Liturghia Cerurilor
Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci, drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei preamici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.(Matei 25, 31-46)
Fraţilor, nu mâncarea ne va aşeza înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Fiindcă, de te-ar vedea cineva pe tine, cel ce ai cunoştinţă, că şezi la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu. Oare, nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol, vouă, negreşit, vă sunt. Pentru că voi sunteţi pecetea apostoliei mele întru Domnul. (1Cor 8, 8-13; 9, 1-2)
Ectenia cererilor reprezintă un adevărat program de viaţă duhovnicească pentru fiecare credincios în vederea unui răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos şi pentru a putea rămâne de-a pururi uniţi cu El. Gândul la judecata finală este un imbold ca, având exemplul şi ajutorul Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor pre noi înşine şi unii pre alţii şi toată viaţa noastră să o dăruim lui Hristos prin pocăinţă
După aşezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă diaconul, sau în lipsa acestuia preotul, cheamă poporul prezent în biserică la rugăciune printr-o serie de îndemnuri cunoscute sub numele de ectenia cererilor. Această ectenie nu a fost de la început aici în forma de azi, dar a pătruns destul de devreme, mărturiile din secolul al VIII-lea dovedind prezenţa ei. Practic ectenia este alcatuită, după formula introductivă, dintr-o cerere pentru daruri, trei îndemnuri preluate din ectenia mare şi ectenia cererilor propriu-zisă la care poporul se asociază cu răspunsul Dă Doamne!.
Să plinim rugăciunea noastră Domnului. — Ectenia precum şi rugăciunea punerii înainte reprezintă o plinire a ritualurilor Intrării mari prin care ne pregătim pentru aducerea sfintei jertfe. Formula introductivă ne atrage atenţia asupra acestui lucru şi, de asemenea, ne îndeamnă să ridicăm rugăciunea la desăvârşire.
Pentru Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm. — Poporul din biserică este îndemnat să se asocieze rugăciunii punerii înainte rostită de către protos în altar prin cererea ca Cinstitele Daruri care au fost puse înaintea Domnului pe Sfânta Masă să fie primite de Acesta. Iar primirea lor înseamnă sălăşluirea Sfântului Duh, în urma invocării Lui în timpul anaforalei, peste clerici, peste daruri şi peste tot poporul, prefăcând darurile şi adunarea în Trupul lui Hristos.
Pentru Sfântă Biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frica lui Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.
Apară, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pre noi, Dumnezeule, cu Harul Tău. — Prin aceste trei cereri preluate din ectenia mare rugăciunea pentru primirea Cinstitelor Daruri continuă în mod firesc cu rugăciunea pentru poporul care este adunat în biserică, pentru cei care cu credinţă, cu evlavie şi cu frica lui Dumnezeu au venit să primească Duhul Sfânt şi să se unească cu Hristos aducând sfânta jertfă. Cunoscând dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, ne încredinţăm purtării Lui de grijă pentru a fi izbăviţi de toată răutatea.
Ziua toată desăvârşita, sfânta, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem. — Într-unul din ultimele sale cuvinte adresate obstii mânastirii Sfântul Ioan Botezatorul din Essex, Anglia, Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan, sintetiza experienţa să duhovniceasca şi întreaga tradiţie filocalica aratând ca scopul vieţii noastre este de a cauta caile care duc la cunoaşterea existenţiala a Dumnezeului personal facând experienţa vieţii în El. Depasind logica noastră, în Hristos înţelegem ca Dumnezeu ne-a creat spre a deveni posesorii vieţii Lui veşnice, fără de început, spre a deveni asemenea Lui pâna la identitate, nu după fiinţa ci în har, într-o comuniune deplina cu El. Acest program al teologiei celei mai înalte îl putem pune în practica începând chiar de astăzi, facând ca în fiecare zi preocuparea noastră să fie a nu păcatui. Nefacând păcatul ne curaţim mintea, inima şi întreaga noastră fiinţa de întunericul păcatului, devenind în stare să simţim nemijlocit ce anume vine de la Dumnezeu. Punând zilnic în rugăciune preocuparea noastră de a nu mai păcatui, gasim calea cea adevărată care ne duce la cunoaşterea existenţiala a lui Dumnezeu.
