Lacrimi de pocăinţă adu-i lui Dumnezeu

22.02.2018 06:15

Timpul vieţii mele este scurt, şi plin de dureri şi de vicleşug, dar întru pocăinţă primeşte-mă şi întru cunoştinţă mă cheamă, ca să nu mă fac câştig şi mâncare celui străin; Mântuitorule, Tu Însuţi mă miluieşte.Falnic sunt acum şi semeţ, cu inima în deşert şi în zadar. Să nu mă osândeşti împreună cu fariseul; ci mai ales dă-mi smerenia vameşului, Unule Îndurate, drepte Judecătorule, şi cu acesta împreună mă numără. Ştiu, Îndurate, că am greşit, de am ocărât vasul trupului meu; ci întru pocăinţă mă primeşte, şi întru cunoştinţă mă cheamă, ca să nu mă fac câştig, nici mâncare celui străin. Ci Tu Însuţi, Mântuitorule, mă miluieşte. Însumi idol m-am făcut, vătămându-mi cu poftele sufletul meu. Ci întru pocăinţă mă primeşte, şi întru cunoştinţă mă cheamă, ca să nu mă fac câştig, nici mâncare celui străin. Ci Tu Însuţi, Mântuitorule, mă miluieşte. N-am auzit glasul Tău, n-am ascultat Scriptura Ta, Dătătorule de lege. Ci întru pocăinţă mă primeşte, şi întru cunoştinţă mă cheamă, ca să nu mă fac câştig, nici mâncare celui străin. Ci Tu Însuţi, Mântuitorule, mă miluieşte. Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Imnul eclesiastic este limbajul cultului dumnezeiesc. Este limbajul doxologic şi teologic, poate cel mai bun şi cel mai sfânt. Este cântecul dulce al credinţei noastre. Şi Sfinţii poeţi – melozi şi imnografi cum sunt numiţi, în acest sens –, în spaţiul eclesial, sunt acele mari suflete care, prin viziunile poetice şi prin exaltările lor duhovniceşti, devin exponenţii noştri. Ei sunt conducătorii fiecărui creştin, dar şi al fiecărei comunităţi eclesiastice, spre sfânta întâlnire şi comu­niune cu Dumnezeul cel Treimic, cu Maica Domnu­lui, cu îngerii şi cu sfinţii.

Se pune, totuşi, întrebarea: această limbă sfântă a imnografiei eclesiastice este accesibilă credinciosului de astăzi? Cât de inteligibile sunt imnele pentru comunitatea eclesiastică? Cât de conştientă este ur­mărirea lor de către creştini în cultul public şi în ce măsură înţeleg conţinutul lor, atunci când le cercetează în casele lor sau le folosesc în rugăciunile lor particulare? O ultimă întrebare: imnele pe care le cântăm exprimă, într-adevăr, comunitatea eclesiastică, care se roagă astăzi reunită? Contribuie acestea, în mod eficient, la realizarea comuniunii omului cu Dumnezeu?

Înainte de a răspunde, suntem datori să mărturisim că întrebarea este dificilă şi că ea constituie o problemă pastorală acută a Bisericii de astăzi. Pro­blema, care este exacerbată de profunzimea ei, se intensifică, după ultimele raportări în jurul valorii lingvistice, care se pare că nu va fi una importantă pentru noua generaţie, una care se va modela după elementele lingvistice actuale.

Revenind la întrebarea de mai sus şi neavând vreo anume tendinţă de simplificare a unei probleme atât de grave, credem că imnele noastre nu sunt înţelese astăzi de către marea parte a comunităţii eclesiastice. Desigur, mulţi le urmează cu interes. Destui, poate, vor simţi şi frumuseţea lor spirituală, atunci când imnele sunt cântate în mod corect şi cu smerenie, ca de exemplu, imnele Săptămânii Patimilor, mai cu seamă, ce sensibilizează pe credincioşi. Nu credem însă că urmărirea lor de către cei mai mulţi, este una conştientă, că esenţa lor devine inteligibilă şi că, într-adevăr, contribuie la comuniunea credincioşilor cu Dumnezeu. Cu siguranţă, pentru această neînţelegere nu sunt de vină imnele, care sunt creaţii inspirate ale poeţilor şi care constituie monumente luminoase ale cuvântului poetic religios, sfinţit înăuntrul prelun­girii activităţii liturgice a Bisericii. Dificultatea înţelegerii stă în limbajul lor, care nu este accesibil credin­ciosului de astăzi şi, care astfel, nici înţelesul lor nu poate să-l cuprindă şi nici de frumuseţea lor duhovnicească nu poate să se folosească.

