Luarea Crucii și urmarea lui Hristos (I)
Mergem cu Iisus pe Drumul Crucii. Astazi să ne luam crucea și să pașim cu Iisus pe Drumul Crucii, ca pelerini, însoțiți de bunul nostrum ghid și parinte Cristian. Drumul Crucii, Via Crucis, Drumul Calvarului sau Via Dolorosa, un parcurs de cca. 600 metri pe o stradă a oraşului vechi din Ierusalim, începe de la Fortăreaţa Antonia, lângă Poarta Leilor, în cartierul musulman şi înaintează până la Golgota la Biserica Sfântului Mormânt, aflată în cartierul creştin, le aminteşte pelerinilor, dar şi turiştilor care nu urmează traseul pelerinajului, de tradiţia creştină a drumului străbătut de Iisus Hristos purtând Crucea, spre locul de răstignire, care a rămas în conştiinţa colectivă ca o metaforă a unui traseu plin de obstacole şi suferinţe, spre Mântuire.Vom parcurge astazi locurile care amintesc de evenimentele de o mare traire pline de emoții intense, locuri sacre, marcate ca atare, ale momentelor patimilor lui Iisus.Pornim de la Palatul lui Pilat, locul locul unde a fost judecat si condamnat la moarte, locul biciuirii, in prelungirea carora se afla Arcul lui Adrian, pe platforma caruia a fost scos Iisus Hristos purtand o coroana de spini cu inscriptia: "Iisus Nazariteanul, Rege al Iudeilor" spre a fi aratat multimii de catre Pilat, ce a rostit atunci celebrela cuvinte "Iata omul". Ieșim din fosta cetate a Antoniei, pe strazile vechiului oraș.
Ajungem la cateva zeci de metrii mai încolo, de la locul unde a primit crucea sa o poarte, martirul Lui si descoperim rascrucea de drumuri unde S-a prabusit prima oara sub greutate ei.Preluându-l pe Iisus soldaţii l-au dus în curtea pretoriului, i-au dat jos roba pe care Irod i-a dat-o şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Aceşti soldaţi şi-au bătut joc de el şi s-au distrat pe seama lui , însă nu i-au mai aplicat alte pedepse fizice. Iisus era acum singur cu aceşti soldaţi romani. Prietenii săi se ascundeau, duşmanii săi se duseseră în drumul lor și nimeni nu-i era alături de el.
Daca prin greseala unuia cei multi au murit, zice Apostoul Pavel, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu si darul Lui au prisosit asupra celor multi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos; si ce aduce darul nu seamana cu ce a adus acel unul care a pacatuit; caci judecata dintr-unul duce la osandire, iar harul din multe greseli duce la indreptare (Rom. 5,15-16). Iata de ce, potrivit preainteleptului plan al lui Dumnezeu, a fost nevoie de patimirile si de moartea Domnului. Prin aceste patimiri omenirea a dobandit, in sfarsit, pacea sufleteasca, impacarea cu Dumnezeu, apropierea cu indraznire de Cel ce locuieste in lumina neapropiata, negrait de marea bucurie a apropierii de Dumnezeu ca a unui fiu de Tatal sau.Dumnezeu Isi arata dragostea Lui fata de noi prin aceea ca, pentru noi, Hristos a murit când noi eram inca pacatosi. Cu atat mai vartos, deci, acum, fiind indreptati prin sangele Lui, ne vom izbavi prin El de manie, caci daca pe cand eram vrajmasi ne-am impacat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau, cu atat mai mult, impacati fiind, ne vom mantui prin viata Lui (Rom. 5, 8-10). Dumnezeu in Hristos a impacat lumea cu Sine prin Hristos si ne-a dat noua slujirea impacarii (II Cor. 5, 19). Pe voi, care oarecand erati instrainati si vrajmasi cu mintea voastra catre lucrurile rele, de acum v-a impacat prin moartea Fiului Sau in trupul carnii Lui, ca sa va puna inaintea Sa sfinti, fara de prihana si nevinovati (Col. 1, 21-22).
Atunci L-au dezbracat de purpura, si L-au imbracat cu hainele Lui, si L-au dus afara ca sa-L rastigneasca De gatul Sau atârna o tablita pe care era scrisa vinovatia Lui; pe umeri Ii apasa crucea, pe care trebuia s-o poarte pana la locul executiei, asa cum cerea obiceiul; si trista procesiune a pornit la drum, insotita de gloata privitorilor adunati. Crucea nu stim cât era mare si de masiva, dare a trebuia să poată fi carată de conamnati, fiindca la romani rastignirea era practicata atat de des, incat nu cheltuiau prea mult timp si efort pentru a face crucile si totusi, fortele fizice ale Domnului erau deja secatuite, si n-a putut s-o poarte.
Citim din proroocu Isaia: Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lucrul Domnului în mâna Lui va propăşi. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa. (Is 53:10-12)
Și spun apoi și evangheliștii: Atunci au fost răstigniţi împreună cu El doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga.Mt 27:38. Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari: unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: Cu cei fără de lege a fost socotit. Mc 15:27,28. Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Iisus. In 19:18.
Suntem, imediat după iesirea din pretoriu, pe strazile orasului Ierusalim aici la a 3 –a staționare, celelalte au fost in cetatea Antonia, unde se consemnează - Prima cadere a Mantuitorului sub povara Crucii – amintind de un psalm „ departe de mine este Mangaietorul, Cel ce-mi imbarbata inima” (Pl1:16) Iisus ne îndeamnă: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze.” Dar ne face cunoscut și că aceasta nu este o opțiune, toți purtăm o pavară dar: „Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.” (Mt 16.24;10.38) Atunci când trebuie să ne luăm crucea, un instrument al morții, înseamnă să murim față de noi înșine, ca să trăim ca făpturi cu totul noi (2Cor 5.17) în slujire și ascultare de Hristos. Aceasta înseamnă să ne supunem lui Dumnezeu voia noastră, afecțiunile, ambițiile și dorințele noastre. Nu trebuie să căutăm fericirea noastră ca pe cel mai înalt obiectiv, ci trebuie să fim gata să renunțăm la tot și, la nevoie, să ne dăm și viața, pentru Hristos.