Biserica, prin slujbele sale, exprima acest adevăr atât de simplu şi, în acelaşi timp, atât de profund şi anume ca calea spre cunoaşterea lui Dumnezeu consta în staruinta zilnica de a nu păcatui, rânduind să ne rugăm în fiecare zi pentru această. Rugăciunea:Învredniceşte-ne Doamne în ziua (seara, noaptea) această fără de păcat să ne pazim noi? este un exemplu în acest sens. Ectenia cererilor exprima acelaşi lucru: rugăciunea ca ziua întreaga să o petrecem fără de păcat, în pace, facând astfel din ea o zi sfânta, desăvârşita. E în acelaşi timp o atenţionare asupra zilei de acum, acel astăzi în care se lucreaza mântuirea şi asupra căruia Hristos ne îndeamnă să ne concentram toată atenţia: ajunge zilei rautatea ei? (Matei 6, 24). Este binecunoscuta viclenia diavolului care ne amageste să amânam mereu (mâine? nu astăzi?) momentul pocaintei. De aceea Biserica, ne îndeamnă ca ziua de astăzi, să-I cerem Lui Dumnezeu şi să ne straduim noi înşine, a o face sfânta, desăvârşita, fără de păcat.
Înger de pace, credincios îndreptator, pazitor sufletelor şi trupurilor noastre, la Domnul să cerem. — Sfântul Ioan Gură de Aur arată în omiliile sale ca acest înger de pace pe care îl cerem este chiar îngerul pazitor care ne însoţeşte pretutindeni. Mântuitorul însuşi ne încredinţeaza de existenţa îngerului pazitor: Vedeti să nu dispreţuiti pe vreunul din aceştia mici, ca zic voua: Ca îngerii lor, în ceruri, pururea vad faţa Tatăl ui Meu, Care este în ceruri. (Matei 18, 10). Îngerul pazitor este un ajutor de nădejde pe care Domnul ni-l da în straduinta noastră de a nu păcatui. Ne rugăm ca îngerul pazitor să ne fie credincios îndreptator adică să fie întotdeauna cu noi îndreptându-ne pe calea cea strâmta care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Ne rugăm să ne fie pazitor atât sufletului cât şi trupului, pazindu-ne de păcatele care ne duc la pierzare dar şi de tot raul care se poate abate asupra noastră. Şi ne rugăm ca îngerul nostru pazitor să fie un înger al păcii, un înger care să aduca pacea în sufletul şi în jurul nostru eliberându-ne de razboiul şi tulburarea pe care o aduce diavolul.
Milă şi iertare de păcatele şi de greşealele noastre, la Domnul să cerem. — În nazuinta noastră de a nu păcatui, de a face din fiecare zi o zi fără de păcat sub ocrotirea îngerului pazitor, ne gasim pe noi înşine păcatosi având nevoie de mila lui Dumnezeu. Îndraznim să-i cerem iertarea păcatelor stiind iubirea Lui nemasurată faţa de oameni.
Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem. — Cerem pace lumii pentru ca pacea este mama tuturor lucrurilor bune, fundamentul bucuriei şi ne încredinţam iubirii lui Dumnezeu, rugându-L să rânduiasca El cele bune şi de folos sufletului, adică cele ce sunt spre mântuire.
Cealalta vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocainta a săvârşi, la Domnul să cerem. — Ne rugăm ca cealalta vreme a vieţii noastre să o petrecem în pocainta care aduce pacea în suflet. Aceasta petrecere întru pocainta a vieţii nu este o perspectiva sumbra ci, din contra, îmbucuratoare daca avem o înţelegere justa a pocaintei. Dupa cum arată părintele Rafail Noica pocainta nu trebuie înţeleasa la nivel moralist, ca o „miorlaiala pentru boroboatele săvârşite”. Oare pocainta este dinamica către veşnicie?, oare zvâcul launtric al unui suflet care întrezareste ceva din realitatile duhovniceşti şi tânjeste după ele? Oare este exprimat de luminânda Saptamânii Mari:Camara Ta Mântuitorule o vad împodobita şi îmbracaminte nu am ca să intru întru dânsa?
