La Multi Ani părinte Cristian!

11.12.2019 07:21

Iubiților, mai întâi vreau să vă împărtășesc și voua bucuria pe care o am astazi, 11 decembrie, când sărbătorim pe bunul meu duhovnic, părintele Cristian, o facem împreuna cu zeci de finii ai săi, unii slujitori si ei ai bisericii noastre ortodoxe, cu sutele de frați duhovnicești veniți la cina Împaratului Hristos, suntem împreună și cu cei care trimit mesaje de felicitare, ori au un gand plin de multumire pentru parintele, împreună cu toți cei care îl iubesc și îl cinstesc pe Parinte, că toți sunt chemați să se veselească și să se bucure în această zi de aniversare a nașterii parintelui nostru drag. Hristos este în mijlocul nostru.

Dar, frații și surorile mele întru Hristos, mă întristez pentru mulți, că mulți au cam uitat de cel care le-a fost, asemenea nouă care-l cinstim și îndraznesc să spun că uneori mai mult decât nouă, sprijinitor și mentor și fac azi ca cei care invitați de Dumnezeu la nunta Fiului Său, au început să caute scuze de fațadă, fiindcă recunoștința și iubirea sunt tot mai rare în lumea noastră unde interesul primează, unde căutam numai binele personal și uitam să mulțumim binefacatorului nostru.

Tocmai aceasta ne face pe noi cei care-l iubim pe parinte să spunem, azi, cu bucurie și din tot sufletul:

La Multi Ani părinte Cristian! La Mulți Ani cu sănătate!

Astazi am un sentiment de mare mulțumire sufletească…Și înca vă mai spun că de-am avea lumea toată, dacă nu este o persoană care ne iubeşte, nu avem nicio mulţumire. Mulţumirea adevarată e lumină, o lumina a iubirii. Iubirea este și ea lumină şi amândouă, lumina și iubirea, sunt viaţă întru Hristos Iisus. Iubirea însă este esenţială, iubirea este legea nouă a Mântuitorului și mântuirii, atât în cunoaşterea oamenilor, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu, care înseamnă cunoaşterea Lui ca realitate personală.

Fraților, cunoaşterea aceasta este totdeauna o relaţie iubitoare, aducătoare de lumină. Iubirea nu moare niciodată, pentru că o purtăm în suflet, iar sufletul este nemuritor. Numai iubind pe Dumnezeu şi numai având conştiinţa că e iubit de către Dumnezeu, omul duhovnicesc înaintează într-o viaţă de care nu se satură niciodată.

… Si, dragii mei, părintele Cristian cu siguranță ne iubeste și noi îl iubim pe parinte. Pentru aceasta trebuie să spunem din toată inima: Multumim părinte Cristian și vă iubim! Să vă dea Domnul tot ce doriți!

Ne-am întrebat vreodată de ce atât de mulţi creştini nu se comportă ca şi creştini? Din pacate între ei sunt atât mireni cât și clerici. Ne întrebăm și acum, în lumea egoistă și înstrăinată, acesta în care ne aflăm noi, este oare imposibil să-ţi trăieşti credinţa creştină?

Să vă spun un secret trăit chiar de mine, este într-adevăr imposibil! O spun din propria experiență. Mult timp am crezut că pot fi un om plin de credință respecând morala și având conștiința nepătată, stand departe, rezistând și luptând singur. Și vă spun sincer că atunci când încerci să-ţi trăieşti credinţa creştină doar prin propriile tale eforturi te asemeni cu un vapor aşezat pe uscat, care evident nu se poate mişca din loc. Pentru ca acel vapor să poată ajunge undeva, el trebuie aşezat în apă. Corabia credinței care pluteste pe marea vietii noastre este Biserica.

