La Porțile Ierusalimului Ceresc. Prevestirea patimilor. Cererea fiilor lui Zevedeu
Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea ta Sionului și să se zidească zidurile Ierusalimului (ps.50), zideste Doamne biserica în inimile noastre că nu stim ce să cerem dela Tine, noi pacatoșii. Iisus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?”(Mc. 10, 38) Atunci când afundăm capul nostru în apă, omul cel vechi este îngropat ca într-un mormânt și este afundat pentru totdeauna. Iar atunci când îl ridicăm, un om nou se ridică în locul celui vechi. Precum nouă ne este ușor să afundăm capetele noastre și apoi să le ridicăm, la fel de ușor este și pentru Dumnezeu să îngroape omul cel vechi și să ridice unul nou. Iar acest lucru este făcut de trei ori, ca noi să învățăm că aceasta este împlinită de puterea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh (Mt. 28, 19). Aici, Hristos numea răstignirea Sa pahar, iar moartea Sa, botez (Mc. 10, 38).(Sfântul Ioan Gură de Aur )
Si ne spune apostolul Pavel: Fraților, Hristos, venind Arhiereu al bunătăților celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare și mai desăvârșit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta. El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu Însuși Sângele Său, și a dobândit o veșnică răscumpărare. Căci dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa junincii, stropind pe cei spurcați, îi sfințește spre curățirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul Cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăți cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului Celui viu! (Apostol: Evrei 9,11-14)
Iata, ne suim la Ierusalim, si Fiul Omului va fi predat arhiereilor si carturarilor; si-L vor osandi la moarte si-L vor da in mana paganilor; si-L vor batjocori si-L vor scuipa si-L vor biciui si-L vor omori, dar dupa trei zile va invia. Astfel, Domnul stia dinainte tot ce avea sa I se intample in Ierusalim, toate amanuntele injosirii, patimirilor si mortii Sale, si nu Se ferea de ele, ci mergea cu vioiciune si veselie sa bea paharul cel amar al patimirilor pentru lume si pentru insisi iudeii cei nerecunoscatori, care L-au rastignit, ca sa slujeasca mantuirii tuturor. Ce iubire nemarginita! Ce pogoramant nemasurat! Ce indelunga rabdare minunata! Toata viata lui Iisus Hristos, din pruncie pana la moartea pe Cruce si inviere, este o slujire minunata, preaplina de dragoste, a mantuirii neamului omenesc – insa si dupa inaltarea Lui la Cer, cand a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatal, si pana acum, Domnul, imparatind peste toate neamurile, slujeste mantuirii neamului omenesc si mai ales a neamului crestinesc, precum a zis El Insusi: Iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Mt. 28,20), sau, ca in Evanghelia citita acum: Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca si sa-Si dea sufletul ca rascumparare pentru multi. El pana in ziua de astazi ne curateste, ne renaste si ne innoieste prin Sfantul Botez; ne sfinteste si ne intareste cu harul Sfantului Duh prin mirungere; lucreaza cele sfinte la Liturghie ca Arhiereu Vesnic dupa randuiala lui Melchisedec, si ne da Preacuratul Sau Trup si Sange sub chipul painii si vinului; prin Taina Spovedaniei ia Insusi aminte la pocainta noastra si ii dezleaga de pacate pe cei ce se pocaiesc cu adevarat; prin preotie, ierarhie sau pastorime Insusi lumineaza, paste, calauzeste, judeca si pedepseste duhovniceste oile Sale cuvantatoare; prin nunta binecuvanteaza unirea dintre sot si sotie spre nastere si crestere de prunci binecuvantata; prin maslu, ca Doctor al sufletelor si al trupurilor, vindeca neputintele noastre duhovnicesti si trupesti. La fiecare slujba este de fata impreuna cu noi in chip nevazut, dupa fagaduinta Sa: unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Mt. 18, 20), si primeste slujirea noastra, si Insusi slujeste mantuirii noastre in chip minunat, lucrator, simtit, facand in noi puteri minunate, dumnezeiesti, care destrama lanturile de fier ale pacatului si mortii duhovnicesti, dand viata dulce sufletelor satule de amaraciunea pacatului.
Acum suntem in Postul Mare, care tine patruzeci de zile, un dar de pret pe care ni l-a facut Mantuitorul nostru, Care a postit El Insusi patruzeci de zile si patruzeci de nopti fara sa manance si sa bea, dar cu adevarat de pret pentru toti cei ce cauta mantuirea, fiindca omoara patimile sufletesti. Prin cuvantul si pilda Sa, Domnul a facut din el lege pentru urmatorii Sai. Si cu ce dragoste, cu ce puteri dumnezeiesti, harice le slujeste Domnul tuturor celor ce postesc cu adevarat! El ii lumineaza, ii curateste, ii innoieste, ii intareste in lupta cu patimile si cu vrajmasii cei nevazuti, cu incepatoriile si stapaniile si stapanitorii intunericului acestui veac; ii invata toata virtutea si ii inalta la desavarsire, la fericirea cea nestricacioasa de Sus. Au facut si fac cunostinta cu asta din proprie experienta toti cei care postesc cu adevarat. Postul insotit de rugaciune este arma fara gres impotriva diavolului si a mult patimasului trup. Asadar, nimeni sa nu faca pe desteptul, spunand ca nu este nevoie de post.
Iata insa ca vin zilele patimirilor Preadulcelui nostru Mantuitor, jertfa cea de pe urma, savarsitoare, a Mantuitorului nostru, adusa pentru pacatele lumii si incheiata prin moartea Lui pe Cruce, inainte de care a strigat: Savarsitu-s-a! (In 19,30). Aceasta este ultima slujire adusa de El pe pamant mantuirii noastre, ca prin patimirile si prin moartea Lui sa ne putem izbavi de dreapta si vesnica chinuire pentru pacatele noastre, ca El sa ne poata da spre mancare si bautura Preacuratul, Multpatimitorul Sau Trup si Preacuratul Sau Sange, care pentru noi s-a varsat, incat sa ne curatim, sa ne sfintim, sa primim viata si sa ne innoim, incat sa ne imbrace cu dreptatea Sa, cu meritele Sale, sa ne indumnezeiasca si fericeasca pe veci. O, daca s-ar si intampla asa, daca toti am privi asa intotdeauna patimirile Lui si ni le-am insusi asa prin credinta si dragoste, daca ne-am rastigni impreuna cu El, rastignindu-ne fata de lume si de patimi! Iata, Liturghia se savarseste aproape tot anul.
Ce este Liturghia? Ea este slujire zilnica a Domnului in vederea mantuirii noastre si a lumii – pentru toti si pentru toate. El Insusi slujeste pentru noi si impreuna cu noi prin Liturghie, savarsind Taina Trupului si Sangelui Sau. El Se junghie pentru noi pana in ziua de astazi, ramanand Insusi nejunghiat in Trupul Sau nestricacios, indumnezeit; varsa Sangele Sau, frange Trupul Sau si ni le da spre iertarea pacatelor, spre sfintire si viata vesnica; pana in ziua de astazi fumega Sangele Lui Viu si de viata Facator pe altarele bisericilor crestine ortodoxe! O, minunat, dumnezeiesc dar al dragostei! O, fericire a crestinilor adevarati! Asa slujeste Domnul pana in ziua de astazi, in chip felurit si de viata facator, mantuirii noastre.
