Iubirea de stăpânire
Mare patimă este iubirea de stăpânire, adică iubirea de întâietate. Reprezintă o boală comună, toţi o avem în interiorul nostru. Dorim să fim primii. Vrem să fim noi destinatarii nu doar ai unor simple cinstiri, ci ai celor mai bune cinstiri. Iată cum ne stăpâneşte diavolul cu lucruri prosteşti!
Şi pe Ucenici îi vedem că în timp ce Domnul îi anunţă despre pătimirea Sa, în acelaşi moment, doi dintre ei, Ioan şi Iacov, încep să-I ceară locuri de întâietate întru Împărăţia Sa
Este clar că şi ei doreau în interiorul lor să fie primii. Aceşti eroi ai credinţei, ei care au fost prigoniţi şi apoi au primit martiriul, ei înşişi au negat, ei înşişi au abandonat, ei înşişi s-au certat cu puţin timp înainte de pătimirea lui Hristos cine să fie primul. Însă Domnul le dă lecţia în noaptea Cinei celei de Taină, spunând că primul se cuvine să fie cel ce alege, cu libertate şi uşurinţă interioară, locul celui din urmă
Ce lucru minunat! Să intri într-un spaţiu care va deveni o reprezentaţie teatrală extraordinară, unde, din interiorul tău, să simţi dorinţa de a vedea şi de a auzi. Şi acolo să-ţi propună ei să alegi orice loc îţi doreşti, chiar şi pe cel mai bun. Iar tu să-l alegi, fără a sta pe gânduri, pe ultimul. Cu alte cuvine, să te afli înăuntru, dar ascuns într-o margine. Şi acest lucru pentru ca să intre ceilalţi înaintea ta, adică să se desfete ei mai mult decât tine. Altfel spus, să fie mai mare bucuria ta văzându-i pe ceilalţi înaintea ta decât bucuria provenită prin delectarea reprezentaţiei respective.
În cinste, unii altora daţi-vă întâietate (Romani 12:10), spune Sfântul Apostol Pavel. Aşadar, nu se cuvine să se cultive iubirea de întâietate, nu se cuvine să se caute primul loc. Să spun nu acestui fel de gândire şi vieţuire iubitor de putere, adică de a fi primul, şi să doresc să-l cinstesc pe celălalt, să doresc să fie cinstit celălalt, să-i recunosc drepturile, să fiu cel ce slujeşte, să fiu cel fericit de pe urmă, binecuvântatul din ultimul loc, plin de desfătare în locul meu, la sfârşitul rândului.
Ce lucru minunat! Să mă bucur pentru binecuvântarea darurilor lui Dumnezeu şi a virtuţilor fraţilor. Prin urmare, Doamne, nu-mi da duhul iubirii de stăpânire, adică să doresc eu să fiu superior altora, şi al iubirii de întâietate!
Stăpânitorii lumii acesteia stăpânesc peste neamuri cu mână tare şi cu asprime şi oamenii îi preţuiesc pe aceştia – deci îi preţuiesc pe cei care duc lucrurile unde trebuie duse indiferent cu ce preţ, îi laudă şi se simt liniştiţi că e cineva stăpân mare care îi conduce – dar în Împărăţia Cerurilor nu este aşa. Deci în Împărăţia Cerurilor nu cei care sunt mai mari, mai puternici în braţ și în hotărâre, în hotărârea aceasta lumească, vremelnică, care ştiu să-şi impună punctul de vedere, nu aceştia vor fi cei dintâi. Ci cei care sunt mai pe urmă, cei care slujesc tuturor, aceştia sunt în frunte, deci e invers. Ca să vă puteţi imagina, închipuiţi-vă tot poporul evreu stând ca la coadă să intre în Împărăţia Cerurilor.
Şi în frunte, bineînțeles, regele Irod, apoi demnitarii, mai-marii preoţilor, fariseii, clasa de mijloc cu toţi şi, la sfârşit, toată clasa săracă, prăpădiţii, văduva din Sarepta Sidonului, toţi amărâţii, necăjiţii, nebăgaţii în seamă, văduva care a aruncat doi bani în cutia Templului și iese Hristos afară şi zice: <Intrarea e invers, de la capătul cozii. Întâi săracii şi apoi ceilalţi>. Aşa de tulburătoare e ordinea valorilor pe care ne-o înfăţişează Mântuitorul în această Evanghelie.