În mod similar, pentru a se bucura de viaţa sa de credinţă, creştinul trebuie să înveţe cum să îşi aşeze credinţa în Dumnezeu și în Biserica lui Dumnezeu și atunci Hsistos luptă alaturi de tine și te întărește. Pentru acesta avem duhovnicia. Mai demult, Parintele Cristian a fost cel care m-a învatat că trebuie să merg la biserică și cu puțin timp în urmă aveam o discuție cu dânsul în care mi-a spus: Ioan eu v-am învațat pe toți să mergeți la Biserica ortodoxă, nu la o anumită biserică, ori la o anumită locație. Pentru că Biserica, dragii mei, este locul în care se modelează sufletul creștinului. Credință, Biserică, Duhovnic numai ele ne pot tine în viață aspirația noastră spre mântuire, pentru aceasta: Multumesc parinte Cristian și vă sunt recunoscător! Zile senine și fericire!

Ştiind acest lucru, apostolul Pavel scrie: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).Și tot apostostolul spune . „O, copiii mei, pentru care trebuie să sufăr iarăşi durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi” (Gal. 4,19), prin acesta aratând biserica lui Hristos ca loc și calitatea de a naşte duhovniceşte, pe care trebuie s-o posede părinții spirituali ai bisericii.

Părintele, sau tatăl are capacitatea de a naşte fii, iar această calitate e un dar al lui Dumnezeu, pentru perpetuarea omului îndumnezeit pe pământ. Așa a facut și parintele Cristian cu fiecare din fiii săi duhovnicești, iar astazi fiecare dintre noi și toți laolaltă spunem: Multumim părinte Cristian, părintele nostru duhovnicesc! La Mulți Ani să trăiți!

Călăuzirea duhovnicească este un privilegiu, înainte de a fi o datorie pentru fiii duhovniceşti, şi este o cinste, înainte de a fi o povară pentru părintele duhovnicesc, ea devine o lucrare a lui Hristos în noi, fiu și duhovnic, pentru că la sfârșitul ei fiecare își va primi rasplata. Este o împreună-lucrare dupa modelul Trinitații – duhovnic, fiu duhovnicesc și Duhul.

Societatea în care trăim este orientată mai degrabă spre material, iar valorile au fost înlocuite de pseudovalori; de aceea este mai actuală ca oricând şi mai necesară ca orice purtarea de grijă duhovnicească. Dacă dorim o schimbare reală şi profundă, aceasta trebuie şi poate fi împlinită în cadrul acestei lucrări care-şi are izvorul în Duhul lui Dumnezeu şi se împlineşte înlăuntrul fiecărei persoane pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a jertfit, a murit şi a înviat.

Adevărata educaţie religioasă se face stând faţă în faţă, ochi către ochi, suflet lânga suflet, după modelul formării duhovniceşti care este fundamentată pe relaţia profundă părinte-fiu duhovnicesc. Ucenicul, fiul duhovnicesc, nu asimilează doar cunoştinţele teoretice, ale mentorului său, părintele duhovnicesc, ci mai ales primește experienţele sale spirituale. Impreună-lucrarea cu duhovnicul trebuie să fie foarte serioasa si profunda.

În Ortodoxie, adevărata formare a omului se realizează încadrul relaţiei părinte-ucenic, învăţător-discipol, fiu duhovnicesc- duhovnic, relație care se bazează pe dragoste, pe încredere şi pe respect reciproc. Dacă vrem să-l înţelegem pe celălalt, trebuie să-l iubim; dacă îl iubim, ni se luminează adâncurile lui.

Nu există lumină în afara iubirii. Atunci spovedania și ascultarea devin mai ușoare, iar vindecarea mai rapidă. Iar noi, numeroșii fii duhovnicești ai parintelui Cristian am învațat și am înțeles aceasta.

Multumim parinte Cristian pentru devotamentul aratat nouă fiilor dumneavoastră duhovnicești! Vă fie viața numai lumină!

Tată și Părinte. Dintre toate numirile date lui Dumnezeu, cea mai autentică este aceea de Tată sau Părinte, Celui care, din dragoste faţă de creaţia Sa, ne-a trimis pe Fiul Său iubit pentru a ne fi frate, prieten şi model de vieţuire. În virtutea acestei realităţi am primit calitatea de fraţi ai lui Hristos şi fii adoptivi ai Părintelui ceresc. „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!” (Gal. 4,4-6).