El ne-a lasat insa pilda ca si noi sa slujim unii altora cu iubire, spunand: Care va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitor al vostru, si care va vrea sa fie intai intre voi, sa fie tuturor sluga. Astfel, fiecare dintre noi, fratii mei, este dator sa slujeasca celorlalti cu talentele, capacitatile, puterile sale, cu pozitia, averea, cultura sa, nu sa-si faca doar propriul plac. Astfel, conducerea trebuie sa slujeasca poporului, ingrijindu-se de cultivarea lui, de orientarea fortelor lui morale si fizice, de bunastarea lui economica. Păstorii trebuie sa slujeasca pastoritilor lor prin bunul exemplu al virtutilor crestinesti, prin cuvantul de invatatura si de zidire, prin savarsirea evlavioasa a Tainelor, prin indrumarea mantuitoare a pastoritilor spre viata imbunatatita si spre mantuirea in Dumnezeu; oamenii cultivati, scriitorii, presa trebuie sa slujeasca spre slava lui Dumnezeu si folosul poporului prin inraurirea lor luminatoare, urmand principiilor Bisericii Ortodoxe; bogatii trebuie sa slujeasca celor saraci, bineinteles, nu parazitilor, care nu vor sa munceasca, ci vor sa manance paine degeaba, caci daca nu vrea cineva sa munceasca, acela nici sa nu manance (II Tes. 3, 10), spune Apostolul, ci acelor saraci care nu pot munci nici daca ar vrea, sau a caror munca este istovitoare si prost platita, sau care nu pot gasi nicaieri de lucru. Toti suntem in Hristos madulare unii altora, si potrivit credintei, datoriei si convingerii ratiunii si inimii trebuie sa slujim unii altora fiecare cu ce poate – da, fratilor, sa slujim aproapelui, nu sa traim numai pentru noi, pentru placerile noastre, nu sa socotim viata o jucarie, un sir de jocuri si de placeri. Aceasta nu ar fi crestinism, ci paganism.
Datori suntem noi, cei tari, sa purtam slabiciunile celor neputinciosi si sa nu cautam placerea noastra, ci fiecare dintre noi sa caute sa placa aproapelui sau, la ce este bine, spre zidire (Rom.15,1-2). Bineinteles, slujirea aproapelui nu se poate infaptui fara lepadare de sine si fara cruce, si uneori cu cat este mai mare binele pe care il facem aproapelui, cu atat este mai grea crucea, de pilda, crucea nerecunostintei si rautatii din partea celor carora le-am facut bine. Crucea insa nu trebuie sa ne faca sa ne descurajam, sa ne amaram fara de masura si sa ne lasam de slujirea noastra, fiindca ce cruce este mai grea decat crucea pe care a rabdat-o Hristos pentru noi? Pilda Domnului Iisus Hristos, Care pentru noi S-a desertat de Sine in chip infricosator, sa ne slujeasca drept imbold puternic pentru a nu ne teme si a nu fugi de lepadarea de sine pentru binele obstesc, iar aceasta lepadare si acest bine sunt deosebit de trebuincioase acum, in aceste multe si mari restristi, care desi este credincios si bun, este incult, cateodata superstitios, petrecaret, neprevazator si nechibzuit, si desi se cheama ca este liber, n-a invatat sa inteleaga si sa pretuiasca darul libertatii adevarate. Pentru a sluji cu adevarat aproapelui trebuie insa neaparat sa incetam a mai sluji patimilor, trebuie lepadare de sine, caci patimile nu ingaduie sa slujim aproapelui cu ravna sincera, ci ne invata sa facem doar propriul plac.
În Duminica a 5-a ne aflăm într-un moment crucial în călătoria Postului Mare. Am auzit limpede în Evanghelia, că această călătorie duce la Ierusalim, unde Hristos va fi dat la moarte într-un mod ruşinos. Ştiind toate acestea, s-ar putea să ni se pară ciudat, dacă nu chiar de necrezut, faptul că Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, s-au apropiat de Hristos şi i-au spus: „Voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine”. Incredibil, ce au putut să ceară! Ştim, desigur, că nu ar trebui să-L abordăm astfel pe Dumnezeu, cerându-I tot ce ne trece prin minte. Ceea ce doresc aceştia este nu mai puţin decât ca unul să-I stea de-a dreapta şi celălalt de-a stânga când Hristos va veni întru slava Sa. Cum de pot să ceară aceasta, tocmai când Hristos le-a spus că va fi batjocorit, scuipat, biciuit şi ucis? Oare cer ei cu adevărat să fie părtaşi la toate acestea? Sau mai degrabă ei cred în continuare că Hristos va intra în Ierusalim pentru a îndeplini toate acele aşteptări omeneşti ce ţin de glorie: putere, întâietate, privilegiu? Ne-am putea întreba la fel de bine cum de pot să se gândească la aceasta când tocmai le-a spus ce se va întâmpla. Şi, de fapt, aceasta este a treia oară când Hristos vesteşte Pătimirea Sa viitoare. Nici nu este vorba doar de vreo doi ucenici, Iacov, şi Ioan, care se află într-o astfel de înşelare. Atunci când restul ucenicilor au auzit despre ceea ce au făcut Iacov şi Ioan, ei se revoltă, nu din cauza dorinţei acelora, ci fiindcă au fost lăsaţi pe dinafară! Ei sunt supăraţi că Iacov şi Ioan ar putea să le-o ia înainte în cursa pentru cele mai bune locuri. Dacă ni se pare că gestul ucenicilor este greu de crezul şi de înţeles, atunci ar trebui să ne oprim pentru un minut să reflectăm asupra lui. Ce ni se pare că facem?
Am fost avertizaţi cu privire la ce se află în faţa noastră; ştim încotro ne îndreptăm, ce călătorie facem; într-adevăr, o facem în fiecare zi. Am petrecut deja cinci săptămâni, pregătindu-ne prin rugăciune, post şi acte de milostenie, pregătindu-ne pentru a fi părtaşi la Pătimirile lui Hristos. Având în vedere intensitatea slujbelor care urmează, în nici un caz nu putem evita Pătimirea şi Crucea Lui. Vom petrece multe ore înaintea Crucii, citind pericopele despre Pătimiri şi apoi vom îngropa trupul mort al lui Hristos. Trebuie să ne întrebăm dacă facem toate acestea pentru ca, după ce am trecut prin toate, să putem, de asemenea, fi părtaşi la slava Sa… după ce am trecut prin toate… şi, prin urmare, lăsând totul în urmă…?
Dacă este aşa, atunci slava în care sperăm să pătrundem cu siguranţă va fi slava aşa cum o concepem noi. Vom acţiona în acelaşi mod obraznic precum ucenicii. Ucenicii, neştiind ce este ceea ce cer, au vrut să fie unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga lui Hristos când va veni întru slava Sa. Însă ce anume implică cu adevărat o astfel de cerere ni se dezvăluie de fapt atunci când Îl vedem pe Hristos aşezat pe Cruce, sau mai degrabă întronat, între doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga Lui. Hristos vine întru slava Sa pe Cruce. Acest adevăr demolează toate concepţiile noastre despre ceea ce este slava, toate ipotezele noastre despre cinste şi putere. într-adevăr, răstoarnă invers imaginea noastră despre cine şi ce este Dumnezeu; Dumnezeu nu este un despot care exercită puterea prin impunerea voinţei Sale, Care află slavă în slugărnicia supuşilor Săi sau care răspunde la cererile lor meschine. Nu! Dumnezeu îşi dezvăluie puterea Sa în slăbiciune, înţelepciunea Sa în nebunie, slava Sa pe Cruce, iar voinţa Sa irezistibilă în dragostea pe care o face vădită în acest fel.
