Izvorul vieţii veşnice este Iisus Hristos
,,Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică" (Ioan 4),,Pe Tine, Izvorul vietii celei adevarate, Te-am parasit, si ne adapam din stricaciune si desertaciune. Inviaza sufletele noastre amortite de pacat si de rautate". Multi invingatori au fost, in istorie, dar cati dintre ei au biruit moartea? Nimeni in afara de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemana. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua si Ziditorul ei. Frica de moartea trupului il face pe om sa cheme in ajutor lumea. De frica de moarte, omul se protapeste in lume, se agata de lume, se intinde in lume. Hristos le-a alungat frica de naluci si de vrajitorii, dar frica tot a ramas in ei. Dar frica aceasta este buna: este frica de Dumnezeu care-l face pe om sa-L laude si sa-L slaveasca pe Domnul. Hristos a adus celor morti viata, iar capii evreiesti au luat viata de la Cel Viu. Cand l-au ucis pe Hristos, nu pe Hristos L-au ucis, ci pe sine, caci Lumina cea mare care nu poate fi stinsa, ci tot mai mult se inteteste, tot mai mult straluceste. Noi toti in aceasta lumina vietuim. Si aceasta Lumina a lumii ni se va arata inca o data, curand, si o vor vedea toti viii si toti mortii. Si va fi aceasta la sfarsitul veacurilor, la capatul istoriei omenesti.
Crucea este locul în care-L găsim pe Mântuitorul Hristos. Și atunci, purtându-ne crucea vieții, asumându-ne crucea vieții, noi Îl găsim pe Hristos pe crucea vieții noastre. Angajându-ne și noi în purtarea crucii, dintr-odată nu mai vedem greutatea ei, pentru că vedem ce este dincolo de ea: Izvorul vieții veșnice. Vedem că prin crucea vieții, prin crucea ostenelilor vieții noi ne întâlnim cu Hristos, ne întâlnim cu iubirea lui Hristos, și atunci această cruce este mult mai ușor de purtat. Doar când nu vedem ceea ce este dincolo de cruce, doar atunci crucea poate să ni se pară grea, pentru că nu-L căutăm pe Hristos.
A împlini poruncile fără a-L căuta pe Hristos te poate plasa într-un spațiu al religiozității fără Dumnezeu — să împlinești niște precepte religioase, dar să nu fii cu adevărat într-o relație cu Hristos. Or, doar această relație cu Hristos este cea care trebuie să ne intereseze pe noi. Trebuie să-L căutăm pe Hristos în crucea vieții, Hristos este Cel pe care trebuie să-L căutăm în asceză, în post, relația cu Hristos este cea pe care trebuie să o lucrăm prin rugăciune.
Pe Hristos Îl găsim în Sfintele Taine, Hristos este Cel pe care-L primim în Sfânta Împărtășanie, cum se zice în acatist: „să se amestece în trupul meu mireasma Trupului Tău, Cel de viață făcător”. Asta se întâmplă când noi primim Sfânta Împărtășanie: se amestecă în trupul nostru mireasma Trupului lui Hristos, Cel de viață făcător. Hristos este Cel pe care trebuie să-L căutăm în creație, Hristos este Cel pe care trebuie să-L căutăm în aproapele, în cel de lângă noi. Deci în toate și prin toate trebuie să-L căutăm pe Hristos, pentru ca, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „prin toate să Se vadă Dumnezeu”.
Ce descoperi când te întâlnești cu Hristos? Când te întâlnești cu Hristos, când te întâlnești cu Dumnezeu descoperi că ești iubit. Aceasta a văzut Zaheu și nu-i venea să creadă. Aceasta era marea revelație — că este iubit de Dumnezeu. Și această iubire este cea care ne mântuiește. Simțirea iubirii este cea care ne mântuiește și simțirea iubirii este cea care ne înviază. Iubirea lui Dumnezeu are această putere de a învia. Prin iubire i-a înviat Dumnezeu pe Lazăr, pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain.
Iubirea lui Dumnezeu, energia iubirii lui Dumnezeu este, de fapt, această putere care înviază din morți. Fără iubire suntem morți. Iubirea este viața noastră, a fiecăruia dintre noi. Cine nu lucrează nu înțelege ca lucrările nu se fac numai cu bani și facturi ci cu oameni. Tot ce s-a făcut a fost spre zidire sufleteasca cu grija pentru fiecare om. Și orice investiție nu a fost doar in pereți ci mai ales in oameni, chiar și in toți cei care veneau doar sa ceara și găseau o usa deschis și o pâine, nu vorbe!
