La Mulți Ani celor cu nume și suflet de Floare!

12.04.2020 10:00

Ortodocşii prăznuiesc astăzi Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în Ierusalim şi fiind totodată sărbătoarea celor care poartă nume de flori. Duminica Floriilor este o sărbătoare creștină fără dată exactă fiind celebrată întotdeauna în ultima duminică dinaintea Paștelui. Aproape 1,5 milioane de români poartă nume de floare.

Icoana Floriilor oferă liniște și bucurie. Icoanele rusești de la începutul secolului al XVI-lea redau scena Intrării lui Iisus în Ierusalim într-un stil fidel Sfintei Scripturi, folosind detalii și simboluri de mare semnificație din Evanghelia Sfântului Ioan. Hristos este așezat într-o parte pe asin, având picioarele peste partea stângă a lui. Ține un pergament în mâna stângă, iar corpul Lui este întors cu fața spre privitor, deși, la o primă vedere, postura Sa ar putea sugera că se uită înapoi, la grupul de discipoli din spate. Acest grup, condus de Apostolul Petru, este reprezentat compact în partea stângă a icoanei, simetric față de grupul de oameni din dreapta, ce vin dinspre Ierusalim pentru a-L primi pe Domnul. În fruntea mulțimii, doi oameni Îl întâmpină pe Hristos cu ramuri de palmier, în timp ce, la picioarele acestora, copii întind haine pe pământ în calea Sa. Prezența copiilor în icoană poartă o semnificație deosebită care este scoasă în evidență și în Sfânta Scriptură, aceștia strigând „Osana, fiul lui David” atunci când Îl întâmpină pe Iisus. În partea superioară a icoanei, pe partea stângă, putem observa Muntele Măslinilor, a cărui vale coboară pe fundal până spre centrul picturii. Lângă munte e reprezentat un copac înalt cu doi copii urcați printre ramurile sale, iar în continuare, în dreapta, apare cetatea Ierusalimului, ilustrată ca un oraș compact cu turnuri și ziduri care includ multe clădiri; mulțimea iese de pe o poartă largă din zidurile orașului. Imaginea asinului pare să plutească suspendată în centrul întregii opere, între discipoli și mulțime. Trăsăturile din planul din spate ale muntelui, ale copacului și ale orașului se leagă direct de evenimentele comemorate în Duminica Floriilor, dar este, de asemenea, interesant de observat că aceste elemente ar putea constitui o referire subtilă la Sfânta Treime. Simbolismul inclus în tradiția creștină își are rădăcinile în peisaj, geografie și istoria oamenilor Tărâmului Sfânt; mai multe evenimente fac uz de unele detalii similare celor din această pictură, ceea ce ar putea constitui o referire la tradiția ei simbolistică. Astfel, Muntele Măslinilor evocă amintirea altor experiențe de Revelația divină de la Sinai, Horeb sau Tabor; copacul și copiii care adună ramuri de palmier evocă scena stejarului din Mamvri și cea a copacul vieții. Orașul stilizat este reminiscența casei lui Avraam, fiecare casă mai mică simbolizând, în felul său, o formă diferită de trai, capabilă de a deveni un simbol pentru Tatăl Care este sursa și originea tuturor formelor de viață și de comunitate.

În contextul intrării în Ierusalim din Duminica Floriilor, imaginea orașului sfânt din icoană aduce aminte și de orașul istoric Ierusalim, ce a fost distrus la 40 de ani după crucificarea lui Hristos, și de noul Ierusalim din Apocalipă, simbol al comuniunii perfecte între Dumnezeu și creația Sa. Astfel, în timp ce marchează și sărbătorește în particular evenimentele din Duminica Floriilor, icoana are și o dimensiune eshatologică, care privește dincolo de evenimentul istoric specific. În centrul icoanei nu sunt folosite culori foarte puternice, tonurile mai întunecate și mai aprinse fiind păstrate pentru reprezentarea celor două grupuri din părțile laterale opuse. Pictura dă privitorului un sentiment de liniște și luminozitate, lucru surprinzător în lumina naturii evenimentelor emoționante și ale Duminicii Floriilor. Scopul acesteia nu pare cel de a stârni emoții, ci de a permite ca misterul Intrării în Ierusalim să ne fie prezentat astfel încât să ne pătrundă în inimi și să ne aducă bucuria și pacea împărăției Domnului.

Alaturi de Sambata lui Lazar, Duminica Intrarii triumfale a Mantuitorului in Ierusalim reprezinta “inceputul Crucii“. Stereotipul nostru mental care asociaza bucuria cu absenta suferintei este contrariat de aceasta sarbatoare: unde este triumful, unde este bucuria, ce se celebreaza acum, daca Iisus intra in Ierusalim pentru a fi rastignit? Cum de este primit ca un imparat Cel ce vine calare pe smeritul asin? Cum de I se striga “Osana!” Celui asteptat de catre mai-marii poporului pentru a fi ucis? Biserica insa vede si altceva dincolo de acestea si ne indeamna: “Veniti sa mergem cu El, sa ne rastignim cu El, pentru a-L auzi spunandu-ne: nu la Ierusalimul pamantesc Ma sui pentru Patima Mea, ci la Tatal Meu si Dumnezeul Vostru, pentru ca sa intrati cu Mine in Ierusalimul ceresc, in Imparatia Cerurilor“. Acesta este Ierusalimul in care intra biruitor Hristos prin Patimirea si moartea Sa. Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor de la ramurile de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc.

