„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”
Iubirea care mântuiește. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă fac rău, binecuvântați pe cei ce vă blestemă. Nu sunt fireşti omului – omul nu este firesc! Pentru el nu este firesc să facă acestea. Daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi să mai luaţi înapoi – e firesc asta? Nu. Faceţi bine celor ce vă fac rău, că dacă veţi face bine numai celor ce vă fac bine, și păgânii fac la fel. Iar voi faceţi bine celor ce vă fac rău, ca să fiţi asemenea Tatălui Vostru Celui din ceruri. Că şi Tatăl vostru Cel din ceruri aduce ploaie şi peste cei buni și peste cei răi, şi răsare soarele și peste cei buni și peste cei răi. Fiţi dar voi desăvârşiţi precum și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este! Cuvinte grele, foarte grele. Adică, până la urmă, se pune semnul egal între desăvârşire și aceste lucruri împlinite.
(Lc. 6, 31) Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Ochi pentru ochieste perfecțiunea dreptății. Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt este desăvârșirea harului. Deși ambele au continuu criteriile lor, ne-au fost propuse prin cele două Testamente. Primul Testament spunea să se sacrifice animale ca pedeapsă, căci dreptatea nu îngăduia ca unul să moară în locul altuia. Al doilea Testament s-a scris cu sângele unui Om, care prin harul Său S-a dăruit pe Sine în numele nostru (vezi și Evr. 9, 11-14). Astfel, unul a fost începutul, iar celălalt continuarea. Cel în care stă sfârșitul și începutul este fără greșeală. Pentru cei care nu au înțeles, începutul și sfârșitul sunt separate unul de celălalt. Atunci când le observăm, însă, sunt un tot unitar. Astfel, acest principiu de ochi pentru ochi (Ieș. 21, 24; Lev. 24, 20) s-a schimbat. Dacă năzuiești spre perfecțiune, dacă cineva te lovește, întoarce celălalt (obraz).(Sfântul Efrem Sirul)
Parintele Rafail Noica “pluseaza” si spune ca Dumnezeu, poruncindu-ne, să ne iubim vrășmașii și celelalte, nu asteapta de la noi să si putem face, pentru ca El stie ca noi nu avem in noi puterea de a implini Cuvantul Lui. Cum se poate asta? Inseamna atunci ca Dumnezeu ne cere “imposibilul”? Da, intr-un fel tocmai asta ne cere! Pentru ca poruncile Sale nu sunt porunci morale, deci nu sunt accesibile vointei simple ale omului. Poruncile lui Dumnezeu reprezinta “descoperirea vietii Dumnezeiesti“ la care ne cheama si pe noi Hristos. Sunt asadar porunci Dumnezeiesti, nu omenesti.
Si atunci inseamna ca Dumnezeu este absurd? Nu, ci inseamna numai ca este vorba despre ceea ce parintele N. Steinhardt numeste “boieria lui Dumnezeu” care “ne toarna in poala o masura buna, indesata, clatinata si cu varf” (Lc. 6, 38). Dumnezeu vrea sa ne daruiasca totul, vrea sa ne faca sa fim ca El, sa impartasim Viata Lui si de aceea ne porunceste lucruri cu neputinta firii omenesti; de fapt, prin “porunci” El ne cheama cu o chemare cu caracter absolut, o chemare “de ultima autoritate”, pe care sa n-o putem relativiza sau ignora. Totodata, prin acest fel de porunci Dumnezeu doreste ca noi sa ne descoperim incapacitatea de a trai prin noi insine intru El si sa ne smerim total, in profunzime, sa ne vedem adanc neputinta si netrebnicia noastra si, deznadajduind de noi insine, sa-I cerem Lui ajutorul. Cum am auzit chiar in Apostolul de maine: “Puterea Mea intru neputinta (omului) se desavarseste“ (2 Cor. 12, 9) ; abia trairea si constientizarea slabiciunii noastre in lucrarea celor dumnezeiesti ne fac capabili sa le si putem primi cu adevarat! Altminteri, daca am primi mult pentru meritele si eforturile noastre ne-am trufi si am batjocori Darul ce ni se face!
Când vezi patimile Mântuitorului, când ajungi pe Golgota, înțelegi mai bine porunca iubirii vrășmașilor.
Iată-ne acum în Ierusalim, cel mai mare câmp de bătălie din istoria neamului omenesc. Acesta este cea mai mare batalie a omenirii, fără ea nu exista mântuire, o bătălie cu moartea, pe care a purtat-o pentru noi Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, pentru răscumpararea noastră. Multe bătălii s-au dat aici între oştirile împărăţiei cerurilor şi oştirile împărăţiei pământeşti. Oştirile împărăţiei cerurilor întotdeauna au părut mai slabe, şi întotdeauna au părut înfrânte înainte de biruinţă. Căpetenia oştirii împărăţiei cerurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat bătălia cheie, bătălia hotăritoare în acest loc, şi a câştigat biruinţa cheie, vața veșnică pentru noi. Toate bătăliile pe care le-au dat înainte de El luminoasele Lui oştiri seamănă cu bătălia Lui atât prin chinuri, cât şi prin biruinţe. Coborând scările de la Altarul Golgotei, ne intoarcem iarasi spre Piatra Ungerii, in partea de apus a bisericii si apoi vom înainta spre Sfantul Mormant, in care a fost pus trupul lui Hristos. Am trecut de Dezbracarea Domnului de hainele Sale pe Golgota, de Rastignirea pe Cruce, urmarim ultimile secvențe din Moartea Domnului pe Cruce, după care urmează Pogorarea Domnului de pe Cruce si ungerea cu miresme, Punerea Domnului in Mormânt si Invierea. Aici se sfarseste Drumul Crucii, de aici incepe Calea Vesniciei. Aici se sfârsește Evanghelia Mântuirii. Aici se întâlnesc cele doua testamente.
