La Multi Ani în pragul anului 2020!

02.01.2020 10:44

Dragii mei, de anul nou va urez să faceți înca un pas spre veșnicie!

Cel Ce şezi pe Scaunul cel în chipul focului, întru cele de sus, împreună cu Părintele Cel fără de început şi cu Dumnezeiescul Duh, ai binevoit a Te naşte pe pământ din Fecioară, Maica Ta, care nu ştie de bărbat, Mântuitorule Iisuse. Pentru aceasta ai şi fost tăiat împrejur a opta zi ca un Om. Slavă Sfatului Tău Celui Preabun; Slavă rânduielii Tale; Slavă smereniei Tale, Unule Iubitorule de oameni.

Domnul tuturor rabdă tăiere împrejur şi taie ca un Bun greşelile celor muritori. Dă lumii, astăzi, mântuire, iar ierarhul Ziditorului, purtătorul de lumină şi Dumnezeiescul preot al lui Hristos, Sfântul Vasile, se bucură întru cei de sus.(troparul și codacul la praznicul Tăierii împrejur cea după trup a Domnului)

Iată, vine al două mii douăzecilea an nou. De atatia ani a inceput Cerescul Semanator sa semene pe pamant samanta cuvantului dumnezeiesc, de atatia ani este ingrasat si fragezit pamantul aces­ta, de atatia ani, ca și acum, dupa cum spun inva­tatorii Bisericii, este toamna lumii – dar pana in ziua de astazi impietrita inima omeneasca este ca un pamant vartos, care inghite roua si ploaia ce se pogoara adesea asupra lui. Pana acum, asa cum descrie Apostolul, tot in rau zace cel de la care incearca sa-i indeparteze pe români: va in­demn deci, fratilor, sa nu va potriviti cu acest veac (Rom. 12,1-2).

Ce este un an în comparaţie cu anul care a trecut şi cu anii care vor trece? Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? Şi oare câţi ani să lipsească până la sfârşitul lumii? V-aţi gândit la asta? „vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu), şi vor merge cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei” (Ioan 5, 28-29). Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Eclez. 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos.

Anul Nou este ziua care marchează începerea următorului an calendaristic. Doar că nu a fost întotdeauna așa. Până acum mai puțin de 500 de ani, Crăciunul era prima zi din an, din punct de vedere religios. Stabilirea datei de 1 ianuarie ca prima zi din an a fost realizată de către Papa Inocențiu al XII-lea, pentru prima dată în 1691. Până atunci, nu exista, așadat o standardizare a datei începutului de an, dar Papa a luat decizia de a stabili acest lucru din punct de vedere oficial și religios, pentru că o mulțime dintre statele pe care le păstorea utilizau deja această dată din motive comerciale (de exemplu Veneția, de la 1522).  Tot înainte de această dată, la unele popoare din emisfera nordică, mai ales la cele cu rădăcini antice, anul nou începea primăvara, la 1 martie.

 În funcţie de calendar oamenii şi-au planificat agricultura, vânătoarea şi sărbătorile. Multe culturi primitive foloseau săptămâna de 4 zile, posibil după cele patru puncte cardinale. Asirienii foloseau calendarul în care săptămâna avea 6 zile. Romanii foloseau calendarul în care săptămâna avea 8 zile. Grecii şi egiptenii au împărţit lunile de 30 de zile în 3 părţi a câte 10 zile, numite decade. Azi se folosesc aproximativ 40 de calendare din care cele mai importante sunt calendarul gregorian, calendarul islamic şi calendarul iudaic. În calendarul gregorian, anul are 365 de zile, cât Pământul face o rotaţie în jurul Soarelui. Calendarul stabilit de Papa Grigore al XIII se foloseşte azi şi este declarat internaţional pentru uzul civil. El a fost adoptat de majoritatea ţărilor. Calendarul islamic se construieşte în funcţie de mişcarea Lunii în jurul Pământului fără să ţină cont de mişcarea Pământului în jurul Soarelui. Calendarul iudaic combină mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul Soarelui cu mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului. Babilon.Noul an a fost celebrat pentru prima dată în Babilon, acum aproximativ 4000 de ani. În jurul anului 2000 î.Hr., Anul Nou babilonian începea cu prima lună plină după Solstiţiul de Iarnă (prima zi de primăvară). Celebrarea babiloniană a Anului Nou dura 15 zile. Egiptul Antic. Anul Nou era sărbătorit în momentul in care Nilul ieşea din matcă, eveniment ce se petrecea pe la sfârşitul lui septembrie şi fără de care recoltele nu erau posibile. Împeriul roman. Romanii sărbătoreau Anul Nou în Martie, dar calendarele romane au fost schimbate de împăraţi, iar de cele mai multe ori nu aveau legătură cu mişcările Soarelui. În jurul anului 153 î.Hr., senatul Roman a declarat data de 1 ianuarie ca prima zi din calendar. Anul avea 365,25 de zile dar, cu toate acestea, au apărut din nou nesincronizări. Senatul roman a schimbat din nou începutul anului la 25 martie. În 1582, Papa Grigore al XIII-lea a modificat calendarul lui Iulius Caesar, considerând că perioada anului de 365,25 de zile este prea lungă. A stabilit că anul are 365,14 zile. Diferenţa de 11 minute creştea anul calendaristic cu 7 zile la fiecare 1000 de ani. Religia şi Anul nou. Biserica Catolică a interzis sărbătorirea Anului Nou pe motiv că avea elemente păgâne. Pe măsură ce creştinismul s-a răspândit, obiceiurile bisericeşti s-au împletit cu elementele păgâne existente în momentul convertirii. La fel s-a întâmplat şi cu Anul Nou, care a devenit zi de sărbătoare recunoscută de biserică în 487, când se celebra Circumcizia pruncului Iisus, devenind general recunoscută în jurul lui 1500-1600, la introducerea calendarului gregorian.

