Lumea gârbovită de patimi
“In starea de cădere in care se afla, toti oamenii sufera de patimi intr-o masura sau alta, adica sunt bolnavi din punct de vedere spiritual, gârboviți. Dar cel mai adesea ei nu-si cunosc nici caderea, nici boala.Indeobste, dupa cum spune Sfantul Macarie Egipteanul, oamenii nu stiu ca firea lor boleste din pricina acelui rau dintai al neascultarii, care a razbatut pana la noi: “Lumea cea vazuta, de la imparati pana la cersetori, este intr-o neincetata tulburare, dezordine si lupta si nimeni nu cunoaste pricina. Or, este vadit ca raul care a intrat in lume prin neascultarea lui Adam, este centrul tuturor relelor si cauza mortii. Pacatul care a intrat in lume prin Adam si care este ca o putere si o esenta a lui Satan, a semanat toate relele. El lucreaza in ascuns in omul cel launtric si in mintea lui si-l razboieste cu gandurile. Oamenii nu stiu ca fac aceasta impinsi de o putere straina, socotesc ca ele sunt lucruri firesti si ca din propria lor socotinta le fac . Astfel, lumea sufera de patimile cele rele si nu stie“. Privind spre pamânt am uitat de cer, căutând dumnezeii lumești, am uitat de adevaratul Dumnezeu.
“Ce-i mai groaznic este ca noi nici nu ne mai dam seama de pacatele care ne stapanesc. Din pricina nesimtirii in care am ajuns, nu ne mai deosebim intru nimic de nebunii care spun si savarsesc fara frica fapte pline de primejdie si de rusine. Nu le este rusine deloc de faptele si de cuvintele lor, ba, dimpotriva, se mai si lauda cu ele.Se cred mai sanatosi decat cei cu adevarat sanatosi. Asa suntem si noi. Ne purtam cum se poarta oamenii bolnavi, dar nici macar nu simtim ca suntem bolnavi”. Ne-am obișnuit cu starea de gârbovenie, cocoșati, gheboșați, cautam raspunsul la semeni, nu mai mergem la biserică, ascultăm de cei care ne cer să eliminăm biserica din viața noastră, cautam mântuirea lumească și ne facem noua viată din desertaciunea tărânei.
“Cata vreme cineva este tinut de lucrurile cele vazute ale acestei lumi, este incurcat cu diferite legaturi pamantesti si este antrenat in patimile cele rele, nici macar nu stie ca inauntrul sau mai exista o lupta, o batalie si un razboi. Abia atunci cand omul se ridica la lupta si se elibereaza de legaturile vazute ale acestei lumi, cand incepe sa staruiasca in poruncile Domnului, lepadandu-se de lumea aceasta, abia atunci poate sa cunoasca lupta cea launtrica a patimilor, care se ridica in el, razboiul cel launtric si cugetele cele viclene. Daca nu se ridica la lupta, dupa cum am spus mai inainte, daca nu se leapada de lume, daca nu se dezbara din toata inima de poftele cele pamantesti si daca nu vrea sa se lipeasca cu totul de Domnul, nu cunoaste vicleniile ascunse ale duhurilor rautatii, nici patimile cele ascunse in el, ci este strain de el insusi, nestiind ca poarta in sine rani si patimi ascunse“. “Suntem atat de stapaniti de patimi si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim starea in care ne aflam, nu mai stim nici macar ca faptuim cele rele“. “Lumina sufletului s-a intunecat intr-atat, incat nu mai vedem cat de ranit si sfasiat este el“
Lumea gârbovă nu mai privește la cer, ci la pâmănt. Omul garbovit nu priveste la ceresc, ci la pamantesc și-n loc de menurire devenim târănă. Asa era in vremea aceea o femeie garbova de pacate își târa neputința. De optsprezece ani impliniti, capul ei era impreunat cu genunchii, incat putea privi doar praful pamantului si viermii din praf, si respira praf si toate duhorile pamantului. Dar Hristos s-a milostivit de ea, si i-a strigat: Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. Si si-au pus pre dansa mainile; si indata s-a indreptat, si slavea pre Dumnezeu. (Lc. 13:12-13)
Mântuitorul Hristos este permanent preocupat binele oamenilor, aş zice de la începutul creaţiei. Pe unde găseşte vreun bolnav, îl vindecă, dăruieşte lumină celor orbi, întăreşte pe slăbănogi, picură auz în urechile surde, înviază pe cei morţi, curăţeşte pe leproşi. Toate minunile Lui sunt proorocii ale vindecării plenare a omului în Împărăţia lui Dumnezeu, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Omul transfigurat prin har este ţinta lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte. De aceea a devenit Om deplin, fără de păcat, pentru a ne conduce către tărâmul iubirii fără de moarte.