 „Avva” este o formulă de adresare mai intimă, mai caldă a cuvântului ebraic ȃb (tată,părinte), fiind considerată chiar o formă de diminutiv (tată drag sau tătic) şi folosită pentru prima dată de către Iisus Hristos, arătând intima familiaritate a creştinului botezat cu Părintele ceresc.

Această viaţă duhovnicească reprezintă fundamentul relaţiei părinte-ucenic, relație care facilitează transferul de energie şi lumină în modul cel mai firesc şi mai discret, fără obstinaţie sau constrângere. Atunci „o viaţă interioară intensă, bogată şi profundă, se revarsă în chip firesc şi necesar în afară, aşa cum seva pământului izbucneşte în muguri şi flori” spune poetic parintele Stăniloae.

Oamenii de azi, atât de debusolaţi şi împovăraţi sufleteşte, chiar şi cei care nu o recunosc, au nevoie de un duhovnic, de un părinte, de un povăţuitor, de un tata, de avva, drag lor.

Parintele, tatal își veghează atent copiii duhovnicești, îi învață să zboare, zborul duhovnicesc al sufletului spre Tatăl Ceresc, dar are grijă și să nu-și frânga aripile, fiindcă prăbușirea înseammnă iad. Parintele cercetează atent fiii pentru că fiecare are un dar, un talant pe care să nu-l risipească, îi încurajează și mustră, îi sprijină, dar cere și efort personal, dă libertate, dar și îngrădește posibilitatea de a te rătăci, iar atunci când o oaie o face, el le lasă pe toate celelalte și o readuce pe cea pierdută drăgăstos la staul, purtând-o grijuliu pe umeri, așa cum vedem în multe icoane.

Fiecare din noi are personalitatea sa, dar toți trebuie să fim o familie unită, o turmă și un pastor, într-o biserică sobornicească și apostolească cum spunem în rugaciunea de credință. Iar comuniunea, dragostea, respectul, întrajutoarea pe care noi le-am obtinut în timp, cu ajutorul lui Hristos Iisus, sunt rodul frumoasei conlucrări dintre fii duhovnicești și părintele nostru Cristian, sub oblăduirea ocrotire a Maicii Domnului.

Mulțumim Părinte, tatal nostru duhovnicesc, pastorul cel bun! Ca în lumină să dăinuiți!

Părinte și duhovnic - credincioși și fii duhovnicești.  Am învațat de la parintele Cristian să fim echilibrați, smeriți, răbdători, profunzi, atenți și plini de trezvie, sau cum spune apostolul: priveghiați și fiți treji!

„Iar despre ani şi despre vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem, Căci voi înşivă ştiţi bine că ziua Domnului vine aşa, ca un fur noaptea Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea. Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce ziua aceea ca un fur Căci voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim treji”.(Tes.5,1-6)

Astăzi toată lumea învaţă pe alţii, toţi dau sfaturi, dar parcă nimeni nu mai ascultă pe nimeni într-o astfel de inflaţie sau „beţie de cuvinte”. Astăzi poţi afla orice şi mai ales poţi găsi rapid răspunsul la orice întrebare sau nedumerire, cu o simplă căutare pe internet, toți sunt deștepți, toți sunt înțelepți, dar aceste răspunsuri nu au girul nimănui, deci sunt impersonale şi nu sunt verificate sau validate de realitate câtuşi de puţin. Pentru ca Adevarul este Hristos, la El trebuie să alergam, cu El să e sfatuim.

„Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine; Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (Tes. 5, 21-23)

Există însă şi o inflaţie de modele; oamenii de succes, oamenii cu bani şi rating s-au erijat, fără nicio ezitare, în modelele societăţii actuale. Acestea sunt de fapt anti-modele, exemple frivole, cu mici excepţii, persoane imorale şi oportuniste, angoasate în permanenţă de teama de-a nu cădea în anonimat sau în dizgraţia fanilor şi profund nefericite, chiar dacă poartă masca atent cosmetizată a „perfecţiunii epidermice”.