Deci în Împărăţia Cerurilor nu este aşa, nu cel ce este mai puternic, nu cel ce are mai multă notorietate, nu cel ce ştie să-şi impună punctul de vedere, nu aceştia sunt mari înaintea lui Dumnezeu, ci sunt mari cei care se smeresc, care nu-și scot în evidenţă numele, nu se laudă, nu se trufesc, ci mai mult cei care duc ei păcatele şi greutăţile celorlalţi, se fac ei slugă celorlalţi şi se supun ei şi îşi pierd ei viaţa şi timpul pentru ceilalţi, se smeresc, până la urmă.
Aceia sunt mai mari, zice Dumnezeu, şi Mântuitorul chiar asta a făcut. El şi Apostolii erau într-o margine a societăţii iudaice, erau nişte pescari, cei mai de pe urmă, Mântuitorul era un om sărac, tatăl său lumesc era bătrân şi avea copii din prima căsătorie care moşteniseră toată averea, părinţii mamei Lui muriseră de mult, când ea avea, probabil, 5-6 ani şi era la Templu şi n-avea nimic pământesc să-I dea, cu o casă care probabil nu era a Lui unde stătea în Capernaum, dar nu s-a auzit vreodată să fi rămas vreo casă care era a Lui, ci a stat undeva într-o casă amărâtă în Capernaum. Deci nici Hristos, nici Apostolii nu aveau nimic în faţa lumii, nici măcar slava că ar fi studiat la marile şcoli ale vremii, că ar fi călătorit în jurul Mării Mediterane şi ar fi cunoscut toate marile taine şi filosofii ale vremii, deci n-aveau nici notorietatea asta, nu se aude despre El că ar fi fost cel mai puternic fizic, nici că era neasemănat de frumos sau altceva de genul ăsta, deci El Se ascunsese după un trup normal, iar Iuda, în noaptea Joii celei Mari, a trebuit să se ducă să-L sărute ca să le arate celor care veniseră să-L prindă care dintre ei este Acela. Deci nu vă închipuiţi că strălucea şi avea nişte haine strălucitoare, de mătase, iar Apostolii erau prăpădiţi, sărăcăcioşi. Era și El la fel, în nişte haine foarte, foarte simple.
Hristos este opusul high-life-ului lumii actuale. El Însuşi, Mântuitorul, a mers pe o altă cale, nu pe cea a lumii. Lumea merge după alte valori. Dureros este că duhul lumii este atât de puternic încât această învăţătură a Mântuitorului este foarte greu de aplicat şi aproape că rarisim se aplică în istoria mântuirii, rarisim se lucrează în istoria creştinismului, practic. Ce ar însemna atunci să fim creştini, după învăţătura Mântuitorului?
Ca noi, atunci când intrăm într-o biserică unde să zicem că sunt scaune – ştiţi cum se mai ceartă oamenii pe scaune că sunt plătite de ei – și am urma învăţătura Mântuitorului că cel ce vrea să fie primul – să le fie tuturor slugă, ar trebui să se bată pe ultimul loc sau pe cele în picioare. Unde se mai întâlnește asta? Poate în unele obşti monahale sau, poate, în unele biserici, sau, poate, o practică unii oameni de unii singuri și sunt dispreţuiţi că ce proşti sunt. Dar asta e învăţătura Mântuitorului şi El o spune în multe feluri, ca şi atunci când spune:
Şi dacă vrei cinste de la oameni, aşa o vei avea pe pământ, pentru că aşezându-te ultimul, vei fi adus mai în faţă.