Unul din evanghelisti, amintind despre bucuria cetatii sfinte la intrarea Domnului in Ierusalim spune: ”Si Iisus era trist”. Cetatea se bucura, copiii striga Osana celui dintru inaltime, Hristos este aclamat cu ramuri de finic si de maslini, semne ale bucuriei, iar El este trist. De ce este trist? Pentru ca are constatarea ca mesajul Sau n-a fost inteles de catre lume. “Doua si viclene a savarsit impotriva Mea fiul Meu Israil: Pre Mine, Izvorul apelor, M-a lepadat si a sapat luisi fantani sparte“ (Ieremia 2, 13). Aicea este Dumnezeu Care plange. Pe Sine Se plange Dumnezeu? Ca Adam, ca eu L-am lepadat? Are Dumnezeu Cel Atotputernic, Atotstiutor, nevoie de ceva sau de cineva ca sa Se implineasca? Ii este lui Dumnezeu urat daca e singur? Ca crestin nu am nevoie sa mai vorbesc despre asta. Va dati seama ca intrebarea este numai retorica. Ar fi un nonsens. Dumnezeu plange pe fiul Sau, pe Adam. Dumnezeu plange tot sufletul care se cunoaste pe sine ca eu. Pe mine ma plange Dumnezeu.

Pentru ce plângea? Aflăm din propriile Lui cuvinte: Ierusalime, Ierusalime! Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi (Lc. 19, 41-42). O, dacă ai fi priceput că Eu sunt Mesia, Care a venit să te mântuiască, că Eu sunt împăratul tău – nu pământesc, ci ceresc! Domnul ştia ce va trebui să îndure poporul, care avea să se lepede de El. Ştia că vor veni oştile romane şi vor împresura Ierusalimul, că îl vor supune grozăviilor de nedescris ale asediului, că cetatea va fi nimicită, încât nu va mai rămâne din el piatră peste piatră, şi că templul va suferi aceeaşi soartă. O, dacă Ierusalimul ar fi ştiut că slujeşte mântuirii lui! Se întâmplă ca omul să meargă pe o cale greşită, iar milostivirea lui Dumnezeu să îl oprească printr-un cutremur adus de nenorocire sau boală, ca acum de un virus ucigas, mut și sued, prin care îi spune: Dacă ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta! Cu fiecare dintre noi se întâmplă că Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate încetişor, aşteptând să I se deschidă şi să I se dea drumul înăuntru, bate ca un sărac la uşa noastră, El Stapânul.

Aşadar, poporul sălta ţinând în mâini ramuri de finic, strigând: Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!, aşternându-şi hainele sub copitele asinului. Copii strigau, înălţând laudă lui Dumnezeu. Este limpede că fiecare, văzând cele ce se petreceau, trebuia să-şi amintească de spusele prorocului Zaharia: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe fiul celei de sub jug (Zah. 9, 9).

Şi totuşi, cărturarii, fariseii şi arhiereii, care ştiau această prorocie, sufereau şi cârteau, iar în cele din urmă, nemaiputând răbda, I-au zis Domnului: „Ceartă-i, Tu nu auzi ce zic?” Iisus le-a răspuns: Au niciodată n-aţi citit că „din gura pruncilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă”? Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga (Mt. 21, 16; Lc. 19, 39-40).

De ce-L urau pe Domnul Iisus? De ce L-au răstignit?  Fiindcă îl socoteau călcător al legii lui Moise, sau, mai bine zis, al literei legii. Legea lui Moise era pentru ei adevărul indiscutabil, absolut şi sfânt, însă pur exterior, fiindcă erau străini de duhul ei, închinându-se literei, şi oricine încălca litera era în ochii lor cel mai mare nelegiuit. Ei erau nemulţumiţi de faptul că Domnul Iisus Hristos vindeca bolnavi în zi de sâmbătă. Ce pervertire a inimii omeneşti! În loc să-L proslăvească plini de cutremur pe Dumnezeu, Care face asemenea minuni, ei se umpleau de răutate cruntă! Ei nu înţelegeau că Domnul n-a venit ca să o strice, ci ca s-o împlinească, adică să o desăvârşească, nu înţelegeau că El este Domnul sâmbetei. Ei nu înţelegeau că învăţătura Lui nu numai că nu calcă legea lui Moise, ci o înalţă nemăsurat. Nu i-a mişcat nici minunea cu totul neobişnuită a învierii lui Lazăr cel mort de patru zile. Despre ei a prezis marele proroc Isaia: S-a îngroşat inima poporului acestuia, şi cu urechile sale greu au auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă, şi să-i vindec pe ei (Is. 6, 10). Asupra lor s-au împlinit cuvintele apostolului Pavel: litera ucide, iar duhul face viu (2 Cor. 3, 6). Vrăjmaşii lui Hristos au pierit, fiindcă au fost slujitori ai literei care ucide, în timp ce pe noi ne-a învrednicit să fim slujitori ai Legământului celui Nou, nu ai literei, ci ai Duhului.