Biserica Invierii reprezinta centrul Creștinătății. Este Biserica iubirii si a impacarii, Biserica Preasfintei Treimi, biruitoare. De aici S-a pogorat Hristos la iad, ca sa scoata pe cei legati din veac. Taina cea din veac ascunsă ne-a fost descoperită. De aici S-a inaltat la cer ca un Dumnezeu; de aici a intrat cu talharul in rai, ca un Mântuitor. Raiul si iadul, cerul si pamantul, Dumnezeu si omul, viata si moartea, aici s-au împacat prin invierea lui Hristos.
Spun bibliile și profeții: Înmormantat laolalta cu cei bogati.Profetia [Isaia 53:9] Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui. Implinirea [Matei 27:57] Iar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care şi el era un ucenic al lui Iisus. [Matei 27:58] Acesta, ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit să i se dea. [Matei 27:59] Şi Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de in, [Matei 27:60] Şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus. El si-a iubit vrașmasii.
Vedeti, aceasta-i Coborarea de pe Cruce, probabil cea mai pretioasa icoana pe care o avem. Daca iei fiecare chip la rând, fiecare chip e el insusi o icoana întreaga. Asta-i Nicodim. Nicodim, care, dupa Traditie, este intotdeauna reprezentat scoțând cuiele din picioarele Mantuitorului. Si uita-te la chipul lui: fara sa aiba vreo trasatura exagerata, de ură pentru vrășmașii lui Hristos, e atat de concentrat in ceea ce face, de parca intreaga lui viata se concentreaza in acest gest. E felul de concentrare pe care trebuie sa-l avem pe tot parcursul vietii noastre duhovnicesti. Asa trebuie sa ne vedem sufletul, sa ne gandim la sufletul nostru, sa ne gandim la Dumnezeu, exact cum era omul acesta acolo, la picioarele lui Hristos.
,,Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei.Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus”. Ce înseamnă că s-a făcut seară? Înseamnă că Trupul Mântuitorului, pe Cruce, a zăcut un anumit timp: o oră, două, abandonat. Era și o practică, atunci, ca cei omorâți pe cruce să fie abandonați, pentru a servi drept exemplu. Iată această imagine: Mântuitorul zăcând pe Cruce și nimeni nu se găsea să-L dea jos de pe Cruce, să-L îngroape.
Hristos Iisus, stătea abandonat, zăcea, așteptând un gest liber al unui om. Iosif (din Arimateea) ar fi avut multe motive să nu o facă, să nu se ducă la Pilat… Nu sunt eu cel mai apropiat, putea să spună. Dar nu s-a gândit că ar fi ori nu ar fi în drept să facă aceasta în locul ucenicilor. Iar trupul răstignit al Mântuitorului aștepta pe Cruce. Avem aici o imagine a vulnerabilității extreme la care S-a supus de bunăvoie Mântuitorul nostru, Dumnezeu Întrupat, ca să ne învețe iubirea vrașmașilor. S-a lăsat complet la mila sau la lipsa de milă a oamenilor. L-au răstignit și apoi a stat, iată, L-au și abandonat pe Cruce. Până când, acest om, Iosif, cu un gest complet liber, a îndrăznit să meargă la Pilat să-i ceară Trupul. Avea nume bun, era o oficialitate, avea un renume printre iudei, de ce o face? Gestul lui denotă îndrăzneală pentru că cerea să îngroape cu cinste pe un om „blestemat” prin condamnarea sa. Și implicit, asociindu-se cu acest condamnat, numele lui avea de suferit, se putea compromite in ochii oamenilor. A luat o decizie pentru mulți, foarte mulți, deloc ușoară. Totuși a îndrăznit în virtutea a ceea ce a cunoscut de la Mântuitorul si conștiința lui, sufletul lui, ucenicul din el a făcut acest gest. A ales complet liber. Iată cum Dumnezeu, pentru a intra în dialog cu noi, Se face vulnerabil, se coboară la vulnerabilitatea noastră.
Ne amintim cum în episodul cu Avraam, El se face ca un călător ostenit, ajuns la stejarul din Mamvri și Avraam a alergat înainte, Avraam simte și vede cu ochii minții ceva ce-l face să exclame : Doamne, de am aflat har inaintea Ta, nu ocoli pe robul Tau! Și s-a închinat până la pământ Sfintei Treimi.
Asadar, foarte bucuros mă voi lauda mai degraba întru slabiciunile mele, pentru ca întru Mine sa locuiasca puterea lui Hristos, iubirea Lui. Abia cand ma golesc de orice nadejde in mine si de orice bizuire pe propriile mele puteri, de orice parere ca am facut eu ceva bun, numai atunci ma pot umple de harul lui Dumnezeu! Caci numai cu putere dumnezeiasca, numai cu harul Duhului Sfant putem sa facem cele ale Duhului si ale Dumnezeirii, adica… poruncile evanghelice.
Acum, Dumnezeu atârnă pe Cruce, abandonat de toți, ce priveliște clară a ticaloșiei lumii, de la Adam și până astazi. Nimeni nu-L îngropa. Și, iată, cineva îndrăznește și-și face milă. … Gestul lui Iosif a făcut ca Mântuitorul să fie îngropat cu cinste. Aceasta este una din tainele zilei de astăzi: cum Dumnezeu Se lasă la mâna oamenilor, ca să trezească în ei un răspuns liber al inimii lor iubitoare.
