Luarea crucii și urmarea lui Hristos (II)
Astazi este Odovania praznicului Inaltării Sfintei Cruci. Sunt trei etape ale unui parcurs duhovnicesc, prezentate în aceste trei Evanghelii: din duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, din chiar ziua Înălţării Sfintei Cruci şi din duminica de după Înălţarea Sfintei Cruci.În chiar sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci am ascultat Evanghelia care vorbeşte despre Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Şi iată, după praznicul Înălţării Sfintei Cruci, descoperim un cuvânt atât de puternic şi atât de frumos, redat în Sfânta Evanghelie după Marcu: De voieşte să vină cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Și pe tot acest parcurs noi am aflat ce înseamnă crucea, lauarea crucii și urmarea lui Hristos. Crucea este iubirea lui Dumnezeu pentru noi.Esența Crucii este iubire.
Domnul Hristos a venit cu un scop pe pământ şi scopul acesta i l-a arătat lui Nicodim, atunci când, vorbind faţă către faţă cu el, a spus că Dumnezeu a dat pe Fiul Său. Şi cum L-a dat? Cum a putut Dumnezeu să dea pe Cineva pentru noi şi Cine este Acest Cineva? Că de-asta este mare ziua Crucii, pentru că, atunci când ne uităm la cruce, nu vedem răstignit un simplu om, ci vedem pe Cel Care este răstignit ca pe Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dă ceva din afara Sa ca să ne mântuiască pe noi, ci dă pe Cineva din chiar lăuntrul iubirii Sale, dă pe Cineva pe care-L iubeşte cu o dragoste mai mare decât orice iubiri: Acesta este Fiul Său. Si apoi vedem cum se împlineşte acest lucru. Nicodim nu înţelegea, şi mulţi dintre noi nu înţelegem cum adică Dumnezeu dă chiar pe Fiul Său ca să mă mântuiască pe mine. Ce, e chiar aşa de grav? Pentru că noi ne uităm la vieţile noastre şi vedem că, de bine-de rău, ne merge bine. Că suntem oarecum aşezaţi, că avem un parcurs, o traiectorie pe care o putem controla, care este oarecum la îndemâna noastră, de care suntem conștienți sau mai puţin conştienţi, asta-i viaţa, ni se spune. Şi uite că vine cineva şi-ţi spune că pentru tine, pentru viaţa ta, pentru aparenta ta aşezare, Cineva a murit cu o moarte teribilă: moarte pe cruce. Şi că acest Cineva era Fiul lui Dumnezeu, Şi, dintr-o dată, parcă nu-ţi vine să crezi: “Cum adică, pentru mine s-a întâmplat asta? E chiar atât de grav?“. Noi ne comportăm de cele mai multe ori ca acei bolnavi care nu ştiu că poartă într-înşii boli dintre cele mai grozave. Şi, dintr-o dată, totul se năruieşte. Pentru că luăm contact cu însăşi boala noastră fundamentală, care este moartea. Boala noastră fundamentală este moartea. De când ne naştem începem să murim. În noi se petrece ceva care ne duce inevitabil spre moarte. Există chiar spuse, tâlcuiri, care spun că cel mai sigur lucru din viaţa noastră este moartea.
Şi cum? Murim? Dar nouă ni se pare că suntem veşnici. Uitaţi-vă la noi cum acţionăm zi de zi: facem lucruri, mergem la serviciu, ne comportăm în familie ca şi cum n-am muri niciodată, și apoi, dintr-o dată, pac! se schimbă ceva. Şi Hristos a venit să se lupte cu această boală fundamentală a fiinţei omeneşti, pe care noi o ascundem și o ocultăm, încercând să ne păcălim: “Ei, poate n-oi muri chiar azi…! Poate mâine… Poate poimâine… Poate răspoimâine…“ Şi aşa mai departe. Hristos a venit să se lupte cu boala fundamentală a existenţei noastre, care este moartea. Şi noi, în Duminica Paştilor, asta spunem: Cu moartea pe moarte călcând. Şi Hristos n-e arătat cum adică poţi să biruieşti moartea prin moarte: prin Cruce! Prin Înviere!
Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul, il va pierde; iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. (Marcu 8, 35)
Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la multi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul ca daca vrei sa-ti mantuiesti sufletul trebuie sa-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem sa ne mantuim sufletul, iar Domnul spune ca daca vom dori aceasta il vom pierde. Prin urmare ca sa-ti mantuiesti sufletul, trebuie sa-l pierzi, sa-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos insusi si pentru Evanghelie. Ce inseamna aceasta? Cum sa intelegem aceasta? Cât de greu și de dureros pare aceasta! Domnul a cerut ca oricine vine la El să se lepede de sine. Dar ceea ce poruncește nu este nici greu, nici dureros când El însuși ne ajută, în așa fel încât ceea ce ne cere să poată fi îndeplinit. Deoarece orice pare dificil în ceea ce este plăcut, dragostea îl face ușor. (Fericitul Augustin)
Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Ceea ce Iisus este pe cale să facă, a se supune morţii pe cruce, o face de bunăvoie. Prezicând această experienţă, El a spus: „Tatăl mă iubeşte şi mă sprijină pentru că sunt gata să-mi abandonez viaţa, însă o voi lua din nou. Nimeni nu îmi poate lua viaţa, eu însumi renunţ la ea. Am autoritatea de a o abandona şi am autoritatea de a o relua. Am primit de la Tatăl meu această putere.”