Deci, să luăm aminte cu sârguinţă la acest lucru. A lepadat Adam pe Izvorul apelor si a facut luisi fantana, fantana sparta, care nu poate sa tina apele. Pana cand, Adame? Pana atunci cand vei muri de sete, nadajduind in deznadejde, in loc sa nadajduiesti in Cel ce te-a facut, Care plange, in cuvintele lui Hristos catre poporul Israelit din vremea aceea, catre Ierusalim: “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine, de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, cum aduna pasarea puii sai sub aripi, dar n-ati voit“. (Luca 13, 34). Si Dumnezeu plange. Plange pe Adam.

Dumnezeu, nu pe El Se plange, ci plange incapatanarea, indaratnicia omului, apai putem intelege ca Dumnezeu Se caieste pentru rautatile omului. Si cuvantul acesta il iau din Scriptura, in care este scris ca Dumnezeu Se caieste de rautatile noastre (Ioil 2, 13), si acesta este un cuvant care ar trebui pastrat, fiindca pocainta adevarata este intrarea omului in cainta lui Dumnezeu; Dumnezeu Care vrea sa salasluiasca in om; Dumnezeu despre Care este spus ca odihneste intru sfinti – si sfinti ne-a gandit pe toti; Dumnezeu plange pentru indaratnicia mortala a omului. Pana unde? Plange pana cainta lui Dumnezeu ajunge la pogorarea Lui in neamul nostru”.

El se pregateste sa fie imparat peste inimi, oamenii doresc sa il puna Imparat peste cetati, peste armate, sa devina cuceritor si stapan in sensul omenesc al cuvantului. El cheama la smerenie, dar doi dintre ucenicii Sai cer sa fie de-a dreapta si de-a stanga Lui in imparatia cea lumeasca pe care sperau ei sa o infiinteze. Este trist pentru ca doar peste cateva zile rugaciunea Lui va fi atat de incordata, atat de puternica inaintea paharului mortii, incat sudoarea Lui se transforma in picaturi de sange. Este trist pentru ca il aude pe apostolul Petru zicand: ”Doamne, sa nu Ti se intample Tie sa fii rastignit!”, intelegand Domnul Hristos ca apostolul Petru nu pricepuse nimic din mesajul pe care timp de trei ani si jumatate il lansase apostolilor si, prin ei, lumii. Este trist pentru ca il vede pe Petru tradand doar peste cateva zile. Este trist pentru ca il vede pe Iuda care se plange pentru risipa mirului de nard pe care Maria, sora lui Lazar, il varsase pe trupul lui Iisus preintampinand mirul si miresmele care aveau sa unga trupul mort al Domnului Hristos doar peste cateva zile. Si il vede deja pe Iuda tradandu-L in Gradina Ghetsimani. Si tristetea lui era si mai mare, stiind ca acesta, in loc sa aleaga calea regretului pentru fapta facuta, prin harul pocaintei, avea sa se sinucida. De aceea, Domnul Hristos era trist. Si spre aceasta tristete a Domnului suntem chemati in aceasta saptamana sa ne indreptam, intelegand ca si astazi mesajul Domnului Hristos nu este inteles asa cum se cuvine.

Intelegand ca si astazi se doreste, uneori chiar si in Biserica, nu smerenia, ci slava, marirea si puterea. Intelegand, de asemenea, ca sunt si astazi destul de multi crestini care nu inteleg sensul crucii, taina suferintei, taina cea mare a rastignirii prin care crestinul este chemat sa treaca. Si, mai ales, intelegem ca si astazi sunt multe persoane cu caracter de Iuda, care insala, mint si duc la disperare pe atatia...

“Iudeii, care L-au intampinat pe Domnul cu atata simtire, oare erau nesinceri, oare nu aveau cu adevarat simtamintele pe care le aratau? Si totusi, L-au rastignit pe Domnul. Oare nu se intampla si la noi ca atunci cand Il primim pe Domnul prin Sfintele Taine sa facem dovada de multe simtaminte, iar cand se racesc simtamintele sa slabim si sa nu facem fata nici macar celor dintai ispite? Pe venirea simtamintelor nu poti pune temei: trebuie sa formam si sa pastram taria hotararii”. (Sf. Teofan Zavoratul)

Bucuria crestinilor nu are nicio legatura cu veselia indiferenta si superficiala a omului lumesc, nici cu “autosugestia” pozitiva a optimismului pamantesc, ci este o bucurie a jertfei roditoare si izvoratoare de nemurire, a constiintei ca prin Cruce si numai prin Cruce dobandim Invierea. Este bucuria provenita din biruinta asupra patimilor noastre, biruinta pe care nu o putem castiga decat intru Hristos, dar nu automat si magic, ci numai prin propria noastra lupta. “Purtand totdeauna in trup omorarea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru” (2 Cor. 4, 10-11). Vrem si noi sa intram in Ierusalim, impreuna cu Domnul? Chiar vrem cu adevarat? Atunci sa incepem sa purtam si Crucea impreuna cu El! De nu, fi-vom, poate, mostenitori ai altei imparatii, din aceasta lume, dar nu a celei ceresti.

Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte. Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.

Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor. Impărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti. El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toate atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii. Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi slava Lui trebuia să fie de alt fel – mai presus de lume, dumnezeiască. Şi El a dobândit această slavă prin smerita Sa intrare în Ierusalim. Şedea pe asin ţinându-şi capul nu ridicat cu semeţie, ci adânc plecat, şi înrourând sfinţii Săi obraji cu râuri de lacrimi. El S-a descoperit poporului israelit ca Mesia smerit şi pătimitor, liniştit şi blând, Care trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is.42,3).

De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta. Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire. Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.  De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare''. Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic. La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav. Și mai spune Ioan Gură de aur:  Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca.

De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a. Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-l deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea.

Cum aşa ?  Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav.

Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-l vindeca. Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc.

De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nul socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-l ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească. Dar cum de nu este nici unul care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte.

Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu l-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu l-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică.

Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să- i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor.

Menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii. Totodată Floriile deschid săptamâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti, cunoscută sub numele de "Săptămâna Mare", după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl "petrec" pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere. De Florii se mănâncă peşte, fiind a doua dezlegare din postul Paştelui, după cea din ziua Bunei Vestiri.

La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în "Constituţiile Apostolice" - document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (407), de Sfântul Epifanie de Salamina (403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea era celebrată deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul.  Obiceiul ca însuşi conducătorul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române. În timpul secolelor al VI-lea şi al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa. Intrarea lui Iisus în Ierusalim este relatată de toţi cei patru evanghelişti, Ioan, Luca Matei şi Marcu.

Noul Testament relatează faptul că apostolii au întins hainele lor pe asin, pe ele şezând Mântuitorul în timpul acestei procesiuni. Acest gest a fost interpretat de Sfinţii Părinţi ca fiind mărturisirea faptului că învăţătura apostolilor va aduce la ascultare toate neamurile de pe pământ. Hainele Sfinţilor Apostoli simbolizează noua haină pe care o îmbracă oamenii, haina Sfântului Botez. După modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, care l-a întâmpinat pe Mântuitor cu frunze de palmier, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, după săvârşirea Sfintei Liturghii, să se sfinţească ramurile de salcie aduse de credincioşi.

Slujitorii Bisericii citesc rugăciuni de sfinţire a salciei, ţinând în mâini aceste ramuri înmugurite, cu lumânări aprinse, ca simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, fiind cunoscut faptul că salcia are o putere mare de regenerare. Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrând în oraş călare pe un măgar fiind întâlnite frecvent în pictură.

Creştinii prăznuiesc Intrarea Mântuitorului în Ierusalim participând la Sfânta Liturghie, împodobind cu ramuri de salcie sfinţită icoanele, uşile şi ferestrele gospodăriilor lor şi păstrând rânduiala postului. Aceste ramuri sfinţite se păstrează peste an, fiind folosite cu credinţă la tămăduirea diferitelor boli. Oamenii obişnuiesc şi să înfigă aceste ramuri în straturile proaspăt semănate, să le pună în hrana animalelor sau să le aşeze pe morminte. Ramurile verzi simbolizează castitatea, dar şi renaşterea vegetaţiei, amintind totodată de ramurile cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim, în această zi.

Explicand insemnatatea evenimentelor legate de Intrarea Domnului in Ierusalim, asa cum sunt descrise ele la Evan­ghelistul Matei (Mt. 21, 1-10), Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca asina pe care au adus-o ucenicii, impreuna cu manzul, la Domnul lor simboliza poporul iudeu. Domnul n-a vrut sa sada pe ea, dand de inteles prin asta ca poporul ales a fost lepadat pentru necredinta sa, ca s-a luat de la el Impa­ratia lui Dumnezeu si ca a fost data poporului care va face roadele ei (Mt. 21, 43). Manzul, pe care nu-l calarise nimeni, simbolizeaza, dupa spusele Sfantului, toate popoarele paga­ne noi, putin cunoscute in istoria vechi-testamentara, care au alcatuit la inceput tanara Biserica a lui Hristos si au pri­mit jugul cel usor al Evangheliei. Haina cu care Apostolii au acoperit manzul simboliza invatatura Lui. Astfel, toate acestea marcau o cotitura fundamentala in planul iconomiei dumnezeiesti de mantuire a omului: insemnatatea exceptio­nala pe care o avea poporul lui Israel in Vechiul Testament a trecut de la el la alte popoare. Sezand pe manz, Domnul a aratat ca primeste popoarele acestea sub calauzirea Sa. Aceasta este interpretarea pe care o da Sfantul Ioan. Bise­rica Noua, care a cuprins in sine tinerele popoare pagane, a primit drept de cetatenie in Imparatia lui Dumnezeu. Pana atunci a fost valabil principiul: intai sa se sature copiii, caci nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor. Intrucat din­tre popoarele pagane care au intrat in Biserica nou-testamentara face parte si poporul nostru, este limpede ce mare insem­natate are si pentru noi Intrarea Domnului in Ierusalim.

