Iubirea de arginti
,,Iubitilor, sa ne alipim de credinta, care este piatra cea puternica. Nici râurile si nici vânturile abatându-se peste ea, cu nimic nu ne vor putea vatama, caci noi stam neurniti pe aceasta ca pe o piatra”.,,Că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”. Nu uitați de Iuda iubitorul de arginți.
Iubirea de argint, care izvoraste, ca si alte cugete rele, “din inima omului” (Marcu 7, 21), este pofta neinfranata dupa bunurile pamantesti, considerand castigarea lor drept scopul principal al vietii. Ea se arata, pe de o parte, din dorinta de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin stradania de a pastra cu indaratnicie cele adunate, adica prin zgarcenie.
Pacatul acesta se impotriveste dreptatii si indurarii, aducand mari pagube semenilor nostri. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca: “Iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).
Ce urmari aduce iubirea de argint? Iubirea de argint naste pofte nesatioase, atata patimi, duce la inselaciune, furt, minciuna, juramant stramb, nedreptate, apasarea semenilor saraci si departare de Dumnezeu. “Unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta”, spune Mantuitorul (Matei 6, 21). Ea sfarseste uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce si-a lipit inima de avutie, precum arata cazul lui Iuda, cel care a vandut pe Mantuitorul pentru 30 de arginti.
De aceea, Sfantul Apostol Pavel indeamna pe Timotei: “Celor bogati in veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si puna nadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, Care ne da cu belsug toate, spre indulcirea noastra” (I Tim. 6, 17).
Iubirea de argint fiind o piedica in calea mantuirii, crestinul trebuie sa lupte impotriva ei cu virtutea cumpatarii, dreptatii si indurarii, cerand ajutorul lui Dumnezeu.
Tot asa si în viata aceasta, daca avem acea puternica temelie, noi stam în siguranta, nesuferind iarasi nici un rau. Cel ce prefera sa aiba acea bogatie, nu va întâmpina nici un rau; acela va avea lauda, slava, cinstea, placerea.
Toate acestea sunt sigure si fara nici o schimbare, în timp ce toate cele de aici se prefac, si stau într-o schimbare necontenita, toate se transforma. Caci ce voiesti sa-ti spun? Despre slava? „Când va muri el, zice, nu va lua toate, nici nu se va pogorî cu el slava lui” (Psalmi 48, 18), ba de multe ori, chiar traind, nu va ramâne cu dânsul acea slava.
Nu asa sunt însa cele ale virtutii, ci toate ramân. Cel slavit aici din cauza stapânirii ce poate o are, de-ndata ce un altul i-a luat stapânirea, el a devenit om obisnuit, si unul dintre cei stapâniti. Bogatul de-ndata ce l-au calcat hotii, sau a cazut victima clevetirilor si intrigilor, fara de veste a devenit sarac.
Nu însa tot asa sunt si cele ale noastre. Cel întelept, daca este cu bagare de seama asupra sa, nimeni nu va putea sa-i rapeasca întelepciunea lui. Pe cel ce se stapâneste pe sine, nimeni si nimic nu-l va putea stapâni.
Daca stapânirea aceasta este mai buna, vom afla examinând faptele. Ce folos poate fi, spune-mi, în a stapâni cineva popoare întregi, si a fi în acelasi timp rob patimilor? Si ce vatamare poate fi, de a nu stapâni pe nimeni, dar, în acelasi timp de a fi mai presus de tirania patimilor?
Aceasta este libertate, aceasta este stapânire, aceasta este adevarata împaratie, pe când acelea sunt sclavie, chiar daca ar avea unul ca acela mii de diademe pe cap. Caci, când stapânirea lui cea dinauntru îl face sclav la o multime de stapâni – vorbesc de iubirea de argint, iubirea de placeri, mânia, si celelalte patimi -, ce folos are diadema?
Mare este tirania patimilor, când nici cununa ce asteapta pe cei drepti nu este în stare sa scape pe cineva din acea supunere tiranica. Este întocmai ca si cum cineva ar cadea în mâinile barbarilor si le-ar sluji, iar aceia voind a-si arata o mai mare autoritate, nu numai ca i-ar rapi diadema, ci mai mult, l-ar pune sa care apa, sa slujeasca la bucatarie, si în fine i-ar porunci sa faca si alte slujbe, ca astfel si dânsii sa-si arate o mai mare autoritate, în acelasi timp si pe acela mai mult sa-l rusineze; tot asa se petrece si cu patimile, care se poarta cu noi mai barbar decât orice barbar.
