Judecata din urmă va fi și momentul marilor surprize

08.03.2019 07:30

Aţi auzit unele relatări despre înfricoşata Judecată. Şi Sfântul Nifon al Constanţianei vorbeşte de înfricoşata Judecată. Este o vedenie, cea cu sârbul care nu cre­dea în Judecata de la urmă şi atunci i s-a arătat o vedenie cu înfricoşata Judecată.

A văzut când au venit păcătoşii. Fiecare era strâmbat potrivit cu păcatele pe care le-a făcut. Care a înşe­lat, care a făcut păcate urâte, care jertfire la idoli… Fiecare apărea în înfăţişarea pe care şi-a facut-o prin faptele sale, cu tot ceea ce a gândit el. Şi va fi mare ruşine pentru fiecare păcătos să apară în felul acesta. Dacă nouă ne e ruşine să apărem cu lucrurile rupte în faţa unui om pe lumea aceasta…

Dar atuncea toată lumea îl va vedea pe fiecare, ca într-o oglindă, cu tot ceea ce a făcut în cursul întregii sale vieţi. Simplu, aceasta va fi pe­cetluirea pentru vecie a fiecăruia. La înfricoşata Judecată. Noi citim multe despre cele veşnice, despre focul cel nestins… Bise­rica este o flacără imensă de foc făcută peste Tartarul celui îngheţat, cu viermii cei neadormiţi, cu sfârşirea vieţii.

Despre înfricoşata Judecată, s-a citit și aici şi o să mai ci­tim, avem acea vedenie a Sfântului Nifon al Constanţianei. Şi, lucru foarte interesant, manuscrisul acesta cu vederea înfricoşa­tei Judecăţi s-a găsit la mănăstirea Dionisiu şi s-a tipărit. Şi, de la Dionisiu manuscrisul vechi o ajuns şi în Ţările Româneşti, de mult, cu sute de ani în urmă. Şi un cercetător mare de artă din ţară, a văzut că scena Judecăţii de la monumentele din Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, pictate în exterior, au fost inspi­rate de cartea aceasta. Lucrul acesta este foarte interesant. El are foarte mare însemnătate pentru că arată că poporul româ­nesc, la vremea aceea, a avut un înalt nivel de viaţă duhovnicească.

Aceste frumuseţi ale vieţii creştine, care sunt sfintele biserici, au fost făcute cu o înţelegere duhovnicească foarte înaltă, care face cinste poporului român. Şi la Voroneţ, şi peste tot, în toate ţările, pretutindeni este pictată înfricoşata Judecată ca fiind evenimentul cel mai de seamă al omenirii.

De aceea, să nu trecem cu vederea evenimentul acesta şi vreau să ne gândim cu multă seriozitate la viaţa noastră personală, la tot ceea ce facem. Să ne şlefuim, să ne pregătim cu nădejde că vom găsi hărnicia cea bună, ca să nu fim în partea cea de-a stânga la Judecată.

Spune tot la Sfântul Nifon, că, atunci când a apărut Crucea pe cer şi înfricoşatul Judecător, erau mulţimi mari de lume acolo, miliardele de oameni. Unii au început să se lumi­neze şi să se înalţe întru întâmpinarea Domnului în văzduh. Dar cei mai mulţi au rămas jos, marea majoritate au rămas jos, nu s-au ridicat. Sunt puţini aceia care s-au ridicat, cei mântuiţi, adică.

Este un lucru extrem de important pentru viaţa noastră sufletească şi trebuie să-i dăm, cu seriozitate, atenţie. De aceea Sfânta Biserică a pus să se ţină post acum, ca să atragă atenţia asupra evenimentului acesta mare al Judecăţii de Apoi.

Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.

Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui.

În judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.

Dar se pune întrebarea: Cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor?

Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare.

Fiul, ca Unul Care a fost supus ace­lorași slăbiciuni trupești ca toți oamenii, în sensul că a experimentat în propriul corp ce înseamnă încercările vieții precum: tristețea, durerea, foamea, setea, oboseala, deznădejdea abandonului, este Cel mai în măsură să pronunțe o judecată dreaptă, însoțită de multă îngăduință pentru slăbiciunea umană în general.