Dar Dumnezeu nu zice să vă bucuraţi de cinstea asta pe care o veţi primi pe pământ, ci El ne învaţă că Dumnezeu este Cel Care ne va da cinste, căci cel ce se smereşte ia har şi ia Împărăţia, până la urmă; cel ce se mândreşte va fi şi smerit în lumea aceasta într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu – dacă nu va fi smerit de oameni, va fi smerit prin boli, prin ispite, prin moarte, până la urmă – şi pierde şi Împărăţia Cerurilor, adică pierde tot. Şi dureros este că nu vedem această măsură a Mântuitorului în viaţa noastră personală, în Biserică, n-o vedem.
Dacă ar fi să urmăm învăţătura Mântuitorului, ar trebui ca cel care face un dar Bisericii sau aduce o icoană sau dă Paştile să se străduiască să nu ştie nimeni, s-o facă în smerenie, în tăcere şi Dumnezeu să vadă şi să răsplătească. Dar ştiţi cum e la noi, cinste şi laudă, încât toată lumea aude; o fi frumos omeneşte şi din punct de vedere economic, are un efect pentru ceilalţi şi sporesc exterior, dar nu-i frumos după învăţătura lui Dumnezeu şi nu-I place lui Dumnezeu asta. Sau când se scrie că ceva a fost donat de… Păi ce, nu ştie Dumnezeu cine l-a donat?
Dacă aţi şti câtă luptă era pentru Părinţii din vechime să se ţină în ascuns fapta bună, iar, când se afla, n-o mai făceau.
Toate se transformă prin păcat dacă prin ceea ce faci urmăreşti să impui respect. Şi atunci ce ne oferă în schimb Mântuitorul ca să putem renunţa la asta? Când zice Dumnezeu: Dar în Împărăţia lui Dumnezeu nu este aşa. Ci “cel ce vrea să fie mai mare să fi tuturor slugă” – zic Părinţii că Împărăţia lui Dumnezeu este lucrătoare încă de acum. Dumnezeu ne spune: Împărăţia Cerurilor este în inima voastră, o zice la prezent, este. Dacă vrem să o primim, dacă vrem să o avem, dacă vrem să o lucrăm. Atunci zic Părinţii: ce înseamnă că în Împărăţia Cerurilor nu este aşa?
Dacă omul nu caută cinstea lui, ci iubirea faţă de aproapele, să-i ducă poverile, să-l ajute, exact cum zice Sf. Ap. Pavel despre dragoste:Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte…, adică ea se uită pe sine, până la urmă. În locul stăpânirii, mândriei, se pune dragostea.
Dacă ai dragoste faci ceea ce spune Mântuitorul, te faci slugă tuturor. Este vorba de dragoste faţă de toată lumea, de aproapele.Căci zice Mântuitorul:“Şi Eu M-am făcut slugă tuturor”, Mă vedeţi slujindu-vă!Dumnezeu i-a slujit pe Apostoli, le-a vorbit, a călătorit cu ei, a făcut toate cele ce trebuia să facă, le slujea. Ultimul Său gest înainte de a pleca de pe pământ a fost unul de slujire, adică în noaptea Cinei celei de taină El le-a slujit, El i-a pus la masă, El le-a spălat picioarele, a fost slujitor. Ceea ce făcuse până atunci tot timpul duhovniceşte, la vedere mai puţin pentru că ar fi fost peste măsură de smintitor şi nu s-ar fi putut impune nicicum în faţa lor atâta timp cât ei nu erau deloc schimbaţi, deloc transformaţi. Dacă ar fi început doar prin gesturi de supunere, doar prin gesturi de slujire, ei n-ar fi putut înţelege şi nu ştiu dacă L-ar fi urmat. Dar aşa, încetul cu încetul, i-a purtat până la această măsură a Cinei celei de taină în care, de fapt, le-a arătat adevărata realitate, că El le slujeşte neîncetat și că El, în Împărăţia Cerurilor, ne va sluji pe noi, păcătoşii şi prăpădiţii şi că ne slujeşte neîncetat şi acum și o ştim bine, că întotdeauna apelăm la El şi strigăm la El să ne ajute şi e ca un slujitor care aşteaptă să ne ajute şi să ne îndrepte şi să ne întărească şi să ne scoată din necazuri.
Și acum ne slujeşte!