Hristos vrea să patimească și să moară pentru noi, pentru a absorbi mânia Lui Dumnezeu, din cauza pacatelor noastre, „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii,făcându-se blestem pentru noi (căci este scris: Blestemat este oricine care atârnă pe lemn)”(Galateni 3:13) Cel „pe care Dumnezeu L-a rânduit să fie jertfa de împăcare, prin credinţa în sângele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Lui, căci Dumnezeu în îndelunga Sa răbdare trecuse cu vederea peste păcatele făcute mai înainte” (Romani 3:25) „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit şi a trimis pe Fiul Său ca o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (Ioan 4:10)
Dacă Dumnezeu n-ar fi fost drept, nu ar fi fost nevoie ca Fiul Său să sufere şi să moară. Şi dacă Dumnezeu n-ar fi fost iubitor, nu ar fi fost doritor ca Fiul Său să sufere şi să moară, de aceea dragostea Lui este gata să împlinească cererile dreptăţii Sale. Legea Lui Dumnezeu cerea : „iubeşte pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată voinţa ta” ( Deuteronom 6:5), dar cu toţii am iubit alte lucruri mai mult. Iar acesta este păcatul: a-L dezonora pe Dumnezeu preferând alte lucruri în defavoarea Lui şi trăind conform lor. De aceea Biblia spune „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava Lui Dumnezeu ”(Romani 3 : 23 ). Noi marim ceea ce ne face plăcere, iar acestea nu sunt Dumnezeu, prin urmare păcatul nu este mic pentru că nu păcătuim împotriva unui Suveran mic. Seriozitatea unei insulte creşte odată cu demnitatea celui insultat. Creatorul universului este infinit de vrednic de respect, admiraţie şi loialitate. De aceea eşecul în a-L iubi pe El nu este trivial – este trădare. Îl defăimează pe Dumnezeu şi distruge fericirea umană.
De vreme ce Dumnezeu e drept, El nu ascunde aceste “crime“ ale noastre sub presul universului, ci mai degraba simte o manie sfinta impotriva lor. Ele merita sa fie pedepsite si a facut acest lucru clar “Fiindca plata păcatului este moartea “ (Romani 6:23 ) “Sufletul care păcătuieşte, acela va muri “ ( Ezechiel 18 :4)
Exista un blestem sfânt atârnând asupra tuturor păcatelor, iar nu le pedepsi ar fi nedrept şi natura lui Dumnezeu ar fi ştirbită , o minciună ar domni la temelia realităţii. De aceea Dumnezeu zice :”Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă “(Gal 3:10 , Deu. 27:26). Dar dragostea Lui Dumnezeu nu poate sta alături de blestemul care atârna asupra întregii omeniri păcătoase. Dumnezeu nu se bucură sa afişeze mânie, oricât de sfânta ar fi aceasta. Prin urmare Dumnezeu şi-a trimis singurul Său Fiu pentru a absorbi mânia Sa, şi pentru a purta blestemul în locul celor ce se incred în El.
Aceasta este definiţia cuvîntului “ispăşire“ în textul citat mai sus (Romani 3:25) Se referă la indepărtarea mâniei Lui Dumnezeu, prin oferirea unui substitut. Substitutul este oferit de insăşi Dumnezeu, adică Iisus Hristos, care nu doar anulează mânia, El o absoarbe şi o direcţionează dinspre noi spre El. Mania Lui Dumnezeu este dreaptă şi ea a fost consumată nu retrasă sau amânată.
Niciodată nu vom sta uimiţi în faţa dragostei Lui Dumnezeu dacă nu vom ţine seama de seriozitatea păcatului nostru şi de dreptatea mâniei Lui împotriva noastră. Dar când prin har conştientizăm propria nevrednicie, atunci ne vom putea uita la suferinţe şi la moartea Domnului Iisus şi spune : „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit şi a trimis pe Fiul Său ca o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (Ioan 1,4:10)
Sfântul Ioan Botezătorul nu L-a propovăduit pe Hristos cu jumătăţi de măsură. De ce? Hristos era viaţa lui. Hristos era în inima lui. Şi viaţa lui se identifica cu viaţa lui Hristos. Cât de frumos spune Sf. Ev. Ioan, cel care redă cuvintele Sf. Ioan Botezătorul, şi anume că Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Ioan Botezătorul este cel care, prin statornicie şi prin ascultare, dă o mărturie minunată despre Dumnezeu. Nu ţinea cont de niciun fel de pericol care, sigur, a fost iminent pentru viaţa lui, l-a costat însăşi viaţa, decapitarea, faptul că a avut curajul să dea o mărturie în faţa vieţii imorale, reprobabile din punct de vedere moral pe care o trăia Irod Agrippa, trăia în concubinaj. Nu l-a interesat nici poziţia, nici funcţia pe care o avea Irod Agrippa, de tetrarh al Galileei. Nimic nu putea să-l oprească din mărturisirea aceasta sinceră a faptului că e atât de important, dacă vrei să stai aproape de Hristos, trebuie să ai o statornicie a inimii, trebuie să ai o ascultare a minţii, a întregii tale fiinţe faţă de Cel Care este Mirele tău. Și Mirele nostru este, pentru fiecare dintre noi, Hristos.
Cum a putut Sf. Ioan Botezătorul să rămână atât de constant, fără fluctuaţii, fără niciun fel de intermitenţe în misiunea lui? Cum a putut să rămână atât de constant, atât de statornic, în a-L mărturisi pe Hristos până în ultima clipă a vieţii sale? Ştiţi cum? Pentru că el însuşi, Ioan Botezătorul, este cel care n-avea semeţia gândului că este cineva, ci că viaţa lui este viaţa lui Hristos. Asta înseamnă dragoste desăvârşită: să te identifici cu cel pe care tu îl iubești. Gândurile celuilalt, inima celuilalt, viaţa lui, comportamentul lui devin conţinutul vieţii tale.