În a opta zi de la naștere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) tăierea împrejur și botezul  pruncului Iisus – la fel și în bisericile evanghelice. În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop de Cezareea Cappadociei. Împlinindu-se opt zile de la Naştere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovaţi şi robiţi de dânsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat şi să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut.

Iata-ne de Anul Nou… Ce este aceasta noapte, ce este clipa, ce este ora, ce este timpul? Oare ce numim noi, oamenii, timp? Timpul, acesta este un rau imens in josul caruia Domnul a impins tot ceea ce a creat: cerul, soarele, stelele, pamantul, oamenii de pe el, fiecare lucru, fiecare fiinţa. Toate acestea le-a impins in josul suvoiului timpului. Incotro curge acest rau, incotro ne poarta, incotro mergem purtaţi de suvoiul acestui rau de nestavilit pe care noi il numim timpul? Timpul. Ce este timpul? Timpul este intrarea in vesnicie. De aceea este timpul nespus de important pentru noi, important ca si vesnicia in cealalta lume. De aceea este fiecare zi foarte importanta in viaţa noastra, fiecare noapte; nu, fiecare clipa, caci de fiecare clipa depinde vesnicia noastra. Da, timpul este intrarea in vesnicie. Aceasta este, fraţilor si surorilor, concepţia  evanghelica a timpului. Inţelegerea timpului de catre Hristos. Timpul ne este dat ca prin el sa castigam vesnicia. Iata, o astfel de semnificaţie are timpul. Biserica in aceasta lume nu este nimic altceva decat un atelier dumnezeiesc in care timpul se transforma in vesnicie, atelier dumnezeiesc care ne invaţa inţelepciunea, pentru ca fiecare zi sa o transformam in vesnicie, fiecare clipa proprie sa o umplem cu ceea ce este vesnic, de la inceput pana in ziua de azi si din ziua de azi pana la Infricosatoarea Judecata si in toata vesnicia. Biserica lui Hristos este un atelier dumnezeiesc care transforma timpul in vesnicie.

Astăzi prăznuim Tăierea împrejur a lui Iisus Hristos. La Vecernie și la Utrenie cântăm un tropar mic, dar foarte frumos: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”. Mântuitorul a primit să poarte firea omenească și, în plus, să-Și taie împrejur trupul Său. Lucrul acesta vrea să ne arate că Hristos este în fiecare zi cu noi, că au trecut acele milenii în care oamenii îl așteptau pe Dumnezeu să vină pe pământ, pentru că Îl simțeau că este dincolo de astre și de ceruri. Cine poate să ajungă la Dumnezeu, câtă vreme El este mai presus de ceruri? Cine poate să aibă un Dumnezeu Care este atât de departe de inima omului? Omul se lupta și se întreba unde este Dumnezeu. Dar troparul spune: „Făcând pogorământ Mântuitorul…”. Pentru că am căzut în păcat, la pământ, a coborât împreună cu noi și Dumnezeu, dar, ca să nu fie nevăzut și necunoscut, S-a îmbrăcat cu firea omenească și S-a făcut Prunc. În a opta zi a suferit cea mai mare înjosire, tăierea împrejur. Tăierea împrejur arăta că pruncul era păcătos. Îl dezbrăcau pe o masă, în Templu, și îi tăiau ce se taie cu ocazia aceasta. Curgea sângele, pe copil îl durea și plângea. L-au dezbrăcat și pe Hristos și L-au pus pe masa pe care trecuseră păcătoșii, și I-au tăiat ce se taie cu ocazia aceasta, ca și cum ar fi fost cel mai mare păcătos. Care minte și-ar fi putut închipui așa ceva?

Ce sens are acest lucru? Așa cum spun troparele noastre, Vechiul Legământ și teologia noastră, Tăierea împrejur a lui Hristos a fost pentru noi un tip (chip, prefigurare). Adică Hristos a purtat trupul nostru în așa fel, încât să nu-l mai poată lepăda și să ne poarte cu El în nesfârșitele veacuri. Dumnezeu a făcut ceea ce am făcut și noi oamenii: S-a supus la cele mai înjositoare ritualuri ale Legii, ca să ne spună: „Unde ai căzut tu, vin și Eu. Unde ești rușinat tu, vin și Eu să fiu rușinat împreună cu tine. Numai și numai să simți că și în iad, în mijlocul leilor, și în dureri, și în întristări sunt și Eu, Dumnezeul tău.” Așa cum Hristos nu-Și mai leapădă trupul, tot așa nici noi nu-L pierdem pe Dumnezeu, care a pătruns în propriul nostru trup. Suntem nedespărțiți, de acum, de Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este deasupra astrelor și cerurilor, ci este aici, în trupul meu, în pleoapele mele, în mâinile mele bătătorite sau însângerate, în inima mea păcătoasă, în durerea mea profundă. Tăierea împrejur este o preînchipuire a tăierii împrejur cea nefăcută-de-mână, adică a Botezului. Biserica ne botează și ne naște „în Hristos”, ne face oameni noi. Astăzi ne spune: „Copiii mei, odată cu Noul An și cu Tăierea împrejur a lui Hristos, vă înnoiesc, vă botez din nou, vă fac făptură nouă (2 Cor. 5, 17), ajunge să vă deschideți inima ca să mă cuprindeți.” Asta înseamnă că ne-am împărtășit de cea mai mare taină, pe care nu și-a putut-o închipui niciun om înainte de Hristos. Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începând înainte de a pătimi pentru noi, şi gustând acel pahar, pe care voia să-l bea până în sfârşit, grăind pe Cruce: Săvîrşitu-s-a. Vărsa picături de sânge dintr-o parte a trupului, până ce din tot trupul va curge sângele pâraie; în pruncie începe a răbda şi la pătimire se deprindea; ca, atunci când va fi bărbat desăvârşit cu vârsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai cumplite: pentru că din tinereţe se cuvine omului a se deprinde la nevoinţele cele bărbăteşti. Viaţa omenească este plină de osteneli, fiind ca o zi, având naşterea dimineaţa, iar seara sfârşitul; că de dimineaţă, adică din scutece, Omul - Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în osteneli din tinereţe şi spre lucrarea Sa până în seara aceea când soarele s-a întunecat şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la al nouălea ceas; căci grăieşte către iudei: Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez. Dar ce lucrează Domnul nostru? Mântuirea noastră; căci mântuire a lucrat în mijlocul pământului. Iar ca s-o lucreze desăvârşit, se apucă de dimineaţă, adică din tinereţe de lucru, începând a răbda durere trupească şi cu inima suferind pentru noi ca pentru fiii Săi, până ce se va închipui întru noi Hristos. De dimineaţă, cu sângele Său începe a semăna, ca spre seară să adune rodul cel frumos al răscumpărării noastre.

