Jos cu toate celelalte! Ajunge dragostea!
Dupa cele doua pilde din duminicile trecute, pilda Vamesului si a Fariseului si pilda Fiului risipitor, dumnezeiestii parinti au randuit in aceasta duminica pomenirea celei de-a doua venire a Domnului, pentru ca nu cumva omul, afland din acele pilde despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, sa traiasca fara nici o grija, spunandu-si: “Dumnezeu este iubitor de oameni! Daca mă voi departa de pacat, indata voi dobandi totul”. Dumnezeu a lasat omului mostenirea Sa, toți suntem fiii risipitori, îndepartarea de Dumnezeu ne-a adus în lumea străină pe care o închinăm stăpânului porcilor, diavolul stapânește lumea pentru că noi suntem slugile lui, iar tot răul pe care-l trăim: boală, mizerie, necazuri, suferințe, inechitate, ură, vrășmasie, pacat nu sunt pentru-că Dumnezeu ne-a parasite, ci pentru că noi nu ne întoarcem la El, care ne așteatpă în Casa Tatalui, Biserica Lui. Tatăl este Iubire, iubirea de care avem nevoie.
Au randuit aici dumnezeiestii parinti in aceasta Duminica pomenirea Înfricosatoarei zile a celei de a doua veniri a Domnului, ca infricosandu-i pe oameni prin moarte si prin asteptarea chinurilor ce vor sa fie, sa-i intoarca spre virtute pe cei ce traiesc fara nici o grija si sa nu se increada numai in iubirea Sa de oameni, ci sa tina seama si de aceea ca Dumnezeu este un Judecator drept, Care rasplateste fiecaruia dupa faptele lui. De altfel trebuia sa vina Judecatorul sufletelor care au mers mai inainte.
Intr-un fel aparte, sarbatoarea de azi pune oarecum astazi sfarsit tuturor sarbatorilor, deoarece A Doua Venire va fi cea din urma fapta din toate cele savarsite de Dumnezeu pentru noi. Caci trebuie sa avem in vedere ca Duminica viitoare, dumnezeiestii parinti au asezat pomenirea inceputului lumii si a izgonirii lui Adam din Rai, iar in sarbatoarea de astazi este pomenirea sfarsitului tuturor faptelor noastre si a lumii insasi. Ei au asezat aceasta sarbatoare in Duminica lasatului sec de carne pentru a ne opri, de frica sarbatorii, de la desfatari si de la mancari prea multe si pentru a ne indemna spre dragostea de aproapele. Si altfel: se pune aici sarbatoarea de fata, pentru ca din pricina desfatarii am fost izgoniti din rai si am ajuns sub judecata si blestem, si pentru ca in Duminica viitoare avem sa fim izgoniti din rai, in chip simbolic, prin Adam, pana cand va veni Hristos spre a ne duce iarasi in rai. Se numeste a doua venire pentru motivul ca intaia oara Hristos a trait cu trupul printre noi, dar bland si fara slava. La A Doua Venire insa va veni din cer cu minuni mai presus de fire si cu mare stralucire; va veni in trup ca sa fie recunoscut de toti ca El este Cel care a venit intaia oara spre a mantui neamul omenesc, iar acum a doua oara, ca sa-l judece daca a pazit bine poruncile ce i-au fost date.
Nimeni nu stie cand va fi venirea Lui. Domnul a ascuns-o chiar apostolilor Sai. Cu toate acestea a aratat ca inainte de venirea Sa vor fi unele semne, lamurite mai pe larg de unii din sfinti. Se spune ca a doua venire va fi dupa trecerea celor sapte mii de ani. Inainte de venirea Lui va veni Antihrist (I Ioan 2, 18, 22; 2 Ioan 7), care se va naste, dupa cum spune Sfantul Ipolit al Romei, dintr-o femeie desfranata, fecioara cu numele, dintre evrei, din semintia lui Dan, fiul lui Iacov: Se va purta ca si cum ar trai dupa Hristos, va face minuni, cate a facut si Hristos, si va invia morti. Totusi pe toate le va face in chip mincinos, nu cu adevarat; si nasterea, si trupul si toate celelalte minuni, dupa cum zice Apostolul:“Atunci, zice el, se va descoperi fiul pierzarii, cu toata puterea si semne si marturii mincinoase” (II Tes. 2, 3-4).
Dar, dupa cum spune Ioan Damaschin, nu se va intrupa diavolul, ci va fi un om nascut din desfranare. Va lua asupra sa toata lucrarea Satanei si se va arata pe neasteptate. Apoi se va arata bland si bun tuturor. Va fi atunci foamete mare. Va veni, asa zicand, in ajutorul poporului; va cerceta dumnezeiestile Scripturi; va tine post si va fi silit de oameni sa primeasca a fi ales imparat. Va iubi mai cu seama poporul evreu, se va aseza in Ierusalim si va zidi templul iudeilor. Cu sapte timpuri inainte, dupa cum zice Daniel, vor veni Enoh (Facere 5,24) si Ilie, propovaduind poporului sa nu-l primeasca. Antihrist insa ii va prinde si ii va chinui, apoi le va taia capetele. Cei care vor voi sa ramana credinciosi vor fugi departe; pe cei care ii va gasi in munti ii va ispiti prin demoni. Dar, din pricina celor alesi, se vor micsora cele sapte timpuri. Va fi foamete mare; Toate stihiile lumii se vor schimba, incat, aproape sa dispara toate.