Lasand insa deoparte latura simbolica a evenimentului, trebuie spus ca si in sensul istoric el are mare insemnatate. Acesta este punctul culminant al gloriei, la care viata Mantu­itorului s-a ridicat pentru a se incheia sangeros imediat dupa aceea. Steaua maririi pamantesti a modestului Proroc din Galileea nu a stralucit niciodata atat de tare! Numele Lui nu a fost rostit niciodata cu atata entuziasm si atata nadejde, de atatea mii de guri. Niciodata nu L-a inconjurat o multime atat de numeroasa, gata sa se plece inaintea Lui si sa mearga oriunde va voi El, la cel mai mic semn al Lui… intreg Ierusa­limul s-a pus in miscare (v. Mt. 21, 10). De aceasta data, Domnul nu fuge de glorie si de manifes­tarile furtunoase ale entuziasmului si respectului fata de El. De obicei evita zarva si agitatia omeneasca si nu cauta ono­ruri si veneratie din partea poporului, fiindca pentru lucra­rea Sa nu era nici o nevoie de aceasta. De aceasta data insa El nu pune capat strigatelor de jubilare, si atunci cand fariseii, turbati de furie, Ii cer sa le interzica ucenicilor cantarea de slavoslovie, Domnul raspunde: Daca vor tacea acestia, pietre­le vor striga (Lc. 19,40).

E limpede ca El avea un scop aparte pentru care a ingaduit aceasta procesiune triumfala, in care nu putem vedea doar o manifestare intamplatoare a sentimentului popular care se acumulase si isi cauta expresie. Putem intrezari acest scop din cuvintele pe care Mantui­torul le adreseaza in acest moment Ierusalimului si care sunt pastrate la Evanghelistul Luca. Vazand cetatea, a plans pentru ea, zicand:  „Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai, caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impre­sura si te vor stramtora din toate partile, si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale (Lc. 19, 42-44).

Intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim este cel din urma avertisment catre poporul necuvios. De cate ori a predicat Domnul in pietele lui si in templul lui! De cate ori locuitorii Ierusalimului au fost martori ai neobisnuitei puteri cu care El lucra minuni, insa inimile lor impietrite nu s-au lasat cucerite de farmecul cuvintelor Lui, nu s-au plecat, cu tulburare evlavioasa, in fata puterii Lui, nu L-au recunos­cut in El pe Mesia! Acum, intrand in cetate glorios, inconju­rat de o multime ce jubila, Domnul cauta din nou sa atraga atentia locuitorilor ei, sa le deschida ochii, care vazand nu vedeau, sa le aminteasca vestita prezicere a Prorocului Zaharia: Bucura-te foarte, fiica Sionului, veseleste-te, fiica Ierusali­mului, caci, iata, imparatul tau vine la tine drept si biruitor, smerit si calare pe asin, pe manzul asinei (Zah. 9,9). Vai! Totul a fost zadarnic! Nici de aceasta data Ierusali­mul nu a recunoscut vremea cercetarii sale, nu a recunoscut cele ce erau spre pacea lui! Nu s-au inmuiat inimile invartosate, si locuitorii Ierusa­limului au fost cei dintai care au luat parte la cea mai cum­plita faradelege care s-a savarsit vreodata in istoria lumii: la rastignirea Domnului. Avertismentul nu a fost inteles, si mai apoi s-a implinit ingrozitoarea prorocie a Mantuitorului.

Pe de alta parte, Intrarea triumfala a Domnului in Ieru­salim are inca o trasatura. Domnul intra in oras inconjurat de o multime nenuma­rata, in strigate de bucurie si in entuziasmul general. Calea pe care avea sa treaca este asternuta cu haine, sub picioarele asinului sunt aruncate ramuri de finic. Din toate partile se aud strigate de bucurie si de entuziasm: Osana! Bine este cuvantat cel ce vine in numele Domnului!  Așa cum spun mulți teologi este o pregustare a Ierusalimului Ceresc.