Apoi, în aceasta zi, s-a pus numele fericitului prunc „Iisus”, nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil în vremea când a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea Lui şi mai înainte până a nu se zămisli în pântece, adică mai înainte până a nu se învoi Preasfânta Fecioară cu cuvintele binevestitorului, sau mai înainte până a nu zice: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Pentru că la acele cuvinte ale ei, îndată Cuvântul lui Dumnezeu trup s-a făcut, sălăşluindu-Se în preacuratul şi preasfântul Ei pântece. Deci, acest preasfânt nume, Iisus, care s-a spus de înger mai înainte de zămislire, I s-a dat la tăierea împrejur Domnului Hristos, ca o încredinţare despre mântuirea noastră; pentru că „Iisus” înseamnă „Mântuitor”, precum mai înainte a tălmăcit acelaşi înger lui Iosif, în vis, arătându-se şi zicându-i: Vei da numele Lui „Iisus”, pentru că Acela va mântui pe poporul Său din păcate. Încă şi Sfântul Apostol Petru, mărturisind despre numele lui Iisus, zicea: Nu este întru nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mântui. Acest mântuitor nume, Iisus, mai înainte de toţi vecii era pregătit în sfatul Sfintei Treimi, şi până acum păzit spre a noastră mântuire; iar acum ca un mărgăritar de mult preţ s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din vistieriile cele cereşti şi s-a dat prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele neştiute şi cele tăinuite ale înţelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au arătat. Acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăieşte prorocul: Va răsări vouă, celor ce vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii.

Iisus, ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este vărsat numele Său, nu ţinut în vas, ci vărsat; căci până când mirul este în vas, până atunci mireasma lui este înăuntru; iar când se varsă, îndată bună lui mireasmă umple văzduhul. Puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat pe pământ acest nume, îndată că nişte mir plin de aromate, prin bună mirosire a darului, de la vărsarea pruncescului sânge la tăierea împrejur, a umplut lumea. Şi toată lumea acum mărturiseşte că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl.

Arătată s-a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest minunat nume a mirat pe îngeri, a bucurat pe oameni şi a înfricoşat pe diavoli, pentru că şi diavolii cred în El şi se cutremură. Apoi de numele acesta tremură iadul, tremură cele dedesubt, se scutură puterea întunericului, cad cei ciopliţi, se goneşte întunericul idoleştii îndrăciri; iar lumina dreptei credinţe răsare şi luminează pe tot omul ce vine în lume. La acest nume preamare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este armă tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfântul Ioan Scărarul: „Totdeauna cu numele lui Iisus să baţi pe cei potrivnici, pentru că armă mai tare decât aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pământ”. Acest nume preascump, Iisus, o! cât de dulce este inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos! O! cât este de dorit celui ce-L are pe El! Căci Iisus este iubire şi dulceaţă. Acest preasfânt nume Iisus, o! cât este de iubit robului şi legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui! În minte să fie Iisus, pe limbă Iisus; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturiseşte cu gura spre mântuire. Ori umblând, ori şezând, ori ceva lucrând, Iisus să fie pururea înaintea ochilor. N-am crezut – zice Apostolul –, a şti ceva între voi, fără numai pe Iisus; căci Iisus, celui ce se plânge către Dânsul, îi este luminare a minţii, frumuseţe a sufletului, sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutor întru necazuri, bucurie întru mâhnire, iar iubitorului Său, plată şi răsplătire.

Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viaţa, fiindcă dragostea este mai tare ca moartea. Deci în care vas doreşte să se poarte cu adevărat acea dulceaţă a numelui lui Iisus? În cel de aur, ca aurul lămurit în ulceaua primejdiilor şi a necazurilor, care ca şi cu nişte pietre scumpe se împodobeşte cu rănile cele suferite pentru Iisus, strigând: Eu rănile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta trebuie acelei dulceţi. În unul ca acesta numele lui Iisus doreşte să fie purtat. Nu în zadar Iisus, la luarea numelui Său, varsă sânge în tăierea împrejur, voind aceasta, ca vasul, ce va purta numele Său, să se roşească cu sânge. Că după ce Domnul a câştigat vas ales numelui Său pe Apostolul Pavel, îndată a adăugat, zicând: Eu îi voi spune, câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Caută la vasul Meu, cel sângerat şi rănit. Aşa se scrie numele lui Iisus, cu roşeala sângelui, cu durerile şi chinurile celor ce până la sânge suferă, nevoindu-se împotriva păcatului. Deci, te sărutăm, cu dragoste, o, preadulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osârdie preasfântului Tău nume, o! preadulce şi întru tot îndurate Iisuse, lăudăm numele Tău cel preamare, Mântuitorule Iisuse, umilindu-ne faţă de sângele cel vărsat în tăierea împrejur! Pruncule cel fără de răutate şi Doamne cel desăvârşit! Şi ne rugăm bunătăţii Tale celei mari, pentru preasfânt numele Tău, pentru preascump sângele Tău ce s-a vărsat, şi pentru Maica Ta cea fără de prihană, care fără stricăciune Te-a născut, să reverşi asupra noastră mila Ta cea bogată, să îndulceşti inimile noastre prin Tine însuţi Iisuse, să aperi şi să ne îngrădeşti de pretutindeni cu numele Tău! Însemnează-ne şi ne pecetluieşte pe noi robii Tăi cu acest nume, Iisuse, ca şi în veacul ce are să fie, ai Tăi să fim şi cu îngerii să slăvim preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, Iisuse, şi să-l cântăm în veci.

