Lazar cel care a înviat a parta zi
La Mulți Ani tuturor celor ce poartă numele Sfântului Lazăr!
Privesc o fotografie de pelerini la mormântul Sf. Lazar din Bretania facute cu mai bine de un secol în urmă și altele mai recente cu Piatra întâmpinării adusă de la mormântul Sfântului Lazăr din Betania, am în minte Mănăstirea Sfintelor Cuv. Marta şi Maria, din Betania, Biserica Sf. Lazăr, noaptea – Betania,și Biserica Sf. Lazar din Cipru, unde este mormântul său dupa ce a plecat la Domnul, la cca 30 de ani de la înviere și încerc să scriu despre ce am vazut și am aflat ca pelerin și apoi am citit despre Sf. Lazăr.
Sfântul Lazăr sau Lazăr, cel mort patru zile, a fost prietenul și unul din primii ucenici ai lui Iisus Hristos. El a fost înviat de către Iisus în ziua dinaintea intrării Sale triumfale în Ierusalim. Mai târziu, Lazăr din Betania a devenit primul episcop de Kittium, Cipru, numit acolo de ap. Pavel. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Lazăr în Sâmbăta lui Lazăr, ultima zi înaintea Săptămânii Mari (ajunul Duminicii Floriilor).
În conformitate cu Evanghelia după Ioan, Lazăr trăia în orașul Betania (la circa trei kilometri de Ierusalim, în Cisiordania din zilele noastre) împreună cu cele două surori ale sale, Marta și Maria.
În drumul Său către Ierusalim de dinainte de Paștele evreiesc, surorile au trimis vorbă lui Iisus și apostolilor Săi că Lazăr este bolnav. Domnul a zăbovit acolo unde era, primind mai târziu vestea morții lui Lazăr. Când a ajuns, Lazăr era deja mort de patru zile și pus în mormânt. Când Marta I-a reproșat Domnului întârzierea, Hristos a asigurat-o că Lazăr va învia. Marta a înțeles greșit că El se referea la învierea cea de obște din Ziua Judecății, la care Domnul a replicat, "Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac." (Ioan 11, 25-26). În prezența celor care jeleau, Domnul a poruncit să fie îndepărtată piatra de la intrarea mormântului lui Lazăr și l-a chemat afară. Lazăr a făcut cum i s-a poruncit, fiind încă înfășurat în giulgiurile de înmormântare. Apoi, Iisus le-a poruncit mulțimilor să-l dezlege și să-l elibereze. Sfântul Ioan merge mai departe și spune că și mai mulți evrei s-au convertit atunci crezând în dumnezeirea lui Hristos. Această întâmplare a adus o mare neliniște în inimile căpeteniilor preoțimii evreiești, atât de mare încât au propus omorârea lui Lazăr (Ioan 12, 9-11). Ierarhia religioasă a evreilor era în vremea acelor evenimente dominată de saduchei, care respingeau învierea de obște.
Lazar din Betania, așa cum îl prezintă într-o scutră caracterizare un dicționar atheu, ai carui cercetătorii cunosc bine pe cele două surori din casa din Betania, dar nu ştiu nimic cu privire la caracterul şi temperamentul lui Lazăr. Teoria potrivit căreia poate fi identificat cu tânărul bogat nu este decât o speculaţie fantezistă. (Această teorie apare pentru prima dată într-o inserţie apocrifă între v. 34 şi 35 din Marcu 10, citată într-o scrisoare atribuită lui Clement din Alexandria; cf. M. Smith, Clement of Alexandria and a Secret Gospel of Mark, 1973) Lazăr apare în naraţiunea Evangheliei nu pentru vreo calitate strălucită a personalităţii sale, nici pentru vreo realizare răsunătoare, ci pentru simplul motiv că s-a petrecut cu el o minune uimitoare.
Oamenii caută merite, și după ei Lazar nu avea merite să fie învia, Dumnezeu se uită la suflet, oare ce merit au avut orbii, leprosii, ologii, demonizatii, vaduva din Nain, sluga sutașului, fiica conducatorului iudeu, unul singur, pe care cercetatorii nu-l deslușesc și nu-l pot înțelege, au crezut în Iisus Fiul lui Dumnezeu, au avut credință și Domnul s-a milostivit de ei. Iata ce spun cercetatorii materialiști: Probabil că ( Lazar) a fost un gen de om care nu se distingea prin nimic, un om despre care „puţini au auzit la o depărtare mai mare de 1 km de casă", şi totuşi, cu el s-a petrecut un lucru extraordinar.