Pocainta începe cu viziunea păcatului. Potrivit parintilor Bisericii a-Ţi recunoaşte păcatul este un mare dar al cerului, mai mare decât vederea îngerilor. Pocainta este un nepretuit dar ce s-a dat omenirii. Pocainta este minunea lui Dumnezeu, care ne creeaza din nou după cadere. Pocainta este revarsarea inspiratiei divine asupra noastră, cu puterea careia noi ne înaltam la Dumnezeu, Tatăl nostru, pentru a trai împreuna cu El viaţa veşnica în lumina iubirii Sale. Prin pocainta se săvârşeşte îndumnezeirea noastră. Darul acesta a devenit posibil prin rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani, prin moartea Lui pe Golgota şi prin Învierea Lui.
Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, fără ruşinare, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşată Judecată a lui Hristos, să cerem. — Ultima cerere ne pregăteşte pentru momentul trecerii din această viaţă, moment esenţial în existenţa noastră pentru că în starea în care ne va afla sfârşitul, în aceea vom rămâne în veci. De aceea ne rugăm ca sfârşitul nostru să fie creştinesc, împreună cu Hristos şi mărturisind credinţa în El. Conştienţi de neputinţele noastre cerem ca sfârşitul să ne fie fără durere, fără o durere fizică mai presus de puterea noastră, dar mai ales fără durerea de a ne vedea lepădaţi de Dumnezeu. Ne rugăm apoi ca să nu fim ruşinaţi atunci când se vor deschide cărţile conştiinţei şi toate faptele şi gândurile noastre vor fi vădite, ci să dăm un răspuns bun la înfricoşătoarea judecată. Acest răspuns bun nu e o dibăcie avocăţească ci răspunsul unei vieţi trăite în pocăinţă cu conştiinţa păcătoşeniei proprii.
Pre Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria cu toţi sfinţii pomenindu-o, pre noi înşine şi unii pre alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. —.
Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu Carele bine eşti cuvântat, împreună cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. — Ecfonisul care încheie ectenia subliniază faptul că împlinirea tuturor cererilor noastre este posibilă numai cu îndurările Fiului lui Dumnezeu, Care Şi-a dovedit dragostea faţă de noi prin Întruparea şi Crucea Sa.
Traim intr-o lume tot mai dificila si avem in jurul nostru multe persoane, care ne sunt ca niste ghimpi. Cei cu care ne intelegem sunt mai putini, si fiecare isi urmareste propriul interes. Astfel, suntem nevoiti „sa inghitim” comportamentul celor din jur, si de multe ori cadem in pacatul osandirii lor. Din pacate, de cele mai multe ori judecata noastra nu este dreapta, si asta datorita faptului ca traim in pacate. Intelepciunea si discernamantul vin prin Duhul Sfant, or acesta se departeaza de la cei cu o viata necurata, si care practica nelegiuirea. In tot cazul, daca dorim sa nu gresim, este bine sa luam si asupra noastra vina celor din jur.
Mantuitorul nostru Iisus Hristos a ales pe trei dintre ucenicii Sai, pe Petru, pe Iacov si pe Ioan pentru a le arata slava Sa. Este posibil ca acestia trei sa fi fost cei mai inalti din punct de vedere spiritual, si de aceea au fost ei cei alesi. De fapt, Mantuitorul avea permanent slava Sa cu El, dupa cum ne spune si Sfantul Grigorie Palama, dar oamenii nu puteau sa o vada. De aceea, El a deschis ochii ucenicilor, ca sa vada adevarata fata a Lui. Intelegem de aici ca exista in jurul nostru lucruri pe care noi nu le vedem, si ma gandesc la ingeri si diavoli, si nu numai. De aceea, nu trebuie sa ne raportam doar la ce se vede, ci sa ne gandim si la lumea nevazuta care exista permanent in jurul nostru.
