Izgonirea lui Adam din Rai
Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie; iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale. Asa, Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!
„Iară fariseii grăiau: cu domnul dracilor scoate pe draci” (Mt.. 9. 34; Lc. 11, 15)
Suntem in pragul Sfantului si Marelui Post. Duminica izgonirii lui Adam din Rai, ultimul popas inaintea duhovnicestii ofensive, ne pune la inceputul vietii noastre pacatoase pe pamant. Suntem izgoniti din Raiul desfatarii din pricina neascultarii, a mandriei si a neinfranarii. Viata cu sudoare, cu chinuire, cu necazuri si lacrimi se incheie cu intoarcerea in pamantul din care am fost luati, cu moartea, plata pacatului. Starea lui Adam cel izgonit, care este si starea noastra, se oglindeste in cantarile pline de umilinta ale Duminicii.
„Sezut-a Adam in preajma Raiului, si de goliciunea sa plangand, se tanguia: Vai mie, celui ce m-am supus inselaciunii celei viclene, si am fost furat de ea si de marire m-am departat. Vai mie, celui dezbracat de nevinovatie si lasat in saracie. Ci, o raiule, de acum nu ma voi mai desfata intru dulceata ta…” Adam cu plangere a strigat: Vai mie, ca sarpele si femeia de la dumnezeiasca indrazneala m-au izgonit si din desfatarea raiului mancarea din pom m-a instrainat. Vai mie, cel ce eram odinioara imparat tuturor fapturilor lui Dumnezeu celor pamantesti, acum rob m-am facut dintr-o sfatuire fara de lege. Si cel ce eram oarecand cu slava nemuririi imbracat, cu piele de omoraciune, ca un muritor, jalnic sunt imbracat. Vai mie, ce plangere voi lua intr-ajutor! Ci tu, Iubitorule de oameni, Cel ce din pamant m-ai facut, imbracandu-Te cu milostivirea, din robia vrajmasului scoate-ma si ma mantuieste!” De aceea, nevointele, intristarea si plangerea postului sunt si o intristare si tanguire pentru Raiul pierdut si pe care cu multe suferinte se cade sa-l redobandim (F. Ap. 14, 22). Evanghelia duminicii, de la Sf. Liturghie, ne aduce aminte, iarasi, de cele doua mari fapte: smerenia si dragostea, care sunt temeiul a toata fapta buna.
“Precum după sfârşitul iernii, când începe vara corăbierul duce în mare vasul său, ostaşul curăţă armele sale şi îşi pregăteşte calul său de război, lucrătorul de pământ îşi ascute secera, călătorul începe cu curaj călătoria sa cea îndelungată şi luptătorul se găteşte pentru arena, aşa şi noi, când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerile noastre, precum corăbierii împotriva valurilor, poftelor celor fără de rânduială să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne gătim pentru luptă. Căci creştinul este un lucrător de pământ, un corăbier, un ostaş, un luptător şi un călător. De aceea zice şi Apostolul Pavel: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-13). Dacă eşti tu luptător, trebuie sa paşeşti pe locul luptei dezbrăcat; dacă eşti ostaş, trebuie să te arăţi la bătălie înarmat. Cum însă sunt cu putinţă amândouă aceste deodată? Totodată a fi dezbrăcat şi înarmat? Ascultă! Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostas; dezbracă grijile cele vremelnice, căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului, căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile, pentru ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Lucrează acum ogorul sufletului tău, smulge spinii şi pălămida, seamănă în locul lor cuvântul lui Dumnezeu, pune şi sădeşte plantele cele frumoase ale înţelepciunii, şi atunci tu vei fi un duhovnicesc lucrător de pământ. Secera duhului tău, care se tocise prin necumpătare, prin post iarăşi se va ascuţi. Pregăteşte-te de călătorie la cer, păşeşte pe calea cea aspră şi îngustă, căci cel subţiat prin post poate mai uşor să treacă prin uşa cea strâmtă. Furtuna patimilor trebuie acum să o linişteşti, valurile poftelor celor fără rânduială să le domoleşti, corăbioara sufletului tău să o scapi, să întrebuinţezi toată prevederea şi vei fi un cârmaci duhovnicesc.