Tot ceea ce a făcut pe acest pământ a fost o pedagogie a veşniciei care zace în libertatea noastră, a clădit încrederea omului că poate învinge moartea, a fundamentat vocaţia omului de moştenire a luminii lui Dumnezeu.
În acest caz, Hristos vindecă o femeie gârbovă. Cocoşată de păcat, îndreptată către pământ, atingând ţărâna cu privirea, incapabilă să mai privească cerurile. Ea este simbolul fiecăruia dintre noi. Toţi suntem atraşi ca de un magnet de pământ, ne pironim ochii în ţărână pentru hrană sau plăcere, ca necuvântătoarele, uităm să tindem către ceruri ca focul din noi. Gârbovirea femeii nenorocite de greutatea păcatului este în mod esenţial neputinţa noastră de a mai pătrunde în cer, datorită obsesiei noastre pentru materie.
Păcatul este o gravitaţie spirituală teribilă, prin care omul se împovărează de materie şi de nefiinţa ei, tinzând mereu mai jos, către pământ, până când se întoarce în pământul părinţilor săi. Pentru cel orbit de materie şi de plăcerea pe care o poate scoate din ea, cerul e departe, trupul devine templu al stricăciunii, chiar şi sufletul devine pământesc, se umple de ţărână. Preocupările, priorităţile devin terestre, totul porneşte din trup şi ajunge la el, într-un cerc vicios al păcatului redundant până la moarte. Tot ceea ce este duhovnicesc dobândeşte în mod aberant conotaţii materiale, lumea întreagă devine un iarmaroc, unde se vinde sufletul pe treizeci de arginţi într-un comerţ dintre fiinţă şi nefiinţă.
Moartea este tocmai rezultatul acestei tendinţe a noastre către pământ. Devii ceea ce iubeşti, te transformi în ţărână dacă tot ceea ce ai iubit i-a aparţinut târănei.
Sfinţii se ridică la cer, şi chiar şi ţărâna trupurilor lor rămâne spre mărturie a înduhovnicirii trupului lor.
Din aceasta perspectiva pamântească, materială, a lumii, ca cea a unei femei garbove ce priveste in pamant, s-a dezvoltat stiinta, arta, economia, politica si intreaga viata omeneasca, individuala si sociala – indeosebi viata omeneasca a sufletului împietrit.
Privind numai la pamant, încet, încet în lume s-a explicat totul prin pamant. Vazand numai pamantul, s-a luptat doar pentru pamant. Auzind numai pamantul, toata stiinta omeneasca s-a lasat purtata de freamatul pamantului umed. Simtind numai miasma putreziciunii pamantesti, acel miros a covârsit toate bine-placutele miresme ceresti.
Mintea omeneasca s-a preocupat doar cu cercetarea celor pe care le poate vedea cu ochiul, auzi cu urechea si mirosi cu nasul, s-a incredintat adica pamantului si numai pamantului – aceasta era intelegerea femeii garbove. Câte nu a nascocit mintea lumii garbove, ca sa cerceteze pamantul si cele din pamant și să le acapareze. A cercetat toate plantele si radacinile, viermii mari si mici, si pe cei foarte mici, pe cei vazuti si pe cei nevazuti, o pipait a mirosit, a scormonit si-a inarmat ochii cu microscoape si cu ochelari fini, ca sa vada cu de-amaruntul tot musuroiul de viermi.
Pe toate le-a vazut, pe toate le-a aflat, si a vestit cerului si pamantului ca nu exista nimic afara de viermi, mari si mici, vazuti si nevazuti, ganditori si neganditori, ca omul este numai un vierme intre viermi, iar deasupra viermilor, un supra-vierme. Omul este un vierme evoluat.
Ca sa vada mai mult, lumea gîrbovită ar fi trebuit sa fie dreapta, cu capul ridicat spre cer si cu mintea deschisa catre lumea de sus. Iar acea lume de sus nu este un musuroi de viermi, ci Ierusalimul cel de sus, oastea Domnului cea luminata si stralucitoare, alcatuita din minunata ierarhie cereasca a Serafimilor, Heruvimilor, a Scaunelor, Domniilor, Puterilor, Stapaniilor si Incepatoriilor, a Arhanghelilor si Ingerilor, si din multime nenumarata de Drepti si Placuti ai lui Dumnezeu.
Femeia garbova, lumea materialist, nu poate vedea intregul Ierusalim de sus, intreaga lume duhovniceasca de deasupra omului. Ea vede doar ce-i mai jos de ea, nicidecum ce-i mai presus. De aceea, tot ce-a cugetat si a faurit de-a lungul ultimelor catorva veacuri a cugetat si a faurit pe nisip, pe praf, pe pamant si pe noroi, pe cele pe care le putea vedea si simti sub ea.