Domnul Hristos a dat Apostolilor Săi această poruncă, zicând: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul.” Și a zis Domnul Hristos: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” A zis Domnul Hristos să iubești și pe vrăjmașul tău. De fapt, Domnul Hristos ne dă porunca raiului, de a trăi în rai, pentru că omul este făcut pentru iubire, omul a fost făcut pentru iubire încă din rai.
Când l-a făcut Dumnezeu pe Adam în rai, a zis după aceea: să-i facem lui Adam ajutor. Și a făcut-o și pe Eva din coasta lui Adam. Ajutor pentru ce? Pentru a săpa grădina raiului? Nu. Ajutorul era ca să îi fie ușor lui Adam să se exerseze în iubire, pentru că omul este făcut pentru iubire și iubirea este starea de rai.
Și raiul, și împărăția lui Dumnezeu, și mântuirea nu sunt o stare, ci vin din relație, din relația cu Dumnezeu, din relația cu omul. Și atunci, iadul este incapacitatea omului de a iubi și lipsa iubirii. Faptul de a nu te simți iubit — acesta este iadul. Și atunci când omul se exersează în iubire, chiar și față de vrăjmași, acesta trăiește starea de rai și devine un rai pentru cei din jurul lui.
Batranul Simeon s-a invrednicit si de darul suprem: sa moara in templu la rugaciune. Ca sa mori bine trebuie sa traiesti bine. In plus, este foarte important sa ne rugam Domnului sa ne invredniceasca de sfarsit bun, crestinesc si sa ne izbaveasca de o moarte rusinoasa. Roadele Duhului: smerenia, blandetea, rabdarea, dragostea le vom lua cu noi in vesnicie.
Lumea sufera, se pierde si, din pacate, toti oamenii sunt nevoiti sa traiasca in acest iad al lumii. Cei mai multi simt o mare parasire, o nepasare – mai ales acum – din toate partile. Nu au de ce sa se tina. Se implineste zicala: “Cel ce se ineaca se agata si de un pai”...” “Suferintele lumii sunt fara sfarsit. In fiecare zi inima mi se toaca. Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseaza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti…”.“Suferintele lumii sunt fara sfarsit. In fiecare zi inima mi se toaca. Cata nefericire exista in lume! …”.“Atunci cand ceva nu este duhovnicesc, curat, nu poate exista in inima adevarata bucurie si pace. Bucuria ce o simte un om duhovnicesc nu este bucuria lumeasca pe care multi o cauta astazi.
Sa nu incurcam lucrurile. Sfintii aveau o astfel de bucurie pe care o cerem noi? Maica Domnului a avut o astfel de bucurie? Hristos a râs? Care Sfant a trecut fara durere prin aceasta viata? Care Sfant a avut o astfel de bucurie pe care o urmaresc multi crestini din vremea noastra, care nu vor sa auda nimic neplacut, ca sa nu se intristeze si sa nu-si piarda pacea lor? Omul duhovnicesc este in intregime durere. Il doare pentru situatii, pentru oameni, dar este rasplatit cu mangaiere dumnezeiasca pentru durerea aceasta”. Apropierea de Dumnezeu poate fi simţită numai în suferinţe, fiindcă Hristos Însuşi, Adevărul Însuşi, a suferit în această lume
Dobândirea vieţii veşnice (îndumnezeirea) nu este o simplă acţionare a vreunei dimensiuni potenţiale existente în noi; este un dar suprafiresc împărtăşit omului. Dobândirea vieţii veşnice nu este un produs al umanului, care ţine de creatural, care apare ca o ameliorare etică a acestuia, transformând-o într-un proces psihologic de mare elevaţie spirituală. Ea este legată de Izvorul vieţii veşnice.
Sfântul Grigorie Palama este cât se poate de tranşant, aducând drept argument un text din Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Oricine afirmă că unirea desăvârşită cu Dumnezeu se săvârşeşte numai prin imitare şi relaţie, fără harul îndumnezeitor al Duhului, ca la cei ce au aceleaşi purtări şi se iubesc unii pe alţii, iar harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu îl numesc o deprindere a firii raţionale, care vine doar prin imitaţie, şi nu o întâlnire suprafirească şi negrăită şi o lucrare văzută în chip nevăzut, deci, vrednică şi înţeleasă în chip neînţeles, acesta să ştie că a căzut fără să ştie în erezia mesalienilor”.