Încercările lor laborioase de a explica sau de a contrazice minunea sunt condamnate de însăşi absurditatea lor. A crede, ca şi Renan, că ucenicii au aranjat cu Lazăr să pretindă că este mort pentru ca Iisus să devină renumit prin pretinsa lui înviere din morţi, şi că Iisus a fost de acord să ia parte la o asemenea înşelătorie, este un uimitor tur de forţă al scepticismului ingenios. Povestirea este interpretată cel mai firesc dacă este luată ca o relatare sobră şi convingătoare a unei întâmplări adevărate.
Prima parte din Evanghelia lui Ioan cap. 11 pare să fie descrierea unui martor ocular la tot ce s-a întâmplat, care a fost cu Iisus la Est de Iordan şi care s-a mirat de ce au rămas 2 zile acolo după ce au auzit de boala lui Lazăr (v. 6), care poate de asemenea să redea afirmaţiile uimitoare ale lui Iisus, cum este aceea cu privire la numărul de ore (v. 9) sau afirmaţia extraordinară din v. 25; un martor care a cunoscut distanţa exactă dintre Betania şi Ierusalim, pentru că a umblat adesea pe drumul acela (v. 18); care poate relata cuvintele rostite de Toma şi de ceilalţi ucenici (v.8,12-16). Faptele menţionate constituie câteva dintre numeroasele indicaţii că Evanghelia a patra a fost scrisă de cineva care a văzut faptele lui Iisus şi a auzit cuvintele Lui, care era familiar cu gândurile Lui, cu temerile şi dificultăţile ucenicilor, pentru că era - în mod aproape cert - unul dintre ei, unul care ne aduce informaţii directe.
Dacă autorul narează evenimentele din prima parte a capitolului cu fidelitate şi sobrietate, de ce să fie acuzat de fabulaţie când ajunge la groapa lui Lazăr?
Menţionarea lacrimilor lui Iisus poate fi privită ca o confirmare indirectă a autenticităţii naraţiunii, întrucât „un om cu inimă rece sau de piatră care înviază morţii aparţine tărâmului ficţiunii"
Se poate spune, pe bună dreptate, că lucrurile pe care nu le spune naraţiunea sunt la fel de impresionante ca şi conţinutul ei. Nu este redat nici măcar un singur cuvânt al lui Lazăr. Nu ni se spune nimic despre experienţele sale în decursul „celor patru zile" şi nu ne este dată nici o revelaţie cu privire la condiţiile de viaţă din lumea cealaltă, ce știm este ca Lazar de la înviere nu a mai râs, impresionat de cele patru zile petrecute în mormânt.
S-au pus întrebări cu privire la relaţia dintre acest Lazăr şi cel din Luca 16:19 ş.urm., care nu a fost readus din morţi la viaţă; afirmaţia din Ioan 12:10 ş.urm. conform căreia marii preoţi au complotat omorârea lui Lazăr pentru că mulţi au crezut în Iisus din cauza lui, poate ilustra adevărul afirmaţiei din Luca 16:31: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi".