La toate acestea postul ne dă prilej şi învăţătură. Eu însă înţeleg nu postul cel obişnuit, ci postul cel adevărat, adică nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate; căci nu, singur postul bucatelor în sine, ci numai postul cel adevărat poate mântui pe om.
Postul, impreuna cu rugaciunea si toate nevointele legate de dansul, poate fi zadarnicit de vrajmasul daca nu suntem cu luare aminte. De aceea, ne invata Mantuitorul: “Cand postiti, nu fiti tristi, ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc… tu insa, cand postesti, unge capul si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamsnilor ca postesti“ (Matei 6, 16-18). Sa nu uitam lectia din pilda vamesului si fariseului cand postim. Sa lucram cu dragoste nevointele postului, dar sa le acoperim si sa le pazim cu smerenie. Vestejirea fireasca a trupului sa o impodobim cu veselia inimii si a fetei, gandindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul. Ungerea capului si spalarea fetei nu trebuie luate in litera, ci cu un inteles duhovnicesc. Sf. Maxim Marturisitorul ne arata ca fata este icoana intregii noastre vieti, iar capul este simbolul mintii. Deci, a spala fata inseamna a ne curati viata de toata intinaciunea pacatului, iar a unge capul inseamna a face mintea sa straluceasca de cunostinta dumnezeiasca (Filocalia, vol. II, p. 232). Grijile lumesti, de obicei, rapesc omului toata vremea, iar pentru grija de suflet nu-i mai ramane nici un ragaz. Dar grijile trebuie proportionate cu insemnatatea lucrului respectiv. De aceea ne indeamna iarasi Mantuitorul: „Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer… ca unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra” (Matei 6, 19-21).
Averile pamantesti, fata de comoara mai scumpa decat toata lumea a sufletului, nu merita atentia care li se da. Nu ne putem lipsi de grijile legate de trup, dar grijirii de suflet i se cuvine intaietatea, deci vremea postului, vreme de osteneli de suflet mantuitoare, nu trebuie zadarnicita cu grijirea de multe a celor pamantesti. In chip deosebit, Sf. Evanghelie ne atrage atentia asupra altei laturi a dragostei de aproapele, asupra milosteniei sufletesti si anume asupra iertarii aproapelui, care este o mare fapta buna si bine placuta lui Dumnezeu. Asa de mult tine Mantuitorul la iertarea aproapelui, incat fara de ea nici El nu ne iarta pacatele noastre. „De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru nu va ierta gresalele voastre” (Matei 6, 14-15).
Desi tot pacatul este impotriva lui Dumnezeu si numai de la El putem dobandi iertarea, totusi de pacatul fata de aproapele, Dumnezeu nu ne iarta fara aprobarea acestuia. De aceea, cand cerem iertare cuiva pe care l-am suparat cu ceva, el raspunde: „Dumnezeu sa te ierte!”, adica: iata, eu te-am iertat, de acum poate si Dumnezeu sa te ierte. Si numai asa ne iarta. Fiindca pentru innoirea noastra sufleteasca in primul rand avem nevoie de iertarea pacatelor de la Dumnezeu, ostenelile postului urmaresc si acest lucru. Dumnezeu, in marea Lui iubire de oameni, ne cere si El ceva in schimbul iertarii de care avem nevoie: „Voiesti sa-ti iert pacatele cele multe? Ti le iert cu o conditie: sa ierti si tu gresalele aproapelui tau”. Iar noi in rugaciunea domneasca din fiecare zi, ne angajam fata de Dumnezeu sa facem acest lucru: „Iarta-ne Doamne, gresalele noastre, ca si noi iertam gresitilor nostri”. Fara de aceasta iertare, nu ne iarta nici Dumnezeu pe noi.