Iisus este modelul nostru. Biserica vine cu adevăratele modele, care sunt discrete şi modeste, răspândind o altă lumină, nu lumina reflectoarelor, ci lumina lui Hristos, care irumpe din interior, din inima omului. Aici, la picioarele acestor „maeştri” ai credinţei, se realizează adevărata formare şi educare a omului, croit nu după modelul perisabil al „omului trupesc”, ci după „măsura deplinătăţii sau perfecţiunii lui Hristos” (Efes. 4,13). Educaţia nu înseamnă doar acumularea de cunoştinţe şi informaţii, ci transmiterea şi insuflarea unor sentimente, stări şi atitudini care cizelează persoana umană.

Intâlnirile duhovnicești, lucrul împreună, actiunile care se adresau ajutorarii unor personae, orfelinate, familii sarace, pelerinajele, agapele, săbatorile, praznicile au adus o legătură strânsă între fratii și surorile din grupul nostru de fii duhovnicești, format împrejurul parintelui Cristian.

Acum ne simtim minunat împreună, atunci când ne vedem aș vrea să nu se termine, timpul să stea in loc, sunt fericit, bucuros, eliberat, usurat, iar când nu pot să vă văd un timp, vă spun sincer îmi este tare dor de voi și aștept cu drag, ca pe o mare sărbatoare, momentul reîntâlnirii. Și nu cred că este vreunul dintre voi care să nu spună: Mulțumim părinte Cristian, pentru ce a-ți reușit să ne construiți în suflete! Pentru credință și mântuire!

Toţi suntem într-o stare de filiaţie în raport cu Dumnezeu, căci paternitatea absolută îi aparţine Lui, iar cei care sunt numiţi „părinţi” şi îndrumători ai celorlalţi au această calitate prin „împuternicire” sau „delegare” de la Dumnezeu, în cadrul Bisericii. De aceea, toţi câţi au ajuns să exercite autoritatea în Biserică nu pot ieşi din starea de «filiaţie», ca să devină stăpâni sau dominatori ai fraţilor, deoarece singura autoritate absolută aparţine lui Dumnezeu ca Părinte al tuturor celor din Biserică.

Mulţi trăiesc astăzi, în această aşa-numită „eră a comunicării” – dar departe de am dobândit noi deja, pentru că nu este a comuniunii – ea este acel „pustiu al singurătăţii”, pentru că nu au alături pe cineva cu suflet mare, care să-i primească cu căldură, să-i asculte, să-i înţeleagă, să-i accepte aşa cum sunt, cu bune şi cu rele, pe cineva în care să aibă încredere totală. Comnuiunea și prietenia în comuniune constă în a face oamenii schimb de inimi, unul cu altul, pentru ca împreună să pătrundă taina lui Hristos. Acest lucru îl face, în primul rând, părintele nostru duhovnicesc care dă păstoriţilor săi o inimă liniştită şi plină de lumină şi le ia inima lor zbuciumată şi tristă, pe care o curăţeşte şi o face locaş plăcut lui Hristos, iar noi astazi:  Muțumim parintelui Cristian pentru îndelunga sa strădanie de a ne transforma! La Mulți Ani să trăiți!

Zilele trecute m-am întălnit cu un prieten din comuniunea noastră, acum preot, și-mi spunea cât de mult își dorește să mai merga cu noi și cu parintele într-un pelerinaj. In pelerinaje poate să meargă dar cu parintele și cu noi, recunoștea, că este ceva special, datorită grupului, pentru care pelerinajul este un urcus duhovnicesc pentru cei ce cred și avem nevoie de aceasta înalțare pentru că în lume avem mereu tendința de cadere, prin pacat, prin griji, prin uitare.