Sa meditam și să ne rugăm. Exemplul tău, Hristoase, ridicarea ta și continuarea drumului crucii până la înviere îmi dă curaj. Mă ridic și eu să te urmez pe drumul crucii. Tu ai căzut de trei ori. Eu am căzut și continui să cad de mai multe ori. Dar tu m-ai ridicat de fiecare data, stiu că Tu mă vei ajuta. Dă-mi, te rog, mila și puterea Ta. Dă-mi tihnă. Dă-mi statornicie. Ridică-mă acum, o bune, Iisuse. Fă să aud cuvântul tău: „Curaj. Nu te teme. Eu sunt Iisus pe care tu îl persecuți, cu faptele tale, cu pacatele tale dar mila și iertarea Mea sunt totdeauna. Ridică-te… Dacă mă iubești, trebuie să te ridici. Oare ,,Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” (In 21,17). Sprjinit de tine mă ridic, eu pacatosul și de această dată și-ți spun din toată inima: „Doamne, tu știi toate, tu știi că te iubesc” (In 21,17).
Despre unii oameni, atunci când le privim chipul luminos şi faptele pline de bunătate, spunem cu toată convingerea: Acesta este un sfânt! Acest om este fără de păcat! Acest om nu va cădea niciodată! De partea acestui om este Dumnezeu şi nimic rău nu i se va întâmpla. Uneori, însă, punem aceste cuvinte şi pe seama comportamentului nostru şi ne vedem asigurată sfinţenia. Ce cădere. Vrem să fim sfinţi, să nu cădem niciodată, dar nu muncim suficient pentru aceasta. Sfinţenia nu e un talent, ci este muncă. Sfinţenia adevărată este un har, un dar de la Dumnezeu și atunci când îl accepţi trebuie să ştii că te angajezi să-l faci să crească și creşterea sfinţeniei presupune muncă, sacrificiu, perseverenţă în bine şi ruperea de trecut. Apostolul Pavel spunea că trebuie să fim sfinți că și Dumnezeu este sfânt, să luăm crucea, dar noi, nu numai că nu suntem sfinţi, dar nu-i lăsăm nici pe alţii să fie! Și cadem iar...
Astfel se face că întâlnim suflete căzute la tot pasul. Atunci când ne aşteptăm mai puţin întâlnim căderea. Şi o găsim tocmai la acei oameni la care nu ne-am fi imaginat. Îi vedem pe toţi căzuţi, doborâţi de ispite tocmai după unele momente de realizări spirituale. Tocmai pe acei oameni, despre care eram convinşi că nu vor cădea niciodată, îi găsim prăbuşiţi. Ne trezim brusc doborâţi la pământ. Cădem atât de uşor din starea de har în starea de păcat. Fragilitatea noastră, de care deseori uităm, se manifestă tocmai atunci când ne aşteptăm mai puţin. Oare de ce suntem atât de nestatornici? Cum ne explicăm că abia luăm hotărârea de a nu mai păcătui şi imediat, la distanţă de câţiva metri sau de câteva minute, cădem, ne tăvălim albul sufletului în mocirla păcatului? Cum se face că deşi iubim puritatea, lumina, frumosul, alegem atât de des mizeria, întunericul, urâţenia păcatului?! Și cadem iar...
Atunci când ne simţim siguri şi stăpâni pe noi uităm avertismentul plin de dragoste şi prudenţă dat de apostolul Pavel: „Cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă” (1Cor 10,12). Nu avem voie să uităm aceste cuvinte. Pe acestea trebuie să ni le întipărim în suflet alături de învăţătura părintească a apostolului Petru: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, Diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă” (1Pt 5,8-9). Nu trebuie să existe momente de pauză în lupta cu păcatul. Să ne purtam crucea. Cine se opreşte din drumul spre sfinţenie, sigur nu stă pe loc, ci cade... Nimeni nu ajunge la sfinţenie în această viaţă pentru că sfinţenia este un drum care trebuie străbătut încontinuu. Ia crucea și urmează-l pe Iisus. În această viaţă poţi mergem spre sfinţenie, ne îndreptăm spre ea, cu fiecare pas şi gest, dar niciodată nu putem spune că am atins-o şi suntem perfecţi. Trebuie să ne repetăm mereu: cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă, să vegheze mereu în cumpătare, căci duşmanul nostru, diavolul, ne dă târcoale.
Mergem pe Drumul Crucii urmându-l pe Hristos, purtându-ne și noi crucea. Puțin mai în față vom întâlni a patra plăcuță, ce amintește de întâlnirea lui Hristos cu Maica Sa îndurerată. Aici a fost ridicată o capelă armenească, fiind dedicată tuturor mamelor care și-au pierdut copiii. Intalnirea lui Iisus cu Mama Sa ne amintește de aducerea lui Iisus la templu și cuvintele batrânului Simeom „Si i-a binecuvantat Simeon si a zis catre Maria, mama Lui: Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri” (Lc. 2:34). Orice pas și orice popas ne duce cu gândul în urma cu cca.2000 de ani. Ce se intâmpla atunci? O mama care plângea vâzăndu-și fiul pe drumnul rastignirii. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar se incorda să apuce acest moment, oare îl va mai putea atinge, oare îl va mai reuși să-l mângâie, să-l strânga în brațe, să-l mângâie. Există atingeri care vindecă orice rană, cum este mângâierea unei mame. Există prezenţe care tămăduiesc cu gingăşie trecutul. Există întâlniri care te ajută să mergi mai departe! Atingerea mamei, prezenţa iubirii şi întâlnirea aproapelui aduc curajul şi speranţa de care avem nevoie pentru a merge până la capăt. Să ne rugam la Măicuța noastră, Maica Domnului să-i simțim iubirea și ocrotirea pe care le daruiește crestinilor, fiilor Săi!
Cine e privat de aceste experienţe nu are cum să ducă până la capăt crucea vieţii. Fără ele nu ai acea putere care izvorăşte din susţinerea mamei, nu ai motivaţiile pe care ţi le oferă iubirea, nu ai sprijinul care vine din prezenţa aproapelui. Cine vrea să ajungă la capăt trebuie să experimenteze aceste realităţii şi să fie beneficiarul acestor relaţii. Însă acum, pe drumul Patimilor, ne întrebăm oare unde este Doamne capătul? Oare noi chiar vrem ca Iisus să ajungă la capăt, pe Golgota, şi să fie răstignit?! Nu am putea face ceva să-l oprim din acest drum al suferinţei?! Chiar trebuie să lăsăm să se împlinească Scriptura, dacă această împlinire înseamnă suferinţă, răstignire, moarte? Unde este, Doamne, capătul acestei suferinţe, te întrebăm privind la chipul tău plin de urmele durerii! Unde este, Doamne, capătul, strigăm atunci când zdrobiţi de propria suferinţă simţim că nu mai putem duce mai departe crucea vieţii noastre? Unde este capătul strigăm atunci când ne simţim învăluiţi de ispita abandonului? Acestor întrebări nu ne răspunde chipul celui răstignit, ci Slava celui Înviat: capătul nu este Golgota, răstignirea, ci capătul este învierea, de aceea trebuie să mergem mai departe. De aceea, drumul suferinţelor noastre este presărat de mângâierea îngerilor: atingeri, prezenţe, întâlniri care ne ajută să ne ridicăm şi să ne continuăm viaţa cu demnitate, trecând dincolo de suferinţe şi mergând spre înviere.