Dobândirea vieţii veşnice este un dar suprafiresc al lui Dumnezeu şi nu o operă a firii omeneşti. Nevoinţa omului cel mult şlefuieşte sufletul pentru a primi harul tainic al îndumnezeirii. Tânarulul bogat credea ca poate face ceva – <<Ce sa mai fac ca sa dobandesc viata vesnica, ca s-o castig?>> ca si cum ai zice <<ca s-o cumpar>>. Si sa stiti ca ideea aceasta de a o castiga, de a o cumpara cumva, de a da ceva in schimb o avem si noi, nu numai el. In schimb, una din ideile care greu se impamantenesc, greu ne intra in adancul inimii, care raman in adancul inimii, aceea ca este cu neputinta sa se mantuiasca cineva, ca numai Dumnezeu poate sa ne dea mantuirea.
De aici pleaca o gama intreaga de greseli pe care le putem face, de deznadajduiri si multe stari de depresie, si multe invartosari impotriva lui Dumnezeu, si revolte, iar toate pleaca de aici, de la aceasta conceptie gresita pe care o avea si tanarul acesta. <<Ce sa fac ca sa dobandesc viata vesnica? Ce sa fac? Da-mi sa fac ceva sau, daca se poate, sa cumpar cu ceva>>. Viata vesnica [credea ca] statea in puterea lui. El zicea: <<Am tinut toate poruncile. Oare ce armai trebui sa fac ca sa am viata vesnica?>>. El se astepta ca Mantuitorul sa-I spuna ceva – cum ni s-ar parea noua normal sau cum li s-ar fi parut normal oamenilor din vechime: <<Mergi la Ierusalim, inchina-te si te vei mantui!>>. Asta-i mantuirea. Sau ceva foarte practic, care pare a fi, la prima vedere, destul de greu, dar daca-l faci, uite ca te vei mantui!
Multi au avut in decursul istoriei acesta ispita, de a crede ca ei fac ceva, in sensul cel mai inalt. Aceasta ispita s-a numit pelagianism, dupa numele unui ereziarh, Pelaghie (Pelagius), care credea ca sta in puterea omului sa se mantuiasca. Adica Mantuitorul este mare numai prin aceea ca a venit sa le spuna exact o conceptie asemanatoare cu budismul; Mantuitorul a fost mare doar prin aceea ca a venit ca un pedagog, ca un invatator, sa ne spuna ce avem de facut in plus.
Noi faceam pana atunci niste lucruri, noi facem anumite lucruri bune, dar Dumnezeu ne mai spune ce sa facem in plus ca sa ne putem mantui, ca sa fim mantuiti, sa ne salvam, sa fim iluminati, sa activam puterea din noi care este acolo si noi nu stim s-o activam, iar Dumnezeu doar vine si ne da cheile sau ne da caile prin care trebuie sa mergem, prin care noi putem sa rezolvam problema.
Noi suntem zeii, noi suntem semizeii, noi suntem cei puternici, care deocamdata nu avem forta sa reactivam sau sa activam aceasta putere si în noi insine. In rest, Mantuitorul nu a avut alt rol – ziceau pelagienii – si o zicem de multe ori si noi in mintea noastra, o și ziceau budistii. Buddha a avut acest rol de iluminator, de invatator care sa te ajute sa te descoperi si tu ca un zeu, si tu ai puterile acelea, si tu ai puterea de a te activa, de a te dovedi zeu, Dumnezeu, care are in mana toate puterile cosmosului si nu stie cum sa le foloseasca. Toate sunt in noi, numai nu stim sa le folosim – ziceau ei. Dar nu este așa! Dumnezeu singur poate mântui, ce nu este posibil la oameni la El e posibil. Nimic fară Dumnezeu. Creștinul contemporan caută se prindă de ceva, ca Toma, să pipăie adevărul, să se încredințeze cumva despre adevăr. Mulți îl dezamăgesc și nu mai poate să se încreadă în ei. Criza economică serioasă, șomajul, viitorul fără lumină, știrile zilnice dure mai degrabă îl dezamăgesc. Oameni tineri cu aripile tăiate se îngreuiază să vadă departe, văd cum frumoasele lor vise se îneacă, cum străduințele lor eșuează, cum nădejdile lor se sting atât de repede.