Pericopa pe care am ascultat-o culminează în acest punct. Hristos anume spune: Fiul Omului a venit să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru toţi şi, prin urmare, oricine vrea să fie cel dintâi, trebuie să fie robul tuturor. Atunci când vorbeşte despre iminenta Sa Pătimire, Hristos foloseşte cuvinte care fac aluzie la ceea ce este temelia vieţii noastre în Biserică, chiar în zilele noastre: paharul pe care urmează să-L bea şi botezul cu care urmează să fie botezat. Hristos făgăduieşte că şi ucenicii Săi vor bea din paharul Său şi se vor boteza cu botezul Lui, arătându-ne semnificaţia deplină a actului de a primi botezul şi de a primi Sfânta Împărtăşanie. Acestea nu sunt nişte simple lucruri pe care le facem când venim la biserică. Acestea ar trebui să fie temelia vieţii noastre, ceea ce face ca întreaga noastră viaţă să fie o martirie continuă, o mărturie a lui Hristos în folosul altora. Ca un exemplu în acest sens, avem înaintea noastră pe Sfânta Maria Egipteanca, femeia care, prin întâlnirea cu Crucea, şi-a schimbat total felul de viaţă, trăind în pocăinţă deplină şi nevoinţă, până când şi ea a băut din paharul mântuirii. Să ne rugăm să avem şi noi puterea de a-I răspunde lui Hristos, nu pentru a încerca să evităm crucea din dorinţa de a avea ceea ce noi numim slavă, ci pentru a o recunoaşte drept izvorul vieţii noastre în El.
Cum Hristos urca spre Ierusalim şi spunea acestea, vin la El Ioan şi Iacob, cei doi fraţi care împreună cu Petru erau ucenicii cei mai iubiţi ai lui Hristos, pe care-i ia şi pe Tabor şi în alte împrejurări – cei mai buni, să zicem – şi nici mai mult, nici mai puţin îi spun: „Acum, când vei veni întru împărăţia Ta, fă să fie unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga!‘. Pescarii erau, oameni săraci! Fiecare om arată într-un moment important ce are înlăuntrul său: iubirea de putere, nu ştiu cum să o numesc. Ei de fapt nu înţeleg nimic. Sunt împreună cu Hristos care le vorbeşte, îl iubesc, îi urmează, dar unde Il urmează? Nu înţeleg nimic. Sunt orbiţi de ceea ce au în mintea lor. Incă aşteaptă ca Hristos să izbăvească pe Israel, adică să elibereze poporul de stăpânirea romană, aşa cum vor spune şi Luca şi Cleopa după înviere, mergând spre Emaus: „Iar noi nădăjduiam că El este cel ce avea să izbăvească pe Israel” . Ei asta aşteptau, asta cerem adesea și noi. Putem fi creştini, dar să nu ne dăm seama, aşa cum se întâmplă în multe cazuri. In această situaţie Hristos este obligat să le spună: „Nu ştiţi ce cereţi!” Cei mai mulţi suntem pe un drum greşit al gândirii şi al înţelegerii lucrurilor; adică nu-L înţelegem pe Hristos în ceea ce spune, nu înţelegem ce ne cere. Da, iar în momentul în care ne apropiem de El şi suntem împreună cu El, noi suntem cu ale noastre în gând, desigur, cu egoismul, cu ostentaţia şi cu grozăvia noastră.
„Nu ştiţi ce cereţi!”, spune Hristos Domnul celor doi ucenici. Şi începe cunoscutul dialog: „Puteţi bea paharul pe care-l beau eu? Vă puteţi boteza cu botezul cu care Mă botez eu?”, întreg martiriul, insinuează Hristos. „Putem”, au răspuns. Iar Hristos nu contestă, acceptă. „Da, spune, veţi bea paharul cel amar, dă de înţeles că mai târziu vor suporta şi dânşii martiriul, vă veţi boteza cu botezul cu care Mă voi boteza Eu”. Ceea ce cereţi nu păstrăm doar pentru noi. Este pentru aceia care se pregătesc. Ei vor înţelege locurile acestea. Ei vor sta pe tronurile acestea. Este foarte important să înţelegem corect. Dumnezeu nu face favoruri. In cadrul general al credinţei, în cadrul general al răspunsului omului, Dumnezeu a pregătit pentru fiecare ceea ce este potrivit pentru el. Nu face deosebiri. In continuare spune Domnul: „Vedeţi ce fac stăpânii lumii! La noi, însă, nu este la fel. Cine vrea să fie primul, va fi ultimul şi va fi slujitorul celorlalţi.” Acesta este duhul creştinesc pe care trebuie să-l avem. Unii dintre noi suntem creştini, dar în lumea de astăzi, unde de colo până colo duhul este cel lumesc, vom ajunge să ne secularizăm. Creştinii gândesc şi au duhul celor din lume. Se miră că nu sunt creştini şi că nu progresează. Cum să progresezi? Să simţim şi să spunem din adâncul sufletului nostru: „Doamne, iartă-mă, credeam că am devenit creştin, dar n-am devenit. Vreau să fiu din lume, dar să beneficiez şi de bunătăţile Tale”. Dacă ne uităm mai în profunzime puţin, observăm câtă viclenie şi provocare există la adresa lui Dumnezeu, atunci când umblăm să reuşim cu duh viclean.
La momentul acela, ucenicii erau împreună cu Hristos, dar nu se pogorâse încă Duhul Sfânt. Oricum ar fi stat lucrurile, relaţia ucenicilor şi a oamenilor cu Hristos la momentul acela era una exterioară. Când însă a venit Duhul, Acela a modificat, a transformat, a schimbat din interior pe ucenici, încât Il aveau deja înlăuntrul lor pe Hristos. Noi însă suntem creştini, ne-am botezat, purtăm în noi întreaga Taină pe care am primit-o la botez, dar ea rămâne moartă, nelucrătoare. Nu avem dreptul să facem precum poporul evreu, care a alergat în urma lui Hristos, L-a ascultat, L-a admirat, s-a folosit, dar înlăuntrul lor nu s-a produs nicio schimbare. La fel şi ucenicii, dacă n-ar fi trecut prin Cincizecime, când S-a pogorât Duhul Sfânt încât să-i schimbe, ar fi fost asemenea poporului iudeu. Noi însă suntem creştini. S-a întemeiat Biserica, există Sfintele Taine, am trecut prin ele, în primul rând prin Botez, când au avut loc toate schimbările. Trebuie, aşadar, să fim transformaţi. Drama este că ne-am botezat prunci şi nu am înţeles ce s-a întâmplat cu noi. Iar până să ne facem mari, a pus stăpânire pe noi firea noastră păcătoasă. Ne înfăţişăm ca şi creştini botezaţi în Biserică, reînnoiţi, în sensul că purtăm în noi tainic Duhul lui Dumnezeu, dar reuşim să-L păstrăm în noi nelucrător.