La inceput, Hristos a aflat ca Lazar s-a inbolnavit de la Marta si de la Maria. Sf.Chiril al Alexandriei vorbeste despre obraznicia bolii care a indraznit sa vina pana si la oamenii care erau iubiti de Dumnezeu. Dar dupa cum vedem din toate textele Sfintei Scripturi sau din scrierile Parintilor Bisericii, si sfintii care sunt uniti cu Dumnezeu sufera actiunea bolii. In continuare, deoarece, ca Dumnezeu ce era, Hristos stia ca Lazar a murit, El le-a spus ucenicilor: “Lazar, prietenul nostru, a adormit” (Ioan 11, 11). El considera ca moartea temporara a trupului este un somn, de vreme ce, printr-un simplu gest al Celui care este Viata Adevarata, ea inceteaza sa mai existe; In plus, Hristos vorbeste despre moarte ca despre un somn, pentru ca nu a vrut nici macar sa pomeneasca moartea, adica sa-i rosteasca numele, tocmai pentru ca El a creat omul pentru nestricaciune. Atata timp cât traiesc in alcatuirea lor biologica si in conditiile de viata corespunzatoare acesteia, prietenii lui Dumnezeu sunt supusi stricaciunii si mortii, pentru ca sunt imbracati in haine de piele. Desigur, agonia mortii nu pune stapanire pe ei, pentru ca moartea este invinsa prin puterea lui Hristos; cu toate acestea, moartea este o realitate. Insa, prin prietenia lor cu Hristos, ei primesc inca de pe acum semintele nemuririi. Dupa slavita lor moarte, si trupul scapa de stricaciune, pentru ca moastele celor mai multi dintre sfinti nu putrezesc, iar la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, vor invia intru nestricaciune.
Sfintii Parinti ai Bisericii au dat faptelor legate de invierea lui Lazar si o interpretare alegorica, potrivit careia Lazar este gandul cuprins de moartea pacatului, iar surorile sale, adica Marta si Maria, sunt practica (fapta), respectiv teoria (contemplarea, vederea lui Dumnezeu). Atunci cand gandul omului este cuprins de moarte, Marta (adica practica) incearca prin diferite moduri sa il gaseasca pe Hristos si il roaga sa vina pentru a invia gandul mort, iar mai apoi ii urmeaza Maria (adica teoria), care mai inainte sedea in casa, dar acum vine la Hristos si plange inaintea Lui. Hristos inviaza gandul mort al omului si dupa aceea, se face o cina mare, iar Lazar (gandul), care fusese mort, este unul dintre invitati, alaturi de Hristos, in timp ce Marta (practica) slujeste la masa, iar Maria (teoria) unge picioarele lui Hristos cu mir scump (Ioan 11,17-33 si Ioan 12,1-3).
Aceasta inseamna ca, inainte de invierea mintii celei moarte, mai intai se apropie de Hristos fapta si apoi contemplarea, in vreme ce, dupa invierea mintii, fapta se lucreaza si ii slujeste lui Hristos, in vreme ce contemplarea exprima dragostea si comuniunea cu El prin diferite lucrari inmiresmate.
Reluand o exprimare relativa a Sfantului Maxim Marturisitorul, Sfantul Grigorie Palama afirma ca gandul care se indeparteaza de Dumnezeu se face fie fiara plina de patimi, fie demon ce se deosebeste prin mândrie. La randul sau, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca, atunci cand mintea moare, omul trebuie sa se indrepte prin spovedanie catre Hristos si sa se roage Lui atat cu trupul cat si cu sufletul smerit, asa cum au facut Marta si Maria. Drept urmare, Hristos va da porunca de a se ridica nepasarea care zacea in mormant si va striga cu glasul mare al trambitei Evangheliei sa iesim afara din ratacirea lumii, desfacandu-ne legaturile pacatelor pentru a ne putea misca cu vigoare inspre virtute.
Intr-o alta varianta interpretativa, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca Marta este virtutea practica, in vreme ce Maria este teoria care urmeaza practicii. Prin practica (fapta) si prin teorie, laolalta, putem sa ne aratam dragostea fata de Hristos intr-o masura mai mare. De asemenea, exista unii care spun ca cele doua surori inchipuie Sfanta Scriptura, Marta fiind tipul Vechiului Testament, care ii slujeste lui Hristos, iar Maria reprezentand invatatura Evanghelica. Mergand pe aceeasi linie, altii afirma ca Marta inchipuie Sinagoga iudeilor, care vrea sa il slujeasca pe Hristos prin practici trupesti, in vreme ce Maria este inchipuirea Bisericii Neamurilor, care vine catre Dumnezeu aducand jertfe duhovnicesti si credinta bine-mirositoare si care se sfinteste prin binecuvantarea trupului ce izvoraste din taina Sfintei Impartasanii. Aceasta interpretare alegorica a invierii lui Lazar este intalnita la mai multi Parinti ai Bisericii. Il amintim aici numai pe Cuviosul Nichita Stithatul, a carui interpretare este in acord cu ceea ce spunea Sfantul Chiril al Alexandriei.