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, precum şi proorociile lui Daniil şi ale Apostolului Pavel, dezvăluie lumii că fiul pierzării nu va fi numai un lider politic, ci şi proorocul unei noi religii avându-se pe sine ca dumnezeu al ei şi dându-se drept Dumnezeul întrupat care le-a fost făgăduit evreilor prin Proorocii din vechime. Biruinţa iudaismului va fi măreaţă, căci va fi impusă porunca de a ţine sabatul evreiesc şi de a urma legea iudaică. Nenumăratele secte, ca oile fără păstor, se vor aduna în jurul lui Antihrist ca împrejurul propriului lor păstor, în templul reconstruit al lui Solomon din Ierusalim. Aici, autointitulatul „Hristos” va primi închinare dumnezeiască, aşezat pe tronul lui David. Totodată, Sfânta Sfintelor a creştinilor va fi închisă şi în ea va fi aşezat un idol al lui Antihrist – o statuie vie, vorbitoare. Aceasta a fost numită de către Proorocul Daniil „urâciunea pustiirii”. Din vremea aceea, jertfa cea fără de sânge a Euharistiei va înceta pe pământ (Daniil 9, 27; 11, 31).
Citind Cartea Apocalipsei (10, 1-7), vedem un înger strigând cu glas mare în ţinuturile creştine, către cei care au apostaziat de la Biserica lui Hristos cea adevărată. Ingerul le aminteşte tuturora de Zidire şi le Cel Care a zidit toate, Care S-a întrupat şi S-a sălăşluit între și întru noi, a Cărui slavă a fost văzută, slavă a Fiului Celui Unul-Născut din Tatăl – Fiul Care S-a pogorât pe pământ, ca dintru a Sa plinătate toate să se împărtăşească de har (Ioan 1, 14-16). Insă în vremea aceea, oamenii se vor fi înturnat de la har şi vor fi căzut deja în negrijă faţă de Sfintele Taine, şi de bunăvoie vor fi atraşi de aşa-numitele semne ale hristosului-mincinos şi ale proorocilor celor mincinoşi.
Când vor înceta prinoasele în Biserica de pe pământ, când toate aceste lucruri vor ajunge să se plinească, cea de-a Doua Venire a Domnului va urma fără preget. Domnul însuşi, în Sfânta Sa Evanghelie, ne îndeamnă să fim cu luare-aminte: „Iar aceasta cunoaşteţi: că de ar şti stăpânul casei în care ceas furul va veni, ar priveghea şi nu ar lăsa să-i spargă casa lui. Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul carele nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Luca 12,39-40). Cu adevărat, nimeni în vremea aceea nu va bănui că lumea se apropie de sfârşit, nici nu-şi va închipui în care ceas va veni Fiul Omului – aşadar omenirea va fi luată cu totul pe neaşteptate.
Nenorocirile pricinuite de cei doi trimişi ai lui Dumnezeu vor fi încetat, iar aceşti Prooroci care vădiseră păcatele omenirii, vor fi luaţi de pe pământ la Cer (Apocalipsa 11,12) – aceştia sunt Ilie şi Enoh, socotiţi de lume ca pricinuitori de mâhnire, cei care i-au mustrat cu asprime pe închinătorii lui Antihrist, avertizându-i pe cei care se veseleau de soarta lor sub stăpânirea fiului pierzării.
Atunci progresul îşi va atinge apogeul, iar lupta împotriva feluritelor boli şi maladii va ajunge la un nivel atât de avansat, încât va părea că însăşi moartea va fi biruită în curând. Atunci, fără de veste, „cupele urgiei” (Apocalipsa 16,1) vor fi vărsate asupra închinătorilor lui Antihrist: răni şi plăgi îi vor face să sufere pe cei care poartă semnul fiarei, iar apele pământului se vor preschimba în sânge (Apocalipsa 16,3-7). Unde vor fi atunci marii medici şi oameni de ştiinţă? Unde vor fi propovăduitorii materialismului? Nu se va găsi vreun ajutor nici în progres, nici în cărţi şi nici în medicină.
Când îndepărtarea omului de la Dumnezeu îşi va atinge hotarul cel mai de pe urmă, în vremea ocârmuirii fiului pierzării, plăgile ucigătoare vor cădea asupra adepţilor săi, ale sodomiţilor celor de apoi, la fel de năpraznic cum a căzut pierzania asupra sodomiţilor celor dintâi. Evanghelia ne înainte-vesteşte: „Precum a fost în zilele lui Lot: sodomiţii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau; iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a nimicit pe toţi. Întru acest chip va fi în ziua în care Fiul Omului se va arăta” (Luca 17, 28-30).
Sfârşitul lui Antihrist şi al închinătorilor săi va fi cumplit. Citim în Cartea Apocalipsei că, în ziua cea mare a Domnului, Satana şi Antihrist, dimpreună cu ajutătorul său, vor trimite draci să-i cheme pe toţi împăraţii lumii laolaltă pentru o mare bătălie (Apocalipsa 16, 12-14,16). Cand această mare oştire va fi adunată la Armaghedon, cea de-a şaptea urgie a lui Dumnezeu se va vărsa peste pamânt: o uriaşă năpustire de fulgere, tunete şi vuiete şi un cutremur de proporţii de neînchipuit, o aşa de mare zguduire, încât insulele vor pieri, iar munţii vor fi făcuţi una cu pământul (Apocalipsa 16, 17-21). Intr-o clipită, toată trufia omului va fi spulberată şi se va risipi, marile lui centre industriale, culturale, artistice şi de învăţământ, toate lucrurile cărora omul li s-a închinat în locul lui Dumnezeu“.
Dupa aceasta va fi pe neasteptate venirea Domnului din cer, ca un fulger, mergand inainte cinstita Lui Cruce. Rau de foc clocotind va merge inainte, curatand tot pamantul de miasme. Indata va fi prins Antihrist si slugile lui si vor fi dati focului vesnic. La sunetele de trambite ale ingerilor, va veni deodata, de la marginile pamantului si din toate stihiile, tot neamul omenesc in Ierusalim, caci acesta este centrul lumii, si acolo vor sta tronurile de judecata.
