La Nasterea Sf. Proroc Ioan Botezatorul
Ca pelerin la locul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Ein Karem, aflat pe urmele paşilor săi pe unde a copilărit şi s-a nevoit, trăieşti emoţii şi bucurii aparte. Ai vrea să nu mai uiţi aerul proaspăt cu miros de iederă şi smirnă cu care te întâmpină potecile prin care te strecori până la Mănăstirea Sfântului Ioan din Pustiu, din locul unde a copilărit pruncul Ioan, la Even Sapir.
Harazit dinainte de nastere sa fie Inainte Mergarorul Fiului lui Dumnezeu, cu atât mai mult copilul care ia fiinţă în pântecele mamei, este al lui Dumnezeu.Şi cine va strica templul acesta, îl strică Dumnezeu pe el” — spune sfântul Pavel. Şi apoi, ce ştii tu ce va fi cu pruncul acesta? Când s-a născut sfântul Ioan Botezătorul, cei din jur se întrebau: „Ce va fi cu pruncul acesta?” Era un pui de om, fără nici un alt semn deosebit.
Parcurgând drumul dintre Ierusalim şi Ein Karem, ai impresia că te afli în acelaşi timp în două lumi diferite, cea prin care trecem acum fiind o zonă colinară fertilă, cu multe flori şi multă verdeaţă, dincolo de care începe tărâmul unic al Pustiului Iudeii. Atunci am aflat că numele orăşelului evreiesc Ein Karem înseamnă Fântâna din Vie, ceea ce îţi dă sentimentul că acolo, în patria Sfântului Ioan Botezătorul, totul emană prospeţime şi dorinţă de rugăciune.
Eram chiar în centrul acestui loc mirific. Ca orice pelerin însetat de puterea harului acestor locuri, m-am oprit la Izvorul Maicii Domnului. Chiar dacă apa acestuia astăzi nu mai este potabilă, simpla ei atingere îţi dă fiori la gândul că şi Fecioara Maria s-a răcorit la apa izvorului de aici, în perioada şederii sale la bătrâna Elisabeta. Tradiţia ne spune că Maica Domnului a locuit aici trei luni (Luca 1, 39-56), iar pe locul în care cele două s-au întâlnit se înalţă astăzi Mănăstirea Vizitării, pe zidurile căreia se poate citi în zeci de graiuri ale pământului Imnul de laudă al Maicii Domnului: „Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…“ (Luca 1, 46-48). Îngenuncherea la locul naşterii. Atingerea fiecărei pietre din curtea mănăstirii însemna încă şi încă un pas spre locul în care Elisabeta l-a născut pe Sfântul Ioan Botezătorul: „Şi după ce s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea.“ Chiar pe locul naşterii sfântului se ridică o maiestuoasă bazilică, construită iniţial în secolul al V-lea, consolidată de cruciaţi în secolul al XII-lea, pângărită apoi de musulmani şi refăcută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În pofida acestui zbucium, lăcaşul de închinare este ca un pocal, susţinut de o impresionantă pardoseală de mozaic, pe care paşii ne-au dus undeva în stânga altarului. Acolo se conturează o grotă atipică. Se spune că aici a fost locuinţa Preotului Zaharia, tatăl Botezătorului, iar locul acela, străjuit de două candele care nu se sting niciodată, este cel în care Elisabeta l-a născut pe Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Pentru a putea atinge locul acela sfânt, trebuie obligatoriu să te apleci, iar după ce îngenunchezi, simţi nevoia să-ţi lipeşti tâmplele de cercul imaculat. Am îngenuncheat pe lespedea albă şi, zăbovind o clipă cu fruntea lipită de marmura rece, am simţit mângâierea harică a sfântului, a SÂNTULUI MEU PROTECTOR IOAN, întru purificarea sufletului meu împovărat de păcate. M-am dezlipit cu greu şi am simţit o eliberare care îţi creează senzaţia că eşti purtat pe aripi de îngeri. Am fost mângaiat parca de un sfânt aspru, drept și iubitor de oameni dornici de mântuire. Parintele Cristian ne-a citit Evanghelia, apoi am înalțat toti in imn și o rugaciune celui ce stă lânga tronul lui Hristos. Am rămas apoi pe treptele din faţa bazilicii, dând frâu liber privirii care se pierdea puţin câte puţin pe tablele minuţios inscripţionate în mai multe limbi ale omenirii, printre care şi limba română, cu proorocia făcută de Preotul Zaharia la naşterea fiului