Noi suntem foarte superficiali, să ştiţi, şi avem o trăire mincinoasă de multe ori. Începem cu noi merenii, dar și episcopii și cu preoţii. O trăire mincinoasă. Nu mai întrupăm, nu mai reuşim să întrupăm toţi Biserica lui Hristos, viaţa aceasta de Evanghelie frumoasă şi noi înşine să fim o mărturie în lumea aceasta în care vedeţi câtă degringoladă, câtă debusolare este. Peste tot, oriunde te uiţi, toate valorile sunt răsturnate. Trăim vremuri grele, să ştiţi. Şi nu este neapărat un duh de pesimism sau apocaliptic pe care vreau să vi-l transmit, ci un realism. Şi dacă noi nu reuşim să stăm lângă Hristos ca Sf. Ioan Botezătorul şi toată învăţătura Lui, gândul Lui, să devină carnea şi sângele nostru, noi înșine să devenim mărturii vii ale lui Hristos, lumea aceasta care trăieşte această stare de debusolare, de rătăcire groaznică, nu va găsi reperul.
La Sf. Ioan Botezătorul avem cea mai dreaptă înţelegere a ceea ce înseamnă Hristos pentru noi: Iată Mielul lui Dumnezeu. Hristos era un necunoscut când S-a apropiat de Iordan. Ioan Botezătorul era mult mai cunoscut pentru contemporanii săi decât era Hristos şi, cum am spus, putea să profite, să-i manipuleze pe oameni, să zică că el e Hristos. Nu, a fost corect, cinstit, nu i-a manipulat. Şi-a declinat corect identitatea. Hristos venea din spate, din mulţime, necunoscut, iar Sf. Ioan le spune: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii. El este Hristos, Acesta este Hristos şi orice altfel de Hristos veţi auzi că se propovăduieşte, e o minciună. El este Cel Ce ridică povara şi întunericul lumii acesteia.
Totul este să ai duh de pocăinţă, să te duci în faţa lui Hristos şi să simţi că El este Mielul şi să nu te fardezi, să nu te maschezi, să nu încerci să pari ceea ce nu eşti; du-te cu toate neputinţele tale, cu toate durerile tale, cu toată micimea de suflet pe care o ai şi spune-o lui Hristos. Veţi vedea că toţi putem ajunge sfinţi, toţi. Dacă suntem sinceri şi cinstiţi în felul acesta. De asta avem noi nevoie astăzi: să-L mărturisim pe Hristos cu un firesc, fără niciun fel de exuberanţe dintr-acestea ieftine; simplu, dar să răzbată din noi, să simtă cel care poate nu are foarte multă dragoste de Hristos şi de Biserică, să simtă că uite ce frumos trăiesc aceşti creştini, uite cât de minunaţi sunt ei și se vede că sunt oamenii lui Hristos şi oamenii Bisericii, au puterea de a ierta, au puterea de a iubi, au puterea de a nu bârfi, au puterea de a nu invidia, au puterea de a nu mototoli personalitatea celor de lângă ei. Uite ce minunaţi sunt oamenii aceştia care se duc la Hristos şi se duc la biserică!
Întâlnirea Domnului cu femeile mironosiţe este relatată de Sfântul Evanghelist Luca: „Iar după El venea mulţime multă de popor şi de femei, care se băteau în piept şi Îl plângeau. Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri. Căci, iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi; şi dealurilor: Acoperiţi-ne. Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?” (Lc 23, 27-31). Ce imagine puternică: Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, cu crucea în spate, încoronat cu spini, plin de sânge izvorât din rănile biciuirii, al puminilor și palmelor, Hristos scuipat, acest Om cu trupul apăsat de povara crucii și a suferinței, te privește pe tine femeie și mamă, soră și prietenă, te privește cu duioșie maternă și cu atotputernicie paternă și îți spune: „Nu plânge!” ( Lc 7,13).
El te încurajează. El te invită să privești la „preafericita Fecioară Maria care a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii, unde, nu fără un plan divin, a stat neclintită, a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. Da, pe tine, femeie care strigi acum – „Munților: Cădeți peste noi! și colinelor: Acoperiți-ne! (Lc 23,27-31; Os 9,14; 10,8; 11,27) te cheamă să privești la cea care a fost dată ca Mamă ucenicului de către Hristos Iisus murind pe Cruce, prin cuvintele: „Femeie, iată-l pe fiul tău” (In 19, 26-27).
Nu există tandrețe mai mare decât să fii mângâiat de cel care te-a creat! Este atâta gingășie în prezența Mariei și în această mângâiere a Mântuitorului. Cât de bine ar fi să învățăm de la tine, Doamne, cum să ne apropiem de oameni, cum să-i mângâiem! Câtă dragoste izvorăște din tine când te apropii de femeia mamă, de femeia soție, de femeia fiică, de femeia lovită, de femeia bolnavă, de femeia abuzată, de femeia împlinită, de femeia săracă, de femeia prietenă, de femeia păcătoasă, de femeia ce-ți udă cu lacrimile ei picioarele tale sfinte, picioare care poartă urmele cuielor ( Lc 7,38)! Mii de lacrimi cad și astăzi din ochii femeilor sfinte sau păcătoase, iubite sau abuzate, împlinite sau disperate, sănătoase sau bolnave. Strânge, Doamne, lacrimile lor în urciorul tău, în inima ta (v. Ps 56,12). Câtă gingășie în această trecere mângâietoare a mântuitorului prin viața femeilor care plâng. Chiar astăzi trece și șterge orice lacrimă din ochii noștri. Mai mult, lor le pregătește, tocmai prin acest sacrificiu, un cer nou și un pământ nou, o viață nouă unde „nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” ( Ap 21,1.4). Fii aproape, Iisuse, și de acele femei care acceptă cu greu că au nevoie de mângâiere, de consolare, de cele care par puternice în ochii lumi, dar sunt sfâșiate în interior. Fii tu alinarea lor și ajută-ne pe toți să înțelegem că a fi mângâiat nu este semnul unei slăbiciuni, ci este dovada iubirii, este semnul inimilor vii care se atrag, se ating, se vindecă.