În societatea contemporană, mulți oameni privesc lumea dintr-o perspectivă fals-religioasă. Nu neapărat doar secularizată. Sunt oamenii cred că Dumnezeu există doar pentru a ne face viețile de aici de pe pământ „fericite”, doar pentru a ne scuti de toată suferința și durerea, pentru a face orice am vrea noi să facă, că tot ceea ce trebuie să facem este să „ne dorim și să cerem” și Dumnezeu ne va da, indiferent ce este – sănătate, un loc de muncă bun, sau de exemplu, ceea ce își dorește să obțină proiectul genomului uman, cu scopul nostru lumesc foarte clar: să trăim o viață mai lungă, mai fericită, mai lipsită de durere, mai sănătoasă, înainte de inevitabila moarte.” Mulți oameni cred că acest program este unul bun – să trăim mai mult, mai fericiți, mai sănătoși, mai bine și mai ușor.
Dacă priveau cerul ar fi aflat că Sfinții din calendarul creștin au suferit foarte mult, cu toții. Ca martirul este chintesența sfinților creștini. Martirul este o persoană care moare, care este ucisă, în timp ce își iartă de fapt călăul – așa cum și Dumnezeu a iertat pe toți oamenii care au păcătuit împotriva Sa. De fapt, Iisus i-a iertat chiar și pe cei ce au păcătuit împotriva Sa și L-au răstignit. El a spus: „Părinte, iartă-i că nu știu ce fac.” Iertarea și compasiunea lui Dumnezeu sunt garantate… în mod absolut!
Nu trebuie să ne pocăim mai întâi?
Trebuie să ne pocăim și să cerem pocăința. Dacă ne împotrivim… ne așteaptă iadul! De fapt, focul iadului nu este Dumnezeu care îi pedepsește pe oameni. Focul iadului este prezența iubirii lui Dumnezeu, a milei Lui și a compasiunii Sale către cei ce nu o doresc, nu o acceptă, nu cred că au nevoie de ea, și nici măcar nu le pasă de ea.
Cu alte cuvinte, ei fac exact opusul a ceea ce trebuie, a ceea ce e firesc.
Exact. Poți demonstra asta cu un exemplu din relațiile interumane. Dacă tu mă iubești și eu te urăsc sau nu-mi pasă de tine, atunci prezența ta pe lângă mine e o adevărată durere. Aș vrea să scap de tine dacă s-ar putea. Pe când, dacă tu mă iubești, și eu te iubesc, atunci această comuniune, această legătură între noi este o adevărată bucurie. Este atât de simplu!
Cei care au pierdut legătura cu Cerul, sunt legați de puterea întunericului, și, prin aceasta, aflându-se într-o gravă și fără de pocăință, de netămăduit, gârbovire a sufletului și a ființei întregi.
Când vorbim despre o persoană cuprinsă de garbovie, cum este descrisă și femeia din evanghelia de astăzi, aceasta garbovie îl apleacă pe om spre pământ, el “neputând a se ridica nicidecum”, cum spune evanghelia, este omul aplecat doar spre pământ, care nu vede decât cele ale pământului, pământul îl inspiră, iar privirea inimii sale este dependenta de locul unde se tareste șarpele, semnul celui viclean, semnul puterii întunericului, care îl împiedică pe om să aibă privirea înălțată asupra Cerului. Cum șarpele, după cuvântul Scripturii, se hrănește și cu praful pământului, așa gârbovul, în sufletul său, dă, prin păcatul pe care îl savarseste, hrană puterii întunericului, după spusele unui părinte mai aproape de vremea noastră, Sfântul Luca al Crimeii, “păcatul este hrana demonilor“. Gârbovul este cel care nu are capacitatea să privească la înălțimea Cerului, pământul este ambianța în care el trăiește în permanență și țărână lui, mormântul și întunecimea lui, îi este foarte greu, imposibil chiar, să privească, să gândească și să simtă puterile Cerului, împarația cerurilor, raiul cel binecuvântat al împărăției Preasfintei Treimi.
Cea mai de jos treaptă a gârboviei, dintre multe trepte și stări sufletești prin care se manifestă aceasta, este starea de fățărnicie, despre care amintește Mântuitorul Hristos în evanghelia de astăzi, adresându-se mai-marelui sinagogii cu aceste cuvinte, atât de ferm, de dur și de aspru: “Fățarnice!“. Sunt câteva cuvinte grele pronunțate de Mântuitorul Hristos în Scriptură și ele nu se adresează nici tâlharilor, nici hoților, nici desfrânaților, nici necredincioșilor, nici ereticilor, în manifestarea ereziei din acea vreme, cuvinte precum “șarpe”, “pui de năpârca”, “mormânt văruit” sau “vulpe”. Cu aceste cuvinte definește Mântuitorul Hristos cea mai gravă gârbovire care adesea se întâlnește și în tinda și în ograda Bisericii, și anume fățărnicia.