Toate acestea amin­tesc mult de o procesiune triumfala, si totodata sunt atat de deosebite fata de obisnuitele triumfuri ale generalilor si ale marilor cuceritori! Cat de putin semana cu un trufas imparat roman smeri­tul si blandul nostru Mantuitor calare pe un mic asin, care pasea marunt pe strazile pietruite ale Ierusalimului, intr-o ciudata dizarmonie cu aureola de glorie cu care jubilarea poporului Il inconjura pe Marele Proroc in acel moment! De obicei, pe asini mergeau taranii la oras, la piata – si bineinteles ca Domnul le-a poruncit dinadins ucenicilor Lui sa Ii aduca un asin in vederea acestei intrari triumfale.Calare pe asin, imbracat simplu, fara armura straluci­toare, fara cununa de invingator pe cap, Mantuitorul parea intruchiparea pacii si a blandetii. In aceasta priveliste nu era nimic razboinic, nimic care sa aminteasca fie si de depar­te triumfurile generalilor romani. Pentru orice om lipsit de prejudecati era absolut limpede ca Acest Proroc din Galileea nu va fi niciodata cuceritorul stralucit si puternic cu care inchipuirea evreilor il identifica pe Mesia. Fara indoiala ca tocmai asta voia sa dea de inteles Domnul. Procesiunea Lui a fost plina de glorie si maretie, dar asta in virtutea straluci­rii maretiei morale, nu a maretiei pamantesti, desarte. Domnul S-a luptat toata viata cu aceasta prejudecata, care prin­sese radacini trainice in mintea poporului si chiar a propriilor Sai ucenici, care si-l inchipuiau pe Mesia doar ca pe un monarh pamantesc de felul lui Solomon sau David, dar mai stralucitor si mai puternic. Acum, El le da din nou urmato­rilor Sai o lectie graitoare cu privire la faptul ca Imparatia Lui nu este o imparatie a maretiei exterioare, la fel ca toate imparatiile acestei lumi, ci o imparatie pur duhovniceasca, mareata prin frumusetea si sfintenia sa launtrica. Din paca­te, gloata nu intelege nici acum aceasta lectie si, orbita de prejudecatile mandriei nationale, este gata sa vada si in sme­ritul invatator din Nazaret, care mergea calare pe un asin, un viitor imparat plin de glorie, fara sa observe ca asteptarile sale nu se potrivesc cu infatisarea Lui. Ea este deja gata sa Il proclame imparat si, presupunand ca in sfarsit se implinesc vechile sale asteptari, striga nebuneste: Bine este cuvantata imparatia ce vine a parintelui nostru David! Osana intru cei de Sus!

Insa chipul Mantuitorului este trist si ochii Lui sunt plini de lacrimi. El este absolut singur cu gandurile Sale. Nimeni din gloata nu-L intelege, nu-L inteleg nici macar ucenicii Lui cei mai apropiati, care sunt antrenati de entuziasmul gene­ral, pentru că vor un împarat lumesc. El stie insa ca asteptarile lor sunt zadarnice, ca nu poate sa le dea asta, ca nu pentru asta a venit, ca este vorba de aceeasi ispita cu care a incercat, la inceputul sluji­rii Lui, sa-L insele diavolul, ca daca gloata ar sti asta si nu s-ar amagi cu nadejdi desarte ar fi mai moderata in manifes­tarea entuziasmului sau. El stie ca dupa cateva zile aceasta gloata Ii va intoarce spatele ca unui amagitor din pricina ca nu-i va indreptati asteptarile; stie ca, desi El nu le-a promis nimic si s-a straduit in repetate randuri sa ii scoata din rata­cire, dovedindu-le ca nadejdile lor sunt desarte, ei tot Il vor uri, din dezamagire, si ca aceiasi oameni care acum striga cu atata entuziasm: Osana! vor striga peste cateva zile cu inversunare: Rastigneste-L! Intr-adevar, ce uriasa schimbare! Iata-i pe acesti oameni ce par a fi gata sa isi dea viata pentru iubitul lor Proroc…

Au ragusit de atatea strigate triumfatoare, ochii le ard de entuziasm, in mainile lor se leagana mii de ramuri de finic, ridicandu-se si coborandu-se ca o padure in furtuna, haine­le colorate flutura in vazduh ca niste pete aprinseAceas­ta gloata orientala patimasa, agitata, si-a gasit eroul!.. Dupa cateva zile, tabloul se schimba radical: aceleasi fete, insa pli­ne de inversunare; ochii le ard de ura; mii de pumni stransi se ridica amenintator; din guri li se revarsa blesteme si hule… Iar inaintea lor se afla Acelasi Mantuitor, linistit si maret in blandetea Sa, in a Carui inima atat entuziasmul, cat si ura lor intampina doar durere si compasiune. Gloata e nestatornica, si multi dintre cei ce fusesera cand­va ucenici ai Domnului, care il ascultau cu incantare si erau gata sa il urmeze peste tot L-au tradat si s-au lipsit de cununa vesnicei fericiri. Nu au avut destula statornicie. Deosebit de funest se face simtita aceasta lipsa a statornici­ei in viata noastră duhovniceasca, din pricina lipsei de rabdare! Statornicia pana la capat, pana la moarte, este indispen­sabila. Nu ajunge doar sa pornesti pe calea crestina, ci trebu­ie sa si ajungi la tinta – si daca viata crestina, dupa cum zice Sfantul Apostol Pavel, e ca o alergare in arena, in care toti luam parte la intrecere, este limpede ca premiul il primesc doar cei care alearga pana la finis. Atletul care la jumatatea cursei inceteaza sa mai alerge se elimina singur de pe lista pretendentilor la victorie, si oricat de rapid ar fi alergat pri­ma jumatate a cursei, asta nu ii va aduce nici un folos: e un efort zadarnic.