Vedem și pe Maica Domnului la fel de vulnerabilă, la fel de copleșită, și bineînțeles ar fi vrut să facă ceva, să-L poată îngropa. Iosif a mângâiat-o și pe Maica Domnului prin gestul său. Și ne aducem și de alt moment al vulnerabilității Maicii Domnului când primește Vestea cea bună. A fost o perioadă de câteva luni când ea a trăit sub spectrul de a fi acuzată de adulter, omorâtă cu pietre la marginea Nazaretului, până când îngerul i s-a arătat lui Iosif. Un alt Iosif, iată, a ajutat-o atunci să treacă peste acest moment de vulnerabilitate.
,,Şi făcându-se seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei. Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus”. Ce înseamnă că s-a făcut seară? Înseamnă că Trupul Mântuitorului, pe Cruce, a zăcut un anumit timp: o oră, două, abandonat. Era și o practică, atunci, ca cei omorâți pe cruce să fie abandonați, pentru a servi drept exemplu. Iată această imagine: Mântuitorul zăcând pe Cruce și nimeni nu se găsea să-L dea jos de pe Cruce, să-L îngroape. Stătea abandonat, zăcea, așteptând un gest liber al unui om.
Iosif (din Arimateea) ar fi avut multe motive să nu o facă, să nu se ducă la Pilat… Nu sunt eu cel mai apropiat, putea să spună, sunt un om al puterii, ce voi păți dacă se află că sunt ucenicul Său. Dar nu s-a gândit că nu ar fi în drept să facă aceasta în locul ucenicilor. Iar trupul răstignit al Mântuitorului aștepta pe Cruce.
O veche cântare, veche, ortodoxă spune: „Soarele și‑a ascuns razele și catapeteasma Templului s-a rupt în două din pricina morții Mântuitorului, pe care Iosif văzându-le, s-a dus la Pilat și cu căldură îl rugă, spunând: Dă-mi mie pe Acest străin, Care de prunc ca un străin a fost primit în lume. Dă-mi mie pe Acest străin, pe Care cei de un neam cu El din ură L‑au omorât ca pe un străin. Dă-mi mie pe Acest străin, de a Cărui moarte străină sunt uimit văzând-o. Dă-mi mie pe Acest străin, Care știe să îi primească pe săraci și pe străini. Dă-mi mie pe Acest străin, pe Care evreii din pizmă L-au înstrăinat de lume. Dă-mi mie pe Acest străin, ca să ascund în mormânt, pe Cel Care ca un străin nu avea unde să‑și plece capul. Dă-mi mie pe Acest străin, pe care Maica sa, văzându-L mort pe cruce, striga: Oh, Fiul meu și Dumnezeul meu, chiar dacă cele dinlăuntrul meu se străpung, iar inima mi se sfâșie, văzându-Te pe Tine răstignit, dar crezând în Învierea Ta, Te măresc”.
Această cântare surprinde cum nu se poate mai bine vulnerabilitatea despre care am vorbit. Dumnezeu S-a făcut străin, la mâna oamenilor. Așteptând răspunsul nostru. Acesta era contextul. Și Iosif nu avea nimic de câștigat dacă-L îngropa. La fel și mironosițele. Acest Străin demonstrase că nu se putea apăra și nu le mai putea dărui nimic, pierduse batalia, era învins, ce ne trebuie nouă o belea în plus, asocierea cu un blestemat? Dimpotrivă orice gest de apropiere, compătimire, dragoste, credincioșie, mărturisire a lui Hristos, atunci și acum, atrag dezaprobare, blamare, înfierare, dispreț și nu în ultimul rând pericolul de a fi pedepsit de societate, laolaltă cu acesta.
Dar Invatatorul ne prevenise care-i fericirea creștinului: "FERICITI CEI PRIGONITI PENTRU DREPTATE, CA A LOR ESTE IMPARATIA CERURILOR." Sa fii prigonit pentru dreptate inseamna a te asemana lui Hristos si apostolilor. In Biserica Ortodoxa s-au aratat multi mucenici, care au suferit pentru dreptate si care s-au salasluit in imparatia cereasca a lui Hristos. Sfantul Apostol Petru spune: "Caci este mai bine, daca asa este voia lui Dumnezeu, sa patimiti facand cele bune, decat facand cele rele!" (I Petru III, 17). "FERICITI VETI FI VOI CAND VA VOR OCARI SI VA VOR PRIGONI SI VOR ZICE TOT CUVANTUL RAU IMPOTRIVA VOASTRA, MINTIND PENTRU MINE." Aici Hristos vorbeste despre patimirea pentru El a celor ce-L urmau. Ei vor fi batjocoriti, defaimati si chinuiti. Dar ei trebuie sa rabde toate cu credinta neclintita si nadejde in El, să-și iubească calaii, caci va veni ca Cel din urma Biruitor si Drept Judecator. El va desparti atunci pentru vesnicie dreptii de pacatosi. "BUCURATI-VA SI VA VESELITI, CA PLATA VOASTRA MULTA ESTE IN CERURI!" Bucurati-va in lacrimi, bucurati-va in patimire, bucurati-va in moarte, bucurați-vă in iubire, caci cei mai buni din neamul omenesc, care au strabatut aceasta cale spinoasa ca si voi, va asteapta acum in lumea cealalta, unde domneste Hristos, si unde nu este durere, nici intristare, nici suferinta, ci viata si bucurie vesnica.
