. Am sa va dau un exemplu foarte des intalnit in viata noastra de zi cu zi: exista oameni, si ca duhovnic cunosc multe cazuri, care cu atata blandete si bunatate iti vorbesc despre Dumnezeu, despre normele legilor lui Dumnezeu si despre biserica, despre mantuire, iar in momentul in care nu se mai afla in prezenta ta, sunt cu totul alte persoane.
Trairea in fariseism este bigotismul absolut al societatii. Este vorba de omul cu multe fete. Spunea Sfantul Tihon de Zadonsk: "Fariseul este ca randunica, cat ii este bine sta cu tine, iar cand a dat de rau te paraseste". Intotdeauna fariseul va fi un om caruia ii va placea sa pozeze in victima. Intotdeauna fariseului ii va placea sa pozeze in lup moralist, sa scoata in evidenta faptele sale, sa observe paiul din ochiul aproapelui si sa nu vada barna din ochiul lui, intotdeauna un fariseu va sti foarte bine sa-si mascheze viciile, slabiciunile, defectele, sau cel putin sa le gaseasca o justificare prin care ele sa devina o norma de moralitate. In prezenta cercului de prieteni sau oriunde ar fi, el trebuie intotdeauna sa demonstreze ca in el exista o doza de finete spirituala.
Am sa va exemplific printr-o forma de fariseism foarte des intalnita, mentionata de obicei de Sfintii Parinti. Spune un ava: "Daca auzi de la cineva: ce smerit e fratele cutare, zice, incearca-l cu ispita si vei vedea cum incepe sa-ti arate cat este de smerit. Si-n clipa in care l-ai atins si i-ai zis macar jumatate din cuvant sau i-ai spus ceva ce nu-i este pe plac, daca e mandru sare ca ars". Sfintii Parinti spun despre unul ca acesta: "Ce smerit e mandruletul...".
Se spune ca Sfantul Vasile cel Mare a intalnit odata o calugarita care a inceput sa se smereasca pe sine si sa spuna: "Parinte, sunt o pacatoasa, sunt cea mai rea, cea mai cruda, cea mai tiranica, cea mai nesupusa..." La care sfantul i-a spus: "Da, dar parca totusi nu esti la fel ca ceilalti, esti parca un pic mai sus." "Ei, parinte, bineinteles ca da, din punct de vedere spiritual, sigur ca exista o doza de superioritate"
In momentul in care crezi ca smerindu-te din cuvinte te-ai smerit si din fiinta, esti intr-o mare inselare. In Pateric este consemnat clar cazul celui care platise cu bani sa fie smerit in fiecare zi la poarta targului; si intr-una din zile cineva l-a smerit fara bani si atunci, iesindu-si din fire, acela i-a zis: "Tu nu stii cine sunt eu, tu nu stii ce pot eu, tu nu stii cu cine stai de vorba..." "Stiu, tu esti omul care plateste in fiecare zi sa fie smerit; dar ce ramane interesant pentru mine, pacatosul, este ca azi, cand n-ai platit, parca nu ti-a priit nici smerenia..."
Alaturi de fariseism, habotnicia este una dintre trasaturile caracteristice ale multor credinciosi... Invatatura despre habotnicie a Sfintilor Parinti este cuprinsa in cartea "Despre inselare" a Sfantului Ignatie Briancianinov, care trateaza foarte bine acest subiect. Daca vreti s-o comparam cu lenea, care impinge la pacat si la delasare, habotnicia este extrema cealalta care ne impinge la peste masura si duce la nebunie. Habotnicia este iesirea din matca fireasca a lucrurilor, habotnicia este mentalitatea care confunda starea de spirit a lucrurilor normale cu starea de hazard sau cu minunile facute la intamplare.
Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase. Și să știți că acești oameni, oamenii pietiști, sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om.
Tu care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica? Tu care ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște, ai văzut Sfântul Munte, pe Maica Domnului, pe Mântuitorul. Când la toate acestea am mers și ne-am întors, care ne este folosul de la toate aceste lucruri? Ți s-a schimbat inima? Am devenit niște oameni smeriți? Am devenit oameni mai plăcuți? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire? Sau acolo unde lucrăm? Aceasta are însemnătate. Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți, prin pocăință, da, să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii.
Atunci când oamenii pietiști din Biserică, preoții, teologii sau oamenii care o fac pe religioșii au încercat să-i facă pe copiii lor monahi sau preoți, acești oameni au devenit mai răi și decât demonii. S-au ridicat împotriva tuturor. Au devenit cei mai răi vrăjmași ai oamenilor. În timp ce păcătoșii, cei pierduți – cum mai sunt numiți, știu că sunt păcătoși. De aceea Hristos a spus că vameșii și desfrânatele vor merge în Împărăția lui Dumnezeu. Iar despre farisei a spus: „Voi, care sunteți pietiști nu veți merge niciodată în Împărăția lui Dumnezeu”. Și aceasta pentru că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu le-a schimbat inima, ci s-au limitat numai la ținerea unor rânduieli exterioare.
Așadar, să luăm aminte la noi înșine și să înțelegem că Biserica este un spital care ne tămăduiește, care ne face să-L iubim pe Hristos – iar dragostea lui Hristos este o flacără care se aprinde în inima noastră – și să ne cercetăm dacă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedem înlăuntrul nostru toate aceste răutăți, indiferențe și viclenii, atunci trebuie să ne neliniștim. Pentru că nu este cu putință ca Hristos să fie în inima noastră și să fim plini de oțet. Cum este cu putință să te rogi și să fii plin de fiere față de semenul tău? Cum este cu putință să citești Evanghelia și să nu-l primești pe fratele tău? Cum este cu putință să spui că ai atâția ani de slujire în Biserică, că ai atâția ani de când ești monah, cleric sau orice altceva, iar pe alfa în viața duhovnicească, care este dragostea, care este să-l rabzi pe fratele tău, să faci puțină răbdare, să nu o cunoști? Înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu desăvârșire nimic.
Hristos a spus despre acele fecioare că nu le cunoaște. Le-a aruncat afară din cămara de nuntă, pentru că, cu toate că aveau toate celelalte virtuți, nu aveau dragoste. Ca și cum le-ar fi spus: Deși aveți virtuți exterioare, deși ați rămas fecioare, deși ați făcut nenumărate fapte, nu ați izbutit însă esența, care are mai mare însemnătate decât toate. Dacă nu ai izbutit aceasta, la ce îți folosesc celelalte? La ce-mi folosește dacă astăzi mănânc mâncare cu untdelemn sau nu? Se poate să nu mănânc mâncare cu untdelemn, însă să-l mănânc pe fratele de dimineață până noaptea.
În Biserică se dezvoltă o relație, o relație personală a omului cu Hristos, nu cu învățătura lui Hristos, nu cu Evanghelia. Evanghelia este ceea ce ne ajută să ajungem la dragostea lui Hristos. Când vom ajunge la dragostea lui Hristos, nu va mai trebui Evanghelia. Nimic nu ne va mai trebui. Aceasta le oprește pe toate. Rămâne numai legătura omului cu Dumnezeu. Aceasta este diferența Bisericii de religie. Religia te învață să-ți faci îndatoririle tale, așa cum erau închinătorii la idoli.
Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei. Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta este ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.Amin (postat pe fb de ioan monahul)