Nu numai ca nu ne iarta, dar nici faptele cele bune nu ni le primeste. Ne-o spune limpede tot Mantuitorul Hristos: „De-ti vei aduce darul tau la Altar si acolo-ti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa acolo darul si mergi mai intai de te impaca cu fratele tau si apoi venind, adu darul tau” (Matei 5, 23-24).
Ostenelile pentru virtute, postul si toate celelalte, desi sunt trebuitoare pentru mantuire, totusi Dumnezeu le primeste nu numai ca un lucru datorat, ci si ca pe o fapta buna, ca pe un dar. De aceea Sfintii Parinti mai numesc postul si zeciuiala, o zeciuiala de fapte bune pe care o dam lui Dumnezeu pentru intreaga curgere a anului. Darul insa, pentru a putea fi primit trebuie sa indeplineasca conditia evanghelica a darului, sa fim impacati cu aproapele nostru. De aici vine asa de frumoasa randuiala a iertarii obstesti, care se face in aceasta duminica dinaintea postului, care se numeste si „Duminica iertarii”. La sfarsitul vecerniei, toti parintii si fratii, precum si crestinii de fata isi cer iertare unii altora: „Iarta-ma frate!”, „Dumnezeu sa te ierte!”. Tot asa fac si crestinii, se iarta cu cei din casa, cu vecinii si cu cei care nu au vreo pricina. Stergem astfel toata rautatea cea de la inima si putem aduce in pace si cu buna nadejde lui Dumnezeu darul ostenelilor postului. Iertarea aproapelui insa, mai are un dar. Fiindca viata noastra este un nesfarsit sir de greseli, pocainta si virtutile noastre sunt nedesavarsite pentru a putea cu ele dobandi iertarea deplina. Dumnezeu, in marea Sa milostivire, pentru mantuirea noastra, ne-a pus la indemana calea cea mai lesnicioasa: iertarea fratelui. Pilda fratelui lenevos din Pateric este mult mai graitoare in aceasta privinta. Aproape de un batran, traia un frate cam trandav in nevointa. Venindu-i vremea sa moara, stateau langa dansul mai multi frati. Batranul, vrand sa-i foloseasca, vazand pe acela ca se duce din trup vesel si cu bucurie, i-a zis: „Frate, noi toti stim ca nu prea ai fost osardnic la nevointe, si de unde cu asa osardie te duci?” Si i-a raspuns fratele: „Crede, parinte, adevarul graiesti, insa de cand m-am facut monah, nu stiu sa fi judecat sau sa fi tinut pomenire de rau asupra cuiva, ci de s-a intamplat vreo prigonire cu cineva, intru acel ceas m-am impacat cu el. Deci voi sa zic lui Dumnezeu: Stapane, Tu ai zis: «Nu judecati si nu veti fi judecati»; si: «iertati si vi se va ierta voua». Deci i-a zis lui batranul: „Pace tie, fiule, ca fara osteneala te-ai mantuit” .Iata de cate daruri este pricinuitoare iertarea aproapelui: ne aduce de la Dumnezeu iertarea pacatelor, ne face bine primite faptele cele bune, ne agoniseste cu lesnire mantuirea. Si pe buna dreptate, pentru ca iertarea aduce pace intre oameni, inlatura vrajba, pentru care lucru a trebuit sa Se intrupeze Insusi Fiul lui Dumnezeu. Cu acestea, suntem gata pentru ostenelile sfantului post. Vremea indelungata de pregatire ne-a pus la indemana toate cele trebuitoare pentru aceasta calatorie a bunatatilor. Astfel: suntem imbracati cu mantia smereniei,avem toiagul nadejdii celei bune, cu ochii tinta la ceasul judecatii, cu cugetul la moarte, intariti de pilda marilor luptatori ai duhului, cu nadejdea la frumusetea rasplatirii, iertati si impacati cu aproapele.