Deci atâta timp cât facem această lucrare a smereniei, a dragostei, Împărăţia Cerurilor începe să mijească aici, pe pământ. Şi unde mijeşte Împărăţia Cerurilor, acele lucruri sunt netrecătoare. Unde se atinge Împărăţia Cerurilor de pământ, acel lucru devine netrecător. Pentru că Împărăţia Cerurilor nu are sfârşit. S-a atins de sfinţi pentru că ei au chemat-o în inima lor şi trupurile lor nu mai putrezesc; sau, dacă Dumnezeu îngăduie să putrezească, oasele care rămân devin izvorâtoare de viaţă.
Unde se atinge Împărăţia Cerurilor de om – de fapt, Dumnezeu, că El este Stăpânul Împărăţiei Cerurilor – unde sparge cerurile acestea păcătoase și se atinge de om, acele lucruri rămân nemuritoare şi să ştiţi că şi pe pământ rămân nemuritoare, nu numai în amintirea lui Dumnezeu.
Sfantul Efrem cel Nou, necunoscut, neştiut, mort singur pe o colină, în vârf, unde era o mănăstire, batjocorit luni de zile într-un beci de turci şi omorât în chinuri într-o zi de 5 mai, după Paşti, a murit amintirea lui? Ştiţi mai bine viaţa lui decât ce s-a întâmplat cu bunicii voştri în tinereţe. A murit? N-a murit și nu va muri niciodată.
Unde s-a atins Împărăţia lui Dumnezeu de om şi unde omul a chemat această Împărăţie prin smerenia lui, prin dragostea lui şi Împărăţia Cerurilor a atins pământul, acele lucruri nu mor niciodată. Acest lucru ni-l promite Dumnezeu. Până la urmă, ceea ce lucrează porunca lui Dumnezeu rămâne mai cunoscut și mai puternic chiar şi în lumea aceasta decât cei care-şi caută numai cinstea şi mândria și banii lor.
Orice lucru făcut cu smerenie, cu dragoste, chiar dacă e făcut în ascuns, chiar dacă e nebăgat în seamă de nimeni, Dumnezeu îl cunoaşte; Dumnezeu scoate în faţă, Dumnezeu ridică. Cum era un avva mare din pustia Egiptului care neîncetat spunea:
<Dumnezeule, nu mă cinsti pe mine pe pământ! Nu mă cinsti pe mine pe pământ!>
Şi când zicea aşa, i se lumina faţa ca soarele, încât toţi voiau să stea lângă el, toţi veneau după el. Cu cât se smerea mai mult, Dumnezeu îl cinstea mai mult. Asta dă Dumnezeu în schimb!
Or, cinstea lui Dumnezeu e infinit mai mare decât cinstea oamenilor. Cinstea şi încrederea şi credinţa oamenilor în noi şi dragostea lor e atât de trecătoare! Astăzi oamenii te laudă, mâine te bârfesc, te judecă cu o uşurinţă incredibilă! În ziua Floriilor L-au primit și L-au cinstit cu ramuri şi și-au pus hainele în faţa Lui şi peste cinci zile au strigat: Răstigneşte-L, răstigneşte-L! Aceştia sunt oamenii, toţi suntem aşa. Şi știți bine, azi zicem: <Cel mai bun prieten al meu!>, iar mâine afli ceva despre el sau doar zvonuri şi zici: <Îl urăsc. Nu-l mai suport.> Aşa suntem. Or, cum pot oamenii, zice Mântuitorul într-un loc – parafrazez – cum pot oamenii să caute cinstea oamenilor, care este trecătoare şi mincinoasă şi cinstea lui Dumnezeu nu? Păi cinstea lui Dumnezeu este netrecătoare şi nemincinoasă, Dumnezeu nu Se joacă cu cuvintele, nu Se grăbeşte să te judece, El răsplăteşte înmiit la puţinul dat de tine! Oamenii abia dacă-ţi răsplătesc la aceeaşi măsură; cei care dau mai mult decât le-ai dat într-un gest de bunătate sunt oameni rari. Şi tu lepezi cinstea şi dragostea lui Dumnezeu pentru cinstea oamenilor și cauţi această dragoste mincinoasă, pentru că, prin dorinţa noastră de a căuta cinstirea şi laudele oamenilor, dăm peste dragoste mincinoasă sau cel puţin semi-mincinoasă, cu jumătăţi de adevăruri.