De aceea, noi creştinii, nu trebuie să căutăm aiurea, ca şi cum ne-ar lipsi ceva, ca şi cum nu ni s-ar fi dat ce trebuia. Toate sunt înlăuntrul nostru. Este nevoie doar să ne adunăm şi să descoperim comoara dinlăuntrul nostru. Dacă Dumnezeu vede întoarcerea noastră adevărată, mărturisirea noastră adevărată şi primim iertarea, Hristos va reînvia în noi harul primit la botez. Aşa cum reaprinzi o sobă care se stinge, pentru că a rămas o flăcăruie, peste care pui o hârtie, surcele, lemne şi se aprinde vâlvătaia. Dacă nu facem asta, dacă nu credem că Hristos a făcut ceea ce trebuia să facă şi a asigurat înlăuntrul nostru posibilitatea renaşterii prin botez, nu suntem în ordine în faţa lui Dumnezeu. Suntem, aşadar, datori să luăm lucrurile în serios, să o luăm de la capăt, să ne schimbăm cu adevărat şi să punem început bun. Să nu avem linişte până când nu vedem că înviază înlăuntrul nostru flacăra dumnezeiască pe care am primit-o la botez şi o luăm prin Taine. Dar, aşa cum înţelegem cu toţii, trebuie să te lepezi cu adevărat de tine însuţi, să abandonezi cu adevărat duhul acestei lumi, să crezi cu adevărat în Hristos, până când logica ta se va izbi de ceea ce spune Evanghelia, deşi ţi se pare că tu ştii mai bine şi chiar că eşti pregătit să-i dai sfaturi lui Dumnezeu. Să credem cu adevărat şi minunea se va întâmpla.
Această pericopă evanghelică (Mc 10,32-45) descrie întreaga întâmplare care se referă la plecarea Domnului de la Ierihon spre Ierusalim, ultima dată când urca la Ierusalim: „Iată, urcăm la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat arhiereilor şi cărturarilor…” Toţi cei care au vizitat Locurile Sfinte ştiu că de la Ierihon la Ierusalim este urcuş. Diferenţa de nivel trebuie să fie undeva la 800 m. „Urcau spre Ierusalim. Hristos mergea înaintea ucenicilor Săi, care erau stăpâniţi de teamă. Lumea care-i urma era cuprinsă de teamă. Hristos i-a luat deoparte pe ucenici şi le-a spus despre cele ce aveau să I se întâmple. Iată, le-a spus, urcăm la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat în mâna cărturarilor şi fariseilor, care-L vor condamna la moarte şi-L vor da pe mâna poporului. Il vor batjocori, Il vor biciui, Il vor scuipa în faţă şi-L vor omorî. A treia zi, însă, va învia”.
După cum ştiţi, pentru evrei Patimile Domnului, viaţa şi sfârşitul Lui au fost sminteală, nu au putut să le înţeleagă. Pentru elini, de asemenea, după cum spune apostolul Pavel, tot ceea ce a însemnat Hristos, care S-a răstignit pe cruce, Mesia care a fost răstignit astfel, ca şi cum ar fi fost cea mai neputincioasă făptură, a fost o nebunie. Grecii au considerat-o o nebunie asupra căreia nu merita să se aplece şi să o studieze. “Pentru iudei sminteală, pentru neamuri, nebunie”. Pot să nu recunoască, să nu o spună cu voce tare, dar în adâncul sufletului lor cei mai mulţi dintre creştini sunt nedumeriţi. „De ce să se întâmple aşa? De ce nu a evitat Hristos toate acestea? De ce să meargă să-L răstignească?” Pentru că vedem că Hristos ştia foarte bine unde merge. Şi totuşi merge într-acolo întru ascultare, cunoscând cele ce aveau să i se întâmple. Este o mare taină. Nu poţi înţelege tainele lui Dumnezeu, nu poţi pătrunde în ele.
Numai dacă crezi şi dacă Hristos se arată, adică dacă îţi dezvăluie taina şi ceea ce se ascunde în ea, celor mai mulţi dintre credincioşi nu le vine la socoteală asta, îi nelinişteşte. Deşi avea puterea să scape de răstignitori, cu un cuvânt chiar să-i facă să păţească ceva, pentru că L-au răstignit tocmai pe Hristos, nu a făcut-o. Putea să-i pună la punct, să-i sperie, nu să îndure El însuşi răstignirea.
Nu o spun în cuvinte, însă, înlăuntrul lor acesta este raţionamentul. Asta ne ajută să vedem care este adevărul, adevărata credinţă în Hristos: să-I urmezi lui Hristos, să fii fiu al lui Hristos şi să crezi în mântuire, toate acestea nu se pot mărturisi altfel. Este o credinţă falsă, dacă nu acceptăm Patimile Domnului fără să ne răzvrătim, fără să fim nedumeriţi, fără sentimentul tacit că, totuşi, nu a făcut bine Hristos că S-a lăsat răstignit, ca şi cum am vrea să-L corectăm. Dacă Fiul lui Dumnezeu a procedat aşa, dacă aşa a rânduit Dumnezeu şi Sfânta Treime, înţelegem sau nu, trebuie să acceptăm asta, chiar dacă după mintea şi după logica noastră este ceva scandalos. Să lăsăm deoparte împotrivirea, atitudinea dinlăuntrul nostru: „De ce, Doamne, ai făcut aşa?“, ca şi cum am vrea să-L corectăm pe Dumnezeu. Pe de altă parte, deşi acceptă să devii fiu al Său, totuşi te pregăteşte pentru junghiere, pentru sacrificiu, aşa cum ciobanul îşi pregăteşte iedul ca să-l junghie. Il îngrijeşte ca să-l taie. Devii creştin şi ca şi cum te-ar pregăti Dumnezeu ca pe un miel de junghiere, asemenea Lui: „…ca un miel spre junghiere S-a adus, şi ca o oaie fără glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.”
Acesta este duhul cel mai profund. Hristos pătimeşte, suntem noi, oare, în măsură să-L sfătuim să evite Patimile, să se salveze? şi Biserica pătimeşte, ca şi cei care vor să devină ai lui Hristos. Altfel aşteaptă, altfel nădăjduiesc, ca şi cum ar fi o oaie dată spre junghiere. Toate acestea nu pot fi cuprinse cu mintea şi cu logica noastră. Aici se poticnesc creştinii. Dar lucrurile se întâmplă astfel, tocmai pentru ca noi să renunţăm la logica şi la judecata proprie şi să acceptăm că lucrurile nu ţin de logica, de judecata, de înţelepciunea noastră. Important este cum le rezolvă şi cum le rânduieşte Dumnezeu. Câtă vreme îţi târăşti sinele să-L accepte pe Dumnezeu, nu-l vei accepta, nu vei crede cu adevărat, nu vei deveni aşa credincios. Se întâmplă unele lucruri în care deşteptăciunea omului se poticneşte, dar care slujesc şi se inspiră din omul cel vechi, din păcatul care există înlăuntrul nostru. Prin urmare, este o adevărată răstignire, este emoţionant să accepţi şi să crezi, fără nici o rezervă, în ceea ce face şi rânduieşte Dumnezeu. Mare taină are loc în sinea ta şi te răstigneşti şi tu odată cu Hristos şi înviezi odată cu El. Hristos a intrat cu noi în mormânt şi a omorât moartea, a omorât păcatul, a omorât stricăciunea şi a ieşit Hristos cel înviat, care ne învie şi pe fiecare dintre noi.