Aşadar, pentru ca noi să nu ne ostenim în zadar si să ni se răpească folosul postului, să cercetăm cum şi în ce chip trebuie să postim. Fariseul acela din Evanghelie încă postea (Lc. 18, 10 şi urm.), dar aceasta nu i-a folosit la nimic, ci s-a întors deşert în casa sa, pe cand vameşul, care nu postise, l-a întrecut. Ninivitenii au postit şi iarăşi au dobândit harul lui Dumnezeu. Dar şi jidovii posteau, fără ca aceasta să-i fi mântuit. Să vedem acum ce însuşiri a avut postul ninivetenilor si prin ce au îmblânzit ei mânia cea mare a lui Dumnezeu. Era oare postul lor numai înfrânare de mâncare şi îmbrăcarea hainelor de jale? Nicidecum, ci era o schimbare a toată viaţa lor. De unde ştim aceasta? De la însuşi profetul. Când el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu şi despre postul ninivetenilor, şi despre iertarea dumnezeiească, cea dobândită, arată şi temeiul acestei iertări prin cuvintele: „Căci Dumnezeu a văzut faptele lor” (Iona 3, 10). Care fapte? Oare înfrânarea lor de la mâncare şi purtarea hainelor de jale? Nu, ci tăcând despre aceasta, zice: „Fiindcă fiecare a părăsit calea sa cea rea, Domnului i-a părut rău de nenorocirea ce voia a aduce asupra lor”. Aşadar, vezi că ninivetenii nu prin înfrânarea de la mâncare, ci prin schimbarea vieţuirii lor au scăpat de primejdia cea mare şi iarăşi au împăcat pe Dumnezeu.
Dar eu zic aceasta nu pentru a înjosi postul, ci pentru a-l cinsti cu adevărat, căci cinstea postului stă nu întru înfrânarea de la mâncare, ci întru înfrânarea de la păcate, iar cine mărgineşte postul său numai la a nu mânca, acela necinsteşte postul mai mult. Tu posteşti! Bine, dar arată-mi aceasta prin fapte! Prin ce fapte? – întrebi tu. Iată: când vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul; când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. Ţine ochii tăi în frâu, ca să nu arunce priviri poftitoare şi necurate. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci încă şi ochii şi urechile, picioarele şi mâinile şi toate membrele trupului tău. Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi cu aprindere. Privirea este mâncarea ochilor. Dacă privirea este neiertată, păcătoasă, vătăma postul, ducând tot sufletul la pierdere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. Tu te înfrânezi de carne. Bine. Dar nu-ţi lăsa nici ochii a căuta la pofta cărnii, încă şi urechile tale trebuie să postească. Dar postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. Căci se zice în Sfânta Scriptură: „Să nu asculţi vorbele cele mincinoase” (Ieş. 23, 1). Incă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine şi de înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi, dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri?
Defăimătorul, într-adevăr, sfâşie şi mănâncă pe aproapele său. Despre aceasta vorbeşte Pavel, când zice: „Iară de vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, căutaţi să nu vă mistuiţi unul de către altul” (Gal. 5, 15). Deşi nu ai înfipt dinţii tăi în carnea, nici în trupul aproapelui tău, dar ai muşcat sufletul lui cu clevetirea ta, l-ai rănit cu bănuiala ta cea rea, ţi-ai pricinuit ţie însuţi, lui şi multor altora înmiite daune. Căci tu, prin clevetirea aproapelui tău, ai făcut mai rău pe cel ce te-a ascultat; de este el un păcătos, acum va fi mai îndrăzneţ, căci cunoaşte un tovarăş al păcatului său; de este el un drept, acum uşor se va amăgi întru mândrie şi prin păcatul altora va-ti împins a cugeta lucruri înalte despre sine. Tu eşti vinovat încă şi prin aceea că numele lui Dumnezeu se huleşte; căci precum prin vederea faptelor celor bune numele lui Dumnezeu se cinsteşte, aşa prin descoperirea păcatelor El se defăima şi se necinsteşte. Pe lângă aceasta, pe omul pe care îl defaimi, prin defăimarea ta l-ai făcut mai fără de ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta.