Atunci când Domnul Se arată Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în Apocalipsă, îi spune: „Am fost mort și, iată, sunt viu, în vecii vecilor” (Apoc. 1, 18). Și, de atunci, calea către lumina Învierii este aceeași. În măsura în care gustăm din moartea lui Hristos, ne vom bucura, de asemenea, de Duhul Învierii Lui. În Faptele Apostolilor, Sfântul Luca spune că în această lume Hristos este în suferință. Și așa cum pentru Domnul calea a fost prin Pătimiri și îngropare spre Înviere, aceeași cale stă și înaintea noastră. Dacă gustăm fie și puțin din moartea omului vechi în ascultarea de poruncile lui Hristos, atunci, cu siguranță, ne vom învrednici să fim părtași și harului Crucii și Învierii Lui.
Ori de câte ori un creștin se va arunca la picioarele lui Iisus în lăuntrul propriei inimi și va aduce mulțumire și slavă Tatălui Ceresc pentru dragostea și bunătatea Lui, va găsi Împărăția Cerurilor și se va bucura de ea! Dar, atunci, va și vedea cât de tare îl ține lumea, cât de tare se împotrivește lumea ca să nu facă acestea, ca să nu intre în Împărăție! Și această împotrivire a lumii o va vedea lucrându-se chiar cu carnea și cu nervii lui, cu propriile viscere și gânduri, cu toate dorințele pe care lumea le-a sădit și le-a crescut în el! Iată, suntem în febra credinței dintâi și sufletul nostru a pornit spre Împărăție. Dar când, mergând spre Împărăție, am început să ne vindecăm, ca leprosii, am început și să părăsim acel drum, acea direcție, și ne-am întors spre lume! In tara leprei și pacatului din care ne-a scos Hristos.
Starea tânărului bogat din Evanghelie, transpusă într-un limbaj teologic actualizat, ne revelează zbaterea omului între economie şi iconomie. Aceste cuvinte au aceeaşi origine grecească: oikonomia, care însemna „administrarea sau conducerea casei” sau conducere, guvernare, rânduială, ordine. În limba latină, termenul oeconomia are sensul de organizare, dispunere a elementelor unui discurs, ale unei scrieri. În limba română, cuvântul a fost împrumutat din franceză (économie) și cu sensurile mai vechi de ştiinţă a fenomenelor economice, curent de gândire economică, chibzuială, cumpătare. De la acest înţeles s-a ajuns la expresii precum „simţ economic”, „bani puşi deoparte”, sau „casă de economii”. În secolul XX, termenul a evoluat, desemnând „totalitatea activităţilor de producţie, distribuţie şi consum într-o colectivitate”, ajungându-se la termeni precum economie politică, economie marxistă, economie naţională sau economie globală. În zilele noastre, bogăţia şi sărăcia sunt realităţi neîncetat actualizate, iar inegalitatea repartiţiei bogăţiei devine tot mai mare. În condiţiile în care predomină economia cu conţinut monetar, şi nu productiv, banul devine principalul etalon, iar iubirea de arginţi devine patima tuturor. Fiind asociată cu vinderea lui Hristos pentru 30 de arginți, iubirea de arginţi este numită de Sfântul Apostol Pavel rădăcina tuturor relelor (1 Tim. 6, 10). Banul capătă în viaţa omului dimensiuni metafizice şi devine zeul mamona, care se împotriveşte lui Dumnezeu.
În ce registru am putea înscrie toate aceste expresii economice? Evanghelia ne răspunde: în împărăţia lui mamona, care înseamnă în aramaică: bani, avere. Banii şi averea capătă statutul unei divinităţi. Părerea că banul sau averea ar avea doar o importanţă economică şi socială fără implicaţii morale este greşită. Un autor creştin atrăgea atenţia asupra faptului că banul şi averea induc iluzia că posedă multe dintre caracteristicile unei divinităţi: par că oferă siguranţă, libertate, că ne conferă putere, şi par să fie omniprezente. Iar lucrul cel mai sinistru este că îi creează omului iluzia că este atotputernic. Banul şi averea ajung să pretindă loialitatea şi dragostea care I se cuvin numai lui Dumnezeu şi au puterea de a ne prinde în capcană. Tânărul bogat, auzind că i se cere să-şi dea averea săracilor pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.
„Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu putem sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16, 13). În împărăţia lui mamona, totul devine economie cu ingredientele sale: de la bani puşi deoparte până la economie de piaţă, economie naţională sau economie globală etc. Iar sloganul tuturor acestora poate fi sintetizat într-o fericire întoarsă: „Fericiţi cei îndestulaţi – răspunde veacul acesta lui Hristos –, că a acelora e împărăţia acestei lumi şi alta nu e”.
Aşa cum ne învaţă gânditorul şi martirul creştin Mircea Vulcănescu, într-un asemenea sistem economic, „fiecare rămâne străin de ceilalţi, dar se poate întâlni cu ceilalţi pentru conlucrare. Ceea ce e unuia scop, poate fi altuia mijloc. Unul poate folosi pe celălalt. Totul devine astfel mijlocire, negoţ şi instrument. Nu mai e scop absolut. Etica devine economie. Şi mijlocul prin excelenţă, mijlocul în sine, sensul instrumental în care se concretizează toate aceste relaţii posibile este banul. El e puterea care uneşte, care leagă întâlnirea unui om cu altul şi conlucrarea lor. Lucrul merge până la limitele extreme ale epocii moderne, în care valoarea religioasă a pastorilor e apreciată, în uzine, după sporul producţiei din săptămânile care urmează predicilor lor!”
Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă această stare a celor care fac din bogăţie idealul suprem, precum tânărul din Evanghelie, cu starea celor bolnavi de friguri, „cărora li se varsă fierea în ei”, şi care, dacă mănâncă şi beau, „nu numai că nu li se stinge setea, ci li se aprinde şi mai mult arşiţa”. Tot astfel „se întâmplă şi cu iubitorii de averi; aceştia aprind şi mai mult pofta aceasta rea – mai amară chiar decât fierea – dacă o hrănesc cu averi. Atunci o sting, când scot din sufletul lor pofta de câştig, după cum mâncarea puţină şi golirea stomacului scapă pe om de boala de fiere”.
Căci lumea e rădăcina bolii noastre! Lumea e grădina morții, în mijlocul căreia crește copacul binelui și răului! Și în care creștinii sunt uciși duhovnicește, mușcând din momeala făgăduinței unei lumi ”mai bune”! Iar, o lume mai bună nu există! Există doar lumea și Împărăția Cerurilor!
E o atitudine maladivă această exclusivă concentrare a noastră pe darurile primite în viaţa noastră, ignorând în mod voit pe Dăruitor. De aceea este atâta durere în lume, atâta frustare şi atâta depresie, pentru că nu mulţumim suficient pentru ceea ce avem în viaţă noastră şi ne frământăm mereu cu gândul la ceea ce nu avem. Și Hristos, ca și acum două mii de ani, se lasă pe mâna creștinilor, cum s-a lăsat pe cea a evreilor: să fie răstignit.
O lume mai bună a făgăduit și comunismul și tot ce a dat omenirii a fost cel mai mare masacru din istorie! O lume mai bună ne făgăduiește și ”eurocomunismul” de azi și tot ce dă României e cel mai mare masacru al inocenților din istoria țării noastre! ”O lume mai bună” a economiei globaritare e doar mirajul care omoară în inimile oamenilor nașterea credinței în Hristos, iar în inimile creștinilor, trăirea mântuitoare a credinței, care este căutarea Împărăției lui Dumnezeu
Pentru omul de astăzi, tehnologia şi confortul (computerul, automobilul, telefonul mobil şi alte gadgeturi) nu sunt o realitate neutră, ci idoli. Între omul contemporan şi tehnologie se stabileşte o relaţie personală, ca de la sclav la stăpân. Tehnologia nu este doar un ansamblu de care te poţi folosi, iar averea nu înseamnă doar o simplă acumulare de capital. Aşa cum prevedea Mircea Vulcănescu, astăzi, banii, tehnologia şi confortul au ajuns să domine relaţiile dintre oameni. Bogăţia, în lumea economică, devine o problemă de prestigiu şi putere. Însemnele banului (vile, maşini de lux, desfrâu organizat, relaţii) transformă viaţa într-un spectacol. Totul este supus mecanismelor pieţei.