De aceea Sfinții Evan­ghe­liști afirmă că Tatăl nu judecă pe nimeni și că toată judecata a dat‑o Fiului (Ioan 5, 22), deși va judeca în numele Tatălui. Conform Bibliei, va fi o judecată ce va cuprinde toate faptele omului săvârșite pe tot parcursul acestei călătorii a vieții, precum și de consecințele lor bune sau rele în posteritate. De asemenea, vor fi descoperite totodată și gândurile cărora omul nu le‑a dat vreodată glas și nici nu le‑a transformat în fapte, dar care și‑au pus amprenta pozitivă sau negativă pe inima și sufletul lui.

Abia la acea judecată se va face o delimitare dreaptă între valori și nonvalori, între adevăr și minciună, între bine și rău. Până atunci, mai toate faptele oamenilor par uniforme fiindcă multe dintre ele se fac în ascuns și sunt acoperite întocmai cum iarna câmpurile sunt acoperite de zăpadă și par uniforme. Fiind toate câmpurile acoperite de zăpadă, nu se mai deosebesc scaie­ții și mărăcinii de arbuștii folositori, după cum nici arborii verzi de cei uscați, ori cei fructiferi de cei sălbatici, și nici ogoarele lucrate și îngrijite de cele pline de buruieni și gunoaie.

Dacă într‑u­na din operele sale Shakespeare se întreba cu nedumerire „De ce rod viermii dalba floare; de ce broscoii strică apa din izvoare; de ce în cuib de vrăbii cucul ou‑și pune; de ce un rege legii lui nu se supune”? Evanghelia răspunde cu simplitate că în această lume toate sunt amestecate, după cum era odinioară grâul amestecat cu neghina.

Acum în această lume toate par că se întrepătrund; evlavia cu fățărnicia, adevărul cu minciuna, frumosul cu urâtul, smerenia cu infatuarea, binele cu răul, cinstea cu viclenia etc. Chiar și Biserica, sublinia la vremea sa Fericitul Augustin, este un corpus permixtum, adică o societate mixtă, adică are și buni și mai puțin buni. Abia la finele istoriei se va face lumină adevărată și dreptate de necontestat. Atunci se va desluși în văzul tuturor adevărata noastră față și autentica valoare a faptelor omenești.

Lucrul acesta a dat mult de gândit teologilor, Părinţilor Bisericii. Noi auzim în biserică, la Sfânta Evanghelie, că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu ca să moară pentru oameni.

„Că bun şi iubitor de oameni eşti, Doamne!”, „Că milostiv şi iubitor de oameni eşti Dumnezeu­le!”… Peste tot vedem că Dumnezeu este dragoste, este bunătate, este iubire nesfârşită faţă de oameni şi pe toate Le-a făcut din dragoste, dusă până la a-L da spre jertfire pe Fiul Său. “Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea că până şi pe Fiul Său L-a dat întru răscumpărare pentru oameni”. Intruparea Domnu­lui Hristos s-a făcut pentru dragostea cea mare a lui Dumnezeu, întru răscumpărarea oamenilor. Lumea e creată, şi asta o zic Sfinţii Părinţi, într-un act de milostivire, de dragoste a lui Dumnezeu, ca să se bucure şi alte făpturi de minunăţiile pe care Le are. Şi, deodată, ne trezim la înfricoşata Judecată.