Pelerinajul, cu noi, înseamna și pentru el, prietenul nostru, intrarea într-o anumită atmosferă ce presupune neapărat ruperea de tot zgomotul, de toate tenta­țiile consumismului și ale ideologiilor contemporane. Așadar, insemna că ar trebui lepădată toată această mentalitate lumească, modernă, nocivă și retrasă în egoismul sinelui, să lepădam orice atenție de la spectacolul smintitor al lumii, pentru a ne putea întipari toate în suflet și a ne împăr­tăși în mod real din semni­ficațiile profunde ale vieții duhonicești, care stau atât la temelia sănătății actuale a sufletului, cât și la fericirea noastră viitoare.

În timpul drumului nostru spiritual de pelerini ne reamintim si retrăim momente din viata Mântuitorului, ale sfinților și bisericii cu întreaga lor tensiune si dramă lăuntrică, într-o stare de sobrietate si măretie în acelasi timp, de tristete, dar si de bucurie, de pocăintă, dar si de nădejde; în timpul unui pelerinaj traiești crestinește momentele de atunci, suntem prezenti real ca să le traim ca niște ortodocși adevarați.

Așadar, astazi, să: Multumim toți parintelui nostru Cristian pentru harul de a ne oferi multe momente autentice și pline de învațatură care să ne ofere urcușul duhovnicesc! Mulţi Ani, La Mulţi Ani!

Pentru un creştin, secretul unei vieţi împlinite este prezenţa lui Hristos în viaţa sa, în aşa fel încât în el să trăiască de fapt Hristos: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). În timpul ultimei seri petrecute de Hristos cu ucenicii săi, El le-a spus că îi va părăsi, dar că ei nu vor fi lăsaţi singuri: „Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan16:7).

Îţi poţi trăi viaţa de credinţă cu îndrăzneală, datorită faptului că ţi-a fost dăruit Duhul Sfânt. El nu este un ghid anonim și anost care îţi oferă informaţii deformate cu privire la drumul spre cer, El este Duhul lui Hristos, care a venit să locuiască în tine. Numai ca adesea, de la botez la trecerea la Domnul, Duhul nostru se cam risipește, pentru că nu mai poate rabda pacatul și delasarea noastră și ajungem a spune asemeni psalmistului: Duhul tău cel sfânt nu-l lua de la mine, ca fara el nu este mântuire.

Apostolul Pavel afirmă că există două categorii de creştini: creştinii spirituali („duhovniceşti”) şi cei carnali („fireşti”, „lumeşti”). Creştinul spiritual (sau duhovnicesc): „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1 Cor. 2:15). Credinciosul spiritual L-a acceptat pe Hristos şi L-a aşezat în centrul vieţii sale. El nu este lipsit de păcat şi, ca oricare alt om, se confruntă cu probleme şi ispite în fiecare zi. Dar ca mod de viaţă, creştinul duhovnicesc se încrede în Hristos în ce priveşte fiecare problemă şi detaliu al vieţii sale. Cea mai arzătoare dorinţă a sa este ca viaţa pe care o trăieşte să îi fie plăcută lui Hristos, şi prin urmare nu se bazează pe aprecierile celor lumesti. El se spovedește, se curăță de pacat, se împatașește, se îngrijește de sufletul său.

Creştinul firesc (sau lumesc): „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu Sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1Cor 3:1-3).

A fi un creştin „firesc” înseamnă a avea viaţa condusă de impulsurile „firii”, ale naturii umane păcătoase. Creştinul firesc este un creştin (cândva a fost botezat și şi-a dedicat viaţa lui Hristos), dar viaţa lui este acum focalizată asupra sinelui şi asupra nevoilor personale. Sunt anumite trăsături care confirmă faptul că acel om este un creştin, dar lucrarea propriu-zisă a Duhului Sfânt este împiedicată, fie prin ignorare, fie printr-o neascultare intenţionată, fie prin rătăcire duhovnicescă.