Dacă în trecut exista expresia: „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”, acum, expresia sună astfel: „spune-mi ce mănânci, cum te îmbraci, unde îţi petreci vacanţele, ca să-ţi spun cine eşti”. În societatea de consum postmodernă, individul este „liber” să îşi construiască o lume după gustul său prin intermediul obiectelor şi imaginilor de consum. Într-o asemenea lume care trăieşte sub halucinaţia tehno-globalistă, şi sacrul pare să poată fi cumpărat. Au apărut substitute ale credinţei în Dumnezeu: religiile terapeutice, care îi satisfac omului dorinţa de a fi în regulă cu sacrul. De asemenea, practicile oculte se oferă ca substitut al credinţei în Dumnezeu, oferindu-le adepţilor iluzia puterii.
În noua concepţie ideologică a consumismului, toate valorile tradiţionale devin „stereotipii” de care individul trebuie să se elibereze. Inocenţa copilăriei trebuie maculată cu educaţia sexuală încă de la grădiniţă, familia trebuie să dispară din vocabular împreună cu valorile ei de paternitate, maternitate şi filiaţie. Suntem forțați în mod subtil să numim normal ceea ce până mai ieri era monstruos şi absurd.
,,Vino şi-Mi urmează Mie” este chemarea tânărului bogat să se aşeze în iconomia dumnezeiască, adică în planul divin de mântuire a omului, în manifestarea iubirii lui Dumnezeu pentru omenire prin Întruparea, jertfa şi Învierea Fiului Său. Este ceea ce tânărul bogat n-a înţeles şi „a plecat întristat, căci avea multe avuţii”. Omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui şi nu stăpân al acestora.
De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul face o deosebire între posesia împătimită şi cea nepătimaşă a bunurilor. Iubirea de bogăţie nu-l lasă pe om să trăiască şi să rodească în credinţă, ci îl duce la moarte spirituală (Capete despre dragoste 2, 89, Filocalia vol. al II-lea). Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul arată că bogat nu este cel ce are, ci cel ce dăruieşte la rândul său întrucât dăruirea îl arată pe acela fericit, iar nu averea (Pedagogul 3, 6, 35).
Strigătul… este ultima încercare a cuiva de a se face auzit; după el urmează doar tăcerea cu care vorbește, calm și politicos, moartea veșnică…. Ne înecăm tot mai mult în ortodoxie ”simpatică”, decentă și civilizată, de floretă a spiritului nu de Sabie a Duhului, de conversație isteață și civilizată, nu de strigăt; în ortodoxie moartă dar surâzătoare, zîmbind cu un surâs de curtezană bizantină, copie de icoană făcută cu fardurile culturii și psihologiei…
…Poruncile nu trebuie numai împlinite, ci ele trebuie contemplate şi cugetate de către om în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu şi în devenirea sa spre asemănarea cu Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta şi voi cunoaşte căile Tale. La îndreptările Tale voi cugeta şi nu voi uita cuvintele Tale” (Psalmul 118, 15-16). Împlinirea poruncilor este urmată întotdeauna de cunoaşterea lui Dumnezeu. Făptuirea şi cunoaşterea sunt nedespărţite… Ortodoxie șarmantă, al cărui spirit e de salon sau amfiteatru, nu de biserică, meșteră în conversații spirituale gâdilicioase, în duhovnicie ce te face să hăhăi de-a dreptul, când scapă toți caii frivolității, la conferințele ei….
… Căci Petru, când începe să se scufunde, strigă! Nu ține predici pioase, conferințe sau cursuri de teologie dogmatică! Cine nu strigă, nu crede și nu simte, cu adevărat, că piere! Când Ortodoxia nu mai e strigăt, ci discurs, înseamnă că a devenit o ideologie, nu o mântuire!
… Chiar nu simțiți că vi se îneacă Strigătul inimii? Psaltirea este o carte a strigătului omului către Dumnezeu. Evanghelia, a strigătului lui Dumnezeu către om. Amândouă sunt ”scrise” pe Cruce. Cine are urechi de auzit și ochi de vazut, să asculte, să vadă și să citească. Scrierile Sfinților parinți, viața Sfintilor, faptele și marturisirile din istoria crestinismului, sunt strigate care să ajungă la strigatul inimii voastre.