Cât de duioasă este această imagine a Fiului cu crucea în spate care primeşte îmbrăţişarea mamei sale! Copleşitor! Tocmai medităm acea îmbrăţişare, care are forţa şi durata veşniciei! Nu ne este greu să simţim că în astfel de situaţii orice inimă de mamă este sfâşiată de dureri. Acum, pe acest cumplit Drum al Calvarului, se împlineşte profeţia bătrânului Simeon: „Prin sufletul tău va trece o sabie” (Lc 2,35).
Privind acest duios moment al întâlnirii dintre Fiul condamnat la moarte şi mama iubitoare, încercăm să aducem înaintea ochilor noştri întregul ambient. Muntele Calvarului, Drumul suferinței, Drumul Crucii era și este plin de oameni: chipul unora emană răutate, în timp ce ochii altora sunt plini doar de curiozitate; printre ei îi recunoşti cu uşurinţă pe evreii speriaţi de forţa „fiului tâmplarului din Nazaret”, după cum nu sunt greu de recunoscut nici romanii iubitori de sânge; chipul unora trădează acea indiferenţă care trezeşte mereu repulsie, în timp ce alţii au alura angelică a compătimirii şi parcă am vrea să vedem cum un înger vine şi le şterge lacrima din ochi.
Dintre toţi, din mijlocul amalgamului de oameni, răsare ca un crin – Fecioara Maria – Maica Domnului este cea care-şi face loc prin mulţime şi se arată Fiului. Maica Domului îndurerată și înlacrimată. Dintre toţi, ea singură ar fi vrut ca printr-o îmbrăţişare să tămăduiască rănile fiului ei. Preacurata a fost persoana de pe acest Drum de Calvar care ar fi vrut să ia crucea de pe umerii lui Hristos şi să o ducă ea mai departe, să merga ea în locul Lui. Iubirea ce o purta Maica Domnului Fiului o îndemna să-şi dea viaţa pentru el ca să-l salveze! Ar fi făcut orice, Doamne macar durerile, sufeințele, ranile, chinurile să le iau eu, să le duc eu, că sufletul meu poate raba maoartea fericit în locul Tau, însă… Stiu, acum trebuia să se împlinească Scriptura!... dar ea nu-L va parăsi… va merge după El pe acest drum…până la capăt.
Şi după ce s-a ridicat cu greu din prima sa cădere, acum, Hristos, se desface delicat din îmbrăţişarea mamei sale, ca să nu destrame atingerile, mângâierile, îmbrațisările. Vrea să le ia cu El. Vrea să meargă până la capăt, vrea să-şi poarte singur crucea (In 19,17), deşi chipul său rănit are nevoie de ajutor, de vindecare, de sprijinul mamei. Câtă durere în acest moment al suferințelor.
Această cale a suferinţei a fost acceptată de Sfânta Fecioară Maria încă din momentul în care acceptă să fie Mama lui Mesia: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc.1,38). Sabia suferinţei, profeţită de Simeon (Lc 2,35), avea să îi pricinuiască pe Drumnul Crucii dureri cumplite. Fiecare privire pe care o îndrepta spre Fiul ei îi mărea suferinţele, ceea ce reiese şi din apariţiile ei ulterioare, alaturi de femeile Ierusalimului, sub cruce unde Sfanta Fecioară Maria primeşte din partea lui Iisus misiunea de a fi Mama tuturor oamenilor. Fiind corăscumpărătoare a păcatelor oamenilor, Maria este noua Eva, întrucât a desfăcut prin ascultarea şi suferinţa ei nodul realizat prin neascultarea primei femei. În acest sens, sfântul Augustin scria: "Maria l-a născut pe Hristos la Betleem, pe noi ne-a născut pe Cruce", când a devenit mama tuturor oamenilor (In 19,27)... "Pocăinţă! Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru întoarcerea păcătoşilor".
Părăsim strada Damascului și apucăm la dreapta pe o uliță îngustă, cu trepte de piatră care urcă la Sfântul Mormânt. Pe colțul străzii se află o inscripție: „Al cincilea popas”. Luarea Crucii din spatele Domnului de către Simon Cirineanul... . Şi ieşind, au găsit pe un om din Cirene, cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui. Mt 27:32, Şi au silit pe un trecător, care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui. Mc 15:21. Doamne, întărește-ne să purtăm fiecare crucea pe care ne-ai rânduit-o de la Botez! Așa cum bunul cirinean nu s-a împotrivit, ci Ți-a urmat cu credință, ducând Crucea Ta, dă-ne și nouă răbdare și ne întărește „cu putere de sus”, să urmăm Ție spre Golgota. Ajută-ne să nu cârtim în ispite, să nu cădem în păcate, să nu lepădăm crucea mântuirii, ci să urmăm Ție cu credință și fapte bune, până vom ajunge sus și vom intra în lumina Învierii Tale! … Toti de pana acum si-au purtat crucea, si o vor purta de acum inainte. Chiar si Dumnezeu cel intrupat si-a purtat crucea, iar crucea Lui a fost cea mai grea, pentru ca intr'insa se gaseau toate crucile și pacatele lumii. Iar omul (Simon Cirineanul) ajuta prin faptul ca ia de la Hristos crucea si o duce el insusi. Si noi, purtandu-ne crucile, il ajutam pe Domnul la purtarea crucii, ne pregatim sa-i fim slujitori. Ce misiune înalta!... Simon Cirineanul care e obligat să-I ducă Crucea o bucată din drum, simbolizând creștinul dator să-I urmeze exemplul Mântuitorului și să-și poarte crucea pe drumul vieții. Tradiția spune că atunci când Domnul sub povara Crucii, S-a sprijinit în acel loc, urma palmei Lui s-a imprimat în piatră.