In plus, exista si tropare ale Bisericii care se refera la aspectele prezentate. Intr-unul din aceste tropare, care se canta in joia de dinainte de Florii, se spune: „insotind gandirea si fapta la cele de sus, sa ne sarguim a trimite lui Hristos rugaciuni, ca sa invieze mintea noastra cea ingropata, ca pe alt Lazar, cu venirea Lui cea infricosatoare; ca sa-l aducem stalparile dreptatii si sa strigam: Bine esti cuvantat, Cel ce vii“. Intr-un alt tropar, care se canta in miercurea de dinainte de Florii, se spune limpede ca Marta si Maria sunt mesagerii pe care trebuie sa ii trimitem la Hristos pentru ca El sa vina si sa invieze gandul nostru nesimtitor si mort, care, aflandu-se in mormantul nepasarii, nu simte frica sfanta si nu se misca nicidecum inspre viata.
Ajuns Episcopul Ciprului, Sfântul Lazăr a fost vizitat de Maica Domnului. Se spune că Lazăr voia să o revadă pe Maica Domnului, întrucat trecuse mult timp de când plecase din Tara Sfanta. In acest scop, i-a trimis o corăbioara. Maica Domnului, însoțită de Sfântul Ioan Evanghelistul, a plecat cu aceasta corabioara spre Cipru. Pe mare s-a iscat o furtuna mare și, în loc să ajunga la Larnaca, unde era Lazar, corabia a fost dusa la Muntele Athos. Pe vremea aceea, peninsula Muntelui Athos era plină de idoli si temple păgâne. Maica Domnului si Sfantul Ioan le-au vorbit locuitorilor peninsulei despre Dumnezeul cel adevarat. Foarte multi au fost convertiti atunci la crestinism. Peste ani, Muntele Athos a devenit o țara a monahilor, numita până astăzi Gradina Maicii Domnului.
Un pelerin și reporter ne povesteste: Ajungând în Cipru, rămâi impresionat cum o țară atât de mică are o istorie atât de lungă și o cultură așa bogată și diversificată. Larnaca, anticul oraș Kition, este un exemplu în acest sens. Peste tot se observă amprenta civilizațiilor care au cucerit sau au fost cucerite de aceste locuri. Începând cu vestigiile care se pierd în negura timpului, fiecare loc este presărat cu picături de cultură greacă, bizantină, islamică, venețiană sau britanică, totul pentru a crea un mozaic bogat al unei istorii mărețe. Iar toate acestea se regăsesc și în Biserica Sfântului Lazăr. Se spune că istoria acestei biserici reflectă istoria orașului. O mică bazilică străcreștină năruită sub raidurile arabe poartă memoria lui Lazăr, cel înviat a patra zi de Hristos. Am pornit în aflarea mărețului monument fără să ne grăbim, cutreierând în tihnă străzile. Clădiri vechi și noi se înghesuie la marginea unor străzi înguste care încântă privirea. Vechi și nou se îmbină într-o atmosferă hipnotizantă care te transpune într-o altă lume. Deși toate sunt normale și firești, ansamblul lor creează o atmosferă de basm, un oraș grecesc care se amestecă cu eleganța sobră a unei colonii britanice cu accente islamice și venețiene.
Vadirea firii omenesti si dumnezeiesti a lui Hristos. In cazul mortii si invierii lui Lazar se vadeste si taina dumnezeiestii iconomii, precum si felul in care lucrau cele doua firi ale lui Hristos. Cand ne referim la Nașterea Domnului, ni se dă ocazia sa vorbim despre cele doua firi ale lui Hristos si sa facem analiza termenilor fara schimbare, fara amestecare si fara despartire, stabiliti de cel de-al patrulea Sinod Ecumenic. Fara schimbare arata ca firea dumnezeiasca si cea omeneasca au ramas neschimbate, lucru care inseamna ca nici firea dumnezeiasca nu a devenit omeneasca, nici firea omeneasca nu s-a dezbracat de trasaturile ei pentru a se face dumnezeiasca. Niciuna din cel doua firi nu si-au pierdut caracteristicile sale firesti. Fara amestecare inseamna ca nu s-a facut nici o amestecare intre energiile celor doua firi. Firea dumnezeiasca le face pe toate cele dumnezeiesti, iar firea omeneasca le face pe toat cele omenesti. Fara despartire inseamna ca cele doua firi nu s-au despartit niciodata si de aceea, atunci când Hristos le savarsea pe cel dumnezeiesti, era prezenta si fire omeneasca, iar cand le facea pe cele omenesti, contribuia si firea dumnezeiasca. Pentru a prezenta acest adevar, Sfintii Parinti spun ca fiecare fire lucra “in comuniune cu cealalta“. Din cazul invierii lui Lazar, se vede cum anume lucrau cele doua firi. Ca om, Hristos a lacrimat pentru moartea prietenului Sau, Lazar, dar ca Dumnezeu, l-a inviat prin puterea Sa dumnezeiasca.