Am adresat această provocare şi ne-am raportat la ea mai sus, nu pentru ca să ne ocupăm aici, desigur, de o chestiune serioasă şi delicată (care, de altfel, tocmai acum a început să problematizeze) ci ca să explicăm motivul pentru care am început crearea acestei scurte lucrări, pe care iubitul nostru cititor o ţine în mâinile sale.

Marele Canon, care a fost alcătuit de Sfântul Andrei Ierusalimiteanul, arhiepiscopul Cretei – una din cele mai mari personalităţi şi figură reprezentativă a poeziei noastre eclesiale – este unul din cele mai mi­nunate şi mai cunoscute imne din spaţiul bisericesc. Se cântă fragmentar, în primele patru zile ale celei dintâi săptămâni din Postul cel mare, şi complet în Joia [la noi in Miercurea, n.n.] săptămânii a cincea din Post. El constituie o deşteptare, un sunet de trâmbiţă care are drept ţintă să-l conducă pe om spre conştiinţa păcătoşeniei sale şi să-l readucă, prin intermediul tristeţii şi al pocăinţei, alături de Dumnezeu.

În paralel însă, Marele Canon este şi un text dificil, dens în înţelesuri, bogat în simbolistică şi plin de menţiuni ale persoanelor şi evenimentelor biblice, la care se referă foarte succint şi le explică după metode alegorice. De fiecare dată când am cântat sau am urmărit troparele Canonului, am observat greutăţile pe care le prezintă înţelegerea lor şi, astfel, am conştientizat nevoia unei lucrări, care să-i ajute pe credincioşi în acest sens. Desigur, cele câteva discuţii pe care le-am avut cu anumiţi clerici, precum şi cu simplii credincioşi în legătură cu această problemă, ne-au confirmat încă şi mai mult necesitatea unei asemenea lucrări.

Astfel, dincolo de teama că o asemenea lucrare depăşeşte posibilităţile noastre, ne-am decis şi am realizat-o. În afară de acest lucru, considerăm că prezenţa unor asemenea lucrări în mâinile credincioşilor, aşadar al unor lucrări ajutătoare pentru înţelegerea unicei bogăţii a imnelor eclesiastice, chiar dacă nu soluţionează problema la care ne-am raportat mai sus, în orice caz ajută în abordarea sa. Cartea nu are pretenţii ştiinţifice. Ea serveşte, în mod clar, scopurilor practice ale pastoraţiei. Ea este rodul iubirii îndoite: a iubirii faţă de tezaurul liturgic al Bisericii noastre, şi al iubirii faţă de fraţii noştri ortodocşi, de aceeaşi credinţă comună, în ajutorul cărora am venit.

Marele Canon este imnul tristeţii profunde şi al pocăinţei cutremurătoare. Omul, care simte greuta­tea păcatului, care gustă amărăciunea vieţii îndepărtate de Dumnezeu, care înţelege dimensiunile tragice ale înstrăinării firii umane, prin cădere şi prin îndepărtarea de Dumnezeu, se întristează. Se smereşte. Suspină adânc şi începe brusc să plângă cu tânguire. Un plâns însă care mântuieşte, fiindcă deschide dru­mul pocăinţei. Drumul care aşază existenţa umană alături de Dumnezeu, Izvorul vieţii celei adevărate şi al comuniunii inefabile al harului şi al bucuriei.

Despre plâns şi despre cântecul de jale însuşi po­etul vorbeşte în primul tropar al Canonului său:

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce început voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum?”.

Dar şi în alte tropare ale Canonului vedem clar – în unele mai puţin, în altele mai mult – carac­terul său tânguitor. Pentru aceasta şi noi – şi credeam că nu am greşit – am intitulat cartea aceasta: Plânsul adamic.De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor.

Evident, în acest prim tropar, aşa cum şi în cel de-al doilea, şi în multe altele, tânguirea şi plângerea, caracteristici ale Marelui Canon. Imnograful vorbeşte la persoana întâi iar în alte locuri monologhează, întorcându-se spre sufletul său. Troparul acesta ne aminteşte de exprimările profetului Ieremia şi de cele cuprinse în cartea Plângerilor (Ier. 9:1, Pl. 1:2, 2:11).Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău, de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.