Toti oamenii se vor schimba intru nestricaciune cu propriile lor trupuri si suflete, si vor avea aceeasi forma. Insesi stihiile lumii vor primi o schimbare in mai bine. Domnul, printr-un singur cuvant, va desparti pe cei drepti de cei pacatosi. Si vor merge lucratorii faptelor bune spre a primi viata vesnica, iar pacatosii iarasi spre a primi chinul vesnic. Si nu vor inceta niciodata acestea, nici viata vesnica, nici chinul vesnic.
Dar trebuie sa se stie ca Hristos nu va intreba atunci nici de post, nici de saracie, nici de minuni, cu toate ca sunt bune si acestea, ci de cele ce sunt cu mult mai bune decat acestea, de iubire si de mila.
Va spune dreptilor si pacatosilor sase lucruri: “Am flamanzit si Mi-ati dat sa mananc; am insetat si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Intrucat ati facut unuia dintre acestia mai mici, Mie ati facut!”(Mt 25) Aceste fapte bune poate sa le faca oricine dupa puterea sa. Asadar, atunci toata limba va marturisi ca Domnul este Iisus Hristos intru slava lui Dumnezeu-Tatal. Chinurile despre care vorbeste Sfanta Evanghelie sunt acestea: acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor; viermele lor nu se va sfarsi si focul lor nu se va stinge; si “aruncati-l in intunericul cel mai din afara!” (Mt 22,13).
Prorocul Daniil a profețit nu numai Prima Venire a lui Hristos, dar și pe cea de-a Doua. Mai exact, ochiul său profetic atinge sfârșitul istoriei, așa cum ne spune în capitolul al șaptelea: Am privit în vedenia de noapte, și iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului și El a înaintat până la Cel vechi de zile, și a fost dus în faţa Lui (Daniel 7,13). Aici este vorba despre cea de-a Doua Venire, nu de Prima, deoarece expresia Cineva ca Fiul Omului se referă la Fiul întrupat al lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, care se află alături de Cel vechi de zile sau de Dumnezeu-Tatăl. Domnul Însuși a confirmat acest lucru. După ce Caiafa L-a chestionat sub jurământ, Domnul a spus: De acum veţi vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului (Matei 26, 64). Simplu spus, „tu Mă judeci acum, poți s-o faci, dar vei vedea că Mă voi întoarce să te judec Eu pe tine”.
Sf. Ap. Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3,5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu, adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge“. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit. Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte.
Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice. În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde“.Puterea Satanei este sporită şi întărită de înşelare, amăgire şi silnicie. Domnul Iisus Hristos a ajuns să-Şi adeverească puterea printr-o săvârşire liber consimţită si prin supunere fiască faţă de Dumnezeu-Tatăl. Ceea ce Hristos a respins, în vremea ispitirii din pustie, Antihrist va primi şi va împlini în măsură deplină. Acest viclean îşi va căpăta toată puterea de la Satana, în schimbul supunerii desăvârşite faţă de el. El îi va răsplăti pe alţii cu aceeaşi putere diavolească, potrivit măsurii supunerii lor şi a slujirii voirii Satanei.
Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului. Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat. Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd. Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului.
Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi.
Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.
Intr-una din cuvântările lui, de Dumnezeu insuflate, Sfântul Efrem Sirul ne-a lăsat învăţătura ce urmează:
„Cu durere îmi voi începe cuvântul şi cu suspine voi grăi despre sfârşitul lumii acesteia şi pentru şarpele cel fară de ruşine şi preacumplit, care va aduce lumea în mare tulburare şi va vara frică, laşitate şi necredinţă groaznică in inimile oamenilor. El va lucra minuni, semne şi privelişti înfricoşătoare, cât să înşele, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi, amăgindu-i pe toţi prin semne mincinoase şi părelnicii de minuni lucrate de el însuşi. Căci prin îngăduinţa Dumnezeului Celui Sfânt, va primi puterea de a înşela lumea, fiindcă fărădelegea va fi umplut pământul şi pretutindeni se vor săvârşi tot felul de urâciuni. De aceea, din pricina nelegiuirii oamenilor, Stăpânul Cel Preacurat va îngădui ca lumea să fie ispitită de duhul minciunii, de vreme ce oamenii au dorit să se despartă de Dumnezeu şi să-l iubească pe cel viclean.
Mare va fi lupta în vremurile acelea, mai ales pentru cei credincioşi, când semne şi minuni se vor lucra cu putere mare de către şarpele însuşi; când se va arăta pe sine în năluciri înspăimântătoare ca fiind asemenea lui Dumnezeu – va zbura prin văzduh şi toţi dracii, ca îngerii, se vor înălţa în faţa tiranului. Căci va răcni cu putere, schimbându-şi înfăţişarea şi speriindu-i pe toţi oamenii peste măsură. Fraţilor, cine se va dovedi atunci a fi cu luare-aminte, neclintit, având în sufletul său semnul celui credincios – Venirea cea sfântă a Fiului Celui Unul-Născut, Dumnezeul nostru - când va privi durerile negrăite care vor veni de pretutindeni asupra fiecărui suflet şi din care nu va fi nici un strop de uşurare, nici o alinare de nici un fel, nici pe uscat, nici pe mare? Cine va rămâne statornic când va vedea lumea întreagă în tulburări, pe toţi fugind să se ascundă în munţi, iar pe unii murind de foame, pe alţii topindu-se de sete ca ceara şi pe nimeni având milă; când va vedea toate feţele înlăcrimate şi întrebând cu arzătoare dorinţă: «Oare se mai găseşte undeva pe pământ cuvântul lui Dumnezeu?» şi auzind răspunsul: «Nicăieri!»