Mântuitorul S-a făcut pe Sine vulnerabil, mai vulnerabil decât orice om care a fost sau va fi vreodată pe pământ, abandonat de toți, la mâna oricui putea să-i facă rău, tocmai pentru a se apropia de noi într-un mod cât se poate de intim și să trezească în noi un răspuns. De aceea, la Judecata de Apoi, El spune: Dacă ați făcut unuia dintre acești frați mai mici, Mie Mi-ați făcut. Pentru că dacă ați știut să sesizați vulnerabilitatea acelora, puteți să detectați și vulnerabilitatea Mea. Și numai așa, vedem și în viețile sfinților, și în istoria Bisericii, că numai prin această vulnerabilitate Dumnezeu se face cunoscut în atotputernicia Sa. Îl primim ca un oaspete în casa noastră, și apoi Îl întâlnim ca Dumnezeu. Acesta este un mare paradox. Dar nu se poate altfel dacă Dumnezeu vrea să ne lase liberi.
Și iata că un grup de personae, oameni publici importanti, ucenici și mironoșite, chiar și un tâlhar și un sutaș pagân se fac de râs în ochii lumii, renuntă la statutul lor, se apropie de o persoană botjocorită, umillită, crucificată, blestemată, vulnerabilă. Pentru societatea iudaică și puterea romană de atunci El era un vrașmaș. Pentru că, să știți, că vulnerabilitatea în lume e rușinoasă. A te asocia cu un sărac, te asemeni și tu cu el și ai parte și tu de stigma lui. Sau cum a fost Mântuitorul în viață. Ajuta și vindeca pe păcătoși sau desfrânate, era privit cu reproșuri: dacă ar fi proroc, ar ști ce fel de femeie e aceasta care stă la picioarele Lui. Așa îi spuneau fariseii, oamenii și așa ne spun și nouă. Când ne asociem cu un om vulnerabil și noi devenim vulnerabili și noi ne împărtășim puțin cu rușinea acelora.
… Ei bine, Mântuitorul a făcut asta toată viața, ca să intre în legătură cu noi. Altfel nu L-am fi putut auzi, în atotputernicia Sa, ne-ar strivi, ne-ar copleși. De aceea a luat acest chip vulnerabil, chip smerit, blând și smerit cu inima, ca să intre în dialog cu noi, dar un dialog liber, pe care noi putem să-l primim, putem să-i deschidem inima, mintea … și în felul acesta Îl cunoaștem pe Dumnezeu, sau nu. Oare, așa de înfricoșător de liberi ne lasă? Putem să ne deschidem inima sau nu putem?
(Lc. 6, 36) Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
Înrudită îndeaproape, ca să spun așa, cu virtuțile pe care le-am înșiruit mai sus este mila, despre care vorbește Hristos în continuare. Întrucât este un lucru uimitor și bineplăcut lui Dumnezeu și cel mai potrivit sufletelor evlavioase. Destul este doar să vă întipăresc în minte că milostenia este o însușire a naturii divine: fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.(Sfântul Chiril al Alexandriei)
Ne rugăm pentru voi ca să vă bucurați de mila lui Dumnezeu. Hristos ne-a învățat să ne rugăm pentru vrășmașii noștri, atunci când a zis: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Putem vedea că Dumnezeu cel Atotputernic este bun și milostiv, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt. 5, 45). Și ne-a spus că pe toate le va judeca. (Sfântul Iustin Martirul și filozoful)
Urmele chipului dumnezeiesc sunt recunoscute limpede nu prin asemănarea trupului, care este fără stricăciune, ci prin înțelepciunea sufletului. Vedem întruchiparea divină prin dreptatea, stăpânirea, curajul, înțelepciunea, iubirea și prin toate virtuțile care sunt prezente întru Dumnezeu. Acestea se pot găsi și la oameni, prin efort și imitare a dumnezeirii, și, precum spune Domnul în Evanghelie: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt 5, 48).(Origen)
Și avem noi multe exemple de oameni vulnerabili. Nu vorbesc doar despre săraci. Vedeți, chiar și un copil, pentru o mamă este o sursă de vulnerabilitate. Pentru că eu pot să critic copilul unei mame, dar mama nu poate, pentru că-i al ei, trebuie să-l asume așa cum e, trebuie să-l iubească și să încerce să-l schimbe. Și primește și ea ocara pe care i-am aduce-o fiului. Așa se întâmplă. Când vrem să ajutăm pe cineva, ne împărtășim și noi de vulnerabilitatea lui și trăim și noi din crucea lui.
(Lc. 6, 34) Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Observați puterea acestor vorbe și veți îndrăgi bunătatea Dătătorului de lege. Atunci când vrem să dăm ceva unui sărac în numele Domnului, este un dar și un împrumut în același timp. Este un dar pentru că nu nădăjduim nimic în schimb, dar un împrumut pentru că Domnul plătește în locul aceluia, căci primind El mărunțișuri prin persoana săracului, va da în schimb daruri minunate.(Sfântul Vasile cel Mare)
Prin aceste porunci, de fapt nu sunt porunci, pentru că este cu neputinţă omului să le facă, ci este calea pe care Dumnezeu ne-o arată. Calea în sine este poruncă să mergi pe ea, nu acestea sunt porunci. Pe acestea vei ajunge să le faci dacă pe această cale Îl vei chema disperat pe Dumnezeu să vină să te ajute. Fără ajutorul lui Dumnezeu, acestea nu se vor face niciodată. De fapt, din aceste cuvinte și din altele se poate vedea că, spre deosebire de orice altă religie, de orice altă învăţătură de credinţă, de orice altă filosofie bine argumentată, de orice sistem metafizic, de orice sistem moral întemeiat de oameni, învățătura de credinţă nu este o morală.