Suntem la începutul unui an nou. De obicei, omul înţelept, la încheierea unui soroc de vreme, se uită în urmă şi-şi face socotelile timpului trecut: face bilanţul pierderilor şi câştigului şi ia învăţăminte pentru anul ce a început. Aşa trebuie să facă tot creştinul la acest început de an nou. Trebuie să recunoaştem cinstit că suntem păcătoşi, fără dragoste între noi, că ne duşmănim, suntem îngâmfaţi, neascultători de Biserică, suntem înglodaţi în păcate ruşinoase. Toate acestea şi multe altele ca acestea nu se potrivesc cu numele de creştin. Trebuie s-o recunoaştem cinstit şi să ne pară rău de acest lucru. Să ne întristăm, dar să nu ne deznădăjduim. Pentru că Numele lui Hristos, cu care suntem pecetluiţi, este un nume mare şi plin de putere. Puternic să izgonească draci şi toate uneltirile lor; puternic să vindece nu numai trupul, ci şi sufletul; puternic să ne înnoiască pe noi cei stricaţi de păcat şi să ne facă oameni duhovniceşti, creştini cu adevărat.

Aţi auzit cuvintele Mantuitorului, Evanghelia Mantuitorului de Anul Nou. El spune: Am venit sa propovaduiesc anul placut Domnului (Luca 4, 19). Acesta este anul care a inceput atunci si niciodata nu se mai intrerupe, anii care vor dainui. Acesta este timpul care se transforma in vesnicie. Domnul Hristos a binecuvantat timpul, l-a umplut de Sine si l-a umplut vesnic si de vesnicie. De cand a coborat in lumea noastra pamanteasca si a intrat in acest torent, in acest rau al timpului, a luat nastere anul placut Domnului. Noua ne sunt date puteri dumnezeiesti, ca noi, oamenii, mici si saraci, sa putem umplem pe pamant, zilele si nopţile noastre, sufletele noastre si fiinţa noastra cu ceea ce este vesnic, cu ceea ce este al lui Hristos, cu ceea ce este ceresc. Un asemenea dar ne-a adus Domnul noua, oamenilor. Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul (Ps. 117, 24). Atunci, prin biruinţa asupra morţii, prin biruinţa asupra diavolului, prin dreptatea asupra pacatului ne-a daruit Viaţa vesnica, nemurirea. De aceea este acea zi pe care a facut-o Domnul, ziua care a inceput de la Inviere si dureaza vesnic, prin toata vesnicia, pentru fiecare om pe pamant, pentru fiecare fiinţa omeneasca. De la Nasterea Domnului Hristos in aceasta lume, de la Invierea Sa nu mai exista nicio indreptaţire. Fiecare zi este ziua mantuirii caci este aici, in mijlocul nostru, Domnul Hristos Cel Inviat, si deasupra noastra si in jurul nostru si pretutindeni. Pretutindeni in toata lumea este Domnul Hristos Inviat, fara de moarte! Omule, atunci de ce zabovesti? Pentru tine fiecare zi este ziua mantuirii. Fiecare zi este ziua mantuirii. Nu numai aceasta, fiecare clipa este ziua mantuirii. Amintiţi-va de talharul de pe cruce (Luca 23, 42-44). In momentul in care s-a pocait, pentru el a luat nastere nu numai ziua, nu numai anul, nu numai mii de ani, ci intreaga vesnicie. Ce s-a intamplat cu Zaheu? In acea zi in care a intrat Domnul in casa sa, atunci cand in sufletul lui Zaheu s-a intamplat o mare transfigurare prin intalnirea cu Domnul, ce a devenit acea zi pentru el? (Luca 19, 2-9)

Vesnicia, vesnicia lui, nu numai mii de ani. Caci de atunci el si-a randuit intreaga sa viaţa intru vesnicie, a mers dupa Domnul si a dobandit Viaţa vesnica. Tot asa se intampla si cu fiecare om in aceasta lume. Ce se cere de la noi? Ca noi sa transformam fiecare zi in vesnicie, fiecare zi. Aceasta este pocainţa pentru noi, pocainţa si lupta cu pacatele noastre. Pacatul sa-l nimicesc in mine; si cand reusesc aceasta prin pocainţa, dobandesc bucurie dumnezeiasca. Iata-mi vesnicia, iata ziua binecuvantata, iata ziua pe care a facut-o Domnul, iata biruinţa mea asupra a tot ceea ce este muritor, asupra a tot ceea ce este pacatos, asupra a tot ceea ce este demonic.

Începand un nou an cu hotararea de a aduce noi si mai mari roade ale evlaviei, cu hotararea de a-L preaslavi in sufletele si in trupurile noastre pe Cel ce este slavit in ceruri, nu trebuie, oare, sa privim ca si cum ar fi fost rostite despre noi cuvintele Apostolului: va indemn deci, fratilor, sa nu va potriviti cu acest veac – cu acest veac, cu obiceiurile timpului, cu gloata de popor manat intru totul de necredinta, biruit peste tot de patimi, cu lumea care intuneca lumina adevarata, care este altar al nelegiuirii? Vremea este pe atat de pretioasa, pe cat este cu neputinta de intors inapoi. Ea este un talant dat de Dumnezeu, cu care trebuie sa cumparam to­tul pentru vesnicie – pentru vesnicie, unde nu-s nici nici schimbari, nici micsorare, nici trecut si nici viitor. Asadar, ca sa nu ne apropiem de acest adanc fara sa ne dam seama, ca sa nu ne coboram in mormantul intunecat pe neasteptate, tre­buie sa cheltuim acest talant – aceasta comoara cereasca – cu cea mai mare chibzuinta, pentru a dobandi tot ce este de trebuinta!