Ajută, Doamne, fiecare femeie să-și regăsească locul în Biserica Ta Apostolească Ortodoxă și în lume și să nu se considere niciodată disprețuită sau discriminată. Rolul femeilor de pe drumul calvarului să devină și rostul și rolul femeii în Biserică: o prezenţă maternă pentru cel în suferinţă, alinare şi consolare, compătimire și iertare. În Biserică toți trebuie să fim prezențe slujitoare! Te rugăm, Iisuse, ajută fiecare femeie să stea departe de păcat, de răutate, de ură, de bârfă, de gelozie, de tot ceea ce ar putea să-i păteze chipul neprihănit și gingășia maternă. Ajută fiecare femeie să nu-și dorească să fie ispită pentru aproapele său și să fie atentă la cuvinte, gesturi, îmbrăcăminte. Iar pe noi, ființe pline de răutate și slăbiciuni, ajută-ne să nu mai aruncăm cu pietre în femeia păcătoasă mai înainte de a ne vedea propriile păcate și de a ne aminti că tu singur ești fără de păcat ( Mt 7,1-5; In 8,1-11).
Ah, cât de ușor e să dai vina pe femeia păcătoasă și să o distrugi, în loc să o salvezi, să-i ștergi lacrimile, să admiri ceea ce e bun în ea, acele mici „gesturi frumoase” pe care le face pentru cei ce vor muri (Fac.3,12; Mc 14,6). Ah, cât de bine ar fi dacă am reuși să vedem în femeie, în cea care este „carne din carnea bărbatului”, fiinţa aflată faţă în faţă cu el, egala lui, cea mai apropiată de el, cea care îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”, reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu, în care este ajutorul nostru” (Fac 2,23; Ps 121,2). Dacă am reuși să privim femeile care plâng și să le mângâiem, am șterge multe lacrimi care izbesc asurzitor pământul scăldat și astăzi de sânge nevinovat!
Câtă durere ar trebui să sfâșie acum inima noastră privind la Hristos care străbate și astăzi drumul crucii, trecând prin viața noastră, trecâd printre suferințele și lacrimile noastre. Cât de adânc se imprimă în inima noastră imaginea omului-dumnezeu cu crucea în spate ștergând lacrimile femeilor care plâng, lacrimile omenirii care plânge. Dumenzeu trece prin mijlocul poporului său, Domnul vizitează poporul său și-l găsește plângând, suferind. I se face milă și-i strigă plin de milostivire atotputernică: „Nu plânge!” (Lc 7,13.16). Ieri, astăzi și în fiecare zi până la împlinirea timpurilor, atunci când Dumnezeu trece prin mijlocul oamenilor, prin viața noastră, ne găsește suferind, plângând.
Suferința și plânsul fac parte din viața noastră. Cu greu găsim fărâme de viață din care să lipsească lacrimile. Însă fiecărei inimi suferinde Domnul îi spune: „Nu plânge. Eu sunt cu tine. Eu sunt pentru tine un Dumnezeu puternic”. Să ne amintim cuvintele psalmistului: „În ziua în care sunt cuprins de teamă, îmi pun încrederea în Dumnezeu, căci Domnul numără pașii pribegiei mele și strânge lacrimile mele în ulciorul său” Cât de bine a surprins poetul gingășia Domnului și atenția sa la suferințele noastre trupești și sufletești: „Când izgonit din cuibul veşniciei / întâiul om / trecea uimit şi-ngândurat pe codri ori pe câmpuri, / îl chinuiau mustrându-l / lumina, zarea, norii – şi din orice floare / îl săgeta c-o amintire paradisul – / Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă. // Odată istovit de-albastrul prea senin / al primăverii, / cu suflet de copil întâiul om / căzu cu faţa-n pulberea pământului: „Stăpâne, ia-mi vederea, / ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii / c-un giulgiu, / să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, / căci vezi – lumina lor mă doare”. // Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare / îi dete – lacrimile” (Lucian Blaga, Lacrimile).
Dumnezeu nu este străin de suferințele noastre, nu este indiferent în fața durerii. El spune și astăzi: „Am văzut necazul poporului meu! Strigătul fiilor mei a ajuns până la mine. Mă voi coborî la ei și îi voi elibera”, voi coborî și îi voi mângâia (Ieș 3,7.9). Cu toate acestea, noi știm că adevărata eliberare de suferință și de orice lacrimă o vom cunoaște în împărăția cerească. Așa credem și așa ne rugăm:
„Adu-ţi aminte şi de fraţii noştri răposaţi şi de toţi drepţii care au trecut din această lume şi primeşte-i cu bunătate în împărăţia ta cerească, unde nădăjduim să ne bucurăm şi noi de-a pururi, împreună cu ei, de mărirea ta, atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri, căci, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare” (Sf. Liturghie). Domnul va șterge orice lacrimă din ochii noștri. Aceasta este speranța noastră în mijlocul suferințelor. Aceasta este credința pe care o mărturisim chiar și atunci când plânsul ne împiedică să vedem frumusețea vieții. Aceasta este mângâierea prin care primim forța ca, deși noi înșine suferinzi, să-i slujim pe cei care suferă în casa noastră”.