Apropiindu-Se de Ierusalim impreuna cu ucenicii, Domnul incepe sa vorbeasca iarasi despre patimirile care-L asteptau acolo. Iata ca este deja a patra oara, intr-un rastimp destul de scurt, cand incepe sa stea de vorba despre aceasta cu ucenicii: pe drumul catre Cezareea lui Filip (8, 31), coborandu-Se de pe muntele Schimbarii la Fata (9, 12), trecand prin Galileea (9, 31), apropiindu-Se de Ierusalim (10, 32-34) El vorbeste despre un singur lucru, chinurile, rusinea si moartea ce-L asteptau. Sarcina Lui mesianica era indeplinita, si se apropia ultima nevointa, nevointa mortii, ce trebuia sa incununeze marea Lui lucrare de mantuire a omului; la sfarsitul caii vietii Lui pline de greutati se zareste deja crucea, si El nu se mai desparte cu gandul de acest spectru al unei morti cumplite si cu neputinta de ocolit, este cufundat cu totul in gandurile privitoare la deznodamantul ce se apropia. In El nu se vede insa vreo slabiciune, nu se vede dorinta de a Se feri de acel pahar cumplit, si merge de bunavoie in intampinarea propriei morti.
Dar ucenicii? Sfiosi, tremurand de frica, presimtand ceva infiorator, merg ascultatori in urma Invatatorului lor, insa nu toti il inteleg inca. Stiindu-le putinatatea de suflet si de credinta, Domnul prevede ca ei, luati pe neasteptate de cumplitele intamplari legate de moartea Invatatorului lor, se pot clatina in credinta in El. De aceea, ii previne in numeroase randuri ca El trebuie sa patimeasca si ca tocmai in aceasta consta slujirea Lui mesianica, ca El ia asupra Sa aceasta cruce de bunavoie… Iacov şi Ioan o iau înaintea celorlalţi. Se apropie de Iisus şi-I zic: „învăţătorule, voim ca ce vom cere să ne faci nouă”. „Ce voiţi să vă fac vouă?” - le-a zis Domnul. Iar ei au zis: „Dă-ne nouă ca să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta!” Iar Mântuitorul Iisus Hristos le-a răspuns „Nu ştiţi ce cereţi”. Eu voiesc să vă fac pescari de oameni, iar voi doriţi să fiţi slugi împărăteşti? Eu voiesc să vă trimit în lume fără traistă şi toiag, ca să predicaţi Evanghelia, iar voi căutaţi cinste trecătoare. Eu vreau să vă fac fii ai cerului, Apostoli şi părtaşi la înnoirea lumii, iar voi tot cele pământeşti cugetaţi? Cu adevărat nu ştiţi ce cereţi.
In pofida tuturor explicatiilor, ucenicii nu pot scapa deloc de prejudecatile mândriei nationale si asteapta, la fel ca inainte, sa-si vada invatatorul-Mesia inconjurat de aureola gloriei pământesti si puterii imparatesti. Ideea de Mesia patimitor si acoperit de ocara le este inca inaccesibila. Domnul nu apuca sa-Si incheie cuvantarea despre patimirile viitoare, ca se apropie de El cei doi ucenici care erau cei mai indragiti, cu o rugaminte care arata ca nu-I intelesera spusele. Iar ei I-au zis: „Da-ne noua sa sedem unul de-a dreapta Ta, si altul de-a stanga Ta, intru slava Ta” (37). Este limpede ca spusele Domnului nu le schimbasera deloc convingerile, ca nici prin cap nu le trecea soarta ingrozitoare ce-L astepta pe Invatatorul lor si ca visau doar la gloria imparatirii pamantesti, in care cer sa li se dea cele mai bune locuri, si este vorba de Iacov si de Ioan, cei mai apropiati ucenici ai Mantuitorului, pe care, dandu-le intaietate in fata celorlalti, ii luase pe muntele Schimbarii la Fata pentru a-i pregati pentru intamplarile ce urmau. Cat de greu a fost, probabil, pentru Domnul acest refuz indaratnic de a intelege, mai ales intr-un moment atat de trist, cand sufletul Lui, impovarat de presimtiri apasatoare, avea nevoie mai mult decat oricand de compasiunea unei inimi pline de iubire si intelegere! Iisus le-a raspuns: „Nu stiti ce cereti.”
Intr-adevar, nu stiau… Daca ar fi banuit ce ironie intunecata confereau acestei rugaminti vanitatea lor si naiva lipsa de intelegere a evenimentelor ce se desfasurau! A cere de la Domnul locuri de-a dreapta si de-a stanga Lui! Asta insemna sa ceara soarta celor doi talhari care au fost rastigniti alaturi de El! In continuare, intre ei si Domnul incepe o discutie foarte interesanta, care, in conditiile lipsei de intelegere a ucenicilor, suna ca un joc sinistru de cuvinte. Puteti sa beti paharul pe care il beau Eu sau sa va botezati cu botezul cu care Ma botez Eu? ii intreaba Domnul. Asta insemna: „Va veti hotari sa muriti pe cruce, la fel ca Mine? Sunteti in stare sa rabdati patimirile care Ma asteapta? Puteti sa beti paharul injosirilor, rusinii si suferintei, care imi este pregatit?” Ei I-au zis: „Putem.” Ei o tin pe-a lor. Li se pare ca Invatatorul ii Intreaba daca au destule puteri si capacitati ca sa impartaseasca truda Lui de cucerire si carmuire a viitoarei Imparatii, si raspund plini de incredere in sine: “Putem”.
Mantuitorul nu Se apuca sa-i mai convinga de contrariul. Cele trei incercari zadarnice de a le deschide ochii, pe care le facuse inainte, aratasera cât de inutil era sa mai faca experiente de acest fel. El nu face decat sa incheie profetic: Paharul pe care Eu il beau il veti bea, si cu botezul cu care Eu ma botez va veti boteza, dar a sedea de-a dreapta Mea, sau de-a stanga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregatit. Domnul le prezice ucenicilor Sai patimirile si prigoanele pe care aveau sa le indure ca propovaduitori plini de ravna ai invataturii Lui. Unde, cand si in ce conditii avea sa fie aceasta tinea de Pronia Atotputernica si de planurile lui Dumnezeu, insa ei nu aveau sa moara impreuna cu invatatorul lor.
Discutia fiilor lui Zevedei cu Domnul nu a ramas ascunsa de ceilalti ucenici. Acestia au auzit despre ce fusese vorba si au inceput a se mania pe Iacov si pe Ioan. Asa se intampla totdeauna acolo unde se amesteca slava desarta omeneasca si concurenta pentru a dobandi bunuri pamantesti. Mica obste a ucenicilor Domnului a trait in pace si prietenie atata timp cat n-a aparut aceasta disputa cu privire la intaietate. Ea aparuse inca de mai inainte, in timpul calatoriei prin Galileea, insa atunci ucenicilor inca le mai era rusine de aceste manifestari ale ingamfarii si egoismului si nu se incumetasera nici macar sa-i povesteasca Domnului despre disputa dintre ei. Aceasta disputa s-a rezolvat, fara urmari deosebite, in cercul lor restrans, desi le-a atras din partea Atoatestiutorului invatator o dojana si o lectie despre smerenie. Acum se aprinde iar rivalitatea intre ucenici, si cei mai aprinsi dintre ei, „fiii tunetului”, intreprind deja pasi concreti ca sa-si asigure cele mai bune locuri in viitoarea imparatie a lui Mesia. Nu este de mirare ca au starnit nemultumirea celorlalti zece.