Pelerini fiind am atins și noi această Sfântă urmă lasată de Hristos la căderea Sa. Este bine pentru-că Urma mâinii lui Iisus Hristos are puteri tămăduitoare.
Fapta lui Simon de purtare a crucii, patibulum, pentru Iisus este cea de-a cincea oprire de pe Drumul Crucii. Unii interpretează pasajul ca indicând faptul că Simon a fost ales pentru că el ar fi putut să arate compasiune pentru chinurile lui Iisus. Alții subliniază că textul în sine nu precizează nimic, că el nu a avut posibilitatea de a refuza și că nu există nici o bază pentru a considera purtarea crucii ca un act de generozitate acceptat din compasiune. Spre deosebire de Iisus, care Și-a dus de bunăvoie crucea, Simon din Cirene a fost „constrâns” sau forțat să o ducă. În calitate de creștini, trebuie să ne alăturăm lui Iisus în suferințele Lui de bunăvoie, așa cum ne îndeamnă Pavel: „Să nu-ți fie rușine dar de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemnițatul Lui. Ci suferă împreună cu Evanghelia, prin puterea lui Dumnezeu.” (2Tim 1.8) Ştim cu toţii zicala: „Omul potrivit la timpul şi locul potrivit”! La început Simon din Cirene nu s-a simţit deloc încântat să se abată de la drumul spre casă ca să ajute un condamnat la moarte. Dimpotrivă, s-a considerat tocmai omul nepotrivit în cel mai nepotrivit timp şi loc.
Însă purtarea crucii l-a făcut nu doar să intre în istoria mântuirii, ci să-l cunoască pe Mântuitorul. Simon din Cirene este cel care a învăţat ce înseamnă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni tocmai pe acest parcurs Înficoșetor, de la „Omul” cu trupul însângerat, sfâşiat de dureri şi istovit de purtarea crucii. Oare există vreo catedră mai potrivită de unde se pot ţine lecţii despre iubire decât Drumul Crucii? Oare există vreun învăţător mai potrivit să arate iubirea decât Învațătorul biciuit, încoronat cu spini şi batjocorit? Oare există vreun semn care să arate iubirea mai mult decât o face Crucea şi chipul Celui Răstignit?
În inima noastră, scump Mântuitor, vrem să punem sentimentele de iubire şi recunoştinţă pe care le-a avut Simon din Cirene atunci când a cunoscut cine eşti. Ce fericire pentru el „să ducă crucea lui Iisus”, Crucea Ta cea Sfântă (Mc 15,21). Noi suntem obişnuiţi să fie invers: Tu, Iisuse, să ne ajuţi să ducem crucea obligaţiilor noastre. Noi suntem obişnuiţi să ridicăm ochii spre cer şi să strigăm spre tine: „Doamne, salvează-mă”, atunci când nu mai avem putere. Acum însă învăţăm că în timp ce ne rugăm Tatălui să ne ajute, trebuie să privim şi în jurul nostru unde i-a aşezat pe cei care ne pot ajuta. Viaţa pe care o ducem ne arată că am uitat esenţialul, iar popasul la acestă staţiune ni-l readuce în inimă: oamenii au fost creaţi să se ajute unii pe alţii. Prezenţa lui Simon din Cirene pe drumul Crucii, purtând povara crucii, ne dă convingerea că şi tu, Doamne, ai nevoie de noi, oamenii sărmani, slujitorii tăi.
Din profunzimea întâlnirii dintre Hristos şi Simon înţelegem că pe tine Doamne te întâlnim tocmai acolo unde ne aşteptăm mai puţin. Întâlnirea cu tine este mereu surprinzătoare, dar benefică. Te aflăm în acele locuri unde pare imposibil să fii pentru că şi ieri am trecut pe acolo şi nu erai. Astăzi eşti pe drumul vieţii noastre şi ne aştepţi pe noi cei istoviţi de muncă, de viaţă, de păcate. Acum ne întrebăm dacă nu cumva chiar astăzi te-am zărit pe drumul nostru. Erai acolo, într-un colţ, tăcut şi aşteptai să te-ajutăm. Dar am trecut mai departe, grăbiţi spre casă. Iartă-ne, Doamne, că te-am lăsat singur în suferinţele tale, iartă-ne că nu ne-am oprit să te îmbrăţişăm şi să te ajutăm în cei săraci şi suferinzi.
Domnul şi Dumnezeul nostru, tu cu chipul răvăşit de durere, cu spatele zdrobit de bice, cu umerii însângeraţi, dispreţuit şi batjocorit, l-ai învăţat pe Simon din Cirene şi acum ne înveţi şi pe noi să nu mai judecăm după aparenţe. Ba dimpotrivă, să ne apropiem de cel slab, de cel căzut, de cel sărac şi lipsit şi să-l ajutăm, să-l ridicăm. Sub chipul celui condamnat se ascundea măreţia împăratului oştirilor cereşti; sub zdrenţele prăfuite stătea trupul celui înveşmântat în lumină, cel ce este mai strălucitor decât soarele; sub povara zdrobitoare a crucii răufăcătorilor stătea umil cel mai mare binefăcător al omenirii, creatorul cerului şi al pământului. Îmi răsună ca un îndemn în minte cuvintele celui suferind pe care i le-a transmis lui Simon din Cirene la sfârşitul „călătoriei” lor: acum mergi la ai tăi, la familia şi prietenii tăi, mergi şi spune lumii întregi, nu judecaţi după aparenţe, nu condamnaţi, nu refuzaţi să-l ajutaţi pe cel aflat în nevoi şi suferinţă. Da, Domnul şi Dumnezeul nostru, vedem cât de mult avem nevoie unul de celălalt ca să ajungem cu bine la capătul vieţii noastre.
Trebuie să ne fim sprijin. Nu trebuie să ne judecăm după aparenţe. Nu trebuie să trecem indiferenţi, grăbiţi, pe lângă cei căzuţi. Trebuie să fim samariteanul milostiv pentru toţi cei pe care-i întâlnim pe cale. Astăzi ne înveţi despre valoarea omului şi despre puterea care ne vine din ajutorul oferit fraţilor noştri. Meditarea sfintelor dureri de pe drumul Calvarului să trezească în noi dorinţa de a te întâlni în fraţii noştri şi de a te ajuta atunci când te vedem sărac, suferind sau lipsit de putere. Dă-ne, Doamne, curajul de a îmbrăţişa crucea ta care acum e pe umărul fraţilor noştrii.