Cel ce dispretuieste patimile, îsi bate joc de barbari, pe când cel ce cade sub puterea patimilor, va suferi rele mai mari decât de la barbari. Barbarul, când are putere, tortureaza trupul, dar patimile muncesc sunetul si-l rod din toate partile. Barbarul, când are putere, preda trupul mortii temporale, în timp ce patimile îl predau mortii viitoare si vesnice.
Incât liber este cel ce are libertatea desavârsita asupra patimilor si este rob cel ce cade sub stapânirea patimilor dobitocesti.
Nici un stapân – chiar de ar fi cel mai tiran – nu porunceste astfel de porunci crude si barbare, ca cele ce urmeaza: „necinsteste-ti, zice, sufletul fara vreun folos; bateti joc de Dumnezeu, dispretuieste însasi natura, si chiar tata de ti-ar fi, sau mama, tu nu avea nici o sfiala, ridica-te asupra lor”.
Acestea sunt poruncile arghirafiliei, sau ale iubirii de argint.
„Jertfeste-mi, zice, nu vitei, ci oameni.” „Jertfiti oameni, zice, caci viteii s-au sfârsit” (Osea 13, 2), dar aceasta nu zice asa, ci fiind înca vitei „jertfeste-mi, zice, oameni, jertfeste-mi pe cei ce nu m-au nedreptatit cu nimic. Chiar înca daca au facut binele, tu ucide-i. Tuturor fii razboinic, fii dusman comun al tuturor, ba chiar si naturii, si lui Dumnezeu. Strânge-ti aur, nu ca sa te îndulcesti din el, ci ca sa-l pastrezi, ca munca sa o faci mai mare.”
Caci nu este cu putinta ca iubitorul de argint sa fie si iubitor de placeri, fiindca se teme nu cumva sa-si împutineze aurul, nu cumva vistieriile lui sa scada. „Fii treaz, zice, pe toti sa-i banuiesti, si pe slugi, si pe prieteni. Fii pazitor al celor straine.
De vezi cumva vreun sarac mort de foame sa nu-i dai, ci, daca este cu putinta, jupuieste-i si pielea de pe el. Jura-te, minte, jura strâmb, învinovateste, cleveteste, si chiar de ar fi nevoie, sa fii pus pe foc; nu te da în laturi chiar daca vei suferi mii de morti, sau daca vei rabda de foame, sau de te-ai zbate cu boala.” Sau oare nu despre acestea legiuieste iubirea de argint?
„Fii obraznic si fara rusine, zice, fii îndraznet fara margini, spurcat si de nesuferit, fara mila, omorâtor de tata si de mama, mai mult fiara salbatica decât om. Sa întreci orice sarpe cu veninul ce iese din tine, pe orice lup cu rapirea, si chiar de ar fi nevoie ca sa ajungi la rautatea diavolului, nu te da în laturi. Ignora total pe binefacatorul tau.” Oare nu acestea le spune, si nu de acestea se aud?
Dar Dumnezeu spune cu totul contrar.
Fii prieten cu totii, zice, fii blând, de toti iubit, pe nimeni sa nu respingi fara cauza, cinsteste pe tata-tau, pe maica-ta, bucura-te de slava curata, fi nu om, ci înger în trup. Sa nu graiesti nimic necinstit, nimic mincinos, si nici chiar sa gândesti asa ceva.
Vino în ajutorul celor saraci, nu-i obliga sa fure, ca sa aiba, nu fii batjocoritor si cutezator.
Si cu toate acestea nimeni nu asculta! Oare nu cu dreptate este gheena? Nu cu dreptate locul si viermele cel neadormit? Pâna când oare ne vom precipita spre prapastie? Pâna când oare vom pasi pe spini? Pâna când oare vom calca pe cuie si vom fi atât de nerecunoscatori?
Suntem sub stapânirea unor tirani cruzi, pe bunul Dumnezeu L-am parasit, pe Cel ce nu spune nimic greoi, nimic barbar, nimic de nesuferit, ci din contra ne procura toate cele de trebuinta si mult folositoare noua.
Sa ne desteptam odata, sa ne reculegem, sa iubim precum trebuie pe Dumnezeu, ca astfel sa ne învrednicim de bunurile cele fagaduite celor ce-L iubesc pe El. Prin harul si iubirea de oameni a Domnul nostru, Iisus Hristos, Caruia împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh se cuvine marirea, puterea si slava, acum si pururea si în vecii vecilor.
Așadar, pe cei ce trăiesc în lume și cu lumea, Domnul îi îndeamnă să ia aminte că strângerea de bogății doar pe pământ este căutare, în cel din urmă rând, în sine și în puterile proprii (mulțumire de sine și iubire de sine), în loc în Dumnezeu și cu Dumnezeu. (sursa Sf. Ioan Gură de Aur, omilii)