Si, intr-adevar, pe ce putea sa se intemeieze aceasta pretentie la intaietate? Caci fiecare dintre ceilalti ucenici purtase in aceeasi masura greutatile si lipsurile vietii de pribegi impreuna cu Domnul, parasind de dragul Lui si casa, si familia, si toate lucrurile de care fusesera atasati mai inainte. Unii dintre ei, cum ar fi Andrei si Petru, fusesera chiar cei dintai dintre ucenici. Nimeni nu voia sa recunoasca intaietatea fiilor lui Zevedei. Pe cerul azuriu al pasnicei vieti apostolesti a aparut primul norisor al dezbinarii. Atunci, Domnul, impacandu-i pe ucenici, le da unul dintre acele sfaturi de o uriasa insemnatate, care trebuia sa le schimbe radical viata. El arata nu numai pricina obisnuita a discordiei dintre oameni si mijlocul cel mai bun de a o evita, ci da un principiu cu totul nou si necunoscut pana atunci de organizare a societatii. Stiti ca cei ce se socotesc carmuitori ai neamurilor domnesc peste ele si cei mai mari ai lor le stapanesc, dar intre voi nu trebuie sa fie asa, ci care va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitor al vostru, si care va vrea sa fie intai intre voi, sa fie tuturor sluga, fiindca si Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufietul rascumparare pentru multi.
Discordia dintre ucenici a fost stârnita de nazuinta lui Iacov si a lui Ioan de a pune mana pe locurile de frunte. Incercarea lor a starnit cartirea si nemultumirea generala. Setea de putere si trufia starnesc intotdeauna invidie si rivalitate. Aceasta este cauza generala si cea mai importanta a vrajmasiei si rautatii dintre oameni, care intotdeauna nazuiesc spre ceea ce li se pare lor a constitui maretia si stralucirea vietii si, intrucat aceste bunuri nu pot fi impartite, si le smulg din maini unul altuia. Exista doua conceptii diametral opuse asupra lumii, doua orientari diferite ale vointei, doua moduri incompatibile de intelegere a scopurilor vietii si a adevaratei sale maretii. De obicei, oamenii nu inteleg care este aceasta din urma si nazuiesc spre ceea ce este exterior, de fatada, de poleiala, iar idolul maretiei de fatada cere sacrificii si razboi. Ce lucruri sunt considerate de obicei mari, ce face sa se aprinda de patima inimile tinere, spre ce se intind cu lacomie mii de maini? Iata, pe dinaintea noastra se perinda un sir de popoare. Iesind din bezna pe scenele inguste ale vietii, ele se pierd iarasi in trecut, fara sa lase urme… Caldei, egipteni, babilonieni, goti, sarmati, romani… Cat de multi sunt! Sirul de oameni fara nume se intinde ca o panglica nesfarsita. Viata lor a aparut pentru o clipa in istoria lumii si a pierit: numai mormintele uitate arata ca ei au existat candva. Pe care dintre ei le-a ales istoria si i-a pastrat in amintirea viitorimii, insemnandui cu pecetea maretiei?
De ce a refuzat Domnul cererea Sfinţilor Apostoli Iacov şi Ioan şi a mamei lor? Doar ceruseră un lucru deloc rău, şi anume un loc în împărăţia lui Hristos Mântuitorul: Fă ca să şadă unul de-a dreapta şi unul de-a stânga Ta, întru împărăţia Ta (Mt. 20, 21). Ce, nu poate omul să se roage pentru asta? Doar s-a şi poruncit: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”, şi pe toţi ne învaţă Sfânta Biserică să ne rugăm: „Nu ne lipsi pe noi, Doamne, de veşnica Ta împărăţie“. Şi atunci, care este pricina pentru care au fost refuzaţi? După aceea, doar, tot au primit împărăţia şi au fost proslăviţi. Pricina e aceea că ei îşi însuşiseră cu de la sine putere dreptul la împărăţie – şi nu doar la împărăţie, ci şi la un anume loc: cel mai de cinste din împărăţie. Iar a-ţi însuşi cu de la sine putere nu doar o anumită treaptă de slavă din împărăţie, ci chiar şi împărăţia în general, nu e îngăduit: fiindcă darul acesta este la buna voie a Tatălui Ceresc, pe care nu avem cum să o ştim nici dacă am împlinit cu stricteţe toate poruncile. „Nu este al Meu a da, ci celui căruia i se va da de către Tatăl Meu Cel Ceresc“.
Aşadar iată şi învăţătura Evangheliei: să nu ne însuşim cu de la sine putere împărăţia şi, lucrând cu toată osârdia pentru primirea ei, primirea în sine să o lăsăm la voia lui Dumnezeu, s-o aşteptăm ca pe o milă a Cerescului nostru Tată, să slujim întru aşteptare, fără pretenţii, spunându-ne că suntem robi netrebnici, chiar dacă am fi făcut tot ceea ce ni s-a poruncit. Este neapărată nevoie să ne amintim de asta, fiindcă altfel îndată ce ne vom fi ostenit puţin vom şi începe să trâmbiţăm înaintea noastră şi să ne punem în rândul sfinţilor şi oamenilor mari, şi chiar dacă vorbim despre noi în chip smerit, în inimă simţim altfel şi ne dăm singuri pierzării prin asta din nechibzuinţă şi lipsă de prevedere. Cu frică şi cutremur se cuvine nouă a săvârşi mântuirea noastră, iar nu a pune lege lui Dumnezeu cu obrăznicie si ne-o dăruiască. Aşadar fugiţi de această boală pierzătoare, tâlcuind în lumina smereniei, nu a îngâmfării, ceea ce poate părea un temei pentru un asemenea drept şi o asemenea încredinţare.
Ce i-a făcut pe fiii lui Zevedei şi pe mama lor să se adreseze Domnului cu o asemenea cerere? In primul rând, faptul că erau dintre credincioşi, cărora li se dăduseră mari făgăduinţe; în al doilea rând, faptul că îl slujiseră pe Domnul, de-a lungul petrecerii Sale pământeşti, cu deosebită osârdie, căci mama îi slujise din averea sa, împreună cu altele; în al treilea rând, faptul că primiseră deja de la Domnul semne de bunăvoinţă şi apropiere deosebită. Toate acestea ni se pot potrivi şi nouă: insă ele nu sunt un pretext pentru a ridica pretenţii, ci numai un imbold către smerenie şi mai multă râvnă pentru primirea împărăţiei. Şi între noi se află câte unul care îşi însuşeşte împărăţia în virtutea faptului că este creştin, iar creştinilor li s-a zis: Cel ce crede în Fiul are viată veşnică (In 3, 36). Intr-adevăr, aşa este. Creştinilor le aparţine împărăţia lui Dumnezeu. Ea a şi fost întocmită tocmai pentru creştini; dar trebuie să fii adevărat creştin pentru a-ţi însuşi ceea ce s-a făgăduit creştinilor. Să stabilească dacă este adevărat creştin nu poate singur, însă, nici unul dintre noi. Singurul care o va face, şi asta în viitor, este însuşi Domnul, când va spune unora: „Slugă bună“, iar altora: „Slugă leneşă şi vicleană“. Faptul că suntem creştini nu este un temei de pretenţii, ci imbold spre smerenie, frică şi mai mare râvnă pentru a ne arăta creştini adevăraţi.