Am îngenuncheat şi m-am rugat pe acest loc, aducându-mi aminte că şi eu eram odată un Simon care nu cunoştea pe Mântuitorul. Însă Domnul nu m-a lăsat să mă pierd. Pe când mergeam pe drumul vieţii (sau mai bine zis al pierzării), fără nici o grijă de cele sufleteşti, deodată, ca şi în calea lui Simon, mi-a ieşit şi mie o cruce, mi-a pus Domnul o cruce pe umeri: o cruce grea, crucea suferinţelor şi necazurilor.
O, Scumpul meu Mântuitor, viaţa mea şi lumina mea, iartă-mă că la început şi eu, ca Simon, n-am priceput această cruce. Îmi venea să o arunc din spate, îmi venea să scap de ea, mi se părea o nefericire, un „nenoroc” căzut peste capul meu. Acum însă, Iisuse Mântuitorule, îţi mulţumesc pentru această cruce, căci ea m-a ajutat să Te aflu pe Tine şi Crucea Ta cea sfântă. Acum nu Te mai rog să mă scapi de ea, ci Te rog, lasă-mă să stau mereu sub greutatea ei; apasă-mă mereu sub greutatea ei, ca să mă ţin mereu de Tine şi să Te urmez pe Tine. Lasă, Doamne, această cruce pe umerii mei, ca să nu uit niciodată cuvintele Tale: „Oricine voieşte să vină după Mine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să vie după Mine” (Mc 8,34). Lasă, Doamne, această cruce pe umerii mei, căci acum după ce am aflat Crucea Ta, crucea mea nu-mi mai este grea, dimpotrivă, această cruce îmi este o greutate dulce, îmi este „jugul cel uşor” despre care ai zis: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi veţi afla odihnă sufletelor voastre, căci jugul meu este bun şi povara Mea uşoară” (Mt 11,29-30).
Aici la popasul acesta m-am gândit la cei mulţi, la unii care umblă să scape de crucea pe care Domnul o pune pe umerii lor sufleteşti. Suferinţele, prigoanele, necazurile, lepădarea de „lume”, li se pare un jug prea greu. Le-ar plăcea o cruce uşoară de tot; umblă neîncetat să scape de crucea pe care Domnul a pus-o pe umerii lor, pentru că nu cunosc dulceaţa şi odihna şi mântuirea acestei cruci. Când omul își asumă crucea suferinței cu frică de Dumnezeu, atunci ea va fi purtată cu mai multă ușurință, pentru că intervine în viața noastră Însuși Hristos, Cel care, ca om, Și-a dus crucea la propriu. Epuizat de atâtea bătăi și chinuri, S-a poticnit sub povara ei, însă, la un moment dat, I-a venit în ajutor Simon din Cirene, un reprezentant al oamenilor. Prin urmare, noi, ca urmași ai lui Simon, dacă ne poticnim uneori, să fim încredințați că, atunci când cerem ajutorul lui Dumnezeu, vine Hristos Domnul și ridică și El crucea vieții noastre, ajutându-ne să o purtăm până la capăt. Domnul Hristos se răstigneşte pentru mântuirea neamului omenesc. Pentru creştini, Vinerea Mare este cea mai tristă zi din an, când ne amintim de Sfintele şi Mântuitoarele Pătimiri ale Domnului. În această zi, mai ales la Ierusalim, este tradiţia de a se parcurge Drumul Crucii, adică itinerarul suferinţei Domnului Iisus Hristos din ziua răstignirii.
În acest pelerinaj am înțeles că noi oamenii între care și eu am fost atunci când te-ai dus spre cruce: ca un mire spre mireasa sa, ca o mamă spre copilul ei. Scumpul meu Mântuitor te-am văzut mergând spre Cruce aşa cum noi alergăm să-l îmbrăţişăm pe cel pe care-l aşteptăm cu dor de mult timp! Sentimentele care se zbat în inima mea gândind la acest duios şi dureros moment dau glas certitudinii că nimeni, niciodată nu va avea o iubirea mai mare faţă de noi. Tu, Domnul meu, nu ai îmbrăţişat un lemn, un instrument de tortură, un semn al ruşinii, ci voinţa Tatălui prin care au fost ispăşite păcatele noastre. Tu, în această clipă, mă înveţi cum să-mi port crucea obligaţiilor mele zilnice astfel încât să împlinesc şi eu voinţa Tatălui şi să culeg toate roadele suferinţelor! Când meditez acest mister al îmbrăţişării crucii, când mă uit la întâlnirea dintre tine şi lemnul sfânt pe care au fost ispăşite păcatele mele, îmi dau seama cât de important este să ştii cum să apuci crucea, cum să o prinzi cu putere şi cum să o porţi. E trist să vezi că oamenii nu-şi poartă crucea, ci o târăsc, o trag agale după ei, mirosind a lehamite. Aceasta nu înseamnă purtarea crucii! Îmi dau seama că de fiecare dacă când am făcut aşa nu m-am regăsit printre cei care au răspuns la chemarea ta: Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Şi mai este un gând Domnul meu şi Dumnezeul meu care acum se strecoară spre inima mea şi îmi trezeşte remuşcări: gândul la clipele când am fugit de propria cruce.
Acum înţeleg că nu este nimeni altcineva care să poată purta crucea în locul meu. Acum văd că în purtarea crucii putem primi sprijin, dar nu putem folosi alţi cărăuşi, înlocuitori. Nu putem fugi de cruce fără ca să fim zdrobiţi de ea. Acum văd şi că nu trebuie nici măcar să încercăm să luăm noi crucea altora. Da, trebuie să-i sprijinim, dar nu să le luăm crucea. Trebuie să-i învăţăm să o poarte singuri, ca să le fie bine în zilele când nu vom mai fi lângă ei. Învaţă-ne, Doamne, să nu mai fugim de cruce. Învaţă-ne să nu râvnim după crucea aparent mai uşoară a celorlalţi. Învaţă-ne să nu fim o cruce pentru cei din jurul nostru. Dar mai presus de toate, învaţă-ne să preţuim, să cinstim şi să ne însemnăm cu sfânta ta cruce. Să ne însuşim strigătul apostolului Paul: Nu zădărniciţi crucea lui Hristos! (1Cor 1,17). Prin purtarea crucii tale sfinte, dă-ne, Doamne, forţa de a păşi mereu pe urmele tale.