De la acest tropar şi, desigur, de la expresia „Zi­ditorul tuturor” autorul începe menţiunea sa cu pri­vire la primele evenimente ale istoriei umane, pe care ni le relatează Sfânta Scriptură. Necugetarea („nebunia cea mai dinainte”), pe care poetul o prezintă sufle­tului său, este decăderea omului din cauza păcatelor sale în poziţia animalelor lipsite de judecată. Râvnind neascultării lui Adam celui întâi-zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia cea pururea fiitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele.

Poetul se compară pe sine însuşi cu Adam. Expresia „dezbrăcat de Dumnezeu” are înţelesul că omul păcătos pierde harul lui Dumnezeu, se goleşte aşadar de El. De multe ori, Sfântului Apostol Pavel compară harul lui Dumnezeu, pe Însuşi Hristos şi darurile Sale dumnezeieşti, cu îmbrăcămintea. Caracteristic este versetul Gal. 3:27: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (vezi, de asemenea, şi: Lc. 24:49, Rom. 13:14, 1 Cor. 15:53-54, Ef. 4:24, 6:14). Expresia despre care am vorbit, reaminteşte pasajul din Fc. 3:7, care se referă la gradul de conştientizare a goliciunii primilor oameni de după căderea lor: „Şi au cunoscut că erau goi”.

Vai, suflete sărman! Pentru ce te-ai asemănat Evei celei dintâi? Că ai căzut rău şi te-ai rănit amar; că te-ai atins de pom şi ai gustat cu îndrăzneală mâncarea cea nechibzuită.

Chinuirea sufletului va fi un subiect repetat în multe tropare ale Canonului. Poetul compară sufletul său cu cel al Evei. Eva, precum menţionează cartea Facerea (3:6), „socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el”. Astfel se petrece şi cu sufletul păcătosului: el priveşte cu înverşunare şi cu o curiozitate păcătoasă, suferă din cauza săgeţilor aduse de dorinţe şi, în cele din urmă, ajunge să culeagă şi să guste mâncarea cea iraţională, care nu este nimic altceva decât păcatul. Exprimarea „te-ai asemănat” poate că a fost împrumu­tată de poet din Plângerile lui Ieremia 2:13: „Cu cine te voi asemăna, cu cine aş putea să te pun alături, o, fiică a Ierusalimului?”.În locul Evei celei trupeşti, mi s-a făcut mie Evă a minţii gândul cel cu poftă trupească, arătându-mi cele plăcute, şi gustând pururea din băutura cea amară.

Poetul continuă comparaţia pe care a început-o în troparul precedent. „Eva cea simţitoare” este prima, este cea din cartea Facerea. „Evă a minţii” este gândul cel înverşunat, care se adăposteşte „în trup”, aşadar, înlăuntrul omului căzut, şi care-l îndeamnă continuu spre păcat, înşelându-l prin dulceaţa sa superficială. Foarte expresiv, Apostolul Pavel ne descrie această situaţie (Rom. 7:17-23).

Adam din Eden, după dreptate a fost lepădat, nepăzind singura Ta poruncă, Mântuitorule. Dar eu ce voi pătimi, eu cel care am călcat totdeauna cuvintele Tale cele dătătoare de viaţă?

Fiindcă Adam a încălcat porunca lui Dumnezeu a fost izgonit din Eden, locul desfătării: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden” (Fc. 3:24). Greşeala protopărinţilor se referă la încălcarea unei singure porunci a lui Dumnezeu. Astfel, poetul se întreabă ce va păţi el însuşi, cel care încontinuu a călcat poruncile lui Dumnezeu. „Cuvinte dătătoare de viaţă” sunt dumnezeieştile porunci, a căror respectare asigură omului posi­bilitatea vieţii celei adevărate. Profetul David spune despre poruncile lui Dumnezeu: „Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii” (Ps. 15:11). Domnul Iisus Hristos a declarat: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (In. 6:63), iar Apostolul Pavel remarcă: „Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu…” (Evr. 4:12).

 Întrecând eu de bunăvoie uciderea lui Cain, m-am făcut cu ştiinţă ucigaş al sufletului, umplându-mi trupul de viermi şi războindu-mă împotriva lui, cu faptele mele cele rele.