Folosindu-se de slabiciunea omeneasca, stapanitorul intunericului o intrebuinteaza ca pe o arma pentru a dobori adevarul Evangheliei. Cu placerile de o clipa, ca si cu niste hapuri ador­mitoare, il face pe om sa-si piarda trezia mintii. In felul acesta, el pregateste tot felul de navaliri pentru a smulge samanta lui Hristos din inimi­le omenesti, fara sa piarda vreuna dintre clipe­le potrivite pentru indeplinirea uneltirilor sale. Chiar de la venirea pe lume a pruncului, le insu­fla parintilor nechibzuiti gandul de a-l creste cu mainile altora…Ei au nevoie de un om cu gust, descurcaret, viclean, perspicace – pe scurt, de un om in stare sa traiasca in lume - si il  invata sa fie asa. Dar crestinismul, dar credinta evanghelica unde sunt? Dumnezeul meu! Intr-o ratacire la fel de mare umbla multi dintre „inteleptii” acestui veac, care au parasit lumi­na adevarata si au fost robiti de visarile cugetarii subtiri si stralucitoare – iar in urma acestei gloa­te de „filosofi” da buzna, fara sa stie incotro, o multime nenumarata de usuratici legati la ochi; acestia stiu doar un singur lucru: insemnatatea celor ce merg inaintea lor e calauzire, obiceiul lor e pentru ei lege, invatatura lor, oricare ar fi aceea, este dumnezeiasca in ochii lor. Dar credinta Evangheliei unde este? Rareori, ca o scanteie de sub cenusa, straluceste in gloata oamenilor obisnuiti o inima care primeste cu adevarat invata­tura Dumnezeului sau. Sa nu va potriviti cu acest veac!

Orice faptura ce are viata trebuie neaparat sa lucreze. Potrivit legilor firii, acest sir de lucrari nu trebuie sa se termine decat odata cu fiintarea – iar fiintarea fiecarei fapturi se numeste vreme a vietii. Asadar, vremea vietii nu este altceva de­cat un sir de lucrari care urmeaza nemijlocit una alteia. Lucrarile sunt de trei feluri: unele sunt firesti, neaparat trebuincioase si proprii tuturor fapturilor indeobste; altele tin de pornirea voii si sunt proprii dobitoacelor necuvantatoare, care sunt manate doar de instinct, si altele libere, proprii doar fapturii cuvantatoare care e omul. De aici se vede ca vremea vietii omenesti tre­buie sa fie alcatuita nu numai din lucrari firesti si nu numai din lucrari animalice, ci dintr-un sir neintrerupt de actiuni libere. Cel care face numai lucrarile firii este ca o masina; cel care lucreaza doar din instinct, din pornire, este ca un dobitoc, ca un vierme ce scurma in noroi. Tocmai acestor dobitoace li s-a si zis: invartosatu-s-a inima norodului acestuia, si cu urechile sale greu a auzit, si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii, si cu urechile sa auda, si cu inima sa inteleaga (Is. 6,10). Fratilor, sa nu va potriviti cu acest veac!

Vremea vietii e incercare, cand trebuie sa do­bandim toate, sa pregatim toate, sa ne inzestram cu de toate; este o stanca primejdioasa, care atar­na asupra haului, stanca sub care noi faurim co­rabia noastra – si aceasta are sa porneasca pe mare. Corabia care nu este inzestrata se ineaca indata ce ajunge pe mare. Puterea apei lucrea­za neincetat, sapa fara curmare tarmul. De ace­ea, fiecare ceas, fiecare clipa apropie caderea de noi. Prin urmare, vai noua daca stanca aceasta amagitoare se va prabusi inainte sa fie gata cora­bia noastra! Atunci, impreuna cu bucatile neter­minate, ne vom prabusi in adanc si vom fi pen­tru totdeauna jertfa a valurilor turbate. Tocmai de aceea ne invata Pavel: „Deci, luati seama cu gri­ja cum umblati, nu ca niste neintelepti, ci ca niste intelepti! Hotarul milostivirii dumnezeiesti e ascuns de noi. Nu se stie cand se va incheia ziua, insa avem incredintare desavarsita ca: Ziua Domnului va veni ca un fur (II Pt. 3,10). Sa auzim glasul Evanghe­liei: in ceasul in care nu ganditi va veni Fiul Omului (Lc. 12, 40). Cine stie? Poate chiar in aceasta cli­pa, cand spun cuvantul acesta, indelunga rab­dare dumnezeiasca ajunge la capat; poate chiar in aceasta clipa se va opri pulsul vietii a toata lu­mea, glas de tunet ne va chema la viata cea no­ua. Sunteti gata sa va uniti cu Hristos in aceasta clipa? Iata, Mirele vine – ie­siti in intampinarea Lui! (Mt. 25, 6; 12,13). Vai noua, vai noua daca va veni si ne va gasi dor­mind sau daca ni se vor stinge candelele din lip­sa de untdelemn! Neavandu-l, nu vom grabi in intampinarea si in urma Mirelui nostru, si chiar daca ne vom ruga cu suspine dupa aceea: Doam­ne, Doamne, deschide-ne noua,  vom auzi hotararea aspra, dar dreapta, care ne va trimite la osanda vesnica: Nu va cunosc pe voi! In fiecare ceas, in fiecare clipa trebuie sa ne as­teptam Mirele, Care va veni pe neasteptate – iar pentru asta trebuie sa pecetluim fiecare ceas, fie­care clipa cu o lucrare vrednica de Cer, de Bise­rica si de Mire, Care este Fiul lui Dumnezeu. Ia­ta cat de pretios este timpul, cat de pretios este chiar si un minut din el! Şi atunci, cum sa nu ne rugam cu vorbele Apostolului: fratilor, sa nu va potriviti cu acest veac!