(Lc. 6, 29) Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; Bunurile vremelnice trebuie să fie disprețuite, în favoarea celor veșnice, precum cele din stânga trebuie să fie disprețuite pentru cele din dreapta. Aceasta a fost întotdeauna dorința Sfinților Mucenici. Este căutată o răzbunare finală dreaptă, adică Judecata de apoi, numai atunci când nu mai există urmă de dreptate. Dar acum, trebuie să ne îngrijim, mai mult ca orice, să nu ne pierdem răbdarea în dorința de a ne face dreptate, căci răbdarea este mai de preț decât orice ne-ar putea lua un vrășmaș împotriva voinței noastre.(Fericitul Augustin)
(Lc. 6, 30) Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Când un om câștigă dreptatea prin milostenie, este încununat, nu cu o cunună dată sub legea celor drepți, ci cu cea a celor învățați din Evanghelie. Legea cea veche mai spune că oamenii trebuie să dăruiască săracului din averea sa și să-l îmbrace pe cel fără haine și să îl iubească pe aproapele său ca pe sine însuși. Interzice nedreptatea și minciuna. Însă, în perfecțiunea poruncilor evanghelice, se spun următoarele: Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. Și mai mult decât atât, oamenii nu trebuie doar să îndure cu bucurie nedreptatea de a fi lipsit de bunurile sale și de restul lucrurilor vremelnice, ci să își dea și viața pentru aproapele său. Acesta este omul milostiv. (Isaac de Ninive)
Pentru că am vorbit de această stare de vulnerabilitate care naște răspunsul libertății noastre, trebuie să știm ce ne spun Sfinții Părinți: atunci când ne simțim vulnerabili, când avem „inima înfrântă și smerită”, iubitoare de Dumnezeu, atunci suntem cel mai aproape de Mântuitorul. Mântuitorul foarte ușor intră în dialog cu oamenii vulnerabili, adică cu inima înfrântă și smerită. Și, de fapt, numai așa se face El cunoscut în atotputernicia Sa. Altă cale nu este. Cine vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, trebuie să înțeleagă aceasta, smerenia și frângerea inimii.
Tată iarta-le lor ca nu stiu ce fac! Iată exemplul personal al Mântuitorului, ce vrașmasi mai mari pot aparea în viața omului decât cei care te ucid, nevinovat fiind. Iar acestă dragoste o întâlnim și la Sf. ahid. Sfefan, omorăt cu pietre la poarta cetății, la puțin timp după rastignirea lui Iisus.
Noi în general confundăm credinţa cu o gamă întreagă de precepte morale pe care trebuie să le ţinem şi a fi credincios înseamnă să fii: aşa, aşa, aşa şi aşa, acolo se face aşa şi dincolo aşa, să împlinim acest tablou moral și suntem creştini. Nu! Creştinismul, chiar dacă e greu să înțelegem la prima auzire, nu este o învăţătură care ne cheamă la o morală înaltă, iubirea, nici măcar nu este cel mai înalt tip de morală la care ne cheamă Dumnezeu, nu are legătură cu morala. De aceea creştinismul moare atunci când începe să fie propovăduit sub forma moralizantă, de sfătuire, de persuasiune moralizantă.
(Lc. 6, 35) Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Ceea ce a transmis Hristos prin învățătura Sa, a dovedit și prin fapte. Într-adevăr, atunci când S-a aflat pe cruce, a spus despre cei care îl prigoneau și defăimau: Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac, ca astfel să se roage pentru ei, deși ar fi putut să îi ierte chiar El. (Sfântul Ambrozie al Milanului)
Cum ne vom iubi vrășmașii și ne vom ruga pentru cei care ne urăsc și ne fac necazuri? (Mt. 5, 44). Vedem ce s-a întâmplat în pilda lui Ștefan. În timp ce era omorât cu pietre de către evrei, nu a cerut răzbunare, ci iertare pentru aceștia, zicând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! (Fapte 8, 58-60). Astfel, a trebuit ca primul mucenic pentru Hristos, care precedând prin moartea sa glorioasă pe mucenicii ce aveau să vină, să nu fi fost numai un propovăduitor al patimilor lui Hristos, ci și un următor al blândeții Sale îndelung-răbdătoare. (Sfântul Ciprian)
Dacă urăște dușmanul, în acel moment, duhul creştinismului moare, adevăratul Dumnezeu nu mai vine acolo, în cuvintele acelea, adevăratul Dumnezeu nu se mai descoperă sufletelor și inimilor celor care ascultă. Aşa cum sfinții părinţii insistă enorm: „Trebuie să fii…!” şi ţin cuvinte îndelungate la masă şi unde te ţin, cum am păţit toţi, şi îţi spun că trebuie să fii mai bun, cel mai bun, mai bun decât celălalt şi să faci aşa şi aşa…
Atunci piere în tine adevărata pornire să faci lucrurile acestea, le faci de nevoie, le faci că trebuie, dar nu poţi să spui că se întemeiază în tine o adevărată pornire firească, vie, plină de vioiciune, nu apare în tine o personalitate aşa cum şi-o doresc părinţii tăi, care să facă tot ce-şi doresc ei, ci le faci de nevoie, începi să te împotriveşti, să te gândeşti învârtoşat că tu nu vrei aşa.