… Fericit norodul care știe strigarea, în lumina feței Tale vor merge. Și întru numele Tău se vor bucura toată ziua, și întru dreptatea Ta se vor înălța. Că lauda puterii lor Tu ești (Psalm 88; 15-17)
… Biserica este poporul (cler și mireni, monahi și cerșetori, sfinți și pacatoși, înalți ierarhi și marunți credincioși) celor care ”au urechi de auzit” ,,Strigătul lui Dumnezeu” care plânge pentru noi, biserica este poporul celor care își deschid inimile sabiei acestui Strigăt, răspunzându-I cu strigătul lor, de durere topită în uimire și bucurie: căci prin rana pe care le-a făcut-o strigătul lui Dumnezeu în inimi au vazut Imparația Cerurilor, sa strigam suferința, smerenia, rugaciunea și milostenia, taine care-l duc la liman pe Petru.
Credinta nu e doar un dar de la Dumnezeu, ci este o intalnire. Dumnezeu vrea sa ne-o dea, noi trebuie sa fim deschisi. Fiti deschisi, cautati-L pe Dumnezeu cel viu, nu umblati dupa minuni, nu alergati dupa lucruri iesite din comun. Repet, credinta, viata noastra nu este un sir nesfarsit de entuziasme venite din afara, ci o credinta molcoma, statornica, efervescenta, entuziasta, dar avand radacina in Altceva si aceasta ne va face mai credinciosi in Hristos Iisus, Domnul si Dumnezeul nostru.
“Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia,(sau sabia?) Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”. (Rom. 8)
Noi, oamenii, suntem pacatosi si pacatele noastre. L-au rastignit pe Mântuitorul. Insa, pe de alta parte, asa cum vedem la marturisitoarele femei mironosite, nu exista creatie a lui Dumnezeu, care sa-L poata iubi mai mult decat o face omul. Omul este cel care ajunge la cea mai mare iubire de Dumnezeu si aceasta o vedem deplin in Maica Domnului care spune Fie mie după voia ta. De aceea cantam: „Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii“. Iubirea ei este cea mai mare fata de Domnul. Iar dupa Maica Domnului avem multe sfinte si multi sfinti care l-au iubit pe Dumnezeu, martiri perecum Stefan care vede cerurile deschizându-se și pe Hristos ridicat să-l primescă.
Parintele Arsenie Papacioc, cand era in inchisoare, povestea ca, trecand prin chinurile acelea mari si peste fire, isi spunea in sine, ca sa se incurajeze, ca simtea ca ingerii sunt gelosi pe suferinta pe care o indurau acei detinuti in temnitele comuniste pentru dragostea in Hristos, pentru a nu se lepada de El, pentru ca ei, spunea Parintele Arsenie Papacioc că ei nu pot sa sufere sau sa-si dea viata pentru Mântuitorul. Iata, omul poate! Si asta este maretia chemarii omului: ca si pacatos fiind, odata ce-L cunoaste pe Mântuitorul si se apropie prin pocainta, poate sa ajunga la acea iubire despre care vorbeste Hristos, de a-si da insasi viata lui pentru El, din dragoste pentru Domnul și Mantuitorul său.
„Cel ce nu crede taina aceasta mare a harului celui nou şi nu vede nădejdea îndumnezeirii nu va putea dispreţui plăcerea cărnii, a banilor, a avuţiei şi mărirea de la oameni, sau chiar de ar putea-o face pentru scurtă durată, îl cucereşte mândria că a atins desăvârşirea prin care e târât iarăşi în rândul celor necurăţiţi. Cel ce caută însă spre ea, chiar de-ar dobândi tot lucrul bun, având mereu înaintea privirii sale desăvârşirea care trece peste orice margini şi care nu poate fi încheiată, nu se socoteşte să fi săvârşit ceva şi se face tot mai smerit, gândindu-se, pe de o parte, la mărirea sfinţilor care au fost mai înainte de el, pe de alta, la prisosinţa nesfârşită a iubirii de oameni a lui Dumnezeu” ( Sf. Grigorie Palama).
Numai aşezaţi în această logică a darului lui Dumnezeu care ne copleşeşte vom reuşi să transformăm economia în iconomie şi vom înţelege că bunurile materiale sunt darul lui Dumnezeu şi nu sunt posesiunea noastră şi că se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să oferim darul nostru lui Dumnezeu prin Sfânta Euharistie („Ale Tale dintru ale Tale”), iar apoi să-l împărtăşim aproapelui.