Drumul Crucii coteste apoi la dreapta, spre locul in care mahrama Veronicai aminteste de prima icoana a Mantuitorului În timp ce procesiunea funebră trecea pe străzile strâmte ale Ierusalimului un mare număr de iudei mai buni la inima care auziseră cuvintele de încurajare şi de compătimire ale lui Iisus şi care cunoscuseră revărsarea iubirii lui, reprezentată prin viaţa sa, nu şi-au putut stăpâni plânsul când l-au văzut condus către o moarte atât de îngrozitoare. Niciodată nu a fost uşoară trecerea de la pasivitate la acţiune. Şi aceasta pentru că este mult mai uşor să stai şi să priveşti, decât să te ridici şi să acţionezi. Mereu găsim mai comodă calea indiferenţei, a spectatorului, decât implicarea cu un rol precis în desfăşurarea unor evenimente. Ne-am obişnuit să citim istoria (şi să o criticăm!), nu să o facem!
Pe drumul Patimilor lui Iisus – şi atunci ca şi acum – îl urma o mulţime mare, dar oare ce simţeau acei oameni? Ce simţi atunci când vezi un om suferind, sângerând, condamnat de mai marii lumii? Ce reacţii avem în faţa unui chip greu de recunoscut, acoperit de praf şi sânge, în faţa unui chip încoronat cu spini şi umbrit de o cruce imensă? De cele mai multe ori ne lăsăm copleşiţi de curiozitate: vrem doar să ştim cine este şi ce a făcut de a ajuns aşa. Alteori ne vedem de drum: avem treburi mai importante decât să purtăm altora de grijă. Sunt şi momente în care am vrea să intervenim, să ajutăm, dar ne temem de gura lumii, de reacţia celorlalţi: ce vor zice, ce ne vor face, cum ne vor cataloga?... Şi abia uneori reuşim să rostim cuvinte de compasiune sau să schiţăm gesturi timide de tămăduire ori alinare. Ne recunoaştem, Doamne, prea laşi şi prea păcătoşi pentru o lume care are atât de mare nevoie de curaj, de implicarea plină de iubire în viaţa celuilalt, în special al celor mici şi suferinzi, al celor săraci şi defavorizaţi, al celor bătrânişi marginalizaţi. Doamne, avem atât de puţină iubire, iar acest puţin este deseori contaminat şi el cu teamă. Pe drumul Suferințelor învăţăm ce înseamnă iubirea: disponibilitatea de a sacrifica totul (inclusiv viaţa!) pentru binele celuilalt.
Aici învăţăm cum se manifestă iubirea: în tăcere, fără mult zgomot ca cel produs de ură, fără să-şi înalţe fruntea cu semeţie, cu mândrie, ci aplecându-se şi slujind, „spălând picioarele aproapelui”, ca în seara Cinei celei de taină, sau ştergând chipul însângerat al celui condamnat, ca Veronica. Aici învăţăm că iubirea nu rezistă să stea în indiferenţă! Aici învăţăm că iubirea este izvor de curaj şi risipeşte orice teamă. Aici învăţăm că iubirea e acea şoaptă care vine şi-i spune inimii: „Nu contează ce vor spune oamenii şi ce îţi vor face, tu mergi şi îmbrăţişează-l! Nu te teme! Iubirea nu dă greş niciodată!” … Şi atunci ieşi din mulţime, îţi faci loc şi alergi la el şi-l îmbrăţişezi. Atunci indiferent de vârstă, condiţie, indiferent dacă eşti bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, rupi rândurile indiferenţei şi te îndrepţi spre el. Atunci îţi dai seama că iubirea dă unei clipe valoarea veşniciei. Atunci când iubeşti îţi dai seamă că în celălalt, indiferent cum îl consideră lumea, tu l-ai găsit pe Dumnezeu şi pentru el eşti dispus să faci orice!
Traditia relateaza despre Veronica, tanara care plina de copmpasiune pentru Iisus, a iesit din casa si I-a sters fata plina de sange cu o mahrama. Ca rasplata pentru curajul si nobletea ei sufletasaca, Mantuitorul a rasplatit-o, daruindu-I imaginea chipului Sau imprimata in tesatura... Aşa a fost cu Veronica cea Miloasă, al cărei curaj şi a cărei iubire le descifăm acum. Ea a făcut acel gest de o clipă care încă durează şi are ecou în veşnicie. Ea este cea care ne spune că iubirea nu ştie ce înseamnă frica.
Această femeie ne ajută să înţelegem că dragostea faţă de aproapele aflat în suferinţă trebuie să fie capabilă să depăşească orice barieră. Nu ne este greu să ne imaginăm reacţiile celor din jur: marii preoţi, soldaţii romani, mulţimea care urmarea venirea lui Iisus, pe drumul spre rastignirea pe care ei o ceruseră plini de ură. Strigăte, injurii, batjocorire s-au îndreptat furtunos spre ea, Veronica, o femeie plimă de iubire pentru Hristos, primea alături de El mânia mulțimii, ea însă nu avea frică și nimic din toate acestea nu au oprit-o din drumul ei spre Hristos, așa cum nu o oprise la Ierihon să se atingă de haina Lui ca să se vindece. Un lucru i-a fost atât de clar Veronicăi: când iubeşti şi doreşti binele celuilalt, nu te opreşti, decât atunci când ești cuprins de iubire, când simţi că ai făcut tot ce puteai, chiar dacă fapta ta e mica, față de rasplata Lui. Iubirea ta pentru Iisus dă faptelor mici valori inestimabile. Pe acest drum al Suferinței, însoţindu-l pe Hristos alinat în suferinţele sale de gestul delicat al Veronicăi, ne convingem de roadele iubirii adevărate. Dragostea nu rămâne niciodată nerăsplătită. Hristos îşi întipăreşte chipul pentru totdeauna pe darul ei. Oferta ei poartă acum chipul lui Hristos. Inima ei este pecetluită acum de iubirea celui pe care l-a iubit slujindu-l.
Iisus cade iar sub povara Crucii! Scriptura prezintă: „Şi El le-a fost izbăvitor în toate strâmtorările lor. Şi n-a fost un trimis şi nici un înger, ci faţa Lui i-a mântuit. Intru iubirea Lui şi întru îndurarea Lui, El (Mesia Hristos ce avea să vină), i-a răscumpărat, i-a ridicat şi i-a purtat în toată vremea de demult” (Is 63:9). Așa vestea proorocul Isaia, cu mult înainte, despre Drumul Crucii lui Mesia. Cuvintele „i-a ridicat și i-a purtat în toată vremea” prezintă, în căderea lui Iisus sub greuatea Crucii, simbolul căderii fiecărui om sub povara păcatelor, iar în ridicarea lui Iisus cu Crucea, ridicarea omului din această cădere, pe care a adus-o Domnul pentru fiecare suflet. Aceasta rezultă și din teologia faptului că în Iisus Hristos era întruchipată întreaga omenire, ca s-o răscumpere prin Moartea și Învierea Sa. Așadar, în Crucea lui Iisus era viața fiecărui om născut sub Soare cu păcatele lui, întrega omenire constituind Crucea lui Iisus.