În seara lui Vasile Sfântul se duce un mare război. Pe de o parte, diavolii îşi fac de cap printre oameni, insuflându-le tot felul de manifestări păgâneşti cum ar fi: îmbuibarea, beţia, privitul la TV, defăimarea chipului lăsat de Dumnezeu omului prin fel de fel de măşti, circ, petarde, artificii, pocnete din bici, petreceri, chefuri cu dansuri destrăbălate.  După cum se ştie deja, diavolii ies cu post şi rugăciune, deci numai rugăciunea fără post ar fi ca pasărea cu o aripă. Postul însă trebuie să plece în primul rând de la manifestările pe care le-am enumerat mai înainte. Ar fi o nebunie să fac lucrurile diavolului şi să vin la biserică arătându-mă plin de evlavie şi să stau cu capul plecat ascultând exorcismele. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, aşa şi el să umble (I Ioan 2, 6). Noi trebuie să-I urmăm lui Hristos, mâncarea noastră trebuie să fie cea care a fost şi a lui Hristos: să facem voia lui Dumnezeu (Ioan 4, 34). Să nu ne înşelăm luându-ne după cei mulţi, căci iadul şi-a deschis larg gura şi oamenii cad în el precum cad fulgii de zăpadă. Dacă răul se manifestă astăzi la scară largă este din cauză că omul se foloseşte rău de libertatea de a alege pe care i-a lăsat-o Dumnezeu. Dacă mâncarea lui Hristos era să facă voia Tatălui, mâncarea diavolului este să-şi facă voia sa. De multe ori, omul, atunci când îşi face voia, se simte plin de satisfacţie, parcă s-ar îngrăşa de mulţumire, fratilor, sa nu va potriviti cu acest veac! La fel cum cei buni simt satisfacţie făcând binele, la fel cei răi simt satisfacţie făcând răul. Şi Dumnezeu îngăduie să se întâmple aceste manifestări ale răului pentru că binele nu se face cu forţa, fiecare are libertate în alegere, iar răul este lăsat liber să se manifeste până la o limită. Noi am făcut destule rele, şi Dumnezeu nu ne-a oprit atunci când le-am făcut. Toate sunt însă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, după cum se spune în minunatul psalm de seară ce se citeşte în fiecare zi la vecernie (Ps. 103), şi binele şi răul aşteaptă undă verde de la Dumnezeu: Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. (…) Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătăţi. E psalmul de laudă a bunătăţii lui Dumnezeu, care hrăneşte şi pe cei răi şi pe cei buni, care, atunci când Îşi întoarce faţa Sa, toate se vor tulbura, şi tristeţea este că nu Dumnezeu este Cel care Îşi întoarce faţa, ci noi, cei cărora ne plac manifestările lumeşti.

Ioan, ucenicul cel iubit al lui Hristos, ne spune: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac (I Ioan 2, 15-17). Vedem că aici Sfântul Ioan Teologul iarăşi ne enumără cele trei ispite despre care am mai vorbit, cele trei ispite prin care părăsim pe Dumnezeu şi alegem deşertăciunea unor distracţii scurte, mincinoase şi stricăcioase din lume. Trecând de la cei care trăiesc ca păgânii la cei care cât de cât par evlavioşi, nici la aceştia nu găsim o relaţie de jertfă pentru Dumnezeu, ci mai degrabă o relaţie de interes care în două cuvinte ar însemna: trăiesc cu Dumnezeu şi toate îmi merg din plin; aceasta nu este o relaţie de dragoste, de comuniune cu Dumnezeu, ci una de interes. Pentru acesta luptă ne pregatește si ne ajută Sfântul Vasile cu moliftele sale:

Rugaciunea (1) Domnului sa ne rugam. Dumnezeul dumnezeilor si Domnul domnilor, facatorul cetelor celor de foc si lucratorul puterilor celor fara de trup, mesterul celor ceresti si al celor pamantesti, pe carele nimenea dintre oameni nu L-a vazut, nici poate sa-L vada; de care se teme si se cutremura toata faptura; carele a aruncat din cer pe capetenia lngerilor, care din trufie si-a incordat grumazul oarecand si s-a lepadat de slujba sa prin neascultare; si pe ingerii cei dimpreuna cu dansul protivnici, facuti diavoli i-a aruncat in intunerecul cel adanc al iadului, fa, ca blestemul acesta ce se face in numele Tau cel infricosat, sa fie spre ingrozirea acestui povatuitor al vicleniei si tuturor taberilor lui, ce au cazut dimpreuna cu dansul din lumina cea de sus, si pune-I pe fuga; si-i porunceste lui si diavolilor lui sa se departeze cu totul, ca sa nu faca nicio vatamare acestui suflet pecetluit; ci acesti pecetluiti sa ia tiria puterii ca sa calce peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrijmasului.Ca se lauda si se mareste si de toata suflarea cu frica se slaveste Prea Sfant numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciunea (2) Domnului sa ne rugam. Blestemu-te pe tine, incepatorul rautitilor si al hulei, capetenia impotrivirii si urzitorul vicleniei. Blestemu-te pe tine cel aruncat din lumina cea de sus si surpat pentru mandrie in intunericul adancului. Blestemu-te pe tine si pe toati puterea cea cazuta ce a urmat vointa tale. Blestemu-te pe tine duh necurat, cu Dumnezeu Savaot si cu toata oastea ingerilor lui Dumnezeu, cu Adonai cu Eloi, Dumnezeul cel Atotputernic; iesi si te departeaza dela robul lui Dumnezeu (N). Blestemu-te pe tine cu Dumnezeu, carele prin cuvant toate le-a zidit; si cu Domnul nostru lisus Hristos, Fiul Lui cel unul nascut, carele mai nainte de veci negrait si fara de patima s’a nascut dintr’lnsul; cu cel ce a facut faptura vazuta si nevazuta si a zidit pe om dupa chipul Sau, si mai innainte prin legea firii I-a invatat acestea, si cu priveghere ingereasca I-a pazit.; cu cel ce a innecat pacatul cu ape de sus si a desfacut adancurile de sub cer si a pierdut pe uriasii cei necucernici, si turnul faradelegilor la sfaramat si pamantul Sodomei si al Gomorei cu foc si cu pucioasa Ia ars, intru a carui marturie fumega fum nestins; cu cela ce marea cu toiagul a despartit si pe popor I-a trecut cu picioare neudate, iar pe tiranul Faraon si oastea cea impotrivitoare lui Dumnezeu, tabara paganatatii, sub valuri in veci a innecat-o. Te blestem cu cel care, la plinirea vremii, din Fecioara Curata negrait s-a intrupat si pecetile curatiei intregi le-a pazit; carele a binevoit sa spele prin Botez intinaciunea noastra cea veche, cu care noi prin neascultare ne spurcasem. Blestemu-te pe tine cu cela ce s’a botezat in lordan si ne-a dat noua prin apa, si prin har, chipul nestricaciunii; de carele ingerii si toate puterile ceresti s’au mirat, vazand pe Dumnezeu cel intrupat smerindu-se, cand Tatal cel fara de inceput a descoperit nasterea cea fara de inceput a Fiului, si cand pogorlrea Sfantului Duh a marturisit unimea Treimii. Blestemu-te pe tine cu Cela ce a certat vantul si a linistit viforul marii; carele a isgonit cetele diavolilor; carele prin tina a dat vedere ochilor lipsiti de lumina ai celui orb din nastere si a innoit zidirea cea veche a neamului nostru; si celor muti le-a dat grai; cel ce a curatit ranele leprosilor si pe morti din gropa i-a inviat; cel ce pana la ingropare cu oamenii a vorbit si iadut prin inviere I-a pradat; si toata omenirea a intocmit-o s-a nu mai fie cucerita de moarte. Blestemu-te pe tine cu Dumnezeu Atottiitorul, Carele a insufletit pe oameni cu glas de Dumnezeu insuflat si dimpreuna cu Apostolii a lucrat si toata lumea.a umplut-o de dreapta credinta.