Cain, care a fost întâiul născut al primilor creaţi, Adam şi Eva, a ucis pe fratele său, Abel (Fc. 4). În locul lui Cain, primul ucigaş de frate, poetul se aşează pe sine însuşi, mărturisind că şi el a devenit ucigaş al conştiinţei sale, ucigaş al acestei voci a lui Dumnezeu, care este adânc sădită în străfundurile fiecărui om. A ucis-o prin hrana şi dezmierdarea pof­telor păcătoase ale trupului său, care s-au dovedit a fi împotriva sufletului său. „Căci trupul nostru, spune Apostolul Pavel, pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi” (Gal. 5:17).

 Iisuse, nu m-am asemănat dreptăţii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ţi-am adus niciodată, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană.

Poetul se întoarce spre Iisus. El mărturiseşte în văzul tuturor că nu s-a asemănat lui Abel în virtute şi că nu a oferit lui Dumnezeu daruri bineprimite: fapte plăcute de Dumnezeu, jertfă curată şi viaţă fără prihană. Abel este modelul bărbatului drept şi, desigur, preînchipuire a lui Hristos. Cartea Facerea menţionează: „Şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui” (Fc. 4:4). Despre dreptatea lui Abel vorbeşte şi Apostolul Pavel: „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu jertfă mai bună decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dum­nezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit” (Evr. 11:4. Vezi şi 1 In. 3:12).

Precum Cain, aşa şi noi, ticălosule suflete, am adus fapte murdare Făcătorului tuturor şi jertfă vrednică de mustrare şi viaţă netrebnică; pentru acestea ne-am şi osândit împreună.

În troparul acesta, Sfântul scriitor, dialogând cu sufletul său, nu se mai referă la Abel şi la dreptatea lui, ci la Cain şi la răutatea sa. Se pune pe sine însuşi în aceeaşi soartă cu Cain. Cartea Facerea ne precizează: „Cain era lucrător de pământ. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului”. Dar Dumnezeu „spre darurile lui Cain n­-a căutat” (Fc. 4:2-5). Darurile şi jertfa lui Cain nu au fost acceptate de Dumnezeu iar poetul ne mărturiseşte că, precum Cain, şi el însuşi a oferit lui Dum­nezeu fapte murdare, o jertfă vrednică de pedeapsă şi o viaţă destrăbălată.

Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase, suflare şi viaţă; dar, o! Făcătorul meu, Mântuitorul meu şi Judecătorul meu, primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc.

Dumnezeu este Creatorul: „Şi a creat Dumnezeu pe om, luând ţărână din pământ…”, spune cartea Facerea 2:7. Toţi suntem creaţia mâinilor Sale: „Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem” (Is. 64:7. Vezi şi 45:9; Ier. 18:6, Rom. 9:20-21). Extrem de sugestiv este verbul a plăsmui, prin care Sfântul Andrei doreşte să exprime transformarea lutului în fiinţă vie, precum cum este omul. „Trup şi oase” exprimă existenţa trupească a omului, iar „suflarea şi viaţa” este [existenţa] sufletească şi duhovnicească. Cele două, împreună, alcătuiesc un singur om, care este creatură a lui Dumnezeu: „Pentru că a Lui făp­tură suntem” (Ef. 2:10). El este Cel ce „dă tuturor viaţă şi suflare şi toate” (FA. 17:25).

 Mărturisesc Ţie, Mântuitorule, păcatele pe care le-am făcut, şi rănile sufletului şi ale trupului meu, pe care tâlhăreşte le-au pus înlăuntrul meu gândurile cele ucigătoare.

Poetul se adresează Mântuitorul Hristos cu dis­poziţie spre mărturisire. El decide destăinuirea păca­telor pe care le-a făcut. Doreşte să scoată în evidenţă rănile pe care le poartă în sufletul şi în trupul său, răni pe care le-au deschis alţi tâlhari, precum gân­durile cele necurate. Foarte importantă este sublini­erea interdependeţei sufletului şi a trupului dar şi a atitudinii acestora faţă de păcat. În troparul acesta gândirea poetului se îndreaptă spre Pilda samarineanului milostiv (Lc. 10:30-36). În alte tropare, prezen­tate de mai jos, se va reîntoarce [la această pildă].

 De am şi greşit, Mântuitorule, ştiu însă că iubitor de oameni eşti; baţi cu milă şi Te milostiveşti fierbinte; pe cel ce plânge îl vezi şi alergi ca un părinte, chemând pe cel rătăcit.

Împreună cu mărturisirea stării sale de păcătoşe­nie, poetul îşi declară credinţa în iubirea de oameni a Mântuitorului. Cuvintele imnografului ne amintesc de exprimările asemănătoare ale Sfântului Simeon Noul-Teolog:

„Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie… dar şi aceasta ştiu, că mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă...” (Rugă­ciunea a şaptea, din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii).