Despre aceasta, același binecuvântat părinte al veacului trecut, Sfântul Luca al Crimeii, aceasta este definită de Sfântul Luca în aceste chipuri în mod principal: fățarnicul este cel care poartă masca evlaviei, dar dincolo de această evlavie nu se află nimic duhovnicesc întrânsul. Fățarnicul este cel care poartă masca dragostei și a loialității, a atașamentului sincer față de celalalt, dar dincolo de această mască nu se afla decât starea de ură și capacitatea continuă de trădare. Fățarnicul este cel care poartă masca curăției, iar dincolo de aceasta se afla multă nuanță necurată, multă necurăție și putere a întunericului. De accea, în fața unei asmenea stări, Hristos Domnul spune “fățarnice”, “șarpe”, “pui de năpârca”, “mormânt văruit”, sau “vulpe”, cum îl definește Mântuitorul Hristos pe Irod, stăpânul acelor vremuri, care încerca printr-o falsă credință, printr-un fals atașament față de oameni, încerca să îi convingă pe aceștia să rămână sub ascultarea lui, dar dincolo de această mască se afla omul violent, desfrânat, bețiv, păcătos, în toate manifestările păcatului.
Hristos vine in ziua de astazi sa ne invete ca am fost creati oameni verticali. Cred ca am mai zis cândva: in limba greaca „om” se spune „anthropos” si cuvantul asta analizat, inseamna „privitor in sus”. Omul a fost creat de Dumnezeu sa priveasca in sus, sa-si doreasca Cerul, sa doreasca mantuirea! Dar diavolul a-nceput sa-l faca sa priveasca in jos.
In femeia garbova din Evanghelie ar trebui sa ne vedem pe fiecare dintre noi in parte, si toata omenirea la un loc, [pe] care ne-a inselat diavolul sa privim si sa ne multumim cu cele de pe pamant, sa fim „linistiti si fericiti”. Si cand cineva ne spune: „pai, Cerul…, Imparatia lui Dumnezeu…, Viata vesnica…” zicem: „a, pai… interesante lucruri, frumoase! Dar mai treci maine pe la noi si-apoi mai discutam” – efectiv sa nu ne mai sensibilizeze nimic.
Hristos S-a pogorat din Ceruri ca sa ne explice lucrurile acestea, ca sa ne arate puterea de-a ne dezgarbovi, de a ne indrepta. Si-am vine intrebarea: oare, ce-nseamna un om vertical, un om cu verticalitate? Pentru ca femeia aceasta, dupa ce Mantuitorul Si-a pus mainile peste ea – ne spune Evanghelistul–: „s-a indreptat si-L slavea pe Dumnezeu”. A fost dezlegata de neputinta ei si, apoi, cu coloana vertebrala dreapta Il slavea pe Dumnezeu din Ceruri.
Asta inseamna ca un om care are o verticalitate duhovniceasca nu se mai lasa clatinat in dreapta si-n stanga de nimic. Un om care are inaintea ochilor mantuirea pe care a adus-o Hristos, Imparatia lui Dumnezeu, chiar si dupa ce pleaca de la biserica el nu mai uita lucrurile acestea.
Daca vreti, este ca o mama care, atunci cand are un copil mic, tot timpul ii poarta de grija. Chiar si atunci cand nu este in prezenta copilului, ea se gandeste: „oare ce face copilul meu acum, cu cine este acum?”. Am vazut familii care fac cu schimbul – si m-am bucurat tare mult – vin la biserica cu schimbul: o data vine tata, o data vine mama si celalat [parinte] ramane acasa sa aiba grija de copil, adesea vin înpreună, împartașesc copilul iar unul din ei rămâme la sjlujbă. Dar sa nu credeti ca cel care este in biserica s-a rupt total de grija copilului – nici vorba! El se gandeste: „e-n siguranta cu sotul, sau cu sotia, sau cu cine l-am lasat acasa?”. Ei, in felul acesta ar trebui sa ne fie drag Hristos! Si viata vesnica! Chiar si dupa ce plecam din biserica, noi sa ne gandim cum sa nu-L pierdem pe Hristos, cum sa avem grija ca Hristos sa nu fuga, sa nu plece de la noi! Sau, mai bine zis, sa nu-L alungam din viata noastra! Acesta este un om vertical. Amin ( postat pe fb de ioan monahul)