Atunci cand a anuntat moartea prietenului Sau, Hristos nu a vorbit despre moarte, ci despre adormire, in vreme ce, mai tarziu, cand a vorbit despre moartea lui Lazar, nu l-a mai caracterizat pe acesta ca prieten. El vorbeste despre moartea lui Lazar, iar in acelasi timp, Isi exprima hotararea de a merge spre a-Si invia prietenul. Dupa cum spune Sf. Andrei al Cretei, acest lucru nu este numai dovada a iconomiei, ci si semn al prezentei Dumnezeirii, deoarece Dumnezeirea Se retragea in fata celor omenesti si a tuturor lucrurilor legate de boala fizica, datorata luarii de catre Cuvant a firii omenesti, iar iconomia limita lucrurile care apartineau autoritatii dumnezeiesti, tot ca urmare a luarii de catre Cuvant a firii omenesti. Asadar, autoritatea si puterea dumnezeiasca se retrageau in fata tuturor celor omenesti, iar iconomia le retragea si le limita pe cele dumnezeiesti, datorata faptului ca Hristos a luat asupra Sa firea omeneasca. Aceasta este marea taina a chenozei Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.
Infatisand faptele legate de întalnirea lui Hristos cu Maria, sora lui Lazar, Sfântul Evanghelist Ioan spune ca Hristos a lacrimat (Ioan 11, 35). In Evanghelii se mentioneaza de doua ori ca Hristos a plans. Prima data, atunci cand S-a aflat in fata mortii prietenului Sau, Lazar, iar a doua oara, atunci cand venea spre Ierusalim (Luca 19, 41). Lacrimile sunt dovada firii omenesti, dar si a faptului ca Hristos a luat firea omeneasca pe de-a-ntregul. Asadar, Hristos a aratat si in acest fel ca, pe langa faptul ca era Dumnezeu desavarsit, era si om intreg si desavarsit. Hristos a lacrimat pentru moartea lui Lazar si pentru faptul ca a vazut patrunderea mortii, uratirea chipului omenesc si stricarea firii omului ca urmare a pacatului. Omul nu a fost zidit pentru a muri, dar pacatul a facut sa patrunda in el stricaciunea. Numai Hristos, Care este Creatorul omului si prototipul zidirii acestuia, stie cum era el la inceputurile sale si ce a ajuns ca urmare a pacatului. De asemenea, si atunci cand a plans la vederea Ierusalimului, Hristos a aratat marea Sa mila, pentru ca S-a gandit la cele care urmau sa se petreaca, dar si pentru faptul ca nu voia sa-i omoare pe oamenii din acelasi oras din pricina a ceea ce aveau sa faca aceastia impotriva Lui. In plus, a plans pentru indiferenta Ierusalimului, adica pentru indiferenta locuitorilor lui (Cuviosul Teofilact).