Cine va suferi durerea de neîndurat când va vedea adunarea neamurilor care vor veni de la marginile pământului ca să-l vadă pe tiran, mulţi închinându-i-se, strigând cutremuraţi: «Tu eşti salvatorul nostru!»? Marea se va răzvrăti, pământul se va usca, cerurile nu vor da ploaie, plantele se vor veşteji şi toţi locuitorii pământului din părţile de Răsărit vor fugi în Apus, din pricina spaimei celei mari, iar cei care trăiesc în părţile de Apus vor fugi în Răsărit cu tulburare. Insă cel fără de ruşine, luând atunci stăpânire, va trimite diavolii la toate marginile pământului să propovăduiască: «Marele împărat s-a arătat cu slavă. Veniţi de îl vedeţi pe el». Si cine va avea un suflet atât de neclintit, încât să sufere toate aceste ispite? Cine, oare, va fi acest om, precum am mai zis, ca toţi îngerii să-l fericească pe el?”
Odată ce va dobândi puterea mondială, Antihrist îşi va schimba năpraznic purtarea. In locul atitudinii făţarnice şi grijulii faţă de oameni şi a bunăvoinţei mincinoase faţă de vrăjmaşii lui, se va întoarce spre prigonirea crâncenă a tuturor creştinilor credincioşi care refuză să i se închine ca unui dumnezeu. El va „asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea” (Daniil 7, 25; Apocalipsa 12, 13-17; 13, 6-7). Slujba creştinească săvârşită de obşte – Sfânta Liturghie – va trebui să înceteze. Antihrist şi adepţii săi, scrie Beliaev, „vor nimici cărţile Sfintei Scripturi, îi vor urmări şi-i vor chinui pe propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu şi pe cei ce iau parte la slujbele bisericeşti creştine. Vor pândi ca Euharistia să nu se mai săvârşească nicăieri. Cu toate acestea, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu va fi redusă la tăcere, iar dumnezeieştile slujbe nu vor conteni şi Euharistia se va săvârşi”, însă numai în locuri ascunse, precum în primele veacuri ale creştinismului şi în Biserica din catacombe.
Antihrist va avea un ajutător neobosit pentru prigonirea creştinilor precum şi pentru silirea lor de a i se închina lui ca unui dumnezeu. Din pricina cruzimii şi a neîndurării lui, ajutătorul lui Antihrist este numit în Sfânta Scriptură tot „fiară”. Sfântul Ioan Teologul scrie: „Şi am văzut o altă fiară ridicându-se din pământ… Şi toată stăpânirea fiarei celei dintâi o pune în lucrare, înaintea ei, şi face pământul şi pe cei ce locuiesc pe el să se închine fiarei celei dintâi… Şi îi înşeală pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, poruncind celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei… Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, încât să şi grăiască chipul fiarei, şi să facă aşa încât oricâţi nu se vor închina chipului fiarei să fie omorâţi” (Apocalipsa 13,11-12,14-15).
Faptele de pe urmă ale lui Antihrist vor începe prin luarea în propriile sale mâini a întregii puteri mondiale. O stare de devastare covârşitoare a neamurilor pământului, din pricina unui mare război mondial, îl va ajuta în mare măsură la împlinirea acestui lucru. Cei mai mulţi vor vedea guvernarea mondială sub Antihrist drept singura cale cu putinţă pentru a ocoli noi războaie şi pentru a aduce omenirii o epocă paşnică şi înfloritoare. Cuvântul lui Dumnezeu zugrăveşte în chipul următor venirea lui Antihrist la puterea lumii: pe faţa pământului, zdruncinată şi pustiită de război, „se vor ridica zece regi” (Daniil 7, 24). Şapte dintre ei vor fi de un cuget cu Antihrist şi îi vor supune lui toată puterea şi autoritatea. Ceilalţi trei cârmuitori vor încerca să-şi păstreze independenţa, însă Antihrist îi va înfrânge prin puterea armelor (Daniil 7, 8, 20, 24). După biruinţa lui Antihrist asupra celor trei regi, înlăturând singura piedică din calea către stăpânirea deplină, cartea Apocalipsei îl zugrăveşte sub chipul unei fiare roşii având „zece coarne” (adică cele zece regate supuse lui) „şi şapte capete” (adică, cei şapte cârmuitori care s-au supus lui de bună voie şi acţionează în calitate de reprezentanţi plenipotenţiari ai lui în stăpânirile în care se află).
In ce priveşte puterea mondială a lui Antihrist, cartea Apocalipsei spune că s-a dat ei fiarei-Antihrist stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul” (13, 7). Deşi îndeletnicirile şi mijloacele omeneşti obişnuite vor avea însemnătate, ele nu vor stăvili izvorul de căpătâi al izbânzii lui Antihrist. „Şi stăpânirea lui va creşte în putere – dar nu prin puterea lui însuşi” (Daniil 8, 24). Antihrist îşi va primi stăpânirea şi puterea de la Satana: „i-a dat ei balaurul puterea sa şi scaunul său şi stăpânire mare“ (Apocalipsa 13, 2). Numai prin această necurmată împreună-lucrare satanică se vor putea explica neobişnuitul succes al lui Antihrist în a acapara atât de iute stăpânirea asupra întregii lumi, şi puterea lui nemaiîntâlnită, căreia nici o sforţare omenească nu va fi în stare să-i stea împotrivă ori să-i pună stavilă.