Dumnezeu, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, „ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem și noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu. Căci după cum prisosesc pătimirile lui Hristos în noi, tot la fel prin Hristos prisosește și mângâierea noastră. Așadar, dacă suntem în necaz, suntem astfel pentru mângâierea și mântuirea noastră. Dacă suntem mângâiați, suntem astfel pentru mângâierea care vă întărește ca să suportați cu statornicie pătimirile pe care le îndurăm și noi (2 Cor 1,3-6).
Iisus ne spune:Să se lepede omul de sine. Lepadarea de sine inseamna sa renuntam la propria intelegere a cailor vietii, sa renuntam la ceea ce ravnim, dupa voia inimii noastre. Inseamna sa lepadam complet acea cale a vietii pe care ne-am trasat-o singuri, inseamna sa renuntam in intregime la voia proprie, la ratiunea proprie. Este ceva strain aceasta, irealizabil? Sigur ca nu! Voi stiti ca atunci cand ucenicul invata meserie, el trebuie sa se conduca in intregime dupa indrumarile mesterului, trebuie sa se supuna intocmai mesterului; sa implineasca toate indrumarile lui si sa lucreze asa cum spune mesterul. Ucenicul nu indrazneste sa invete ceva singur, sa se abata de la indrumarile mesterului. Cand omul ia hotararea sa mearga pe calea monahismului si vine in manastire, prima cerinta care se impune este deplina taiere a voii proprii. Lui i se da un invatator batran din randul monahilor, destul de experimentat in viata duhovniceasca, si ucenicul trebuie sa indeplineasca intocmai tot ce-i va cere batranul. El nu va indrazni sa faca nici un pas, sa savarseasca nici o fapta fara binecuvantarea batranului. Nu va indrazni sa gandeasca altfel decat gandeste batranul. Trebuie sa-si respinga in intregime voia sa si sa traiasca dupa voia indrumatorului sau. Doar asa va deveni un monah adevarat.
Calea crucii este calea lepădării de sine, este modul creștin de viață, pentru “Dacă cineva dorește să vină după Mine, el trebuie să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze.” Lc 9: 23.
În fiecare zi creștinul parcurge acest Drum purtându-și crucea. La fiecare pas mă iau în urmarea lui Iisus, la fiecare pas pe calea vieții, este un pas de a nega, poți spune “nu”, esti liber să duci crucea ori să o lepezi, asta poți face și tu și eu, merg pe acest drum din propria mea voință. Pentru fiecare nou pas trebuie să lupt. Vreau să merg pe urmele lui Isus, trebuie să răstignesc auto-voință din mine, care se încapațânează și rezista să fac acest lucru. Propria mea voință trebuie, din necesitate, să fie negată; trebuie să moară moartea crucii, dacă voia lui Dumnezeu spune ca așa trebuie să fie făcut. Nu există nici o cale de mijloc! Nu te poți strecura, porți crucea și-L urmezi. Este fie… sau… fie voia lui Dumnezeu… sau voința mea! Iată, în loc de a fi spus, ce a consemnat evanghelia, ar fi lasat o portiță: ,,Ar fi de preferat” … ,,dacă el a făcut acest lucru” sau “Ar fi cel mai bine dacă …,”Dar nu o face, totul este clar, fara ambiguități, Hristos spune, “trebuie să se lepede de sine” ,, trebuie să-și ia crucea ” .Noi - trebuie - să mergem pe calea crucii, dacă vrem să facem orice progress duhovnicesc, pentru că aceasta este calea creștină vieții. Exemplu personal este sursa și fundamentul pentru toate acestea, pentru faptul că Hristos a luat crucea, a purtat-o, și a fost bătut în cuie pe ea. Dacă vrem ca să-L urmăm pe același drum și să devinim ca El, și noi trebuie să poartăm crucea și să fim bătuți în cuie ea – prin credință! Știind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie departe cu, ca să nu mai fim robi ai păcatului. Rom 6: 6. Cuvântul credinței spune că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El.
Dacă ne aplecăm spre acest lucru prin credință, aceasta va continua, în adevăr, să lucreze o răstignire în noi. Dacă nu o vom face, atunci este de la sine înțeles că este imposibil să se facă progrese pe calea vieții creștine și mântuirii. Omul cel vechi nu se poate face voia lui Dumnezeu. Omul cel vechi trebuie să fie răstignit, sau s-au schimbat, dacă este voia lui Dumnezeu trebuie să fie făcut. (Rom. 6: 4; Col. 2,12) Oamenii spun, fie prin ignoranță sau necredință, că “vechiul Adam” poate să continuie, poate să suptaviețuiască, ne tragem din Adam. Aceasta este o neînțelegere fundamentală. El nu poate aceasta; el se scufundă ca o piatră aruncată în marea pacatelor! El pare doar să înoate printre pacate, pacatele au pierit pe cruce, el nu a fost, prin credință, a fost răstignit! Noul Adam, da !