Care este diferenţa dintre creştinul firesc şi cel duhovnicesc? Această diferenţă nu constă în faptul că în cel dintâi, Hristos sau Duhul Sfânt ar fi prezent doar într-o anumită măsură; dimpotrivă, un astfel de credincios beneficiază de aceleaşi resurse spirituale ca şi creştinul duhovnicesc. Dar omul spiritual se bazează pe puterea lui Hristos pentru a-şi trăi viaţa de credinţă, în timp ce omul lumesc se bazează pe propriile sale puteri.

Încercarea de a trăi viaţa creştină prin propriile eforturi se aseamănă cu tentativa de a te plimba prin oraş cu maşina, împingând-o însă din spate; amândouă încercările sunt la fel de zadarnice şi sortite eşecului. Nu Îl ascultăm pe Dumnezeu. Această atitudine poate lua forma mândriei: dorinţa ca lucrurile să se întâmple cum vrem noi. Nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne controleze finanţele; am muncit greu pentru bani şi sunt ai noştri acum. Nu îl lăsăm pe Dumnezeu să ne călăuzească relaţiile; de ce să iert acea persoană, când de fapt este vina ei? Auzi că mai trebuie să și-mi iubesc vrașmasul?

Nu dorim ca Dumnezeu să ne controleze moralitatea; aceasta este în exclusivitate problema noastră, şi nu a lui Dumnezeu. Aşa vorbeşte mândria. Scriptura spune că Dumnezeu, „când are a face cu cei batjocoritori, îşi bate joc de ei, dar celor smeriţi le dă har” (Sol. 3:34).

Nevoia unui povăţuitor duhovnicesc este stringentă pentru lumea atât de bulversată în care trăim.

Mulțumin parintelui nostru duhovnicesc Cristian pentru grija față de fiii săi duhovnicești! La Mulţi Ani fericiţi!

Dragii mei, iubiților, creştinismul este religia paternităţii, ceea ce înseamnă că nu se sprijină pe idealuri intelectuale sau deducţii filosofice, ci pe experienţa iubirii care se revarsă asupra întregii noastre vieţi, pe experienţa iubirii personale. În paternitatea supremă a lui Dumnezeu se fundamentează paternitatea duhovnicească în creştinism. Acolo unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvântarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile Învierii.

Sfinţii ierarhi ai Bisericii, în frunte cu Sfântul Ioan Hrisostom, văd sublimul preoţiei în două lucrări ce depăşesc limitele umanului: în scaunul duhovniciei şi în faţa Sfântului Jertfelnic.

Scaunul duhovnicesc este locul pe care păstorul, ca slugă a Stăpânului, cu degetele făcând semnul crucii, face ca diavolul să fugă, păcatele să se şteargă, lanţurile să cadă, lacrimile să se usuce, sufletele să se slobozească şi să plece luminate, uşurate, vesele, fericite.

Duhul Sfânt este Cel ce face pe cineva să devină „părinte duhovnicesc“ şi „învăţător duhovnicesc“, iar lucrarea să devină „călăuzire duhovnicească“, plină de „iubire şi bucurie duhovnicească“, toate roade ale Duhului Sfânt, pe care creştinul le-a primit prin pecetluirea Sfântului Botez.

Părintele duhovnicesc este părinte pentru că naşte fii la virtutea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi e duhovnicesc pentru că „se alipeşte de Domnul“, prin împărtăşirea de Duhul lui Dumnezeu.

El devine păstor, ca acela care poate îndrepta, prin nerăutate, sârguinţă şi rugăciune, oile sale pierdute; devine cârmaci, ca unul ce scoate corabia nu numai din valuri, ci din adâncul mării; devine doctor, ca unul ce are sufletul sănătos, prin dezbrăcarea de patimi; şi devine învăţător, ca unul ce s-a făcut pe sine „carte înţelegătoare a cunoştinţei prin degetul lui Dumnezeu, sau prin lucrarea luminării de la El, şi nu mai are nevoie de celelalte cărţi“.