Dumnezeu este lumină şi dragoste, şi ne trezim cu viermi şi cu foc şi cu gheaţă şi cu scrâşniri de dinţi. Cum se potriveşte treaba asta? Au fost unii dintre Părinţi care au zis: nu se poate aşa ceva! Dumnezeu este milostiv. L-a făcut Dumnezeu pe om din bunătate şi din milostivire. Cum, ce fel de bunătate e aceea, că apoi Se bucură Dumnezeu să-i trăsnească şi să-i arunce în focul cel veşnic? Cum să pedepsească Dumnezeu nişte fiinţe nenoro­cite, amărâte? Toată lumea trăieşte din bunătatea şi dragostea Lui. Nici un om n-ar avea această plăcere, ca să-i chinuiască pe veci pe alţii! Cum se poate ca pentru un păcat pe care l-a făcut temporar, omul să fie chinuit în vecii vecilor, cu foc şi cu pu­cioasă şi cu celelalte? Au fost mulţi Părinţi care s-au întrebat în legătură cu aceasta. Nu este corectă această înţelegere, nu tre­buie înţeles ad litteram, nu trebuie înţeles omeneşte.

Sfântului Nifon al Constanţianei îi apare că, după ce s-au înfăţişat cele două tabere de oameni, unii la dreapta şi unii la stânga, Dumnezeu S-a arătat pe scaunul de judecată. Şi a apărut dinspre Răsărit spre Apus un fluviu imens de foc care curgea cu mare zgomot prin faţa tronului Judecăţii. Şi, înainte de a începe Judecata, Dumnezeu a pus să-i încerce pe toţi cu foc. Şi au trecut întâi drepţii. Ei au trecut prin fluviul de foc şi, în partea cealaltă, au ieşit şi mai străluciţi şi mai luminoşi. Şi când au intrat şi păcătoşii n-au putut să mai iasă dincolo. Toa­te lucrurile au ars, au fost mistuite de foc şi au rămas să fie chinuiţi de foc. Ce vrea să spună treaba asta? Fluviul acela de foc nu este altceva decât dragostea cea nesfârşită a lui Dumne­zeu, care înconjoară şi îmbracă toată făptura cu bunătatea şi cu milostivirea Sa. Această dragoste lucrează potrivit cu aşezarea pe care o are fiecare om. Deci este de foc. Aurul, dacă-l pui în foc se topeşte şi se face mai strălucitor, adică se duce „rugina” aurului. Metalele preţioase se curăţă prin foc de „rugină” şi devin mai strălucitoare. Lemnul dacă-l pui în foc arde şi se mistuie. Dragostea lui Dumnezeu este aceeaşi şi pentru lemne, şi pentru aur, dar din cauza constituţiei specifice a fiecăruia dintre elemente, unele se comportă într-un fel şi altele în alt fel.

Sfântul Maxim spune la fel. Zice: „ Uite ceara dacă o pui în faţa soarelui se topeşte, se înmoaie. Lutul, pământul însă se face tare ca piatra. Soarele este acelaşi, dă aceeaşi lumină, are aceeaşi revărsare de căldură, dar materialele se comportă în chip diferit, după constituţia lor. Aşa şi faţă de dragostea lui Dumnezeu care se revarsă necontenit din vecii vecilor şi până în vecii vecilor. Ea este neschimbată atât pentru cei din iad, cât şi pentru cei din rai. Ea este aceeaşi, dar făptura lui Dumnezeu se comportă diferit potrivit cu aşezarea pe care o are.

Cei care L-au iubit pe Dumne­zeu vor avea nemărginită bucurie, vor intra întru bucurie. Cei care au fost împotriva lui Dumnezeu, care L-au urât pe Dumne­zeu nu vor putea să se împărtăşească din această dragoste, ci vor fi chinuiţi de păcatele pe care le-au făcut.” Astea vor fi muncile iadului…

De aceea, să fim cu băgare de seamă cu ce zidim, cu paie, cu lemn, cu fier, cu aur…

Noi vom fi cercaţi ca prin foc. Faptele rele nu intră dincolo. Omul este o fiinţă dăruită de Dumnezeu cu multe daruri, ca să facă bine, şi se trezeşte la sfârşitul vieţii că n-a făcut nimic bun. Şi atunci se găseşte gol în faţa lui Dumnezeu, cu o conştiinţă care îl tiranizează, care-l chinuieşte. Il chinuiesc relele pe care le-a făcut. Pe cel care s-a desfrânat îl chinuieşte într-un fel, pe cel care a murit cu ură şi cu vrăjmăşie într-alt fel…

Fiecare, după felul păcatului său, va fi chinuit ca prin foc. Aşa vor fi chinurile. Omul care a intrat în iad nu se poate împărtăşi de dragostea lui Dumnezeu, de bucuria ei şi de revărsarea de bunătate care să-l facă pe om fericit. Omul este chinuit de această stare, în care îşi vede păca­tele grele pe care le-a făcut. De aici, grija cea mare pe care o are Biserica faţă de „adâncul de păcate”, de păcatele dinlăuntru, nu numai de cele dinafară.