Crezând, vom înceta să mai slujim păcatului; de a comite păcatul conștient, să facă faptele cărnii. Cu toate acestea, păcatul inconștient, faptele trupului (Rom 8:13), continuă să se manifeste în acele zone în care nu avem lumină. “Am fost răstignit împreună cu Hristos “, eu nu mai traiesc, în mime trăiește Hristos. In Gal. 2:20. se vorbește despre o viață de biruință și include tot păcatul conștient. “Iar cei ce sunt ai lui Hristos au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei.” Gal. 5:24
Există în noi un sine pe care îl considerăm foarte important. Când spun „eu”, de cele mai multe ori mă refer la acel sine. Este sinele acela în care îmi adun, ca într-un fel de întăritură, toate părerile mele, toate credinţele mele despre mine, despre ceilalţi, despre viaţă, în general; sunt lucrurile pe care le consider absolut importante și definitorii pentru existența mea. În acel sine, eu sunt stăpânul, sunt şeful, de acolo controlez eu totul. Și acest sine îmi dictează mie ce să fac, ce să cred, cum să mă comport. De multe ori ni s-a întâmplat ca, atunci când îi spun unui om să facă cutare lucru, să spune: “Nu-mi spune tu mie, că ştiu eu mai bine…!” Ăsta e sinele. Şi cred că ni s-a întâmplat ca, mergând uneori să primeşti un sfat, să ţi se spună: “Uite, aşa e bine!” şi ceva în tine să spună: “Dar ce, eu nu ştiu cum stă treaba…?“ Acesta este sinele. Este sinele acesta cumplit care, într-un fel, ne protejează, chipurile, de celălalt, de ce ni se poate întâmpla, de hoţi, de oameni care ne vor răul, de duşmani etc etc. Ăsta este sinele. “Cum adică, Doamne? Dar ăsta mă apără, sinele mă protejează, cât sunt eu de tare și de bazat în afirmațiile mele, în credinţele mele, în gesturile mele, în actele mele!“ Şi Hristos spune: Leapădă-te de el!
“De ce?” Pentru că, dacă tu stai în întăriturile acestea sufleteşti, crezând că acolo e dreptatea ta, acolo e centrul existenţei tale, te înşeli. Te înşeli amarnic. Centrul existenţei tale, adevărul fiinţei tale, cerul alcătuirii tale lăuntrice nu este acest sine. Acest sine apare atunci când eu, chipurile, trebuie să mă protejez de cei care îmi vor răul. Dar faţă de Dumnezeu de ce trebuie să te protejezi? Este un Dumnezeu Care ţi-ar vrea răul?! Ăsta este sinele, care, în relaţia noastră cu Dumnezeu, nu are ce căuta. Nu are ce căuta! Pentru că, dacă Domnul îţi spune: Fă asta, om bun!, nu ţi-o spune ca să te lase acolo, în sinea ta. Ci ţi-o spune ca să te scoată de acolo şi să-ţi arate ceva şi mai bun!
Mesajul intregii Evanghelii este greu de acceptat, greu digerabil, cum ati spus dumneavoastra, nu numai al Evangheliei de astazi. Se confrunta logica dumnezeiasca si calea dumnezeiasca cu logica omeneasca si calea omeneasca, care sunt nu numai diferite, ci chiar contrare. Exemplul Evangheliei de astazi este graitor: in conceptia si in mentalitatea noastra omeneasca, inclusiv a omului de astazi, logic este ca cineva sa se conserve pe sine, sa se asigure pe sine, sa se ingrijeasca de sine, sa se promoveze pe sine, sa faca totul pentru sine. Sfanta Evanghelie ne cere contrariul: sa ne lepadam de noi insine. Ne spune si ca aceasta ar fi calea implinirii. Lucrul acesta este ilustrat de faptul ca simbolul, prin excelenta, al crestinismului este Crucea, iar Crucea este semnul sacrificiului suprem.
Chemarea Mantuitorului Hristos este una intr-adevar extraordinar de provocatoare. O putem observa, daca ne aruncam privirea in manastiri. Monahii, mai mult decat noi cei din lume, urmeaza aceasta cale a Mantuitorului Hristos, la modul foarte propriu: se leapada de ei, se leapada de lumea in care s-au nascut, de parinti, de rudenii, de perspectivele unei cariere, de traiul asemenea noua, si urmeaza lui Hristos. Nu mai au nici o alta preocupare sau, mai corect spus, isi subsumeaza orice preocupare urmarii lui Hristos.
A urma lui Hristos inseamna a urma calea despre care vorbea si care nu i-a placut Sfantului Apostol Petru, calea suferintelor, calea patimirii, a sacrificiului de sine, a crucii. Sigur, nu de dragul de a suferi si de a patimi, ci pentru ca aceasta este calea care-l face pe om partas si mostenitor al vietii celei adevarate, care este viata impreuna cu Dumnezeu. Aceasta este marea provocare!
Omul Să-şi ia crucea sa, această cruce este o parte crucea lui Hristos, apoi crucea ta. E felul în care crucea lui Hristos devine crucea ta.Trăim într-o lume care vrea răsplată şi nu jertfă. Oamenii caută bucurie, vor să vadă rezultate, dar le vine foarte greu să accepte Crucea. Nu numai lumea de lannga noi dar și foarte mulţi dintre enoriaşii nu sunt pregătiţi să primească Crucea, însă fără Cruce nu vor avea parte de bucurie.
În ziua de astăzi au apărut multe secte care încearcă să creeze astfel de sisteme, apar tot felul de diversiuni și formalism civico-umanitariste care deturmează de la esență, crucea lui Hristos și purtarea ei, întrucât Crucea li se pare grea, cu neputinţă de purtat, este mai ușor să-ți fardezi necredința cu gesturi filantropice și scopuri false. In ce consta diferenta dintre ei si crestinii care isi duc crucea? Diferenta sta in faptul ca cei din urma o poarta cu supunere, prin aceea ca nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecandu-si capul, poarta pana la sfarsitul vietii crucea grea, urmandu-L pe Domnul Iisus Hristos, o poarta de dragul Lui si a Evangheliei, o poarta din dragoste fierbinte fata de Hristos, pentru ca mintea si toate dorintele lor sunt supuse invataturilor Evangheliei.