Să nu-mi zică nimeni că numai când ar vorbi cineva neadevărul despre aproapele său, atunci l-ar defăima, iară nu când vorbeşte adevărul. Nu, nu este aşa; căci si aceea este o călcare de lege, când cineva vorbeşte asupra aproapelui ceva de rau, care este adevărat. Fără îndoială şi fariseul acela numai adevăr a vorbit despre vameşul, şi totuşi aceasta nu i-a ajutat, iar toate faptele lui cele bune au fost zadarnice. Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. Arată păcătosului că tu îl iubeşti, dovedeşte-i că numai din îngrijire pentru dânsul si pentru că voieşti binele lui, iară nu spre a-l ruşina, pomeneşti păcatele lui. Arată-i cea mai mare dragoste şi prietenie, fără să te ruşinezi a face toate, dacă ţinta ta este de a-l face mai bun. Aşa fac adeseori doctorii, care măgulesc pe bolnavii cei nesupuşi, spre a-i îndemna să primească doctoriile cele vindecătoare. Fă şi tu aşa şi arată preotului rănile aproapelui tău. Aceasta înseamnă a te îngriji de dânsul şi a te interesa ele îmbunătăţirea lui.
Dar sfătuirea mea nu priveşte numai pe aceia care vorbesc rău de alţii, ci şi pe aceia care aud nişte asemenea vorbe. Pe aceşti din urmă îi sfătuiesc sa-şi astupe urechile şi a urma psalmistului, care zice: „Urât-am pe cel ce grăieşte rău în ascuns despre aproapele său” (Ps. 100, 5). Voieşte cineva să-ţi spună ceva despre altul, zi-i: dacă voieşti, să lauzi pe cineva cu bucurie, voi pleca urechea mea. Iară de voieşti să vorbeşti rău despre cineva, eu voi astupa urechile mele la vorbele tale. Căci ce-mi va folosi mie a afla că acesta sau acela este un păcătos? Mai zi defăimătorului: „Pentru noi înşine trebuie să ne îngrijim, cum am putea să dăm seamă de păcatele noastre şi să întoarcem grija la cercetarea propriei noastre vieţi”. Căci cu ce ne-am putea noi dezvinovăţi şi afla iertare, cand noi nu ne îngrijim de treburile noastre proprii, dar ne ocupăm aşa de mult cu cele străine? Este necuviincios când cineva trece pe lângă o casă, a se uita înăuntru cu curiozitate, iscodind ce se face acolo. Dar încă mai necuviincios şi mai nemoral este a iscodi viaţa şi purtarea altor oameni.
Oamenii aceştia, care pururea se îngrijesc de cele străine, săvârşesc însă si o altă nebunie foarte mare. Dacă iarăşi au iscodit ceva, îndată o spun altuia, dar opresc pe acesta cu asprime de a mai spune cuiva, şi tocmai prin aceasta dau a înţelege că ei au săvârşit ceva vrednic de prihănit. Căci, dacă tu doreşti ca ceva să nu se mai spună, ar fi trebuit tu însuţi mai întâi de toate să nu spui. Voieşti tu ca ceva să nu fie cunoscut, atunci trebuie ca tu însuţi să o faci mai întâi. Dar dacă tu însuţi nu poţi tăcea, în zadar îndemni pe alţii la tăcere.
Dar poate tu vei zice: „Este foarte dulce şi plăcut a defăima pe altul”. Dimpotrivă, a nu defăima este plăcut. Cine a defăimat pe altul, cade în încurcături, se teme de urmările cele rele, se căieşte, şi adeseori şi-ar muşca limba; şi tremură, ca nu cumva ceea ce a spus să îi aducă o mare primejdie şi o cumplită daună. Dimpotrivă, cine stăpâneşte limba sa, este liber de toată această mâhnire şi trăieşte într-o linişte dulce. “De ai auzit ceva – zice înţeleptul Sirah, las-o să moară în tine; fii liniştit, nu vei crăpa din aceasta” (Sir. 19, 10). Ce vrea să zică aceasta: „Lasă-o să moară în tine”? Aceasta vrea să zică: stârpeşte-o, îngroap-o, fă-o să nu mai iasă afară.