„Antihrist, spune Beliaev, va lucra cu putere şi minuni de la Satana, iar această putere va fi foarte mare… va avea o mulţime de ajutători puternici… cu mijloace de comunicare rapide şi metode de coordonare, va fi cu putinţă să înfăptuiască o revoluţie în toată lumea în acelaşi timp“. Recunoaşterea obştească a lui Antihrist drept conducător al lumii întregi se va petrece în aceeaşi vreme cu recunoaşterea generală a lui drept singurul lider spiritual al tuturor religiilor. Vladimir Soloviov a exprimat părerea că Antihrist, după ce va lua stăpânirea deplină, va aduna un soi de sinod ecumenic cu reprezentanţi din toate religiile. La acest sinod din Ierusalim, Antihrist se va oferi să-i unească pe toţi într-o singură obşte, sub călăuzirea unui singur îndrumător spiritual. El îşi va îndrepta îndeosebi atenţia spre creştinii din toate confesiunile, făgăduindu-le tot felul de ocrotiri şi înlesniri în schimbul recunoaşterii cârmuirii sale.
„El se va trâmbiţa pe sine aşa cum au făcut şi înaintemergătorii lui, care mai înainte vreme îl închipuiau; se va numi pe sine propovăduitorul şi cel care a statornicit iarăşi învăţătura şi cunoştinţa cea adevărată a lui Dumnezeu. Cei care nu înţeleg creştinismul, vor vedea în el un reprezentant, un susţinător al adevăratei religii şi i se vor alătura, făcându-i-se părtaşi. El va grăi cu glas mare despre sine, numindu-se a fi Mesia cel făgăduit, iar fiii înţelepciunii lumeşti şi ai cugetării trupeşti îi vor închina osanale. Văzând capacităţile lui copleşitoare, slava, puterea, însuşirile geniale şi dezvoltarea cât se poate de cuprinzătoare după stihiile lumii, ei îl vor proclama dumnezeu şi se vor face părtaşi şi ajutoare ale lui“.(Sf. Efrem Sirul)
Intre altele, este de foarte mare însemnătate să pomenim că toţi Sfinţii Părinţi socotesc că pricina de căpătâi a grabnicei înrobiri a omenirii de către Antihrist este lipsa de înţelegere duhovnicească precum şi obşteasca şi deplina prăvălire în îndeletniciri lumeşti. De vreme ce înţelegerea duhovnicească se poate dobândi şi poate spori numai în condiţiile adevăratei vieţi duhovniceşti, trăite de creştinii cu adevărat ortodocşi, aşadar fără a-i cuprinde aici pe cei care sunt ortodocşi doar cu numele, numai acei puţini dintre ei, care vor rămâne cu adevărat creştini ortodocşi până în sfârşit, ducând o viaţă duhovnicească în acord cu propovăduirea Sfintei Biserici, vor avea în vremea aceea plinătatea mijloacelor de apărare şi vor putea să desluşească toate cursele şi vicleniile lui Antihrist.
Cu neînchipuită dibăcie, acest înşelător va înlocui închinarea către Dumnezeu-omul Iisus Hristos prin închinarea către sine, omul-dumnezeu Antihrist. In Sfânta Scriptură el este înfăţişat drept cel care „se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare” (2 Tes.2, 3-4), ca grăind„semeţii şi hule”, precum şi ca unul care îl blasfemiază pe Dumnezeu şi „cortul Lui, şi pe cei ce sălăşluiesc în Cer” (Apoc. 13,5-6). Potrivit proorociei Sf. Apostol Pavel, Antihrist va şedea „în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tes. 2,4). Fără îndoială că „Antihrist nu va putea să şadă în templu neîncetat. El o va face numai cu osebite prilejuri, sărbătoreşti şi însemnate; de pildă, la proclamarea lui ca ocârmuitor al lumii şi dumnezeu al tuturor. Totuşi, acest semn va fi plinit deja şi numai prin faptul că va şedea în templu chiar şi o singură dată. Mai mult decât atat, va porunci să se aşeze chipul lui în toate templele creştine şi necreştine, şi toţi oamenii să i se închine precum i s-ar închina chipului lui Dumnezeu. In cele din urmă, în biserici se va începe slujirea lui Antihrist ca dumnezeu“.
Sf. Ioan Teologul spune că Antihrist va face semne mari „încât şi foc să facă să se pogoare din cer pe pământ înaintea oamenilor” (Apoc. 13, 13). Sf. Ig. Briancinainov spune: „Acest semn este arătat de Scriptură ca fiind cea mai mare dintre minunile lui Antihrist – iar locul acestui semn va fi în văzduh. Va fi o privelişte uimitoare şi înfricoşătoare care va lucra in precădere asupra simţului văzului, vrăjindu-l şi aruncându-l în înşelare“. Minunile lui Antihrist, lucrate prin puterea Satanei, vor produce o înrâurire irezistibilă asupra privitorilor. „Oamenii nu vor pricepe faptul că minunile lui nu au nici un ţel bun, raţional, că sunt pline de uluire mincinoasă, fără de noimă, reprezentaţii teatrale pline de toată viclenia, pricinuitoare de consternare spre a aduce mintea în nedumerire şi uitare de sine, ca să amăgească, să înşele şi să farmece lumea prin încântarea pricinuită de nişte înfăţişări colosale, însă cu totul deşarte”. După ce vor fi văzut aceste „minuni”, oamenii, din pricina orbirii lor duhovniceşti şi a biruinţei cugetării lor trupeşti, vor recunoaşte fără întârziere aceste demonstraţii de putere satanică drept cele mai mari şi vădite manifestări ale puterii lui Dumnezeu şi, cuprinşi de extaz, îl vor primi pe Antihrist ca pe un dumnezeu. „Antihrist va înfricoşa cu minunile sale înspăimântătoare şi uluitoare. Prin ele, va satisface curiozitatea nechibzuită şi ignoranţa crasă, va satisface superstiţia şi va aduce în nedumerire cunoştinţa omenească. Toţi oamenii ce sunt călăuziţi de lumina firii lor căzute şi astfel înstrăinaţi de călăuzirea luminii lui Dumnezeu, vor fi ademeniţi spre supunere de către amăgitorul (Apoc. 13, 8)”. Despre puterea lui Satana asupra împărăţiilor lumii dă mărturie în mai multe rânduri cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Insuşi îl numeşte pe diavol „stăpânitorul acestei lumi”. Sf. Ioan Teologul că Satana îi dă slugii sale „puterea sa şi scaunul său şi stăpânire mare” (Apoc. 13, 2).