Păcatele pe care le face omul îl prefac, îl schimbă pentru viaţa de veci. Omul să fie foarte grijuliu la ce gândeşte, să nu nutrească sentimente negative şi rele în conştiinţa lui. Să se străduiască tot timpul să se cureţe de ele prin spovedanie, prin fapte bune. Şi, în felul acesta, ne pregătim pentru viaţa de din­colo. Dacă nutrim sentimente negative, rele, pătimaşe, stricăcioase astea vor fi muncile de veci care ne vor chinui.

De aceea, zic, Biserica pune multă grijă pentru curăţirea sufletească. Şi, acum la începutul Postului, ne-aduce aminte de înfricoşata Judecată, pentru că o să vină o vreme când o să se pecetluiască tot ce-am făcut. Şi vine Sfântul şi Marele Post care este o ocazie deosebită să ne curăţim. Să ţinem drepte simţirile şi aşezarea noastră sufletească, ca să ajungem, la sfârşit, cu bine la Judecată, unde-om merge cu inimile.

Judecata din urmă va fi și momentul marilor surprize, dar și al celei mai mari rușini pe care o poate suporta omul. Până atunci unora le dăm cinste mai mare decât li se cuvine, fiindcă nu‑i cunoaștem suficient, iar pe alții îi disprețuim fiindcă noi judecăm după cele ce țin de exteriorul omului.

Despre surpriza care îi așteaptă pe oameni la marea și dreapta judecată a lui Dumnezeu ne‑a atenționat Domnul Hristos când a zis că cei care par în veacul de acum a fi cei dintâi vor fi cei de pe urmă în veacul viitor și, invers, cei care par lumii acum ca acei de pe urmă și neluați în seamă de către nimeni vor fi cei dintâi cinstiți de Dumnezeu după pronunțarea sentinței.

Într‑adevăr, lumea de acum poate fi cea a păcălelilor în care pe unii îi ținem la mare cinste, grație aparentelor importante funcții pe care le dețin, fiindcă îi considerăm corecți și cinstiți, fără să cunoaștem câte compromisuri vor fi făcut ca să ajungă acolo. Ba mai mult, pe unii oameni îi credem și sfinți cu totul pe nedrept, după criteriile noastre subiective de evaluare, iar pe alții îi putem considera ca mari nemernici și păcătoși, ca pe unii care nu se încadrează în criteriile noastre de evaluare, care sunt mereu oscilante, după cum de altfel mereu nestatornic este și comportamentul uman.

Așa cum zicea un gânditor creștin, în regnul animal, speciile nu se amestecă niciodată și nici nu se camuflează, după împrejurări, numai pentru a‑și salva viața, dar toate oile rămân oi, după cum toți lupii sunt lupi, numai anu­miți oameni par să fie oameni, doar după cele din afară, fiindcă în sufletul lor pot fi și lupi, și oi în același timp. Ne gândim iar la întrebarea retorică a lui Shakespeare: `De ce nu‑s oamenii așa cum par? sau dacă nu, să nu mai pară oameni”.

Ca Unul Care a activat într‑o societate exclusiv agrară, în care la mare cinste erau păstoritul și agricultura, Hristos‑Domnul folosește din abundență în cuvântările și în pildele Sale motivul păstorului și al oilor, oaia fiind în Orientul antic simbolul blândeții și al lipsei de viclenie. Dovadă, soția unui mare patriarh s‑a numit Rahela, adică oaia, și era o cinste pentru ea. Ei bine, când Hristos folosește imaginea oii, are în vedere atât blândețea, cât și bunătatea celor care vor accede în Împărăția lui Dumnezeu concretizată prin roadele faptelor bune, adică ale iubirii practice față de aproapele cu care Hristos Însuși Se identifică.