Pe langa faptul ca a lacrimat in fata mortii lui Lazar si a durerii Mariei, Hristos a simtit si zbucium sufletesc. Sfantul Evanghelist Ioan spune ca, atunci cand Hristos i-a vazut plangand pe Maria si pe iudeii care erau de fata, “a suspinat cu duhul si s-a tulburat intru Sine“ (Ioan 11, 33). Interpretarea acestei fraze necesita multa atentie, pentru ca in ea se ascunde din nou taina lucrarii celor doua firi ale lui Hristos. Tocmai de aceea, o vom aborda in contextul analizei interpretative a Sf. Chiril al Alexandriei. Deoarece dupa fire, Hristos nu a fost numai Dumnezeu, ci si om, El a suferit ca un om. Atunci cand tristetea provocata de lacrima incepe sa se miste in Hristos, trupul Sau era mustrat intr-o anumita masura de puterea Duhului Sfant. Trupul omenesc tremura, se tulbura si era confuz, pentru ca nu putea suporta miscarea Dumnezeirii Care Se unise cu trupul. De altfel, prin intruparea Sa, Hristos a urmarit sa omoare slabiciunea trupului cu puterea Sfantului Duh si sa izbaveasca firea omeneasca de trasaturile pamantesti.
Hristos a luat trup supus patimii si mortii pentru a-l scapa pe om de hainele de piele pe care acesta le-a imbracat dupa caderea lui Adam. El a primit tulburarea din patima in acelasi fel in care a primit foamea sau oboseala. Cu alte cuvinte, pentru ca Hristos era om, in El se miscau atat patimile nepacatoase ale trupului, cat si patimile nepacatoase ale mintii, adica tulburarea care vine din aducerea aminte.
Un alt lucru care atrage atentia este ca Hristos a intrebat unde l-au ingropat pe Lazar. Daca oamenii care traiesc in Hristos cunosc multe din lucrurile viitoare, pentru ca le sunt descoperite de harul lui Dumnezeu, cu atat mai mult Hristos le stia pe toate. Fiind Dumnezeu, El nu stia numai ceea ce se petrecea atunci, ci si lucrurile viitoare, inainte ca ele sa inceapa a se petrece. Hristos a spus ca nu stie unde au pus trupul mort al lui Lazar pentru a arata ca firea omeneasca este saraca si roaba, vadind astfel sfanta chenoza, adica aplecarea Sa catre om, dar si pentru a-i face pe oamenii care erau acolo sa se indrepte spre locul unde urma sa aiba loc minunea (Sf. Chiril al Alexandriei). Inainte de minunea invierii lui Lazar, Hristos a facut rugaciune catre Tatal Sau: “Parinte, Iti multumesc ca M-ai ascultat. Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti, dar pentru multimea care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis” (Ioan11,41-42). Prin acest cuvant, Hristos a aratat faptul ca este egal cu Parintele Sau, pentru ca a fost trimis de Tatal si savarseste minunile dupa voia Acestuia. Desigur, trebuie observat faptul ca voia a fost inainte de replamadirea omului, adica de invierea lui Lazar, dupa cum odinioara, voia a fost inainte de zidirea primului om, adica a lui Adam. Intre aceste doua cazuri exista insa o diferenta. Atunci (la zidirea lui Adam), Tatal a spus Fiului: sa facem om, iar Fiul a ascultat, dar acum, Fiul vorbeste Tatalui, iar Tatal asculta. De aici vedem ca Fiul si Tatal sunt de o cinste si de o voie (Sf. Grigore Palama). Prin urmare, aceasta rugaciune s-a facut pentru iudei, spre a-i face pe acestia sa inteleaga ca Hristos a venit de la Tatal, ca El este Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu si ca are aceeasi voie si aceeasi fire cu Tatal (Sfantul Andrei al Cretei). Asadar, rugaciunea a fost rostita pentru multimea care era de fata. Cuvintele care au urmat – adica Lazare, vino afara! – nu au mai fost cuvinte de rugaciune, ci cuvinte de stapan, care exprimau puterea. Hristos ar fi putut sa-l invieze pe Lazar de la distanta si fara a striga cu putere, prin simpla sa voie. Insa El a strigat cu glas mare: Lazare, vino afara! (Ioan 11, 43) pentru poporul care era de fata. Toti cei de acolo trebuiau sa creada ca Hristos este Cel care cheama din nefiinta la fiinta si Care le tine pe toate prin puterea Sa, iar acest lucru trebuia sa fie dovedit prin toate simturile trupului. Astfel, prin vaz iudeii il vedeau pe Lazar in mormant, prin miros simteau mirosul greu al mortului, prin pipait au ridicat piatra, au dezlegat legaturile de pe trup si au dat la o parte mahrama de pe fata, iar cu urechile lor trebuiau sa inteleaga puterea stapanitoare a lui Hristos (Sf. Grigore Palama).