Pentru ca omul sa indeplineasca invatatura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie sa-si duca crucea supus si neobosit, fara s-o blesteme ci binecuvantand-o. Si atunci va indeplini porunca lui Hristos, fiindca s-a lepadat de sine, si-a luat crucea si a mers dupa Hristos, a mers pe o cale lunga, acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus ca este ingusta, plina de spini dar care duce in Imparatia cerurilor. Iar noi toti vrem ca si calea vietii acesta sa fie larga, neteda, fara spini, mizerie, pietre si intepaturi, ca ea sa fie presarata cu flori. Domnul ne arata o alta cale – calea suferintelor. Trebuie sa stim ca pe e aceasta, oricat de grea ar fi, daca ne vom indrepta din toata inima spre El, El Insusi ne va ajuta minunat. Ne va sustine atunci cand vom cadea. Ne va intari, ne va incuraja si ne va mangaia. Si atunci vom intelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul ca necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinte ale vietii noastre scurte vor parea usoare.
Crestinul niciodata nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevarata dragoste pentru om, de nu va trai foarte multe si grele dureri. Harul vine numai in sufletul care a suferit pana la capat, daca omul nu va trai astfel de scarbe, de saracii, de injosiri, poate si foame, parasire desavarsita de catre toti- si de catre oameni, si chiar de catre Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, [de ce] m-ai parasit? niciodata nu va cunoaste dragostea Dumnezeiasca. Inima ce nu s-a zdrobit de catre loviturile durerilor si nu s-a smerit pana in sfarsit de saracii de tot felul (si duhovnicesti, si trupesti), nu este in stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpara cu un pret deosebit de scump.
Părintele Sofronie obişnuia să spună că binecuvântarea lui Dumnezeu în această viaţă este ca un blestem, iar blestemul lui Dumnezeu – suferinţa – este ca o binecuvântare. Pentru noi care am păcătuit, binecuvântarea Domnului, harul Lui, este precum blestemul, fiindcă nu putem păstra acest har. Suferinţa este, aşadar, de neocolit: ne-am lipsit de slava lui Dumnezeu şi trebuie să pătimim Crucea pentru a ne izbăvi de blestem.
Energia durerii duhovniceşti se preface în energie pentru rugăciune, inima se umileşte şi învăţăm să ne punem toată nădejdea în energia dumnezeiască a mângâierii Duhului Sfânt. Într-adevăr, focul patimilor poate fi stins numai de focul mai puternic al mângâierii dumnezeieşti, pe care Sfântul Pavel îl numeşte mângaierea dragostei dumnezeieşti. Duhul lumii acesteia caută să ne slăbească încordarea duhovnicească, oferindu-ne drept mângâiere bunăstarea materială trecătoare. Duhul lui Hristos, însă, ne învaţă mângâierea Crucii, mângâierea dragostei care suferă. Pe cruce, împreună cu Hristos, suferința este o realitate duhovniceasca de neocolit pentru un crestin? “Dacă fugim de Cruce, așa cum o facem majoritatea dintre noi, vom sfârşi într-un fel de crestinism făra cruce!”
Omul este în stare a primi calea cea strâmtă a suferinţei numai atunci când Domnul Cel Sfânt, Care este răstignit şi pătimeşte neîncetat în această lume, Se atinge de viaţa lui. De aceea este firesc ca şi noi, mădularele Trupului lui Hristos, al cărui Cap mult-pătimitor este El, să îmbrăţişăm aceeaşi suferinţă. Dacă Domnul, Capul Trupului, poartă cunună de spini, cum ar putea oare mădularele Lui primi mângâierea duhului unei lumi care Îi cere Celui ce moare răstignit pe Cruce: „Coboară-Te de pe cruce şi vom crede în Tine”? Cand vom parcurge aceasta cale, care pare cumplita si grea doar la inceput, cand vom simti harul lui Dumnezeu care ne intareste pe aceasta cale, atuncicu bucurie si cu smerenie ne vom duce crucea si, mergand, vom sti ca prin aceasta ni se deschide intrarea in Imparatia cerurilor. Iata ce inseamna sa-ti urasti sufletul, sa urasti necuratia lui, sa lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mantui pe el, nemuritorul, care este destinat uniunii cu Dumnezeu.
Cine isi va pierde astfel sufletul, il va mantui si acela va fi cu Hristos. Viata dupa poruncile lui Hristos este cu adevarat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel incat cel ce paseste pe ea, de nu va birui prin rugaciune greutatile ce nu fac decat sa creasca, ci se va abate de la ea si se va intoarce inapoi, el nici acolo unde se va intoarce, adica in lume (la viata dupa patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu. Mângâierea va veni când va rândui Dumnezeu, adică atunci când omul este coborât de pe cruce, iar nu când se coboară el însuşi. Mângâierea noastră constă în a urma pilda Celui ce a răbdat totul până la moarte şi a înviat a treia zi.