Aşa se întâmplă şi cu creştinii, dacă creştinismul devine o morală, şi, de multe ori, şi noi, în familie, spunându-le copiiilor noștri despre creştinism sau unii altora, sau când îi sfătuim pe unii sau alţii despre creştinism, îl transformăm într-o tablă de reguli morale și se rezumă totul la „E bine…” și „Nu e bine…!” și „Trebuie..!”. Cuvântul „trebuie” e unul dintre cele mai otrăvitoare cuvinte ale sufletului și pentru suflet, faţă de care sufletul reacţionează stând împotrivă, negativ, zicând Nu! Libertatea, liberul arbitru al sufletului nostru, al nostru ca oamenii, stă împotriva cuvântului „trebuie” şi a tuturor explicaţiilor care ne impun o învăţătură morală. Nu, creştinismul nu e o învăţătură morală. În momentul în care el se rezumă la „Trebuie să faci aia și aia și aia!”, la o asemenea formă, la un asemenea tablou, el începe să moară, să piară. Creştinismul este o întâlnire cu iubirea lui Dumnezeu!
Ştiu că o cunoaştere a lui Dumnezeu, o întâlnire în primul rând, nu este numai o întâlnire, ci o cunoaștere a lui Dumnezeu și o cunoaştere treaptă cu treaptă, tot mai înaltă, spre această cunoaştere a Lui. Că aceasta este viaţa cea veşnică, să Te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Este o întâlnire cu o Persoană. Creştinismul este întâlnirea personală cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, care ne-a iubit atât de mult că și-a dat viata pentru noi. Chiar dacă aceste cuvinte au fost uzate prin folosirea lor de către protestanţi, care au fost forţate atât de mult, cum şi cuvântul „iubire” în lumea asta a fost forţat atât de mult, încât astăzi aproape că defineşte de la sine relaţia trupească, ceea ce e o coborâre imensă a cuvântului „iubire” de la adevăratul lui înţeles, de la sensul său de agape, la ultima treaptă a înţelesului, eros. Aşa e şi această exprimare forţată referitoare la întâlnirea cu Iisus Hristos: Te-ai întâlnit în inima ta cu Iisus Hristos?. Dar asta nu trebuie să ne îndepărteze pe noi de adevăratele învăţături ale credinţei ortodoxe, care sunt mult mai vechi, din care s-au inspirat și ei, mai vechi decât poveștile unor noi bisericuțe care apar ici şi acolo, chiar în sânul bisericii și în care dușmanii sunt catalogați, indepartați și exilati, vezi Sf Ioan Gură de Aur și mulți alți martiri, obicei care se pastrază și acum după 2000 de ani.
(Lc. 6, 32) Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Ni se interzice atât să iubim acea lume și, dacă înțelegem bine, ni se poruncește și să o iubim. Bineînțeles, ni se interzice atunci când ni se spune: Nu iubiți lumea (1 Ioan 2,15). Dar ni se poruncește să o facem atunci când ni se spune: Iubiți pe vrăjmașii voștri. Ei sunt lumea, care ne urăște. Astfel, ni se interzice să iubim în ea ce și ea iubește, și ni se poruncește să iubim în ea ceea ce lumea urăște și anume lucrarea lui Dumnezeu și alinările bunătății Sale. Ni se interzice să iubim slăbiciunile sale și ni se poruncește să iubim natura sa. Lumea își iubește slăbiciunile și își urăște natura. Astfel, iubiți-o și urâți-o pe drept, deși ea se iubește și se urăște singură.(Fericitul Augustin)
De fapt, credinţa creştină, şi, când zicem „creştinism” deja greşim într-un fel, pentru că atât de vie este întâlnirea cu Dumnezeu încât ea nu suportă instituţionalizări nici măcar la nivelul sufletului, nu suportă coborârea la nivelul unei învăţături bine formulate, bine argumentate, cu atributele și caracteristicile lui Dumnezeu, cu ce trebuie și ce nu trebuie, nici măcar aşa. Când folosim cuvintele cu – ism, asta implică deja o instituționalizare, măcar la nivelul minţii, dacă nu chiar și la nivel exterior. Creştinismul suportă foarte greu cuvântul creştinism. E atât de vie întâlnirea omului cu Dumnezeu, cu Persoana divină Care ne cheamă neîncetat spre Sine. Mulţi chemaţi, puţini aleşi – chemaţi este la prezent, sunt chemaţi, e un prezent continuu, chemarea lui Dumnezeu este continuă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi seamănă. Dumnezeu este semănător, cheamă neîncetat spre Sine. Iubirea lui Dumnezeu cheamă spre Sine.
Domnul ne-a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” [Mt 5, 44]. Dar cum să-i iubim când ei ne fac rău? Sau cum să-i iubim pe cei ce prigonesc Sfânta Biserică?
Când Domnul mergea spre Ierusalim şi samarinenii n-au vrut să-L primească, Ioan Teologul şi Iacob erau gata să facă să se pogoare foc din cer şi să-i nimicească pentru aceasta; dar Domnul le-a spus cu milă: „N-am venit să pierd, ci să mântui” [Lc. 9, 54-56]. Aşa şi noi trebuie să avem un singur gând: iubirea, ca toţi să se mântuiască. Sufletul să aibă milă de vrăjmaşi şi să se roage pentru ei, pentru că au rătăcit de la adevăr şi merg în iad. Aceasta e iubirea faţă de vrăjmaşi. Atunci când Iuda se gândea să vândă pe Domnul, Domnul i-a răspuns cu milă [Mt. 26, 50]; tot aşa şi noi trebuie să fim cu milă faţă de cei ce se rătăcesc şi se pierd, şi atunci ne vom mântui prin milostivirea lui Dumnezeu“.