Acest loc dureros, al căderii Domnului Iisus, este indicat ca locul căderii lui Iisus a doua oară. Tristeţea căderilor noastre şi cea provocată de căderile celor dragi de lângă noi ne umple sufletul de mâhnire. Acum, pe drumul Calvarului, vedem că atunci când celălalt cade, când cel la care ţineam atât de mult se prăbuşeşte sub povara crucii sale, durerea noastră este atât de mare. Am vrea să alergăm spre el, să-l ajutăm, să-i ridicăm noi povara crucii. Iubitule, vezi că Hristos si-a purtat Crucea nu numai in vazul tuturor dar si cu demnitate si cu mare curaj. Cunostea foarte bine Domnul, cat era de mare greutatea lemnului Crucii, nu numai materialiceste ci si dupa simbolul ei, intrucat crucea purta pe dansa pacatele intregii lumi. Stii foarte bine cat de slaba era puterea Lui din pricina multului sange pe care il pierdu-se in chinurile suferite mai inainte, si din cauza durerilor dinlauntru si dinafara ale firii Sale omenesti. De asemenea stii foarte bine nedreapta hotarare care osandea pe Sfantul Sfintilor sa moara ca un nelegiut, ca un om blestemat si ca un talhar primejdios, adica spanzurat pe Cruce.
Sa stii ca fara cruce nu ai mantuire. Adica fara sa te biruiesti pe sineti, fara sa-ti supui patimile, fara sa suferi necazuri si ispite, nu vei primi cununa si rasplata caci zice Cuviosul Isaia ca crucea este inlaturarea a tot pacatul. Iar Avva Macarie ca toata virtutea este o cruce. Nu numai ca se cade sa porti suferintele si crucea lui Hristos, ci se cade sa o porti cu curaj si demnitate, pentru ca, dupa cum spunea Sfantul Teodor Studitul, curajul de multe ori face usoare si pe cele grele, dupa cum dimpotriva, micimea de suflet si nepasarea fac grele si pe cele usoare. Cine primeste necazurile si ispitele cu inima buna si indrazneala, acela gaseste in ele mangaiere si face sa rodeasca bogatie duhovniceasca, iar cel ce primeste cu micime de suflet, acela se ingreuneaza indoit, pentru ca dupa spusa Sfantului Isaac, “micimea de suflet este mama iadului“. Si pentru ce sa fii mic la suflet, frate? Ia spune de ce te temi? Imbarbateaza-te, ai curaj si incredere in Domnul, caci El este cel ce te intareste sa biruiesti: “In lume necazuri aveti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea“ (In 16,33). Te temi de diavolul care porneste impotriva-ti ispitele si nenorocirile? Dar mangaie-te ca Hristos care este cu tine este mai puternic si mai mare decat diavolul: “Cel ce este in voi este mai mare decat cel din lume“ (In 4,4). Tremuri din pricina slabiciunii firii? Nadajduieste in Domnul a carei putere este in slabiciune se desavarseste si se mareste: “Puterea mea in neputinta se savarseste“ (2Cor.12,9). Roaga-L pe Hristos sa-ti intareasca slabiciunea cu Harul Sau si sa-ti daruiasca o parte din barbatia Sa. Hotaraste-te sa-L urmezi pana la Golgota, pe urmele stropite cu sfant Sangele Sau pana ce te vei ridica pe Cruce si pana vei muri impreuna cu El, prin ascultarea poruncilor Lui zicand si tu cu Toma: “Sa mergem si noi ca sa murim impreuna cu Dansul! “
Acum trebuie să înţelegem că Iisus nu a căzut a două oară sub povara crucii, ci noi l-am împins şi el s-a prăbuşit plin de durere. Nu puterile lui au slăbit, ci dragostea noastră faţă de el şi faţă de mântuirea aproapelui a dispărut. Ne-am apropiat de el cu gânduri viclene, l-am vândut cu o sărutare ca Iuda, am trăit în indiferenţă faţă de prezenţa sa în fraţii noştri, nu i-am fost sprijin şi el a căzut sub povara crucii încărcată de faptele noastre grele. Vai de acela prin care vine ispita, păcatul, căderea.
Vai nouă pentru că în loc să purtăm crucea alături de Iisus ca Simon din Cirene, noi împovărăm crucea cu păcatele noastre. Noi suntem pe crucea pe care Hristos o poartă şi-l apăsăm spre pământ, îl împingem spre cădere. Ba mai mult: ne-am obişnuit să-l vedem pe Hristos cu o cruce de lemn pe spate; adevărul este că povara sa, crucea sa, nu are forma lemnului, ci forma păcatelor noastre!
Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti? Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie. Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm. Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.
Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana! Cu totii avem o Cruce de purtat. Crucea lui Hristos, crucea pe care ne-o ducem urmandu-L pe El. In fata Crucii lui Hristos, putem alege:
Sa luam Crucea. Este greu, atat de greu, incat e posibil sa cazi de mii de ori pe acest drum al crucii. Sa fii zdrobit de greutatea ei, mai ales ca nu lipsesc cei ce te biciuiesc pe drum, te ocarasc si isi scuipa ura asupra ta, numai pentru ca tu ai ales sa ii urmezi lui Hristos. Dar fie si cazand de mii de ori, Domnul va fi acolo sa te ajute, pentru ca si El nu s-a lasat rusinat sa se lase ajutat de Simon din Cirene, cazand deseori sub greutatea supra-omeneasca a Crucii Sale. Esentialul aici este sa strangi Crucea ta tare in brate, sa nu ii dai drumul, sa te legi de ea prin Hristos si prin ea de Hristos. Sa ii urmezi Lui, chiar daca esti ultimul din turma, chiar daca simti ca in fiecare clipa vei ceda. Sa nu cedezi, orice ar fi!