„Da, Doamne, Te-am acceptat, am crezut în Tine, am făcut multe fapte ale credinţei, dar înlăuntrul meu am avut reţineri. Mă lepăd de toate acestea. Cred fără măsură, cred absolut liber şi accept înţelepciunea Ta, Doamne, şi felul cum lucrezi şi mă lepăd de cele ce mă reţin să accept, ca şi cum aş vrea eu să Te corectez pe Tine.”
Iată, aşa devenim creştini, aşa îl vom găsi pe Hristos, aşa vom găsi drumul către El şi vom deveni copiii Săi. Nu are importanţă ce vom păţi. Luaţi aminte la lucrul acesta. Eu în scaunul spovedaniei câte aud… Şi mă doare sufletul. Da, durere, durere, durere… Oare nu ştie Dumnezeu? Oare nu vede Dumnezeu? Pe toate le ştie, pe toate le vede. Aşadar, din toate acestea pe care bunul Dumnezeu le îngăduie va ieşi binele. Noi oamenii, cât de răi suntem, chiar pe duşmanul nostru dacă-l vedem că suferă, şi tot îi dăm un pahar cu apă, facem ceva pentru el. Trebuie să fii foarte sălbatic ca să-l calci în picioare. Oricât de primitiv ar fi omul, oricât de duşmănos, tot l-ar compătimi. Oricât de răi am fi noi oamenii, tot arătăm puţină bunătate. Cu cât mai mult, oare, ne va arăta Dumnezeu nouă?
Pentru ca Dumnezeu să îngăduie durerea şi chinul, ceva trebuie să fi vrut să spună. Cine crede şi acceptă chinul, are aşa o înţelegere înlăuntrul său, încât apoi nu mai are importanţă dacă se vindecă sau nu. Nu aceasta este problema, e ca şi cum suferinţa n-ar fi existat după aceea. Pentru că vine atâta har înlăuntrul nostru, atâta eliberare, vine atât de viu Dumnezeu, încât totul se schimbă.
Tot aşa şi aici. Greutatea este — aşa ni se pare nouă – să-L acceptăm pe Dumnezeu, aşa cum o face El, aşa cum spune El şi cum o cere şi de la noi, pentru că şi pe noi ne pregăteşte ca pe nişte miei spre junghiere. Cu cât crezi mai mult în Hristos şi cu cât mergi mai aproape, cu atât trăieşti mai mult. Aşa este. Dar ce junghiere este aceasta… Este eliberare, este mântuire. Fericit este acela care crede fără sminteală si fără rezerve.
Trebuie să simţim, ca să putem spune:
„Iartă-mă, Doamne, iartă-mă. Toată viaţa mea aşa am fost, împotriva Ta, chiar dacă am făcut-o pe evlaviosul. Acum mă căiesc, iartă-mă. Alerg după Tine şi ce vrei Tu, aceea să se întâmple”.
Aşa că cine are curaj – este un mare curaj să faci asta – să urmeze cuvântul lui Hristos, să-l urmeze! Cel ce vrea să fie mai mare să le fie tuturor slugă.
Să ştie de durerea fiecăruia, să-l aştepte pe fiecare, să-l îngăduie, să-l rabde, să uite de sine, să se lepede de sine şi să caute durerea şi necazul altuia, măcar în parte. Dacă eşti în mijlocul unei dureri şi cineva vine la tine cu o altă durere, uită în parte de durerea ta ca să-l asculţi şi să-l ajuţi cât poţi. Să facem fiecare la măsura noastră, dar cu cât aurul pe care-l vei lucra ascultând de porunca lui Dumnezeu este mai valoros, cu atât este mai netrecător. Şi este valoare de schimb veşnică şi pe pământ şi dincolo. Amin (postat pe fb de ioan monahul)