Sfântul Andrei, ca să indice atitudinea lui Dumnezeu faţă de omul păcătos, împrumută expresii şi imagini din Pilda fiului risipitor (Lc. 15:11-32).

Pe mine, cel lepădat înaintea uşilor Tale, Mântuitorule, măcar la bătrâneţe nu mă lăsa în iad, deşert, ci, mai înainte de sfârşit, ca un iubitor de oameni, dă-mi iertare greşelilor.

[Subliniem] imaginea grandioasă a acestui tropar: în faţa uşii milei lui Dumnezeu, omul păcătos, ajuns la adânci bătrâneţi, Îl imploră pe Dumnezeu să-l mântuiască. Imaginea poetului redă, în opinia noastră, Pilda bogatului şi a săracului Lazăr „ce zăcea înaintea porţii bogatului, plin de bube” (Lc. 16:20), precum şi cea a celor zece fecioare (Mt. 25:1-13), unde cele neînţelepte, când ajungând prea târziu, au rămas în afara porţii închise, strigând: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!”.

Eu sunt cel căzut între tâlhari, în gândurile mele; cu totul sunt rănit acum de ele şi plin de bube; dar Tu însuţi venind de faţă, Hristoase Mântuitorule, vindecă-mă.

Troparul acesta, precum şi următorul, este inspirat din Pilda samarineanului milostiv (Lc. 10:30-36). Imnografia noastră face adeseori apel la această parabolă, identi­ficând tâlharii cu gândurile cele păcătoase care, pregătite fiind, pândesc în fiecare clipă să se repeadă împotriva sufletului, pentru a-l răni şi a-l pângări.

Preotul, văzându-mă mai înainte, a trecut de mine, şi levitul, văzându-mă gol în nenorocire, nu m-a băgat în seamă. Dar Tu, Iisuse, Cel Care ai răsărit din Maria, venind de faţă, miluieşte-mă.

Poetul continuă referirea sa la aceeaşi parabolă. Bunul samarinean din pilda despre omul rănit, din cauza săgeţilor gândurilor celor necuviincioase, este Iisus, Care, ca un alt Soare, a răsărit în lume din pân­tecele Fecioarei Maria (vezi: Mal. 4:2 şi Lc. 1:78, unde Domnul este numit „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de sus”). Caracteristic este şi troparul de la Vecernia Naşterii Domnului: „Răsărit-ai Hristoase din Fecioară, Soare al dreptăţii…”.

Mielule al lui Dumnezeu, Cel ce ai ridicat păcatele tuturor, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un milostiv, dă-mi lacrimi de umilinţă.

Domnul este Mielul lui Dumnezeu, după cum a fost vestit de către profetul Isaia (53:7) şi de Sfântul Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (In. 1:29). El a ridicat pe umerii Săi păcatele lumii şi S-a jertfit pentru mântuirea oamenilor. Pentru aceasta, şi aici, poetul Îl roagă să ridice de pe dânsul „lanţul cel greu al păcatului”, „lanţul” fiind obiectul de metal, prin care se lega gâtul unui câine sălbatic. De asemenea, în vechime, a fost şi mijloc de tortură prin care se pedepsea cineva, strângându-i-se diferite părţi ale trupului. Este vremea pocăinţei, iar eu vin către Tine, Făcătorul meu; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi iertare de greşeli.

„Vremea pocăinţei” este întreaga viaţă pământească a omului. Apostolul Pavel spune: „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (II Cor. 6:2). După moarte, posibilitatea de pocăinţă nu mai există: „Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine?” (Ps. 6:5). Suntem datori, aşadar, să valorificăm şansa care ni se oferă, „răscumpărând vremea” (Ef. 5:16), fiindcă ea este „scurtă” (I Cor. 7:29). „Este cu cale, deci, să ne trezim şi, cât mai avem vreme, să ne întoarcem, pocăindu-ne, la Dumnezeu”,mărturiseşte şi Sfântul Ignatie Teoforul (Epistola către Smirneni 9). [Expresia] „lanţul cel greu” de aici şi din alte tropare, mai jos, se repetă ca un refren.,, Să nu mă urăşti, Mântuitorule, să nu mă lepezi de la Faţa Ta; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un milostiv, dă-mi iertare de greşeli.