Foarte mult va conta atunci atitudinea față de semeni; dacă după vechea Lege a lui Moise criminalul era pasibil de judecata tribunalului omenesc, potrivit legii evanghelice, pentru mult mai puțin, omul este pasibil de Gheenă (Mat. 5, 21). La acea judecată, fiecare va trebui să dea seama nu numai de orice faptă gravă comisă împotriva aproapelui, ci și de orice calomnie (Mat. 12, 36), și chiar și de gândurile rele. Pe de altă parte, fiecare va fi judecat cu aceeași măsură pe care a folosit‑o față de aproapele său (Mat. 7, 1‑5).

O foarte mare greutate pentru ba­lanța divină o va avea totuși iubirea ori indiferența dovedită prin fapte față de ceilalți oameni. Cei ce vor primi binecuvântarea lui Dumnezeu nu vor trebui să săvârșească lucruri imposibile și cu totul ieșite din comun, adică să facă să nu mai existe foamete pe pământ și nici să lupte pentru dispariția oricărei boli, sau să se ostenească pentru desființarea închisorilor, întrucât astfel de fapte nu sunt la îndemâna oricui, ci să facă lucruri mai simple, dar care să fie expresia iubirii, așa cum recomanda și Isaia; „împarte‑ți pâinea cu cel flămând și adu‑i în casa ta pe nenorociții fără de adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă‑l!”(cap. 58, 7). Tot așa învață și cartea Proverbelor: „Dacă este flămând vrăj­mașul tău, dă‑i pâine să mănânce! Dacă îi este sete, dă‑i să bea”!

“Eu sunt prietenul tău, capul tău, sunt fratele tău, soră, mamă, toate, şi nu voiesc alta decât să fii şi tu prietenul Meu. Eu am fost sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, am fost răstignit pentru tine, am fost pus în mormânt pentru tine, în cer mă rog Tatălui pentru tine şi am venit pe pământ ca mijlocitor pentru tine la Tatăl. Tu eşti Mie totul, frate împreună moştenitor, prieten, membru.

Ce doreşti mai mult? Pentru ce te tragi îndărăt de la Acel ce atât de mult te iubeşte? Pentru ce lucrezi tu numai pentru lumea aceasta? Pentru ce torni tu apă într-un vas fără fund? Căci aceea face cel ce lucrează pentru lumea cea de acum. Pentru ce voieşti tu să apuci focul şi să abaţi aerul? Pentru ce alergi în zadar?

Toate au sfârşitul lor; arată-mi, deci, şi sfârşitul râvnei tale pentru lume. Dar tu nu poţi aceasta. Toate sunt deşertăciune. Să mergem la morminte; arată-mi pe tatăl tău, arată-mi pe nevasta ta cea moartă. Unde este cel ce purta haine împletite cu aur, cel ce şedea în trăsură pompoasă, cel ce avea putere pe viaţă şi pe moarte? Eu nu văd nimic alta decât oase şi viermi. Toate acele sunt pulberi şi vis şi umbră, un chip sec, ba nici măcar un chip. Si dea Dumnezeu ca la sfârşit numai acesta să fie răul. Cinstea, traiul cel bun şi bogăţia sunt, negreşit, aici numai o umbră, dar cele ce au fost legate cu ele, cele ce au urmat din ele: zgârcenia, desfrânarea, acestea nu sunt umbre, ci sunt scrise în cer, fie cuvinte, fie fapte. Cu ce ochi vom privi noi la Hristos în Ziua Judecăţii?“

“Nu suntem chiar aşa de răi: din câte se vede nu facem nici un lucru de ruşine şi nici alţii nu ne socotesc chiar aşa de răi şi nu ne lipsesc de respectul şi consideraţia lor. Si pe lângă asta, nu sunt chiar oameni de rând, ci persoane însemnate. Cel mai gros şi mai întunecat val al orbirii este tocmai aparenta bună-cuviinţă a purtării din afară şi legăturilor cu cei din jur!