Cand pacatuieste, omul se uita in jurul sau, si spune ca nu este nimeni. El nu se gandeste ca il vede Dumnezeu, dar si ingerii, sau chiar alte fiinte din lumea cealalta, carora Dumnezeu le ingaduie aceasta. Insa referitor la aceasta vedere spirituala, pe care trebuie sa ne-o deschidem, trebuie sa constientizam ca avem permanent nevoie de o curatie sufleteasca, pentru a vedea corect realitatile din jur, si aici deja nu ma mai gandesc la realitatile nevazute, ci ma refer la tot ce se intampla in jurul nostru in viata de zi cu zi.
Prin curatirea sufletului, rugaciune si smerenie, putem dobandi Duhul Sfant, si astfel ni se deschid ochii sufletesti. In momentul in care ni se deschid ochii sufletesti vedem viata cu totul altfel. Din pacate, sunt multi carora nu li se mai deschid ochii sufletesti niciodata. Ei vad deformat totul in viata, si se muta de la intunericul in care au trait in aceasta viata, la intunericul vesnic din viata viitoare. Sa ne cercetam daca avem Duhul Sfant, iar daca nu, atunci sa ne straduim sa-L dobandim.
Noi, credincioşii, suntem căldicei, aplaudăm sau lăcrimăm de la galerie, ne lasăm diluaţi de o atmosferă de telenovelă sud-americană şi ne simţim bine. Un „bine” în care Hristos este doar un fel de scuză permanentă pentru greşelile noastre, relaţia cu El fiind pretextul obţinerii confortului psihic şi nu prilej de desăvârşire duhovnicească.
Hristos, Biserica, Tainele, preotul, sărbătorile creştine sunt aşezate în vitrina sufletului nostru precum nişte bibelouri ieftine. Lucitoare, să se minuneze vecinii de ele, împietrite şi prăfuite în spatele unui geam. Se apropie Crăciunul, se apropie Sfintele Paşti, atunci ne amintim de bibelouri şi le curăţăm un pic, le punem mai în faţă, să le vadă lumea. Biată omenire…
… Când suntem ghiftuiţi de bunăstare, când suntem plini de „eul” orgolios, sărutul pe care îl dăm lui Hristos ni se pare tot aşa de dulce. Am dat obolul celor câteva zeci de minute petrecute prin curtea bisericii în aşteptarea strigătului „Veniţi de luaţi Lumină!” şi credem că ne-am făcut datoria. Ne călcăm în picioare să răpim Lumina asta pe care nu o mai simţim în suflet şi gata! L-am sărutat pe Hristos! Până la Crăciun ne ajunge…
Sărutul lui Iuda se multiplică pe buzele noastre, buzele celor căldicei. Efectele se propagă în progresie geometrică. Întunericul are puterea să ne transforme. Superficialitatea credinţei noastre, această sărutare păcătoasă pe care o aşezăm pe obrazul de icoane al lui Dumnezeu, ne face să fim precum trădătorul Iuda.
Însă, grozăvia nu se opreşte aici. Rătăcirile ne determină să fim crucificatori. Răul făcut semenilor, furtul care provoacă sărăcia poporului, minciuna care rătăceşte suflete, fariseismul care sminteşte stăpânind peste negoţul cu veşnicia, autoîndumnezeirea, suprema rătăcire care proclamă pe om centrul universului, toată această beznă ne dă chipul şi fapta evreilor din vechime care L-au dat pe Hristos pentru a fi bătut în cuie, pe crucea Golgotei.
Este greu să mai mărturiseşti. Oamenii pleacă plictisiţi la auzul cuvintelor tale, care le sunt de neînţeles, şi sunt temători să-ţi urmeze în faptele prin care te împotriveşti celor puternici ai vremurilor noastre. Predicatorii se simt concuraţi în afacerea lor cu mărfuri sfinte, până şi propriul suflet se chirceşte sub durerile ispitei. E miercuri astăzi. Ziua trădării, ziua întunericului… Doar o zi pentru că în veşnicie „Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a biruit-o!” (Ioan I,5)”.Amin (postat pe fb de ioan monahul)