Teme-te, fugi, pleaca, departeaza-te diavole necurate si spurcate, cel de sub pamant, din adanc, inselatorule, fara de chip, cel vazut pentru nerusinare, nevazut pentru fatarie, oriunde esti sau unde mergi, de esti insusi Veelzevuv sau cela ce scuturi, de te arati ca sarpele sau ca fiara, sau ca aburul, sau ca fumul; ori ca barbat, ori ca femeie, ori ca jiganie, ori ca pasare, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau care navalesti infricosind, sau sfasii, sau uneltesti rele, in somn greu, sau intru boala, sau in neputinta sau pornesti spre ras, sau aduci lacrimi de desmierdari; ori esti desfranat, ori rau mirositor, ori poftitor, ori facator de desfatare, ori fermecator, ori indemnator spre dragoste necurata, ori ghicitor in stele, ori sezi in casa, ori esti fara de rusine, ori iubitor de vrajba, ori fara de astampar; sau te schimbi cu luna, sau te intorci dupa un oarecare timp, sau vii dimineata, sau la amiaza, sau la miezul noptii, sau in orice vreme, sau la revarsatul zorilor, sau din intamplare te-ai intalnit, sau de cineva esti trimis, sau ai navalit fara de veste; sau esti din mare, sau din rau, sau din pamant, sau din fantana, sau din daramaturi, sau din groapa, sau din balta, sau din trestie, sau din noroae, sau din orice fel de materie, sau de pe uscat, sau din necuratie; sau din lunca, sau din padure, sau din copaci, sau din pasare, sau din tunet, sau din acoperamantul biii, sau din scaldatoare de ape, sau din mormant idolesc; sau de unde stim sau de unde nu stim, sau cunoscut ori necunoscut, sau din vreun loc nebanuit; piei si te departeaza, rusineaza-te de chipul cel zidit si infrumusetat de mana lui Dumnezeu. Teme-te de asemanarea lui Dumnezeu celui intrupat, si sa nu te ascunzi in robul lui Dumnezeu (N); ca toiag de fier si cuptor de foc si iadul si scrisnirea dintilor te asteapta ca rasplatire pentru neascultare. Teme-te, taci, fugi, sa nu te intorci, nici sa te ascunzi cu vre-o alta viclenie de duhuri necurate; ci du-te in pamant fara de apa, pustiu, nelucrat, unde om nu locueste, ci il cerceteaza singur Dumnezeu cela ce leaga pe toti care vatama si uneltesc asupra chipului Sau; cela ce in lanturi te-a aruncat in intunerecul iadului, pentru noaptea si ziua cea lungata, pe tine diavole, ispititorul si aflatorul tuturor rautatilor. Ca mare este frica de Dumnezeu, si mare este marirea (slava) Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si sin vecii vecilor. Amin.