Sa cârtim impotriva Crucii. Doamne, vai de noi, cei ce cartim impotriva Crucii! Vai de noi, ce ce nu credem mantuirii ei! Crucea, cand cartesti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabila, chin, iad. Harul nu poate veni in inima unui om inciudat, sau in inima unui om care duce crucea bufnind si ravratindu-se impotriva Celui ce ne cheama la drum. Dar nici in acest caz nu suntem lipsiti de nadejdea mantuirii. Domnul asteapta, cu drag, cu dor, cu indelunga rabdare ca acesta sa renunte la egoism, sa renunte la gandul ca ar putea, la o adica, sa scape cumva de Cruce, de greutatea ei, sa pastreze ceva si pentru el, sa nu fie nevoit sa se jertfeasca intreg. Dar vai de acest om, ca mult va suferi, deoarece in incercarile sale nu va stii sa Il cheme pe Domnul sa il ajute, si de multe ori, nefericitul, se infurie pana si pe un Simon din Cirene care vine sa il usureze de povara sa.
Ia aminte frate, la felul in care Iisus Hristos si-a puratat Crucea Sa, pentru ca sa-l imiti si tu, pentru ca fara Cruce nimeni nu poate intra intru Imparatia lui Dumnezeu. Mai intai Hristos si-a purtat Crucea inaintea intregii multimi, pe la amiaza, in mijlocul Ierusalimului, care era plin de multime nenumarata de popor, care venise din toate partile lumii ca sa praznuiasca Pastile dupa porunca Legii. Atunci a pornit Iisus de la pretoriul lui Pilat, purtand pe umerii sai Crucea, avand de amundoua partile cate un talhar, purtand coroana de spini pe cap cu batjocora si pedeapsa, imbracat iarasi cu hainele Sale ca sa-L cunoasca toti, fiind vestit de crainicul domnesc, care mergea inainte strigand din gura si cu trambita- ca este vinovat mortii; inconjurat de multi calai si ostasi, inaintand spre locul de osanda, in mijlocul unei gloate nenumarate si mai ales a capeteniilor poporului: a arhiereilor si a preotilor, a fariseilor si a carturarilor, care in loc sa fie intristati si sa-L compatimeasca, toti cu un glas il huleau si-l batjocoreau batandu-si joc de Dansul; “Si purtandu-si crucea a iesit in locul ce se numeste al capatanei” (Ioan 19, 17).
O, priveliste nemaivazuta pentru ingeri, Stapanul cel infricosat, a carui hotarare va cutremura toata lumea in ziua cea din urma, acum, cu mainile legate la spate, cu infatisarea trista, cu ochii intristati, cu capul plecat, merge ca un osandit sa fie ucis de oameni pacatosi, adica tocmai pentru aceia care acum Il omoara. Domnul a rabdat cu asa mare bucurie batjocura publica ca sa-ti dea pilda sa-L urmezi si tu, adica sa nu te rusinezi cand oamenii te invinovatesc si te ocarasc pentru ca pazesti poruncile lui Hristos; ca pazesti intregi si neschimbate nu numai dogmele credintei, ci si invataturile Sfintei Evanghelii si ale Sfintilor Parinti, ca sa nu te rusinezi daca te invinuiesc ca nu urmezi multimii, ci celor putini si buni: sau ca nu te impotrivesti adevarului ci, dimpotriva, il aperi pazind cele scrise: “sa nu te impotrivesti adevarului“ si iarasi: “Pana la moarte lupta pentru adevar si Dumnezeu va lupta pentru tine” (Sirah 4, 25).
Iubitul meu frate, poarta Crucea, si batjocura lui Iisus Hristos, socotindu-le o bogatie mai mare decat toate comorile imparatilor, pentru ca sa fii si tu numarat impreuna cu toti sfintii noi si vechi care au purtat Crucea lui Hristos precum este scris: “Pentru ca si Iisus ca sa sfinteasca poporul prin sangele Sau, a patimit afara de porti. Sa iesim dar la Dansul afara din tabara purtand ocara Lui“ (Gal. 6, 14). Si pentru ce te-ai rusina purtand Crucea lui Hristos? Sfantul Apostol Pavel se lauda in Crucea Domnului si tu te rusinezi? “Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda, decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos“ (Gal. 6, 14).
Dar te ocaraste lumea pentru adevarul pe care-l spui? Pentru virtutea pe care o ai? Te prigoneste? Iti scoate nume rau? Bucura-te si te veseleste de aceasta caci este scris: “Fericiti veti fi cand va vor prigoni si va vor ocari si vor socoti numele vostru ca un rau.” (Luca 6, 22). Te blesteama oamenii? Nu lua aminte la blestemele lor, pentru ca daca oamenii te blesteama, apoi te vor aplauda toti ingerii si sfintii Raiului si te vor lauda, iar Dumnezeu de sus te va binecuvanta si-ti va da cununa slavei vesnice: “Ei vor blestema si tu vei binecuvanta“ ( Ps. 108, 27).
Dar Domnul ne-a daruit Crucea Sa! Si suntem chemati, toti! Asadar, nu putem alege, a priori, daca luam Crucea sau nu. Ci, aflandu-ne pe drum, avand deja Crucea, putem, atunci, sa tradam. Sa ne imprietenim cu cei ce ne biciuiesc. Sa incercam sa le intram in gratii. Sa ne alaturam glumelor ucigase pe care le fac pe seama celui Rastignit. Sau sa tacem cand fac acestea, sa tacem complice. Sa cautam protectia lor si sa ne luam partea lor in aceasta viata. Si da, acestia vor fi exonerati de rusinea de a fi purtatori ai Crucii lui Hristos. Dar, Doamne, sa nu ne fie dat noua nici macar sa vedem ce va fi cu acestia… Pentru ca nu poate fi decat infricosator. Sa nu fie Doamne, ca nici unul, nici unul din cei chemati de Tine sa aleaga a te trada pe Tine, Domnul si Mantuitorul nostru! Să ne incredintam Domnului, sa Il rugam sa ne ierte pacatele, sa ne slobozeasca de patimi ca, astfel, usurati de povara rautatilor noastre, sa ne intoarcem din tot sufletul nostru catre El, urmandu-L cu Crucea pe umerii nostrii. Doamne Iisuse, a doua ta cădere este pentru mine semnul vizibil al perseverenţei tale în împlinirea voinţei Tatălui de răscumpărare a lumii. Te rog, prin această cădere a ta, ridică-mă din abisul păcatelor mele şi dă-mi harul de a fi statornic în împlinirea voinţei tale. Amin ( sursă – Pelerinajul Sfintei Liturghii – ioan monahul)