(Lc. 6, 35) Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Să-ți iubești prietenii este obiceiul tuturor oamenilor, dar să îți iubești dușmanii se obișnuiește doar la creștini. (Tertulian)
Iubirea este poruncită atunci când ni se spune: Iubiți pe vrăjmașii voștri, pentru a se împlini ceea ce s-a spus înainte de împlinirea Bisericii: El m-a dus în casa de ospăţ şi sus, drept steag, era iubirea (Cântarea 2, 4). Căci iubirea este înălțată atunci când sunt formate normele sale. Astfel, vedeți cum s-a format din înălțimi și a dat Legea sub binecuvântarea Evangheliei. Legea poruncește răzbunarea pedepsei (Ieș. 21, 23-36). Evanghelia dă iubire pentru răutate, bunătate pentru ură, rugăciune pentru blestem, ajutor pentru prigoană, răbdare pentru foamete și harul răsplatei. Cât este de bun atletul care nu s-a vătămat! (Sfântul Ambrozie al Milanului)
“Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.
Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?” Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are grija de toţi”.
Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte sau smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, noi toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!“ Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşi, şi Domnul, văzând dorinţa ta cea bună, te va ajuta în toate, şi experienţa însăşi te va povăţui. Dar cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela n-are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire. Dacă însă îi ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, aceasta înseamnă că un duh rău viază întru tine şi aduce gânduri rele în inima ta; pentru că aşa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gândurile bune şi gândurile rele” [Mt 15,19].
Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.
Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!
Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte sau smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând: „Doamne, noi toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!“ Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubească pe vrăjmaşi, şi Domnul, văzând dorinţa ta cea bună, te va ajuta în toate, şi experienţa însăşi te va povăţui. Dar cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela n-are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har desăvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire. Dacă însă îi ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, aceasta înseamnă că un duh rău viază întru tine şi aduce gânduri rele în inima ta; pentru că aşa cum a spus Domnul, „din inima omului ies gândurile bune şi gândurile rele” [Mt 15,19].
Aceasta este porunca ce desparte creştinătatea, învăţătura lui Hristos, de orice altă învăţătură, de orice altă credinţă, de orice altă propovăduire. Aceasta ne arată că această învăţătură nu este de pe pământ, nu este de aici. Ne vorbeşte despre o realitate care nu ţine de veacul acesta, ne vorbeşte despre un adevăr care depăşeşte cu totul.
Zicem și noi: Cine poate să facă aceasta?, la fel ca şi Apostolii, după ce au auzit cuvântul despre Sfânta Euharistie – Cine nu va mânca Trupul Meu și nu va bea sângele Meu nu are viaţă veșnică dăinuitoare în el – şi ei și-au pus problema şi au zis: Cine poate împlini cuvântul acesta? Greu cuvânt este și nu-l putem duce. Nu puteau duce greutatea acestui cuvânt, nu înțelegeau cum Dumnezeu li Se va dărui ca Trup și Sânge și ei vor trebui să şi mănânce aceasta, Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca să poată să trăiască.
Tot aşa li s-a părut greu când Mântuitorul le-a spus că dintru început nu era aşa, ci bărbat și femeie a făcut Dumnezeu pe om și ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă și că nu este nicio pricină de despărţire între soţ și soţie decât, aşa, ca o îngăduinţă, pricina de desfrânare, adică dacă unul dintre ei cade în desfrânare. Şi Apostolii, ştiind că în Legea lor, a Vechiului Testament, era, ca şi acum, permis să faci carte de despărţire pentru o pricină de nemulţumire. Dar Mântuitorul le spusese că nu, nu există nicio pricină de despărţire între soţ și soţie, pentru că aşa a binevoit Dumnezeu de la început ca bărbatul și femeia să fie împreună şi să fie un trup și ceea ce a binevoit Dumnezeu să unească, omul să nu despartă. Şi Apostolii au zis: Greu cuvânt…! Nu puteau primi cuvântul, li se părea foarte greu.
Și mai sunt cuvinte grele de purtat, ca atunci când tânărul bogat s-a înfăţişat în faţa Mântuitorului și I-a zis: Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Iar Mântuitorul i-a spus: Ţine poruncile…, la care el a răspuns: Toate acestea le ţin din tinereţile mele. Altceva? Ce aş putea face în plus? Iar atunci, Mântuitorul îl pune în faţa lepădării de cea mai grea patimă a sa: patima de avuţie, îşi lipise inima de avuţii. Deci i-a spus: Dacă vrei să fii desăvârşit, lasă-ţi toate averile, vinde-le și vino după Mine! Şi acela n-a putut să facă aceasta şi s-a dus mâhnit, iar Mântuitorul a continuat: Greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia Cerurilor, cei care-și leagă inimile de veacul acesta, cei care nu se pot desprinde de el atunci când trebuie să se desprindă de el, mai uşor va trece cămila prin urechile acului decât aceştia. Şi tot aşa Apostolii s-au tulburat şi au zis: Atunci cine poate să se mântuiască? Şi Mântuitorul a spus: Aceasta este cu neputinţă la om, dar este cu putinţă la Dumnezeu. Toate sunt cu putinţă la Dumnezeu!