său: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său… Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii“. Pustia de la Even Sapir. Plecând din Ein Karem, ne-am trezit în faţa unor versanţi abrupţi, printre care maşina cu greu îşi făcea loc. Am ajuns la Even Sapir. La un moment dat ne-am oprit în faţa unei păduri, pentru a coborî pe o potecuţă care ducea la Mănăstirea Sfântului Ioan din Pustiu. Acest lăcaş a fost construit chiar peste stânca ce s-a deschis, ocrotindu-i pe Elisabeta şi pe pruncul său Ioan, care se ascundeau de oamenii regelui Irod, în campania cumplită de ucidere a pruncilor. La un moment dat am avut sentimentul că am ajuns în Grădina Edenului. În timp ce-mi răcoream faţa cu apă de la Izvorul Sfântului Ioan Botezătorul am ridicat privirea spre versantul acoperit cu iederă, după care mi-am răsfăţat simţurile cu mirosul proaspăt al florilor pe care numai în locul acela le-am văzut. Coborând pe platoul de jos al aşezământului, am păşit cu sfială în peştera în care a vieţuit pruncul Ioan, acesta fiind şi locul în care mama sa s-a stins: „După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înaintemergătorului, şi-a dat sfârşitul în aceeaşi peşteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creşterea lui, şi l-a păzit în pustie, până la ziua arătării sale către Israel.“ Se pare că sfântul a vieţuit în acest pustiu singur, de la vârsta de doi ani, hrănindu-se cu lăstari şi miere sălbatică, adormind adesea la mormântul Sfintei Elisabeta, care se află la numai 200 de metri de locul acela, şi stăruind în aspră nevoinţă. Elocventă este în acest sens mărturia Sfântului Apostol Luca: „Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul. Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel“.
Biserica Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul Ain Karem Ain Karem este o localitate din Israel, aflata la mica distanta de Ierusalim. Aceasta este deosebit de importanta pentru crestini, deoarece, potrivit traditiei, ea este patria lui Zaharia si a Elisabetei, parintii Sfantului Ioan Botezatorul. Aici s-a nascut Sfantul Ioan Botezatorul. Satul Ain Karem se afla la o distanta de aproximativ 8-10 kilometri mai spre vest de Ierusalim si la 150 de kilometri distanta de Nazaret.
Numele localitatii - Ain Karim - se crede ca a fost primit de la multimea gradinilor si a campurilor cultivate din zona (karm), fertile datorita unui izvor cu debit bun (ain). Semnificatia numelui localitatii nu este insa pe deplin lamurita: "izvorul cu apa multa", "izvorul viei" sau "izvorul Karem-ului". Izvorul din Ain Karem este numit Ain Sitti Maryam, adica "Fantana Mariei". Locuit inca din Epoca Bronzului, conducatorul evreu Iosua a repartizat Karem-ul tribului lui Iuda, precum citim in Sfanta Scriptura: "Aceasta este mostenirea fiilor lui Iuda, dupa familiile lor (...) Maarat, Bet-Anot si Eltecon: sase cetati cu satele lor. Tecoa, Efrata sau Betleemul, Peor, Etam, Culon, Tatam, Sores, Carem (Karem), Galem, Betir si Manah: unsprezece cetati cu satele lor." (Iosua 15, 20 si 59)
Odata cu aparitia crestinismului, in localitatea evreiasca Ain Karem a fiintat o puternica comunitate de crestini, aceasta ocupandu-se in mare parte cu tamplaria si indrumarea pelerinilor. In prezent, cu exceptia a cateva mici comunitati crestine, intreaga populatie din Ain Karem este formata din evrei. Prezenta unei moschei in aceasta localitate tine sa aminteasca de existenta unui sat arab, mai inainte de anul 1948. Inainte de acest an, satul era locuit de 3.000 de arabi, dintre care 300 erau crestini.
Localitatea Ain Karem pastreaza sapte locasuri de inchinaciune crestine, biserici si manastiri. Printre acestea, se afla: Manastirea Franciscana, ridicata pe locul unde a avut loc Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul; Biserica Vizitei Fecioarei Maria la Elisabeta; Manastirea Sfantul Zaharia; Biserica Doamnei din Sahyun, impreuna cu o serie de morminte.
Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul este ales din pantecele maicii sale. Zamislirea lui este prevestita, viitoarea lui slujire e dinainte aratata, ca si slava ce-l asteapta in imparatia harului. Iata trasatura ce pare cel mai departe de noi si care, totusi, este cea mai apropiata. Nu va mirati daca voi spune ca noi toti, crestinii, suntem alesi din pantecele maicii noastre, ca ni s-a prevestit si menirea noastra, si slava ce ne asteapta. Apostolul Pavel spune ca Dumnezeu ne–a ales pe noi in Hristos Iisus inca mai inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui intru dragoste, si prin aceasta sa fim mostenitori ai vietii vesnice. Faptul ca ne-am nascut din parinti crestini si indata ne-am facut si noi crestini prin botez este cea dintai mila a lui Dumnezeu fata de noi – alegerea noastra pentru a fi partasi ai harului lui Hristos si ai bunurilor celor vesnice ce ne sunt pregatite. Iata cum ne asemanam Sfantului Ioan prin alegere! Sa ravnim, deci, a ne asemana lui si indreptatind aceasta alegere. El s-a vadit a fi chiar asa cum a fost ales sa fie. Sa aratam si noi asa cum am fost alesi sa fim.Scopul alegerii il cunoasteti si stiti cum sa ajungeti la el. Eu numai va poftesc folosind cuvintele Apostolului: Siliti-va, fratilor, sa faceti temeinica chemarea si alegerea voastra (II Petr. 1, 10).
Sfantul Ioan Inainte-Mergatorul se insingureaza in pustie ca sa se pregateasca pentru slujirea sa. Iata o lectie pentru noi, parinti si educatori! Veti spune: „Dar ce, trebuie sa mergem si noi in pustie cu copiii nostri?!” Nu, nu in pustie trebuie sa plecati, ci trebuie neaparat sa va desprindeti de toate obiceiurile potrivnice crestinismului si sa va departati copiii de inraurirea lor cea vatamatoare, caci si pe Sfantul Ioan purtarea de grija dumnezeiasca l-a departat in pustie, cu scopul ca acolo sa creasca desavarsit in noile principii si randuieli, fara amestecul vechilor randuieli iudaice. Pruncul crestin primeste prin botez samanta vietii celei noi, harice. Duhul lumii si obiceiurile ei sunt cu totul potrivnice vietii acesteia. Indepartati, deci, de ele pruncul nou-botezat asa incat acest duh si aceste obiceiuri sa nu inabuse in el, ca niste maracini si ciulini, mladita vietii noi. Daca veti face asa, aceasta va fi pentru el pustie. Si sa-l tineti in ea pana cand se va intari si va ajunge in stare sa iasa sa lucreze potrivit menirii sale, tineti-l sub inraurirea haricului mediu bisericesc, care-i de acelasi neam cu mladita vietii pruncului crestin. Sa nu auda si sa nu stie alte cantari afara de cantarile crestinesti. Sa nu vada si apoi sa nu isi inchipuie alte chipuri si privelisti decat cele bisericesti. Sa nu stie de alte biografii afara de Vietile Sfintilor, sa nu cunoasca alte locuri de vizitat in afara bisericii, alte cuvantari in afara celor ce slujesc spre zidire, si asa mai departe. Dupa ce a fost educat in mediul acesta, dupa aceea chiar si cand va purcede la lucrare va lucra nu altfel decat in acelasi duh si, prin urmare, in chip potrivit alegerii sale.
Dupa ce a crescut si s-a pregatit, Inainte-Mergatorul este chemat la lucrarea sa printr-un osebit glas de Sus. Este auzit glasul acesta, oare, si de catre crestini atunci cand ei purced la viata faptuitoare? El trebuie sa fie auzit, si cei ce iau aminte la sinesi, care purced cu frica de Dumnezeu la slujirea lor, il vor auzi, fara indoiala. Felul de viata si felul indeletnicirilor noastre ne este hotarat in cea mai mare parte prin nastere. Dar daca nasterea este de la Domnul, glasul ei nu este oare glasul lui Dumnezeu? De altfel, si dupa aceea multe raman la alegerea noastra, pentru care ne trebuie indrumare de nadejde, pe care nu avem de unde s-o asteptam, daca nu de Sus. De noi depinde daca vom ramane in viata cetateneasca si de familie sau ne vom retrage din lume. Daca vom alege retragerea din lume, iarasi, de noi depinde ce manastire vom alege si in ce tara: la miazanoapte sau la miazazi, pe Athos sau in Palestina si asa mai departe. Cand te apuci sa alegi, iau nastere sovaieli tulburatoare si dureroase pentru inima, si tocmai aici face trebuinta un glas de Sus. Tu insa cauta, ia aminte, si il vei auzi!