Având aceste harisme, părintele duhovnic se apropie cu răbdare, cu dragoste şi delicateţe de acela care-i devine fiu, prin încredinţarea de bunăvoie în mâna sa părintească. Fiul duhovnicesc este cel care alege calea ascultării şi, cu credinţă, se lasă călăuzit de mâna părintească a celui care stă cu frică şi cu cutremur în faţa Judecătorului, ştiind preţul răscumpărării lui şi a fiului lui: Sângele lui Hristos, vărsat pe Sfânta Cruce.

Scopul acestei lucrări nu este altul decât desăvârşirea fiilor, ce aduce şi desăvârşirea părintelui, care, în cuvintele părintelui Stăniloae, reprezintă Liturghia cosmică neîncetată, pe care Însuşi Dumnezeu ne-o cere, ca să ne aducem pe noi înşine şi să-i aducem şi pe ceilalţi toţi, ca jertfă, curăţiţi, împreună cu toate darurile pe care le-am primit de la El.

Cei care au mers la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Egipt au văzut o raclă de lemn cu vitrine unde se păstrează moaştele întregi ale Sfântului Ştefan Sinaitu, aşezat şi astăzi pe scaunul spovedaniei. În timpul vieţii, acest sfânt stătea la poarta de intrare către vârful Muntelui Sinai, unde asculta spovedaniile pelerinilor, astfel încât cei care urcau pe munte să fie pregătiţi din punct de vedere duhovnicesc. La Rugul Aprins, la Hristos, nu se intră cu sufletul încarcat de pacat. Tot așa și noi venind la scaunul de sovedanie al parintelui Cristian suntem pregatiți să ne întâlnim cu Mântuitorul la Sfânta Împartașanie pregatiți spiritual și curati duhovnicește.

Mulțumim Parinte duhovnic Cristian pentru ajutorul, răbdarea, dragostea şi delicateţea date celor care vin la scaunul duhovnicesc să se marturisească și să primească sfaturi de indreptare! La Mulţi Ani să trăiţi!

Din descoperirea pe care o face Mântuitorul ucenicului de taină, Nicodim, care avea să semene în mormânt, împreună cu Iosif din Arimateea, Trupul cel de viaţă dătător al Învăţătorului, că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In. 3, 16), înţelegem valoarea sufletului omului în ochii lui Dumnezeu.

Avertismentul dat de Mântuitorul lumii, ucenicilor şi, prin ei, nouă, că n-ar folosi nimic omului dacă ar câştiga întreaga lume, dar şi-ar pierde sufletul (Mc. 8, 36), îl inspiră pe Sfântul Ioan Scărarul să spună că lumea toată nu are un preţ deopotrivă cu al unui suflet, deoarece lumea trece, dar sufletul e nestricăcios şi rămâne.

Complexitatea acestui dar dumnezeiesc i-a determinat pe Părinţii şi învăţătorii Bisericii să afirme că omul este fiinţă indefinibilă, precum Creatorul lui este indefinibil. Importanţa purtării de grijă pentru sufletele oamenilor reiese din sfatul Sfântului Apostol Pavel: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump Sângele Său“ (Fap. Ap. 20, 28).

Esenţa creştinismului stă în vindecarea omului de patimi, ca să poată ajunge la comuniunea şi unirea cu Dumnezeu; iar grija duhovnicească este psihoterapia Bisericii. Lucrarea părintelui duhovnicesc poate fi sintetizată în cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: „Trebuie să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii. Să fiu eu înţelept, ca să înţelepţesc pe alţii. Să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii. Să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii. Să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii“.

Căile de împlinire a păstoririi fiilor duhovniceşti sunt multiple: spovedanie, discuţii duhovniceşti, călăuzire prin sfat, învăţătură şi mustrare; ele nu se împlinesc doar ocazional, ci continuu, dar nu trebuie nici amestecate, nici relativizate, nici neglijate, ci împlinite cu toată conştiinciozitatea.