Deci sunt mai multe locuri în care Apostolii și noi ne cutremurăm şi zicem: Este cu neputinţă! Este greu! Dacă conștientizăm că aici ne împărtăşim chiar cu Trupul și cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne cutremurăm și zicem: Greu lucrul acesta! Înspăimântător este lucrul acesta, să ştii că Domnul, Cel Ce a făcut cerul și pământul, vine să ţi Se dea ţie spre mâncare! Înspăimântătoare și grele lucruri sunt cele pe care le-a spus despre căsătorie, despre avuţie, dar parcă mai greu și mai cu neputinţă de asimilat de firea noastră cea veche, de Adamul cel vechi din noi, de Eva cea veche, este cuvântul de astăzi: iubirea de vrăjmaşi.
Când Adam și Eva în rai pe cel care era lângă ei, unicul, căci Adam nu o avea decât pe Eva și Eva numai de Adam şi n-au putut să se iubească până la sfârşit și s-au învinuit unul pe altul pentru cădere şi pentru ce s-a întâmplat, atât de greu le-a fost să iubească, nu pe vrăjmaş, ci pe singurul care era lângă fiecare, greu este atunci să-i iubeşti pe vrăjmași.
Taina cea mare pe care trebuie să o ştim noi, creştinii, este că noi nu suntem aşa! Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu! Şi de aceea în Evanghelia de astăzi o să auziţi că primul lucru cu care Dumnezeu ne ajută să încercăm să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, să facem bine celor ce ne fac rău, să nu-i judecăm pe cei ce ne judecă, să nu osândim pe cei ce osândesc, primul lucru pe care îl punctează când spune că răsplata voastră va fi multă este că veţi fi fiii Celui Preaînalt, adică vă veţi asemăna cu El, adică veţi fi ca Dumnezeu, pentru că continuă: Că şi Dumnezeu dă ploaie și peste cei drepţi și peste cei nedrepţi şi răsare soarele şi peste cei buni și peste cei răi, adică: iată, veţi fi ca El! O să fiţi fiii Lui! O să vă asemănaţi cu Dumnezeu! Că Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Adică vom reveni la firea noastră cea adevărată, la aşa cum suntem noi! Noi, când facem aceste lucruri, când ne depăşim firea și luptăm împotriva firii noastre celei rele, noi nu suntem nişte prefăcuți, ci ne întoarcem la firea cea bună a omului, ne străduim!
Părinţii din Pateric spun că trei sunt cei care se ridică împotriva omului atunci când acesta încearcă să se întoarcă spre Dumnezeu cu adevărat, adică să iasă din patimi: în primul rând trupul lui, deci noi înşine, sufletul și trupul nostru se revoltă împotriva noastră, după aceea apropiaţii lui, deci întreaga lume, mânată de puterea întunericului, adică cei care ascultă de această putere, şi, în al treilea rând, diavolul însuşi.
Aţi auzit că a căzut Turnul Siloamului peste 18 oameni şi i-a omorât. Să nu credeţi că au fost mai păcătoşi decât voi. Vă spun vouă că, dacă nu vă veţi întoarce și nu vă veţi pocăi, toţi veţi muri la fel! Și cuvântul este foarte clar: nu că vom muri toţi zdrobiţi de un turn, nu la asta Se referă Mântuitorul, ci că toţi voi muri nepregătiți, pe neaşteptate, că şi aceia au fost luaţi pe neaşteptate. Aceştia nu au ce spune în faţa Judecătorului, ei sunt legaţi de patimi vechi şi grele. Când trecem prin vămile văzduhului, trebuie să dăm vameşilor-demoni tot ceea ce este al lor. Or, dacă noi am fost legaţi de ei aproape cu toate, cu toată răutatea diavolului în tot ce am făcut, noi dăm aproape tot, ce să mai treacă, că eram prinşi cu totul în toate voile noastre, în toate faptele noastre, în toate vorbele noastre. Cât o să mai ajungă la Hristos, cât mai este al Lui, curat, desăvârşit? Şi atunci Dumnezeu a vrut să ne spună că nu contează că murim de năprasnă, că murim singuri, în patul nostru, că murim după suferinţă, atunci orice fel de moarte ar fi e moarte mântuitoare, dacă suntem pregătiţi.
Deci Dumnezeu ne atenţionează în faţa morţii care ne găseşte nepregătiți! Atunci să nu ne lăsăm ispitiţi de ideea că lasă, că la bătrânețe, că oi încerca, că mai încolo, că acum sunt copil, acum sunt adolescent, acum trebuie să mă angajez, acum trebuie să-mi fac familie, acum trebuie să-mi aranjez treburile, acum trebuie să am grijă de boli şi de necazuri şi, când ajungem la bătrânețe, ori minţile noastre nu mai sunt întregi, puterile sufletului și ale trupului nostru s-au terminat de atâta oboseală şi de atâta muncă şi nu mai avem răbdare, ori nu mai avem timp pentru că murim cu o moarte de năprasnă şi ce-am făcut? De toate acestea să ne temem şi să ne pregătim, să fim întotdeauna ca nişte slugi vrednice, pregătite în orice clipă, aşa cum Mântuitorul ne spune în mai multe locuri!
Acum este vremea noastră, acum este clipa noastră, acum, prezentul! Nu că va fi, nu că vom vedea. Acum să ne lepădăm, în fiecare clipă, de patimile noastre, acum să ne întoarcem să zicem: Doamne, eu nu sunt aşa! Eu sunt cum ai zis Tu că sunt! Cum ai zis că sunt? Fericiţi cei săraci cu duhul – adică smerenia – că a lor este Împărăţia Cerurilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)