Si dreptul, daca se va abate de la dreptatea sa si se va purta cu nedreptate si va face toate acele ticalosii pe care le face nele­giuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi facut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, si pentru pacatele sale, pe care le-a savarsit, va muri (Iez. 18, 24). Fii credincios pana la moarte, si iti voi da tie cununa vietii (Apoc. 2, 10) – iata regula fundamentala a vie­tii duhovnicesti. Cum sa facem asta?

Nu vom vorbi aici despre staruinta in viata duhovniceas­ca: despre incordarea indelungata a vointei si despre lucrarea darza de biruire a greutatilor intalnite in cale. Despre aceasta am vorbit deja mai inainte. Aici este vorba doar de statorni­cie, adica despre capacitatea de a pastra neschimbate pana la capat scopul si orientarea fundamentala a vietii. Se intelege de la sine ca este imposibil sa oferim un ras­puns exhaustiv la intrebarea data, fiindca aici totul depin­de, in ultima instanta, de voia lui Dumnezeu. Domnul are puterea sa-l mantuiasca pe om chiar si in situatiile cele mai disperate. Totusi, putem arata o serie de piedici sau de pasi gresiti care, starnind dezamagirea sau descurajarea, impiedi­ca mai mult decat orice statornicia vietii duhovnicesti si care trebuie evitate cu multa grija!

Cea mai obisnuita piedica este aici orientarea gresita a nadejdilor fundamentale chiar la inceputul vietii duhovni­cesti. De ce gloata care era gata aproape sa Il divinizeze pe Domnul L-a tradat atat de curand? Am vazut deja ca cea mai insemnata cauza a acestei dezamagiri a constat in aceea ca asteptau de la Mantuitorul ceea ce El nu putea sa dea. Gloata voia sa Ii impuna voia sa si nadejdile sale, si s-a maniat atunci cand El nu i S-a supus, ci a mers pe calea Sa. Ovatiile zgomo­toase cu care ea L-a intampinat pe Domnul nu aratau dragoste fata de El personal, nici incantare de invatatura Lui, ci nadejdea ca El va putea sa-i infaptuiasca visele si dorintele. In acele clipe, oamenii care jubilau Il urmau pe Mantuito­rul nu fiindca pretuiau in El imaginea supremei desavarsiri duhovnicesti si recunosteau adevarul profund al cuvintelor Lui, ci fiindca asteptau de la El satisfacerea mandriei lor nati­onale, si atunci cand au vazut ca s-au inselat in asteptarile lor reactia a fost inevitabila. Asa se intampla si in viata duhovniceasca. Omul nu cauta atunci fericirea de a se pleca inaintea maretiei dumnezeiesti cu evla­vie si cu dragoste, ci, strict vorbind, Ii rezerva Facatorului lumii un rol auxiliar, nedemn de El, cerandu-I doar implinirea cat mai grabnica a propriilor dorinte. Se poate spune cu toata increderea ca nici un om care apu­ca pe calea vietii religioase cu un scop de acest fel nu va primi vreodata ceva, nu va ajunge nicaieri si va fi silit, mai devreme sau mai tarziu, sa renunte la calea aceasta, nefacand decat sa-si iroseasca eforturile si timpul. Mai mult decat atat: dezamagi­rea starneste in el chiar si dusmanie fata de Dumnezeu, il pune in ce priveste mantuirea sa intr-o situatie mai proasta decat cea in care se afla inainte de a incepe nevointa religioasa. In nevointa vietii crestine, poti rezista pana la capat numai in cazul cand nu cauti nici un fel de scopuri de alta natura, ci iti gasesti suprema fericire in religia insasi, in iubirea de Dumnezeu si in unirea cu El. Nevointele, ostenelile si lipsurile incredibile pentru noi pe care le-au purtat vechii pustnici si mucenici ai crestinismului ar fi fost cu neputinta de indurat daca ei nu si-ar fi gasit in ei insisi izvorul fericirii. Pe oricare din marii luminatori ai crestinismului l-am lua, pe orice Sfânt am cerceta vom afla ca statornicia si taria lui in slujirea lui Dumnezeu au fost determinate de adanca lui dragoste de Dumnezeu Facatorul si de lumina curata a Evangheliei, dragoste libera de orice imbolduri personale egoiste, nimic nu i-a putut zdrobi statornicia si devotamentul neclintit fata de Ortodoxie. Omul acesta Il iubea din tot sufletul pe Dumnezeu si iubea din tot sufletul adevarul, si numai lor le slujea cu abnegatie. In aceas­ta consta taina fortei si fidelitatii sale. O alta conditie obligatorie a statorniciei in viata crestina este credinta nestramutata in puterea si in biruinta finala a binelui atat in viata personala, cat si in cea obsteasca. Daca nu crezi in victoria binelui nu poti, in general, sa inaintezi nici macar cu un pas in viata duhovniceasca, si ori­ce facere de bine, in orice forma a sa, devine atunci lipsita de scop si sens. Asta nu inseamna, desigur, ca trebuie sa astep­tam ca aceasta biruinta sa vina inca din timpul vietii noas­tre. Nu: asta se poate intampla in viitorul indepartat, dar sa ramanem neabatuti pe calea noastra si, la nevoie, sa ne jert­fim putem doar daca avem incredere neclintita in succesul final al lucrarii noastre.