Şi între noi se află câte unul care îşi însuşeşte împărăţia în virtutea faptului că săvârşeşte nu ştiu ce slujire pentru Domnul: posteşte, merge la biserică, se roagă acasă, dă milostenie, clădeşte un azil şi mai ştiu eu ce osteneli face pentru Domnul şi începe să creadă că a ajuns deja în rândul sfinţilor şi îşi însuşeşte luminatele locaşuri cereşti. Vrednice de laudă sunt ostenelile acestea şi neapărat trebuincioase în lucrarea mântuirii. Domnul, nu Se mulţumeşte numai cu ele; dar ce zice? „Fiule, dă-Mi inima ta!“
Afară de faptele cucerniciei şi ostenelile facerii de bine, Domnul vrea să îi închinăm şi toate simţămintele inimii; iar dacă aceste simţăminte îi sunt închinate Lui sau nu, asta o poate stabili precis doar ochiul cel atoatevăzător al lui Dumnezeu, iar de noi adevărul în această privinţă este ascuns de egoismul nostru. Aşadar din faptul că ne-am ostenit nu trebuie să tragem concluzia că este drept să ne însuşim vrednicia de apropiaţi ai lui Dumnezeu, ci să vedem în asta un imbold spre temerea: „Oare alergăm aşa cum trebuie, oare nu ne-am ostenit în zadar?” Pentru a ne înălţa de la această cugetare la râvnă, trebuie să priveghem cu osârdie asupra inimii şi să ne străduim a ne îndrepta şi a ne întoarce către Domnul, pentru a nu iubi nimic în afara Lui, şi dacă ne trage inima spre ceva, să ne tragă doar pentru Domnul.
Şi între noi se află câte unul care îşi însuşeşte împărăţia pe temeiul că primeşte uneori semne ale unei deosebite bunăvoinţe sau apropieri dumnezeieşti, cum ar fi: o deosebită adâncire în rugăciune, o deosebită luminare a gândurilor, căldură a inimii, simţirea unei tării morale şi ocrotirea lui Dumnezeu în treburile lumeşti şi obşteşti. Toate acestea se întâmplă şi sunt un semn al unei deosebite bunăvoinţe şi mile dumnezeieşti; asta nu trebuie să ne facă să credem că am ajuns deja la ţintă, ci să ne înflăcăreze şi mai mult cu râvna de a ajunge acolo, asemenea apostolului, care şi după ce primise darul spunea: Alerg, ca doar să si ajung (Filip. 3, 12), adică „năzuiesc din ce în ce mai mult, doar-doar voi ajunge“. Semnele deosebitei bunăvoinţe dumnezeieşti se dau nu pentru a vădi desăvârşirea definitivă a celui ce le primeşte, ci pentru a-l stârni la mai multă râvnă în ceea ce a început cu încredinţarea că nu aleargă în zadar și dacă va ajunge la sfârşitul cursei va primi ceva sau nu, asta ţine de voia Stăpânului tuturor.
Deci nu sunt temeiuri care să ne dea dreptul a ne însuşi împărăţia. „Păi cum?“, „asta poate să taie orice râvnă. De ce să ne mai ostenim?” Osteneşte-te aşteptând să primeşti, dar fără a-ţi însuşi drepturi şi pretenţii. Calea pe care alergăm e neamăgitoare şi duce drept în împărăţia cerurilor. Şi întoarce-ţi toată râvna spre scopul de a alerga pe această cale în chip nerătăcit, fără abateri şi vei ajunge negreşit la porţile împărăţiei; însă nu-ţi însuşi asta dinainte. Dă acest drept Stăpânului, spre a primi aceasta de la El ca pe o milă. Iată, priviţi cum lucrau în această privinţă Sfinţii lui Dumnezeu.
Un oarecare sfânt strălucea prin mari virtuţi, însă pe patul de moarte plângea. Fraţii l-au întrebat: „Oare şi tu te temi, Părinte?” El a răspuns: „Toată viaţa mea am avut râvnă să merg pe calea cea adevărată, dar nu ştiu ce va hotărî cu privire la mine Milostivul Stăpân”. Pe un alt sfânt, satana se străduia în fel şi chip a-l ispiti să-şi însuşească mântuirea cu de la sine putere. Când acesta trăgea să moară, satana îi spunea: „M-ai biruit“ (asta fiind acelaşi lucru cu a te mântui şi a intra în împărăţia cerurilor). Sfântul a răspuns: „Tu minciună eşti, şi minţi atunci când spui că te-am biruit. Incă nu a venit vremea să spun asta“. Pe când trecea el prin vămi, satana iarăşi îi zice Sfântului: „M-ai biruit“. „Pleacă, înşelare vicleană“, a răspuns sfântul, „încă nu a venit vremea să spun asta“. Când sfântul a intrat pe porţile împărăţiei, satana a strigat din depărtare: „M-ai biruit“. Sfântul a răspuns: „Acum cred că eşti biruit; însă nu eu te-am biruit, ci Domnul meu Iisus Hristos te-a biruit în mine, nevrednicul“. Trebuie să fugim de ispita însuşirii cu de la sine putere a împărăţiei, oricâte osteneli am fi făcut pentru a o primi: aceasta, însă, nicidecum pentru a slăbi în râvna noastră sau pentru a ne abate spre lipsa nădejdii de a primi împărăţia, ci pentru ca, lucrând mântuirea noastră cu frică şi cutremur, să ne aprindem din ce în ce mai mult de râvna de a o primi. Osteneşte-te fără a-ţi cruţa puterile şi viaţa: însă nu te uita la ceea ce ai făcut şi nu visa la ceea ce ţi se cuvine să primeşti pentru aceasta, ci întoarce-ţi toată luarea-aminte spre ceea ce ai încă de făcut, şi teme-te ca nu cumva să scapi din vedere ceva din ceea ce trebuie să faci.
A deznădăjdui, însă, nu trebuie. Uitaţi-vă la Maria Egipteanca. Ei îi este închinată Duminica de astăzi. După întoarcerea din viaţa păcătoasă către Domnul, ce osteneli n-a purtat ea? Dar până la moarte tot spunea: „Sunt o păcătoasă netrebnică, nevrednică de nici o milă a lui Dumnezeu” – şi asta chiar atunci când, având darul străvederii, ştia fără să i se spună şi numele lui Zosima. Şi altminteri nici nu se poate. Cel ce se osteneşte cu adevărat, acela vede limpede că fără ajutorul lui Dumnezeu nu faci nimic. Intrucât această lecţie se repetă toată viaţa, în inimă se formează convingerea că doar ceea ce este rău e al nostru, iar ce e bun este de la Domnul. Şi atunci, ce ne mai rămâne? Ne rămâne doar să strigăm: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” – însă fără nici o mişcare de disperare sau chiar renunţare la aşteptare. Iată, şi Domnul, atunci când le-a pus fiilor lui Zevedei condiţia: „Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea Eu?” şi ei au făgăduit: „Putem“, adică au primit condiţia, nu le-a spus: „Nu veţi primi“, ci le-a spus numai: „Nu este al Meu să dau, ci al celui căruia a binevoit Tatăl Meu să-i dea“. Adică: „Beţi paharul, purtaţi toate ostenelile ce însoţesc urmarea Mea, însă primirea în schimb a împărăţiei şi treptei de slavă în împărăţie lăsaţi-o în voia Tatălui Meu Ceresc“. Iar asta e totuna cu: „Osteneşte-te întru aşteptare, fără să-ţi însuşeşti cu de la sine putere“. Iată, aşa să alergaţi şi voi, fraţilor, în aşa chip ca să ajungeţi la ţintă!”
Deci, luând îndemn din acest verset evanghelic, voiesc să vă vorbesc astăzi despre sfânta rugăciune, despre această floare atât de scumpă, care nu creşte în grădina botanică, ci în inimi omeneşti, care nu se udă cu picături de ploaie, ci cu rouă de lacrimi, care nu înfloreşte sub raze de soare, ci sub revărsarea cea de văpaie a Duhului Sfânt.