„Pentru Sfinţii lui Dumnezeu încercarea va fi cumplită: răutatea, făţăria şi minunile prigonitorului vor spori ca să-i înşele şi să-i amăgească. Prigoanele şi împiedicările meşteşugit scornite, cumpănite şi învăluite cu vicleană ingeniozitate, precum şi puterea nemăsurată a chinuitorului îi vor pune în situaţia cea mai grea, iar numărul lor mic va părea cu totul neînsemnat în faţa întregii omeniri… dispreţul tuturor, ura generală, clevetirea, asuprirea, moartea silnică vor fi soarta lor… Vrăjmaşii lui Antihrist vor fi socotiţi drept răzvrătiţi, drept duşmani ai binelui şi ordinii sociale „terorişti”, vor suferi atât prigoane ascunse, cât şi făţişe, vor fi supuşi caznelor şi uciderilor…” – Sf. Ig. Briancianinov.
Cele dintâi ucideri le va săvârşi Antihrist asupra acuzatorilor săi – Sfinţii Prooroci Enoh şi Ilie. Ca urmare a propovăduirii acestor doi Sfinţi Prooroci, a minunatei lor învieri şi a suirii la Cer, se va petrece un eveniment de seamă. Un număr însemnat de evrei se vor converti la Hristos. Fericitul Teofilact al Bulgariei scrie în legătură cu aceasta aşa:„Ilie va veni ca un Inaintemergător al celei de-a Doua Veniri şi-i va aduce la credinţa în Hristos pe toţi evreii care se vor dovedi ascultători, călăuzindu-i, cum ar veni, către moştenirea lor părintească pe cei care căzuseră de la El”.
Această afirmaţie este întemeiată proorocii: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare; el va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem!” (Mal.3,23). „In vremea aceea rămăşiţa lui Iuda şi cei scăpaţi din casa lui Iacov nu se vor mai sprijini pe cel ce i-a lovit, ci se vor sprijini, cu credinţă, pe Dumnezeu, Sfântul lui Israel. O rămăşiţă din Iacov se va întoarce la Dumnezeul cel puternic” (Is.10,20-21). „Iar Isaia strigă pentru Israel: De va fi numărul fiilor lui Israel ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui” (Rom.9, 27;Is 10,22). „Atunci voi vărsa peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duh de milostivire şi de rugăciune, şi îşi vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns şi vor face plângere asupra Lui, cum se face pentru un fiu unul născut şi-L vor jeli ca pe cel întâi născut. In ziua aceea, va fi plângere mare în Ierusalim, ca plângerea de la Hadad-Rimon, în câmpia Meghidonului” (Zah. 12, 10-11). „Căci dacă tu [neam convertit] ai fost tăiat din măslinul cel din fire sălbatic şi împotriva firii ai fost altoit în măslin bun, cu atât mai vârtos aceştia, care sunt după fire, vor fi altoiţi în însuşi măslinul lor. Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi sa nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor” (Rom.11, 24-25).
Convertirea evreilor la Hristos îi va stârni lui Antihrist o ură turbată faţă de toţi creştinii. Atunci vor fi făcuţi să îndure „necaz mare, care nu a fost din începutul lumii până acum, nici va fi” (Matei 24, 15-21), căci „s-a dat ei [fiarei] să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască pe ei” (Apocalipsa 13, 7). Scăparea unei mici rămăşiţe a credincioşilor va depinde numai de scurtimea domniei lui Antihrist. „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24, 22).
„Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî. Şi stârvurile lor, ale Sfinților Ilie și Enoh, vor zăcea în uliţa cetăţii celei mari, care duhovniceşte se cheamă și ea Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor (Ierusalim). Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri, vor privi la stârvurile lor zile trei şi jumătate, şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. Şi cei ce locuiesc pe pământ se vor bucura de ei şi se vor veseli, şi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi Prooroci i-au chinuit pe cei ce locuiesc pe pământ.
Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat întru ei şi au stat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce-i vedeau pe ei. Şi au auzit glas mare din Cer zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la Cer pe un nor, şi au privit la ei vrăjmaşii lor. Şi întru acel ceas s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate a căzut şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului Cerului” (Apocalipsa 11, 7-13).
Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol.
Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, flacăra viciului, flacăra neputinţei, a răutăţii şi va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase”.
Dumnezeu lucreaza prin om: daca noi traim in duh de jertfa nu facem, de fapt, nimic special si minunat decat… ne implinim menirea noastra, ne facem “datoria” de a-L lasa pe Dumnezeu sa lucreze (prin noi) pentru aproapele nostru. Daca noi ne inchidem in noi insine – oricat de “evlavioase” si “binecuvantate” ar fi pretextele pe care ni le oferim – atunci ne facem opaci, impermeabili lucrarii lui Dumnezeu si, astfel, semenii care, in planul lui Dumnezeu, erau in grija noastra raman in suferinta sau in ratacire. De la noi se poate cere la Judecata “sangele lor”, daca puteam sa facem ceva pentru ei, ceva insemnand de multe ori si numai rugaciune sincera sau numai suspinul inimii, atunci cand practic nu putem face nimic sau, oricum, prea putin – si aici va trebui sa revenim si sa vedem, in zilele urmatoare, ce cai duhovnicesti pentru a ajuta avem atunci cand nu avem mijloace omenesti. De aici intelegem si de ce am primit iubirea ca porunca si de ce toate poruncile se pot reduce la ea: fiindca, vorba Sf. Ap. Pavel, numai “iubirea nu face rau aproapelui“. Adica, la rigoare, iubirea este singura cale… pentru a nu provoca suferinta, ci a provoca chiar bucurie, implinire, tamaduire. Nu putem sa evitam sa facem rau celor din jur decat iubind.