Rugaciunea (3) Domnului sa ne rugam. Dumnezeul cerurilor, Dumnezeul luminilor, Dumnezeul ingerilor celor de sub taria Ta, Dumnezeul arhanghelilor celor de sub stapanirea Ta, Dumnezeul slavitelor domnii, Dumnezeul sfintilor, Tatal Domnului nostru Iisus Hristos; cela ce ai deslegat sufletele cele legate cu moartea, si prin unul nascut Fiul Tau ai luminat Pe omul cel patruns de intunerec; cela ce ai slabit durerile noastre si toata greutatea ai usurat-o si toata nalucirea vrajmasului dela noi ai departat-o; si Tu, Fiule si Cuvantut lui Dumnezeu, carele cu moartea Ta ne-ai facut pe noi nemuritori, si ne-ai slavit cu slava Ta; cela ce cu invierea Ta ne-ai daruit noua sa ne ridicam dela oameni la Dumnezeu, si ai purtat pe crucea Ta toata sarcina pacatelor noastre; cela ce ai luat asupra-Ti sfarimarea noastra si ai tamaduit-o, Doamne; carele ne-ai facut noua cale la ceruri si stricaciunea intru nestricaciune ai prefacut-o, auzi-ma pe mine, care cu dragoste si cu frica strig catre Tine, cel de a caruia frica se topesc muntii, suspinand, dimpreuna cu taria de sub cer; de a caruia putere duhurile necuvantatoare ale stihiilor se cutremura, pazind hotarele lor; de a caruia porunca focul rasplatirii nu va trece hotarele ce i s’au pus, ci suspinand asteapta porunca Ta; de a carui frica toata faptura se chinueste oftand cu suspinuri negraite, si avand porunca s-a astepte vremea sa; de care toata firea cea protivnica a fugit si oastea vrijmasului s’a domolitg diavolut a cazut, sarpele s’a calcat, si balaurut s’a strivit; prin care neamurile ce te-au marturisit s’au luminat si s’au intarit intru Tine, Doamne; prin carele viata s’a aratat, nadejdea s’a intemeiat, credinta s’a intarit, Evanghelia s’a propovaduit, prin carele omul cel pamantesc s’a innoit intru Tine. Caci cine este ca Tine Dumnezeule cel Atotputernic..? Pentru aceasta Te rugam pe Tine, Dumnezeule al Parintilor si Doamne al milei, cela ce esti mai innainte de veci si mai pre sus de fire, primeste pe acesta ce a venit la Tine pentru numele Tau Cel sfant, si al iubitului Tau Fiu, Iisus, Hristos, si al Sfantului si Prea Puternicului si de viata Facatorului Tau Duh,Izgoneste din sufletul lui toata neputinta, tot duhult necurat, scuturator, de sub pamant, din foc, imputit, poftitor, iubitor de aur, iubitor de argint, turbat, desfranat, tot diavolul necurat, intunecat, fara de chip, fara de rusine.

Asa, Dumnezeule, departeaza dela robul Tau (N) toata lucrarea diavolului, toata vraja, toata fermecatura, slujirea idoleasca, cautarea in stele, vraja cu mort, vraia cu pasare, patima desfatarii, iubirea trupeasca, iubirea de argint, betia, desfranarea, nerusinarea, mania, iubirea de cearta, neastamparul, si tot cugetul viclean. Asa, Doamne Dumnezeul nostru, insufla intr-Insul Duhul Tau cel pasnic, ca pazit fiind de el, sa faca roduri de credinta,de fapte bune, de intelepciune, de curatie, de infranare, de dragoste, de bunatate, de nadeide, de blandete, de indelunga rabdare, de ingaduinta, de smerenie, de pricepere. Ca acesta se marturiseste a fi robul Tau, intru numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, crezand in Treimea cea de o fiinta si marturisind-o impreuna cu Ingerii, Arhangheiii, Domniiie cele marite (slavite) si cu toata oastea cereasca. Pazeste impreuna cu dansul si inimiile noastre, ca puternic esti, Doamne, si Tie marire (slava) innaltam impreuna cu unul nascut Fiul Tau si cu Prea Sfantut si Bunul si de viata Facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

De Anul Nou, în seara de Sfântul Vasile, în această lume, lipsită de sihăstrie, care s-a transformat într-o zgomotărie, într-o pustie sufleteacă în care mai mult căutăm să plăcem oamenilor decât lui Dumnezeu, orice psalm și rugaciune de laudă pentru Iisus, orice stradanie duhovnicească sunt perturbate de

acompaniamentul zgomotului de petarde care se aud afară, războiul din lume a ajuns până la mănăstire, până la biserică, pâna in casele noastre, până în inimile și sufletele noastre,  vrăjmaşul a ajuns până la acea cetate a Sionului, întărită din vârful muntelui, se dau ultimele lupte şi se pare că se dărâmă totul. Rugăciunile de exorcizare s-au terminat şi omul se întoarce înapoi la acea ceată de prieteni de care nu vrea să se despartă: diavolii plăcerilor lumeşti”. Este o încercare. Dumnezeu ne încearcă, şi, când toate ne merg din plin, înfruptându-ne din bogăţia şi puterea Sa, ne pune la încercare, întorcându-Şi faţa de la noi, şi cădem într-o situaţie disperată, falimentari şi părăsiţi în viaţă de cei apropiaţi. Este o încercare groaznică, dar este doar o încercare în care ne vom vădi: Îl vom batjocori pe Dumnezeu pentru răul ce ni s-a întâmplat, vom cârti, Îl vom părăsi, vom cădea în deznădejde sau ne vom învrednici să se audă din gura noastră acel răspuns minunat: ruinat, flămând şi străin am ajuns în lume, dar nu contează, important este că nu Te-am pierdut pe Tine, Doamne.

Iata-ne de Anul Nou… Ce este aceasta noapte, ce este clipa, ce este ora, ce este timpul? Oare ce numim noi, oamenii, timp? Timpul, acesta este un rau imens in josul caruia Domnul a impins tot ceea ce a creat: cerul, soarele, stelele, pamantul, oamenii de pe el, fiecare lucru, fiecare fiinţa. Toate acestea le-a impins in josul suvoiului timpului. Incotro curge acest rau, incotro ne poarta, incotro mergem purtaţi de suvoiul acestui rau de nestavilit pe care noi il numim timpul? Timpul. Ce este timpul? Timpul este intrarea in vesnicie. De aceea este timpul nespus de important pentru noi, important ca si vesnicia in cealalta lume. De aceea este fiecare zi foarte importanta in viaţa noastra, fiecare noapte; nu, fiecare clipa, caci de fiecare clipa depinde vesnicia noastra. Da, timpul este intrarea in vesnicie. Aceasta este, fraţilor si surorilor, concepţia  evanghelica a timpului. Inţelegerea timpului de catre Hristos. Timpul ne este dat ca prin el sa castigam vesnicia, prin stradanii, smerenie, rugaciune, credință, prin biserică și prin Hristos, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)