Prin toate acestea, s-a vadit faptul ca Hristos era Dumnezeu-Om, adica Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, si ca avea doua firi, una dumnezeiasca si una omeneasca, firi care lucrau fara schimbare, fara amestecare si fara despartire. Din minunea invierii lui Lazar intelegem ca Hristos este Imparat si Stapan, dar in acelasi timp, vedem si smerirea Sa pentru mantuirea neamului omenesc.
In timpul vietii Sale de pe pamant, Hristos a savarsit trei invieri din morti asupra unor oameni care se aflau in diferite momente de la moarte. Prima a fost invierea fiicei lui Iair, imediat dupa ce aceasta murise, a doua a fost invierea fiului vaduvei din Nain, care s-a facut in ceasul când mortul era dus la ingropare, iar a treia a fost invierea lui Lazar, care a fost savarsita in cea de-a patra zi de la moarte.
Sfantul Evanghelist Ioan spune: Deci, venind, Iisus l-a gasit pus de patru zile in mormant (Ioan 11,17). Mai tarziu, atunci cand Hristos a poruncit sa fie ridicata piatra de pe gura pesterii unde era înmormantat Lazar, Marta, sora mortului, I-a spus: Doamne, deja miroase, ca este a patra zi (Ioan 11,39).
Aceste fragmente arata ca trecusera patru zile de la moartea lui Lazar, adica de la iesirea sufletului din trup, dar si ca incepuse deja descompunerea trupului. Insa, prin puterea Sa, Hristos a poruncit sufletului sa se intoarca, iar in acelasi timp, a tamaduit si a reinnoit trupul. Prin urmare, ne aflam cu adevarat in fata replamadirii si a rezidirii, pentru ca descompunerea care incepuse in trup a fost vindecata.
Între Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu venit pe pământ să salveze lumea de la moarte, și Lazăr, omul mort de patru zile care iese înviat din mormânt, se află oamenii curioși care nu pot decât să fie dezgustați, acoperindu-și nasul la simțirea mirosului cadaveric împrăștiat de omul îndepărtat de Viață.
Biserica Sfântului Lazăr din Cipru învinge istoria. Plecând de frica iudeilor în Cipru, Sfântul Lazăr este hirotonit ca prim episcop de Larnaca de către Sfinții Apostoli Pavel și Barnaba. Murind aici în anul 63, moaștele lui sunt descoperite prima oară în anul 890, o parte din ele fiind duse de către împăratul Leon al VI-lea cel Înțelept la Constantinopol. Ca răsplată, bazileul construiește la finele mileniului I biserica impresionantă ce se poate admira și astăzi, una dintre cele trei biserici bizantine din Cipru care au supraviețuit trecerii timpului. Restul moaștelor Sfântului Lazăr au fost redescoperite în 1972, cu prilejul unor lucrări de renovare.
Suntem chemati sa ne identificam cu Lazar. Slujbele Bisericii nu privesc insa minunea invierii lui Lazar ca pe un simplu eveniment petrecut candva, mai mult sau mai putin exterior noua, de care se face numai amintire in aceasta sambata; toata saptamana a sasea a Postului Mare ne invita sa devenim martorii celor intamplate in urma cu aproape doua mii de ani, raportand intamplarile de atunci la propria persoana.
Astfel, luni ni se spune: "Astazi, umbland Hristos pe langa Iordan, I S-a aratat boala lui Lazar...", marti: "Ieri si astazi a fost boala lui Lazar...", miercuri: "Astazi, Lazar, murind, este ingropat si il jelesc surorile...", joi: "Doua zile are astazi Lazar cel mort", iar vineri: "Maine, Domnul vine sa ridice pe fratele cel mort al Martei si al Mariei".
Pe de alta parte, suntem chemati sa ne identificam cu Lazar: "Răstoarnă, Hristoase, de pe smeritul meu suflet, piatra cea grea a trândaviei celei rele, si mă ridica din mormântul nesimtirii, spre lauda Ta, Cuvantule".
Asadar, pe fiecare dintre noi îl invie Hristos in Lazar si pe fiecare dintre noi îl elibereaza din moarte.Amin (postat pe fb de ioan monahul)