Pentru ce a făcut Dumnezeu lumea cea nevăzută şi pe cea văzută? Poate din nevoie sau din întâmplare? Nu. Ci numai pentru ca să-L slăvească neîncetat pe Ziditorul. Căci ce fac altceva îngerii în ceruri decât că slăvesc veşnic pe Treimea cea de o Fiinţă? Dar oamenii, pe pământ, nu trebuie să-i imite oare pe îngeri? Căci după Sfântul Ioan Damaschin, omul este „un înger amestecat” , adică, în el sunt şi puteri îngereşti, spirituale, şi puteri omeneşti, materiale. El are deci misiunea divină să se înalţe neîncetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pământeşti, ca să se facă un înger întrupat. Şi cum va putea face acest lucru? Numai dacă va zbura către Dumnezeu, pe aripile rugăciunii curate. Iar din vremea căderii lui Adam, rugăciunea a devenit şi mai necesară. Străin de rai şi izgonit de la faţa Ziditorului său, săracul Adam a început a suspina dintru adânc, a început a plânge după raiul pierdut, a început a se ruga. Toate vietăţile sunt mulţumite cu mediul lor, numai omul nu mai află mângâiere şi odihnă pe pământ, numai omul, acest călător fără patrie, nu-şi află odihnă sufletului său. El ştie că nu este de pe pământ, el simte că în altă parte este casa lui. De aceea nimic nu-l mulţumeşte în viaţă, căci, aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, îndată, cuprins de nostalgia veşniciei, începe a suspina, începe a se ruga.
Iată, aşa s-a născut rugăciunea în om, aşa a ajuns ea pe pământ împreună cu dânsul. Rugăciunea s-a născut în inima omului ca un dar dumnezeiesc şi s-a revărsat peste spinii pământului, ca o necesitate. Ce este deci sfânta rugăciune? Mai întâi, este o datorie. Când toate zidirile slăvesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul să tacă? Cum ar putea să asculte cântecul păsărilor, murmurul apelor, adierea vânturilor, freamătul mărilor şi el să stea nepăsător? Dacă tot universul ceresc formează o veşnică cântare închinată Dumnezeirii, dator este şi omul, acest mic univers, să se înroleze la măreţul cor al zidirilor, al naturii, al întregului univers. Căci afară de om, toate celelalte zidiri de la aştri până la firele de iarbă nu au altă grijă decât să slăvească pe Dumnezeu.
Vai, cât de mulţi creştini sunt înşelaţi de diavolul, câţi nu se roagă de ruşinea oamenilor, câţi nu mai găsesc timp de rugăciune toată viaţa, pentru că sunt robi ai lumii! Sunt totuşi mulţi credincioşi care se roagă, dar nu li se împlinesc cererile. De ce? Pentru că nu ştiu ce cer. Amăgiţi de satana sau de plăcerile lumii, credincioşii noştri nu se roagă cum trebuie, nu cer mai întâi cele de folos, adică mântuirea sufletului, iertarea păcatelor, pocăinţă, tărie în credinţă, răbdare în ispite, ci mai întâi cer spor în cele pământeşti, viaţă lungă, viitor fericit, cinste de la oameni etc., asemenea celor doi ucenici din Evanghelie. De aceea Domnul îi înfruntă, zicând: Nu ştiţi ce cereţi (Mc 10,58). Sunt unii din credincioşi care apelează în rugăciunile lor şi la catolici, şi la sectanţi, la vrăjitoare, ba chiar la sinagogile evreieşti. Asemenea creştini se roagă spre osândă. Alţii dau slujbe la biserică dar cer pierzarea duşmanilor lor, pun pe cei vii la rugăciune pentru morţi ca să moară, sau adaugă sub numele lor un sat întreg de duşmani. Dacă fiecare ar avea atâţia duşmani, oare ce ar fi lumea aceasta, decât un iad de nesuferit? Iată de ce nu ne aude Dumnezeu, pentru că nu ne rugăm; sau ne rugăm, dar nu ştim ce să cerem şi cum să cerem (Iv 4, 2-3).
Afară de aceasta, credincioşii sunt grăbiţi la rugăciune. Se roagă o clipă, două şi îndată aşteaptă împlinirea cererii. Ei nu au răbdare la rugăciune. Nu stăruiesc în cererile lor, nici acasă, nici la biserică. Ei nu au răbdare să stea nici măcar două ore la biserică duminica. Dar cum vor avea răbdare să stea o veşnicie în rai? Oare nu se vor plictisi? Amar nouă, că nu ştim să ne rugăm. Mâncăm şi bem aproape în fiecare ceas, iar de rugat, nici măcar o dată pe săptămână!
Să ne rugăm cu inimă smerită, cu credinţă că Dumnezeu ne aude şi să cerem numai cele de folos. Şi dacă vreţi încă un amănunt, înainte de rugăciune citiţi ceva de folos, ca să vă adunaţi mintea, iar când staţi la rugăciune, întâi faceţi o mică rugăciune de slavoslovie şi de mulţumire lui Dumnezeu, apoi rugaţi-vă pentru sănătatea vrăjmaşilor care vă supără şi abia la urmă rugaţi-vă pentru sufletele dumneavoastră, cu multă smerenie şi atenţie cerând iertare de păcate, mântuire şi în sfârşit, toate cele de nevoie.
Nimeni să nu se lenevească la sfânta rugăciune. Orice vietate slăveşte pe Dumnezeu, fiecare zidire cântă Ziditorului. Ba şi aştrii cereşti, cu o melodie neînţeleasă de noi, preamăresc pe Domnul (Sfântul Vasile). Păsările cerului, florile câmpului, toate slăvesc pe Făcătorul. Numai noi oamenii dormim mult, mâncăm, vorbim deşertăciuni, suntem foarte ocupaţi. Până şi păsările ne fac de râs. Dimineaţa când noi dormim încă, ce frumos mai cântă păsările acolo la geam, pe crengile copacilor!
Asadar frați crestini să ţineţi mereu aprinsă în familie candela credinţei şi a rugăciunii, iar mamele au un rol deosebit în aceasta, pentru-că pregatesc generațiile viitoare. Pregătiţi din timp un loc cuviincios pentru rugăciune, puneţi acolo sfintele icoane, sfânta cruce, o candelă aprinsă şi mai ales seara, târziu, sau chiar în zori de zi, când copiii dorm, când grijile încă nu se stârnesc şi focul este stins în vatră, acolo, în camera cea curată, atenţi la rugăciune, aprindeţi rugul inimii, citind cu evlavie un acatist, un paraclis, un psalm. Şi de veţi face aşa, va binecuvânta Dumnezeu casa dumneavoastră cu pâine şi pace, cu sănătate şi bucurie, cu răbdare şi mântuire. Şi dacă altă avere nu aveţi să lăsaţi copiilor dumneavoastră, lăsaţi-le măcar darul rugăciunii, şi le va fi destul. învăţaţi-i să se roage mereu, căci prin rugăciune vor birui orice necaz, vor putea dezlega toate problemele vieţii. Aşa deci, iubiţi-vă, iertaţi-vă, aveţi răbdare, spovediţi-vă, rugaţi-vă mereu, rugaţi-vă neîncetat şi vă veţi bucura veşnic în cer. Amin! (postat pe fb de ioan monahul)