Pentru mustrarea neinfricata a nedreptatii, Sfantul Ioan este inchis in temnita si acolo este descapatanat prin rautacioasa amagire femeiasca din vremea ospatului si a dansurilor care-i facusera pe toti sa-si iasa din minti. Pentru aceasta, el a fost proslavit in Cer si este slavit in toata lumea crestineasca de pe pamant, iar cei vinovati pentru moartea lui si aici au fost pedepsiti (au fost trimisi in surghiun, unde au trait in saracie si au avut parte de o moarte nenorocita), si in cealalta viata vor suferi, bineinteles, vesnic. Asadar, oricare ar fi clasa ta sociala, meseria, felul de viata, nu te teme atunci cand, facandu-ti treaba cu constiinta impacata, te vei lovi de piedici, necazuri, stramtorari, pierderi si chiar iti vei pune viata in primejdie. Rautatea n-are decat sa triumfe peste un Ochi care vede toate si este o dreapta rasplatire a fiecaruia pentru faptele sale. Aceasta viata este scurta, si pierderile ei tot scurte sunt, pe cand cealalta viata e nesfarsita. A dobandi vesnica odihna printr-o pierdere mica si de scurta vreme – ce schimb slavit si ce atragatoare agonisita! Patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava ce ni se va descoperi (Rom. 8, 18), spune Apostolul. Iar cat priveste faptul ca cei ce vor sa traiasca in buna credinta vor fi prigoniti, aceasta e o lege a vietii de aici, in mijlocul lumii nedrepte. Si Domnul a patimit, si toti Apostolii, si toti Sfintii, intr-o masura sau alta.
De aceea si noi, avand imprejurul nostru atata nor de marturii, sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara si sa alergam cu staruinta in lupta care ne sta inainte, cu ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul credintei (Evr. 12, 1-2).
Ioan este martorul credincios, lipsit de compromis, care a trait si a murit pentru a-L vedea pe Mielul preacurat al lui Dumnezeu si pentru a se impartasi din sfintenia Lui. Taierea Capului Sf Ioan este o sarbatoare a iubirii ucise, dar care traieste vesnic in inima lui Dumnezeu si trece in regnul nevazut, de unde umple veacurile cu lumina de cer.
Binele şi Adevărul pe care le vrem aduse în lume, ca fii ai Bisericii lui Hristos, ne cer tuturor jertfă de dăruire, întărirea credinţei până la înfruntarea morţii. În acest fel, să ne întoarcem la Hristos, la Biserica Lui cea Sfântă.
Lumea a căzut în multe păcate, desfrânări, beţii şi fărădelegi. Să ascultăm „Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui – pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor, faceţi deci roade de pocăinţă. Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are de mâncare să facă asemenea; pui de năpârcă – cine v-a spus că veţi scăpa de mânia ce va să fie.
Puțini au fost oamenii, în istoria omenirii, spre care să fi alergat mulțimile cu atâta sete, asa cum alergau după Sfântul Ioan Botezătorul. Acest lucru era cu atât mai uimitor, cu cât Sfântul Ioan nu menaja sub nici un chip scăderile lor omenești.
Nu era nicicum ca o trestie clătinată de vânturile împrejurărilor, ci mustra fără ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea osânda cea mai înfricoșată care-i aștepta și nu-i lăuda pe bogații cei împătimiți, ci îi îndemna să se îndrepte.
Sfântul Ioan nu cerea numai pocăinta pentru trecut, ci o viață cu totul nouă, pentru viitor. O viață întemeiată pe dreptate, pe respectul omului, pe egala îndreptățire la viață a semenului. “Nu luați de la nimeni mai mult decât vă este îngăduit“, spunea el vameșilor, condamnând una din cele mai urâte patimi omenești: căștigul nemuncit.
El atrăgea atenția asupra demnității ființei umane și cerea oamenilor pocăinta – adica nu numai să-si recunoască păcatele, ci și să se îndepărteze de ele pentru totdeauna. Învățătura sa voia să smulgă din viața oamenilor iubirea de sine, egoismul în formele lui cele mai subtile, așa încât oamenii să se respecte unii pe altii, să se ajute în lipsurile lor, să trăiască în pace și în bună înțelegere unul cu altul.
Nu obârșia neamului îndreptățește pe cineva la mântuire, ci roadele cele vrednice de pocăință. În acest chip pregătea Sf. Ioan pe oameni pentru venirea Mântuitorului.
Iata trasaturile din viata Sfantului Ioan pe care trebuie sa le urmam. Sa ia fiecare ce i se potriveste mai bine si sa aplice in viata sa. Doar prin aceasta vom arata cinstire adevarata Sfantului Inainte-Mergator, placuta lui si lui Dumnezeu, iar pentru noi mantuitoare. Neincetat sa rasune in inima voastra acest cuvant al lui: tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc(Mt. 3, 10). Sa facem roade vrednice de pocainta, si de legamintele pe care le-am facut, si de numele ce-l purtam, si sa ne invrednicim de bunatatile fagaduite noua, cu harul lui Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, a Caruia este slava in veci. Amin” (postat pe fb de ioan monahul)