Dar toti prorocii Vechiului Testament, din care doar putini au murit de moarte buna? Oare nu credinta fierbin­te in bine si in biruinta lui finala rasuna in cuvantarile lor de mustrare pasionata? Si nu dragostea de dreptate i-a facut sa nesocoteasca toate primejdiile si sa riste o moarte aproape sigura din partea compatriotilor maniati de mustrarile lor? Dar cum poate sa apara aceasta incredere in triumful binelui atunci cand viata ofera atatea exemple contrare, de biruinta a raului asupra binelui?

In lume exista doua categorii de forte: pozitive, creatoare, si negative, distructive. Fortele distructive se disting prin caracterul lor furtunos si impresionant, si ca atare actiunea lor este deosebit de evidenta si lasa o puternica impresie de forta stihinica si invincibilitate. Boli, molime, epidemii, Cutremure, eruptiile vul­canice, furtunile, taifunurile, tornadele, dezastre, cataclisme – toate aceste feno­mene infricosatoare  socheaza imaginatia privitorului prin puterea lor fabuloasa. In realitate insa aceasta impresie este, de regula, exagerata, si dupa ce încercarea trece se dovedeste aproape intotdeauna ca rezultatele actiunii ei dis­trugatoare nu sunt atat de mari cum s-ar fi putut crede jude­cand dupa prima impresie. Pe langa asta, actiunea tuturor fortelor distructive e de scurta durata, si echilibrul naturii, pe care ele il perturba, se reface rapid. Pe langa aceste forte distrugatoare exista si forte pozitive, ziditoare. Acestea sunt linistite, tacute, aproape neobservate, insa nebiruite in lucra­rea lor. Toate fortele cele mai mari ale naturii – forta gravi­tatiei, forta caldurii si luminii solare, forta cresterii organice si asa mai departe – actioneaza fara zarva, fara efecte vizibile subite, insa neincetat, neabatut, nebiruit. In ciocnirile cu fortele distructive, ele intotdeauna precumpanesc in econo­mia generala a vietii. Eruptiile vulcanice pot arunca in aer cantitati enorme de materie, insa aceasta cade toata inapoi, invinsa de puterea gravitatii Pamantului.

Acelasi lucru se petrece si in lumea duhovniceasca. Si aici fortele distructive sunt mai galagioase si mai de efect in manifestarile lor, si cateodata pare ca ele inving binele, insa aceasta biruinta e doar vremelnica, si fortele linistite, line, ale binelui – blandetea, smerenia, dragostea, rabdarea -, care lucreaza pe neobservate, insa necontenit si sigur, vor fi totusi biruitoare, pana la urma urmei, in viata lumii. Iata de ce aceste puteri line sunt pretuite in crestinism ca cele mai mari virtuti, fiindca ele duc la biruinta idealului crestin al binelui. Tot  la pastrarea statorniciei in orientarea crestina a vietii trebuie să va economisiti puterile, sau, mai bine zis, folositi-va de ele in mod rational. Nu trebuie sa suprasolicitati si sa va supraincarcati cu nevointe peste puterile voastre, fiindca nu veti suporta mult timp aceasta incordare. Pe de alta parte, nu trebuie sa slabiti prea mult intensitatea vietii duhovnicesti, fiindca rezultatul inevitabil al acestei atitudini va fi repre­zentat intotdeauna de lene, de apatie si de degradarea trep­tata a fortelor duhovnicesti. Trebuie neaparat sa gasiti calea de mijloc sau, asa cum zic Sfintii Parinti, sa mergeti pe calea imparateasca. Sentimentul unei anumite incordari a vointei trebuie sa fie intotdeauna prezent, dar nu trebuie sa fie inso­tit de epuizarea fortei duhovnicesti – iar pentru a gasi aceas­ta cale de mijloc, aceasta cale imparateasca, este neaparata nevoie de virtutea care in ascetica se cheama dreapta soco­tinta sau, mai modern, discernamant.

In fine, orice s-ar intampla cu voi, orice primejdii ați intalni in calea voastra, orice încercari și prin orice caderi morale ati trece, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa va tineti neabatut de o singura directie, sa mergeti neabatut pe linia urmarii lui Hristos. Necazurile, bolile și caderile, trupești și sufletești sunt inevitabile, dar important este pen­tru om sa nu scape din maini haina Domnului, sa nu piarda legatura cu El, fiindca atunci totul e reparabil. Sa fiti ca un copil care se agata strans de rochia mamei. Chiar daca va veti poticni, chiar daca veti cadea va veți lovi, sângera si va veti manji de murdaria pacatului si intinaciunii lumesti, asta nu inseamna inca pierzarea inevitabila. Sculati-va si mergeti mai departe, cu lacrimi, poate, cu intristare adanca pentru cadere, dar nu scapati din maini haina lui Hristos! Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, îndulcindu-ne de bucuria cea nemuritoare.

Fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.(postat pe fb de ioan monahul)