Aşadar, înainte de toate, trebuie să te fereşti a asculta pe cel ce vorbeşte rău de aproapele tău. Iară dacă ai auzit ceva asemenea, îngroap-o, omoar-o în tine, dă-o uitării, ca să fie ca şi cum nu ai fi auzit-o. Atunci vei putea să petreci o viaţă liniştită, paşnică. Dacă defăimătorii vor vedea că dispreţul nostru îi ajunge mai degrabă pe dânşii decât pe cei defăimaţi, atunci ei curând se vor lăsa de obiceiul lor cel rău, vor părăsi păcatul lor, iar pe viitor vor grăi bine despre aproapele; iară despre noi vor spune cu laudă că suntem mântuitorii şi binefăcătorii lor.
Deci să fugim, iubiţilor, de defăimări, şi să recunoaştem că patima defăimării este o cursă a Satanei şi o groapă plină de răutate şi de pândituri.
Căci diavolul pentru aceea ne-a împins la acest obicei rău, pentru ca noi să nu ne îngrijim de mântuirea sufletului nostru, iar ca răspunderea noastră să o facă mai mare. Şi defăimarea nu numai pentru aceea este ceva rău, pentru că noi avem să dăm seamă despre fiecare cuvânt, ci şi pentru aceea că defăimarea ne răpeşte orice dezvinovăţire pentru păcatele noastre, făcându-le mai grele şi mai de osândit.
Cine critică cu amărăciune păcatele altora, acela nu are a aştepta nici o iertare pentru păcatele sale. Căci Dumnezeu ne va judeca nu numai după mărimea păcatelor noastre, ci şi după cum am judecat noi pe alţii. De aceea Hristos a zis: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”(Mt. 7, 1).
Aşadar, păcatul nostru în acea lume se va arăta nu numai aşa cum este el în sine, ci, prin judecata noastră cea aspră despre aproapele, el se va face mai grozav şi mai vrednic de osândă. Dimpotrivă, cel domol, cel iubitor de oameni, cel blând micşorează mărimea păcatelor sale.
“Sosit-a vremea, inceputul luptelor celor duhovnicesti, biruinta cea impotriva dracilor, infranarea cea intr-armata, podoaba ingerilor, indrazneala cea catre Dumnezeu…”.„Calatoria virtutilor s-a deschis. Cei ce voiti sa va nevoiti intrati, incingandu-va cu nevointa cea buna a postului; ca cei ce se lupta dupa lege, dupa dreptate se incununeaza. Si luand toata intr-armarea crucii, sa ne luptam impotriva vrajmasului, ca un zid nestricat tinand credinta, ca o platosa rugaciunea si ca un coif milostenia. In loc de sabie, postul care taie toata rautatea cea de la inima...”‘.„Stralucit-a darul Tau, Doamne, stralucit-a luminarea sufletelor noastre. Iata vreme bine primita, iata vremea pocaintei. Sa lepadam dar lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii. Ca trecand noianul cel mare al postului, sa ajungem la Invierea cea de-a treia zi a Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce mantuieste sufletele noastre”.
Aşadar, în acest sfânt timp al postului să alungăm toată defăimarea din gura noastră, fiind convinşi, că de am mânca numai cenuşă, această viaţă aspră nu va putea folosi, dacă nu ne vom înfrâna totodată de prihanire şi de defăimare. Să postim deci, iubiţilor, în aşa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci şi de la păcate. Atunci noi încă din viaţa de acum vom avea bună nădejde de mântuire, iară în viaţa cea viitoare ne vom apropia de Hristos cu o veselă încredere şi vom putea gusta bunurile cele negrăite ale cerului, de care fie să ne împărtăşim cu toţi, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.(postat pe fb de ioan monahul)