Să-ţi fie cât mai limpede că cele din afară nu au nici o însemnătate fără cele dinlăuntru. Buna purtare în afară e frunza, în vreme ce bunătatea dinlăuntru e roada. Frunzele smochinului făgăduiau roadă, dar Mântuitorul, neaflând nici una, l-a blestemat.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu orice om cu o bună rânduială exterioară, dar care stă înaintea feţei lui Dumnezeu fără o inimă cu adevărat bună şi temătoare de El. „Dă-mi fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26) i-a spus Domnul celui înţelept, lui Solomon. Din inimă iese tot binele şi tot răul. După cum ţi-e inima, aşa eşti şi tu înaintea Domnului. Dacă inima ţi-e mândră, atunci oricât de smerit te-ai arăta în afară, Domnul tot mândru te va socoti. Aşa e şi cu orice altceva.

Şi judecarea altora e înşelătoare. Ceilalţi nu ne cunosc, dar se poartă bine cu noi, fie pentru că ne socotesc buni, fie pentru că respectă regulile de politeţe. Oare nu se mai întâmplă că cei dimprejurul nostru ne văd răutatea, dar nu ne-o vădesc din cine ştie ce socoteli ale lor? Şi nu se mai întâmplă ca unii, văzând răul din alţii, îi laudă pentru aceasta, dând astfel oarecare sare şi piper necuviinţei lor? Iar nebunii care-i ascultă continuă fără să se oprească, scufundându-se din ce în ce mai adânc în nebunie şi răutate; căci, atunci când cineva vede pe cei din jur zâmbind cu plăcere la faptele sale, înaintează în căile cele rele cu o anumită mulţumire de sine. Oare nu tot aşa am face şi noi dacă am sta să ascultăm cu atâta grijă cum ne socotesc şi ne judeca alţii?!”(Teofan Zavorîtul)

Hristos ca Judecător ne va întreba, nu cât am strâns în această viață, nici cât am muncit de mult, ori am citit sau am călătorit prin lume, nici ce funcții înalte am ocupat, ci doar câtă iubire față de semeni am pus în tot ceea ce am făcut. Desigur că nu ni se cere să facem minuni, că nu suntem dumnezei. Dar pentru că „Dumnezeu este iubire”, ca să ne putem apropia de El se cuvine să punem un dram, sau poate și mai mult de iubire în tot ceea ce facem.

Faptele iubirii creștine și umane în general sunt foarte simple: a da cuiva înfometat un pic de hrană, sau un pahar cu apă, a fi dispus să‑l primești pe cel străin, să‑l îmbraci pe cel care nu are cu ce, să‑l vizitezi pe cel singur sau bolnav, iar dacă nu poți să‑l îngri­jești, măcar să‑l consolezi cu o vorbă bună. Așadar criteriul milei față de semenii noștri va atârna foarte greu în balanța drep­tății divine și va fi decisiv în favoarea noastră, sau dimpotrivă, nepăsarea și egoismul vor înclina balanța în dezavantajul nostru.

Mai înainte totuși de a ne face probleme pentru judecata universală, despre care nu putem ști chiar nimic când va fi, iar cea mai mare naivitate ar fi să credem că vom rămâne în această viață până la consumarea ei, se impune să ne gândim la ce răspuns vom da la judecata particulară, ca una care este mult mai aproape.

Suntem siguri că, mai ales dacă am ajuns la o anumită vârstă, iar dăinuirea noastră aici este asemenea unei picături de apă pe marginea găleții, cum zice un profet, sau mai precis pe o margine de streașină, avem datoria să ne pregătim de ce răspuns vom da la judecata sufletu­lui nostru încât pentru noi prioritatea numărul unu ar fi ce vom face la finalul vieții noastre personale și mai puțin al lumii întregi.

Cuvântul Domnului este categoric: „Privegheați deci, căci nu știți nici ziua și nici ora în care va veni Fiul Omului”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)