Poetul revine la implorarea fierbinte a Mântui­torul Hristos. „Să nu mă urăşti…” ne aminteşte de ru­găciunea din slujba Pavecerniţei „nu te scârbi de mine, cel păcătos şi întinat” şi de strigătul femeii păcătoase „nu mă îndepărta, nu te scârbi de mine, Dumnezeul meu” (Utrenia din Miercurea cea Mare). Implorarea fierbinte a poetului o exprimă şi David: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-L lua de la mine” (Ps. 50:12).

Greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, Mântuitorule, cele vădite şi cele ascunse, cele ştiute şi cele neştiute, toate iertându-le, ca un Dumnezeu, milostiveşte-Te şi mă mântuieşte.

Aici, imnograful face distincţie între diferitele păcate, [împărţindu-le] în categorii: cele de voie şi cele fără de voie, cele văzute şi cele nevăzute, cele ştiute şi cele neştiute. „Milostivirea” din troparul acesta este similară cu cea a vameşului din Pilda vameşului şi fariseului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului” (Lc. 18:13).

 Din tinereţe, Mântuitorule, poruncile Tale le-am lepădat, şi mi-am petrecut trecut toată viaţa cu pofte, neîngrijindu-mă şi lenevindu-mă; pentru aceasta strig Ţie, Mântuitorule: măcar la sfârşit mântuieşte-mă!

David, referindu-se la duşmanii săi spunea: „De multe ori s-au luptat cu mine din tinereţile mele”(Ps. 128:1-2). Sfântul imnograf vorbeşte aici despre peri­oada cât a dispreţuit poruncile lui Dumnezeu: din anii tinereţii şi până la apusul vieţii sale, stare în care încă se găseşte.

 Bogăţia sufletului cheltuind-o întru păcate, pustiu sunt de virtuţi creştineşti şi, flămânzind, strig: Părinte al îndurărilor, apucând înainte, miluieşte-mă!

Troparul acesta este inspirat din Pilda fiului risipitor (Lc. 15:11-32): „şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foa­mete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă…”. Însă Dumnezeu este „Părintele al îndurărilor”: „l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă”, spune însăşi pilda (versetul 20). Expresia este redată în în­tregime de către Apostolul Pavel: „Binecuvântat este Dumnezeu… Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (2 Cor. 1:3). Înaintea Ta cad, Iisuse: greşit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine; ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca un îndurat, dă-mi lacrimi de umilinţă!

Vezi şi troparul al 13-lea din această cântare. Fru­moasa imagine şi plină de smerenie a păcătosului căzut la picioarele lui Iisus, ca să ceară mila Sa, este pre­luată din naraţiunea evanghelică despre femeia cea păcătoasă: „Şi, iată, era în cetate o femeie păcătoasă… Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir” (Lc. 7:37-38).Să nu intri cu mine la judecată, vădind faptele mele, cercetând cuvintele şi îndreptând pornirile; ci cu îndurările Tale, trecând cu vederea răutăţile mele, mântuieşte-mă, Atotputernice.Vezi Ps. 142:2: „Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta”. Poetul împarte păcatele sale în trei categorii: cele cu fapta, cele prin cuvânt şi cele săvârşite prin porniri, adică unele mişcări nesupuse şi înverşunate ale sufletului.

Slavă…, a Treimii: Treime, Fiinţă preaînaltă, Căreia ne închinăm întru o Unime, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca o milostivă, dă-mi lacrimi de umilinţă. Şi acum…, a Născătoarei: Născătoare de Dumnezeu, nădejdea şi ajutătoarea celor ce te laudă pe tine, ridică de la mine lanţul cel greu al păcatului şi, ca o stăpână curată, mă primeşte pe mine cel ce mă pocăiesc

Troparele Canonului Mare, care sunt introduse cu [formula] „Slavă Tatălui…” (doxastikon) au conţinut dogmatic şi se raportează la Dumnezeu Cel treimic. De asemenea, acele tropare care au ca început „Şi acum…” (theotokion) se referă la persoana Născătoarei de Dumnezeu şi la taina Întrupării dumnezeieşti.

Strigat-am cu toată inima mea către înduratul Dumnezeu şi m-a auzit din iadul cel mai de jos; şi a scos din stricăciune viaţa mea.Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule, şi suspinuri din adânc curat aduc Ţie, strigând inima mea: Dumnezeule, păcătuit-am Ţie, milostiveşte-Te spre mine. Amin (postat pe fb de ioan monahul)