Inima părintească este deschisă tot timpul, pentru toţi fiii, fără părtinire, dar în stare jertfelnică pentru cel mai bolnav sufleteşte. „Oaia cea rătăcită“, pierdută prin munţi, este sufletul pentru care trebuie lăsată toată turma, pentru a evita o rătăcire şi mai mare sau un deznodământ nefast.

De aceea, conştienţi fiind, atât părintele, cât şi fiul duhovnicesc să acordam atenţia cuvenită tuturor momentelor ce împlinesc această lucrare: timp, încredere, deschidere, dragoste şi compasiune; grija părintelui duhovnicesc faţă de fiii săi nu stă sub presiunea timpului şi nu este nici conjuncturală; ci părintele va avea totdeauna conştiinţa faptului că cea prezentă este clipa mântuirii, pentru că aceea care urmează nu e promisă nimănui, nici de oameni, nici de Dumnezeu.

Va mulțumim Părinte duhovnicesc Cristian, că va străduiți precum mama, cu inima milostivă şi iubitoare a păstorului sufletesc să nască şi să renască pe fiii trupeşti ai oamenilor ca fii duhovniceşti ai cerului, pregătind făptura cea nouă pentru Împărăţia lui Dumnezeu! Mulţi Ani, La Mulţi Ani!

Fraților, recunosc că mi-a fost mai greu să scriu aceste câteva rânduri pentru că în ani s-au strâns atătea amintiri și trăiri care nu se pot reda într-o scurtă relatare pe facebook. Sunt sigur că fiecare din voi are mesaje pe care să le transmită parintelui, ori pe care să le adauge prin comentarii la acestă postare.

Pentru citiorii mei online, facebook și bloguri pot spune că fară ajutorul, îndemnul și binecuvântarea parintelui meu duhovnicesc Cristian, care, așa cum ziceam, caută talantul ascuns în noi, nu aș fi scris niciodată, râmănean în mica mea „chilie“ cum îi spunea parintele în vizitele sale, cu cărțile și rugaciunile mele. Parintele fost permanent langa mine și mulți care au avut probleme și m-au contactat și-au gasit raspunsul, iar cu rugaciuni și ajutorul lui Dumnezeu s-au petrecut lucruri minunate (cu doamna bolnavă de cancer și fetița nascută prematur care s-au vindecat, cu transplantul de inimă din Canada în Italia venit în ultima clipă și cu multe alte probleme familiare). Părintele Cristian îmi ridică mereu ștacheta și când zic – gata - primesc o nouă încercare (ascutlare) vezi cartea încă în lucru, m-am cam lenevit, dar care sper să iasă când și dacă va dori Dumnezeu.

Acum la final eu îi reamintesc parintelui Cristian că încercarile vieții sunt multe, dar le ducem la capăt cu ajutorul lui Dumnezeu și așa cum spunea și domnia sa: Sfinții închisorilor au ieșit din încercare mult mai întăriți în credință și Dumnezeu i-a așezat demult, înaintea oamenilor, în ceata sfinților.

Si nu ne râmăne decât să dăm sărbătoritului - Parintele Cristian, ce este al sărbătoritului, să dăm mulțmire Domnului ca ne-a daruit un parinte, un duhovnic și pentru mine mai mult, un prieten și un frate duhovnicesc, nepețuit și să îi mai urăm odată, din tot sufletul nostru: La Multi Ani părinte Cristian! La Mulți Ani fericiți să ne trăiți! Și să-i cântăm:

„La Mulți Ani cu sănătate,

Să vă dea Domnul tot ce doriți!

Zile senine și fericire,

La Mulți Ani să trăiți!

Vă fie viața numai lumină,

Ca în lumină să dăinuiți!

Pentru credință și mântuire,

La Mulți Ani să trăiți!

Mulţi Ani, La Mulţi Ani!

La Mulţi Ani fericiţi,

La Mulţi Ani să trăiţi!

Mulţi Ani, La Mulţi Ani!

La Mulţi Ani fericiţi să trăiţi!”

(postat pe fb de ioan monahul în cronologie și în noul grup Fii duhovnicești ai parintelui Cristian)