Dacă vă veţi ruşina de Mine, Se va ruşina de voi şi tatăl Meu Cel din ceruri. O astfel de lepadare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplina lepadare: tot ce ni se pare de dorit, corect si rational, lepadare de toate caile inventate, trasate de noi, ale vietii si activitatii noastre. Trebuie sa lepadam neconditionat tot ceea ce gandim, ce ne dorim. Trebuie sa devenim ascultatori de Domnul Iisus Hristos, ascultatori pana la capat, ascultatori pana la moarte.Trebuie sa ne urâm sufletul nostru, fìindca Domnul Iisus Hristos, dupa cum citim in Evanghelia lui Luca, a spus: Daca vine cineva la Mine si nu uraste chiar si sufletul sau insusi, nu poate sa fìe ucenicul Meu (Luca 14, 26)
Cum vine aceasta, de ce trebuie sa ne urâm sufletul? E foarte simplu. Trebuie doar sa ne uitam bine in el, sa cautam in abisurile sufletului nostru. Si atunci vom vedea ce se petrece in acesta. Acolo, pe intuneric, misuna serpii – serpii minciunii, desfraului, lacomiei pantecelui, hotiei, chiar si ai uciderii. Toti acesti serpi misuna si sunt nenumarati. Oare noi nu uram serpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Si atunci, vom iubi serpii care se cuibaresc in inima noastra? Noi trebuie sa-i uram, trebuie sa ne uram sufletul nostru daca in el misuna serpii. Si sunt putine calitati pentru care meritam dragoste si multe pentru care meritam ura. Daca veti vedea ca pe umerii vostri sta o camasa urat mirositoare, murdara, oare n-o veti calca cu picioarele? Daca omul pacatos se va uita in sufletul sau, atunci va vedea ca imbracamintea sufletului lui este asemanatoare camasii lui urat mirositoare. Si lui ii va fi dezgustator si neplacut, va uri aceasta camasa, va uri sufletul sau, care este imbracat atat de rusinos. Vedeti ca nu este nimic straniu in aceasta cerinta a lui Hristos, ca cel ce vrea sa mearga dupa Dansul sa-si urasca sufletul.
Trebuie sa-ti urasti mandria si indoiala care ne poruncesc sa construim viata noastra, sa ne punem propriile scopuri ale vietii in prim plan. Trebuie sa indepartam aceasta, sa rupem acest paienjenis prafuit, pe care l-am impletit, construindu-ne planurile vietii noastre. Trebuie sa rupem toate acestea, sa ne luam ramas bun de la toate. Trebuie sa uram sufletul nostru, sa lepadam voia noastra, planurile noastre de viata, ratiunea noastra, si smerit sa plecam voia sub jugul usor al lui Hristos.
Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge dupa Tine, condu-ma Tu!” Numai atunci va fi posibila pentru noi urmarea lui Hristos. Si atunci nu va mai parea nimic straniu in aceste cuvinte ale lui Hristos. Daca Domnul ne duce unde Insusi a mers, daca Domnul cere de la noi sa ne luam crucea, si sa mergem dupa El, unde vom merge oare? Daca ne este incredintata crucea atunci sigur nu vom merge la veselie, nu la sarbatoare, ci vom merge acolo unde trebuie sa mearga cei care isi duc crucea. Trebuie sa mergem pe Golgota, urmandu-l pe Iisus Hristos pana la capat, trebuie sa mergem dupa El chiar si pana la moarte.
El a venit cu dumnezeiasca Sa iubire a jertfei pentru omenirea toată! Aici, în Ierusalim, e Altarul pe care S-a jertfit Iisus Hristos pentru omenirea tuturor veacurilor!
Toate preinchipuirile jertfelor Vechiului Testament au încetat pentru totdeauna. Pe muntele Golgota Iisus Hristos a adus jertfa Sa care a împăcat Cerul cu pământul, aducând ispășire de păcate întregii omeniri De la Altarul jertfei lui Iisus Hristos din Ierusalim, omenirea a dobândit o viață nouă cu Dumnezeu aici pe pământ și-n eternitate. El este Testamentul cel Nou pe care l-a pecetluit la Cina cea de Taină de pe muntele Sionului din Ierusalim. Pe acest altar spiritual al jertfei Sale din Ierusalim, Iisus Hristos l-a luat cu El și-n ceruri, continuând să aducă jertfa Sa duhovnicească, în săvârșirea Liturghiei îngerești de mântuire a omenirii, în Noul Ierusalim - „Ierusalimul cel ceresc” - cum îl numește Sf. Apostol Pavel (Ev. 12:22)
În viziunea sa apocaliptică, Sfântul Ioan Evanghelistul spune că i-a apărut cele ce se vor întâmpla la sfârșitul veacurilor pământene: „Am văzut Cetatea Sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din ceruri de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (Apoc. 21: 2). Și așa Vechiul Ierusalim a devenit Noul Ierusalim nu numai în ceruri, dar și pe pământ cu veșnica lui binecuvântare cerească de Cetate Sfântă a lui Dumnezeu Însuși. Acest Ierusalim nu mai este supus fluxului istoric!
El e mai presus de veacuri și de locuri. Aceasta este marea transformare a tuturor timpurilor întru eternitatea însăși. În acest Ierusalim, „totul în toate” este Iisus Hristos, Mântuitorul întregii omeniri. Aceasta constituie integral istoria orașului Sfânt al Ierusalimului cel veșnic. El este una cu istoria Vieții, Învățăturii și Jertfei lui Iisus Hristos, cu Învierea și Înălțarea Sa, cu Pogorârea Sfântului Duh, când s-au deschis tot aici în Ierusalim porțile cele veșnice ale Bisericii, ale Împărăției cerești a lui Iisus Hristos de pe pământ ca și din ceruri Aici pe Golgota s-a rastignit pentru noi, să ne luăm crucea și să-L urmam.
Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizica, pe cruce, pe care El singur a rabdat-o? Nu, nu aceasta moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi sa fim ascultatori , smeriti cu desavarsire, ca sa-l urmam pe El, Care s-a micsorat pe Sine Insusi: Care, Dumnezeu fiind in chip n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte – si inca moarte pe cruce (Fil. 2,6-8). Amin (postat pe fb de ioan monahul)