Iubirea crestină este “imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi el, si pe care Dumnezeu, în iconomia Sa vesnică si tainică, a hotărât să-L aducă în viata mea, fie chiar si pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face “o faptă bună” sau ca pe un exercitiu de caritate, ci ca începutul unei vesnice însotiri în Dumnezeu Însusi.Evanghelia iubirii se incheie cu infricosatoarea Judecata! Domnul Hristos este Dumnezeul Iubirii si iata, incheie istoria lumii, istoria tuturor popoarelor cu infricosatoarea Judecata. Va judeca toate popoarele si pe fiecare om in parte (2 Tim 4,1; 1 Pt 4, 5). Acesta este sfarsitul istoriei noastra omenesti, acesta este sfarsitul meu si al tau si al fiecarei fapturi omenesti. La infricosatoarea Judecata, Domnul sosit in slava Sa, ii va judeca pe toti. El, Dumnezeul Iubirii si al Dreptatii va rosti ultima sentinta pentru mine si pentru tine. Ce ai facut cu aceasta viata pe care ti-a daruit-o El, ce ai facut cu fratii tai, oamenii, pe pamant, ce ai facut cu Evanghelia? La infricosatoarea Judecata, inaintea Tronului celui infricosator al Domnului Slavei doar doua cai se deschid pentru faptura omeneasca: calea care duce in Imparatia Cerurilor si calea care duce in focul cel vesnic. O a treia cale nu exista. Şi fiecare dintre noi trebuie sa o apuce pe una dintre aceste cai.
Ca va veni ziua si ceasul, fratilor, cand va lasa omul pe toate si pe toti si se va duce singur singurel, gol, fara de ajutorare, fara de ocrotire, fara de insotire, negatit, fara de indrazneala, in ziua in care nu nadajduieste si in ceasul in care nu stie, cand se desfata, cand agoniseste, cand benchetuieste, cand nu se ingrijeste. Cumplita este trecerea, dar toti printr-insa vom trece. Stramta si necajita este calea, dar toti printr-insa vom calatori. Amar si greu este paharul, dar toti pe dansul, si nu pe altul il vom bea. Groaznice si infricosate sunt acelea pe care atunci sufletul le patimeste, dar nici unul dintre noi pe acestea nu le stie. Orice bine am lucrat acum, pe acesta l-am dobandit. Si orice am trimis inainte, acela ma va si intampina. De am miluit pe cineva, in ceasul acesta ma voi milui. Momentul unic cand nu mai e posibil niciun compromis, nicio aproximatie, niciun apel. Dupa o vreme de tergiversari, de ingaduinte, de reparatii, de intoarceri, iata clipa cea mai solemna, ireversibila, de o solemnitate unica, teribila, total absoluta.
Când Hristos va veni să ne judece, care va fi criteriul judecătii Lui? Evanghelia ne răspunde: iubirea – nu numai o simplã preocupare umanitară pentru o justitie abstractă si pentru “săracii” anonimi, ci iubirea concretă si personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viata mea, iubirea crestină este uneori opusul “activismului social” cu care atât de adesea se identificã crestinismul astăzi. Pentru un “activist social” obiectul iubirii nu este “persoana” ci “individul“, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte “umanitãti“, domeniul “activismului social” care apartine în totalitate “acestei lumi“. Iubirea crestină tinteste, totusi, dincolo de “această lume“. Iubeste-L pe Dumnezeu, iubeste-ti aproapele: asta e totul!
Dar de ce nu ne iubim unii pe altii? Fiindca nu-L iubim pe Dumnezeu. Neiubindu-L pe Dumnezeu, nu îl putem iubi nici pe aproapele. Pe Dumnezeu nu-L iubim fiindca avem credinta slaba. De asta nu-L simtim pe Dumnezeu in inima noastra, de asta nu traim in El si nu-L cunoastem, fiindca citim putin Evanghelia si nu intelegem in Dumnezeu toate intamplarile si lucrurile din viata noastra, nu intelegem ca toate ne sunt trimise prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Trec zile, saptamani, iar de Dumnezeu uneori nici nu ne amintim, nu meditam la viata noastra, nu ne inmuiem inima, iar inima pe care ne-o incalzeste dragostea de Dumnezeu va fi rece si fata de aproapele, si in locul dragostei se va cuibari in ea vrajmasia, in locul milei si al dorintei de a ajuta, ura, bucuria rautacioasa. Atunci ne pregatim singuri osanda viitoare: “Judecata este fara mila pentru cel ce n-a facut mila” (Iacov 2, 13). Doua porunci de temelie ni s-au dat: prima e dragostea de Dumnezeu, a doua – dragostea de aproapele ( Marcu 12, 30-31).