Dumnezeu nu vrea de la mine doar o prezenta de 2-3 ore in ziua de Duminica, pupatul icoanelor, închinarea si atat, Dumnezeu nu ne cere sa fim doar “crestini de duminica” sau, mai rau, “crestini de Craciun si de Pasti“. Viata mea de crestin nu se rezuma doar la prezenta la Biserica sau la rugaciunile mele de acasa. Viata mea de crestin nu este sau nu ar trebui sa fie deosebita de viata mea cea adevarata… Fariseul facea acele fapte bune cu care se lauda, nu mintea, dar… daca i se cerea ceva mai mult, ceva care sa-i atinga inlauntrul sau, nu voia sa faca. Asa si noi, avem lucruri peste care nu vrem sau nu putem, din cauza patimii sa trecem…Lui Dumnezeu nu-I place sa-I dai doar “un deget” un like și să te întorci apoi în lumesc. Lui Hristos ori Ii dai toata inima ta si toata fiiinta ta, ori… El sta si asteapta…
… Dracul este taman invers: el nu iti cere totul, iti cere doar un deget, si apoi iti ia, treptat, totul. Ne prinde prin “placeruțele” noastre, intreaga viata. Nu iti spune sa nu mergi la biserica, dar cand ajungi acolo… te pune sa-i judeci pe altii… să nu ascuți, să uiți să mai citești Biblia… chiar de câte ori a-ți citit bilblia? … nu aveți timp pentru că lui Dumnezu nu-I dați decât un deget… și satana vă impacă conștiința…
… S-ar putea ca si noi, cei care mergem des la biserica, sa ne consideram “bogati” duhovniceste, pentru ca facem fapte bune, dar fiindca ne incredem prea mult in “bogatiile” acestea (postul, mersul la biserica, rugaciunea, spovedania si impartasania regulata), dar prea puțin și ajungem să nu însemne nimic, iar la sfârșit s-ar putea sa ne spuna Dumnezeu ca nu ne cunoaste. Si, desi pare ca incepem bine, mergem bine, vedem că pâna la urma, clacam, eșuam. Uneori ne înecăm la mal, pentru că nu mai ajungem să-l strigam findcă nu vedem primejdia. De ce oare? Din cauza iadului lumesc stapânit de diavol…
Pentru ca… azi puțin, mâine puțin, ne-am facut noua insine “dezlegari”, suficiențe, pe care cel viclean le aplaudă, puțin pentru unii înseamă destul și … am facut compromisuri cu noi insine, si vrajmasul, incetul cu incetul, ne prinde puțin cate puțin, in fiecare zi câstiga teren, si ne trezim ca ne secatuieste de vlaga. Si incepand bine, nu mai terminam bine.
Mamona asteapta, ca pe el nu-l zoreste nimeni… Dar tu, trebuie sa ții statornic pe drumul pe care Dumnezeu ți l-a deschis in fata, sa ramai ferm, sa nu te abati nici la stanga, nici la dreapta, si sa nu faci compromisuri cu tine insuti… Sfintii au ajuns sfinti pentru ca au si terminat bine viata duhovniceasca, au trecut peste toate obstacolele, credeți că ei nu au avut încercari și ispitiri… citiți viețile sfinților și ve-ți vedea suferința lor… rabdarea lor, statornicia lor, ca să poată ajunge la adevarata bogăție și bucurie… mântuirea.
“Daca nu-I dam lui Dumnezeu toată viata noastra, suntem oameni care ne mintim pe noi insine si, de fapt, nu-I dam mai nimic. Daca Dumnezeu nu este in viata mea pe primul loc, apoi încet, încet nu este pe niciun loc și ajungem la - Dumnezeu nu este!”
Să ne ajute Dumnezeu „să cunoaştem taina voii Sale” cu fiecare dintre noi „spre iconomia plinirii vremilor, ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El” (Ef, 1, 9-10). Să ne ajute Dumnezeu să folosim toate bunurile pe care ni le-a dăruit nu în duhul lumii acesteia (mamona), ci în Duhul lui Hristos, ca slujitori ai Lui şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (1 Cor, 4, 1)! Amin (postat pe fb de ioan monahul)