Cine este aproapele nostru? Toti cei langa care traim, muncim, cu care ne intalnim, care au nevoie de dragostea nostra, de ajutorul nostru, de rugaciunile noastre. Potrivit credintei noastre crestinesti, suntem cu totii frati si surori, alcatuind o singura familie in Hristos. Nimeni nu ne e strain. In spatele fiecarui semen al nostru sta Hristos Insusi. Daca nu aratam dragoste aproapelui, n-o aratam nici lui Hristos. Domnul ne-a vorbit despre asta foarte simplu si limpede, in cuvintele pe care le ascultăm si noi la Liturghie. Deci sa ne amintim intotdeauna spusele Mantuitorului. Sa Il rugam sa dea viata inimilor noastre prin dragostea de oameni. Sa-I cerem sa ne daruiasca “pocainta mai inainte de sfarsit” si “raspuns bun” la cea de-a Doua si Slavita a Lui Venire, ca sa auzim, cuvintele aducatoare de fericire: “Veniti, binecuvintatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia care v-a fost gatita voua de la intemeierea lumii!“
Totusi dreptii, cu toate virtutile lor, se vor socoti, din prea adanca lor smerenie, niste robi netrebnici (Lc 17,10), nevrednici de mila lui Dumnezeu. Ei nu vor incepe sa aminteasca toate faptele lor bune, dragostea si milostivirea lor. Li se va parea ca n-au facut nici un lucru bun: asa de mare va fi smerenia lor, insusirea prin care stralucesc toti dreptii. Ei nu se vor dezvinovati la aceasta Judecata, ci, dimpotriva, se vor invinui. Vor spune Domnului: “Doamne, cand Te-am vazut noi flamand, insetat, suferind, bolnav, gol, sau in inchisoare si Ti-am aratat mila?” Atunci, Domnul Se va ridica in apararea lor impotriva invinuirilor pe care singuri si le vor aduce. El le va spune: “Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, Mie Mi-ati facut” (Mt 25,40). Dupa cum vedem, Domnul ii miluieste si ii indreptateste pe drepti prin viata lor ce dreapta si le daruieste nemasurat mai mult decat s-ar fi putut astepta ei. Dupa aceea, intorcandu-se catre cei de-a stanga, va spune: “N-ati hranit nici unul dintr-acesti frati ai Mei mai mici, nu le-ati dat de baut, nu le-ati aratat mila: inseamna ca nici pentru Mine nu ati facut nimic, si ca atare meritati chinul vesnic” (Mt 25,46). Atunci, la ce bun nevointele cu care se nevoiesc oamenii sa intre pe usile cele stramte, si la ce bun aceste posturi, privegheri, rugaciuni si asa mai departe, panoplia pe care trebuie s-o ia cei ce merg la viata?” Ca sa ne inalte la dragoste.
Dragostea este lumina si roada in viata noastra duhovniceasca. Multa osteneala, multe nevointe trebuie sa ai ca sa aduci aceasta roada. In adevarata sa forma, dragostea este raiul duhovnicesc. Ea este asezare sufleteasca plina de caldura, pasnica, binevoitoare, vie, pururea miscatoare si facatoare de bucurie, statornica, tare, adanc inradacinata, nedespartita de noi prin insasi firea ei, la fel ca respiratia sau ca bataile inimii. Cel in care s-a salasluit acest simtământ, aceasta putere, este fericit cu fericirea adanca, netulburata. Chiar daca este intotdeauna in osteneala, nu vede si nu simte nici osteneala, nici necazurile, nici piedicile, fiindca insesi greutatile care apar in calea dragostei n-o micsoreaza, ci o inalta dupa cum vantul nu stinge ci intareste si intinde tot mai mult flacara. Da, dragostea este rai, insa pentru mulți rai pierdut. Intri in tine insuti si nu il afli acolo, vezi ca in tarina inimii nu creste acest pom al vietii.
De ce? Fiindca inima s-a intelenit cu pomii cei rai ai patimilor, ce inabusa dragostea. Unde se afla patima, acolo nu e loc pentru dragoste. Dragostea se milostiveste: cum va sta ea in inima, daca acolo domnesc nepasarea cea impietrita fata de suferintele celorlalti? Dragostea nu pizmuieste: cum va sta ea in inima, daca acolo traieste pizma? Dragostea nu se inalta si nu se mandreste: cum va sta ea in inima, daca acolo stapanesc trufia si slava desarta? Dragostea nu cauta ale sale (1 Cor.13,5): Cum va sta in inima, daca acolo punctul de plecare a faptelor, a cuvintelor si gandurilor omului este iubirea de sine? Dragostea nu face necuviinta: cum va sta ea in inima, daca aceasta este plina de patimi necuviincioase? Dragostea nu se bucura de nedreptate: cum va sta ea in inima inclinata spre vorbirea de rau, spre judecarea aproapelui si spre clevetire?
Înainte de a intra in unirea dragostei sunteti datori sa purtati multe osteneli si sa va indreptati puterile spre multe indeletniciri duhovnicesti, ca si cum ati trece printr-o padure spre a iesi in poiana cea vesela, presarata cu multe flori, poiană a dragostei. Mai inainte, treceti cu rabdare prin toate regulile vietii evlavioase, pe care vi le pune inainte Sfanta Biserica, prin toate, de la cele mici pana la cele mari, caci doar prin asta veti ajunge la dragostea cea adevarata. Iar cand va veni dragostea cea adevarata, ea insasi va invata ce sa faceti cu toate cele pe care le socoate de prisos “filantropia” imatura si lipsita de experienta duhovniceasca. Ca atare, auzind flecăreala noilor “filantropi”, nu va lasati cu usurătate prada strigatului amagitor: “Jos cu toate celelalte! Ajunge dragostea!”
Urmeaza dragostea (1Cor. 14,1;1 Tim.6,11), adica nazuiti cu tarie catre dragoste, si imbracati-va intru dragoste (Col.3,14), adica osteniti-va cu incordare ca sa o dobanditi si rugati-va ca Dumnezeu sa va daruiasca duhul dragostei (2Tim.1,7), fiindca dragostea de la Dumnezeu este (1 In. 4,7), varsata in inimile noastre prin Duhul Sfant (Rom.5,5), iar darul Duhului trebuie meritat si atras: numai prin vorbe nu ajungi la asta“. Fie ca dragostea din inimile și din sufletele voastre să nu piară niciodată, și cu dragoste să ajungem toți în fața Scaunului de Judecată, de la sfârșitul veacurilor! Amin (postat pe fb de ioan monahul)