Ispita în Postul Mare
„Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea o a surpat, pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii“ ,,Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea ! ”
Azi una din Cuvântările Sf. Ioan Gură de Aur din perioada Postului Mare.
,,Atunci dus a fost Iisus în pustie de duhul, ca să se ispitească de diavolul” (Mt. 4, 1) Astăzi vom vedea că, deşi Satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră. Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte la cele pe care am să le zic acum.
Însă dacă vrei să ştii, diavolul poate să ne fie nouă chiar folositor. Dacă noi vom şti să ne servim bine de dânsul, el ne foloseşte şi noi câştigăm prin-tr-însul nu puţin.
Dar cum putem noi trage folos de la diavol ?
El ne ţine în priveghere şi ne înspăimântă de păcat. Diavolul ne foloseşte când noi ne temem de turbarea lui, de pândirile lui cele de-a pururea şi de răutăţile lui, care totdeauna se repetă, când nu lăsăm sufletul nostru să dormiteze, ci suntem deştepţi şi totdeauna gândim la Dumnezeu. Dar ca să vedeţi că această învăţătură nu este numai a mea, ci şi a Apostolului Pavel, ascultaţi-l pe dânsul cum, aproape cu aceleaşi cuvinte deşteaptă pe credincioşii care dormitează. Aşa, în Epistola sa către Efeseni, el zice: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii” (Efes. 6, 12). Zicând el acestea, n-a avut scopul de a descuraja duhurile ascultătorilor săi, ci a voit a le deştepta, încă şi Sfântul Petru zice: „Fiţi treji, privegheaţi, pentru că potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotrivă, întăriţi fiind în credinţă” (Ptr. 5, 8). Aceasta a zis el, spre a ne aduce mai aproape de Dumnezeu. Căci cel ce vede pe vrăjmaş venind, aleargă mai tare la acela care poate să-l ajute si se lipeşte de dânsul. Aşa fac şi copiii. De văd ceva, de care se tem, aleargă în braţele mamei, se apucă de hainele ei, şi cu aceasta se apără. Şi adeseori se ţin aşa de tare, încât cineva nu poate să-i desprindă. Dimpotrivă, dacă ei nu se sperie de nimica, adeseori nu se duc la mama lor, chiar când îi strigă şi voieşte ca ei să vină la dânsa. Tocmai aşa se întâmplă şi cu noi. Când Satana ne înfricoşează şi ne înspăimântă, ne facem cuminţi, năzuim la Dumnezeu cu mai multă râvnă.
Dumnezeu n-a nimicit pe Satana pentru ca să te facă pe tine mai tare, pentru ca mai mult să preamărească pe luptător si să-i dea mai multe prilejuri de a arăta vitejia sa. Aşadar, când cineva întreabă pentru ce n-a stârpit Dumnezeu pe diavolul, răspunde-i că celor priveghetori şi păzitori de sine, Satana nu numai că nu le face vătămare, dar le foloseşte; nu pentru că aceasta ar fi propria lui voinţă, căci el este rău, ci folosul acesta decurge din vitejia celor priveghetori, care răutatea lui o întorc în folosul lor. Aşa s-a luptat el cu cucernicul Iov, deşi nu pentru a-l face mai mărit, ci pentru a-l răsturna. Acest scop si acest plan l-a avut el, pentru că este rău şi voieşte a pierde pe oameni. Cu toate acestea el n-a putut să vatăme pe cel drept; mai vârtos acesta a tras folos din luptă. Diavolul a arătat numai răutatea sa, iară cel cucernic vitejia sa. Dar totuşi Satana biruieşte pe mulţi, vei zice tu. Negreşit, însă nu tăria lui, ci slăbiciunea acelora este vinovată de aceasta.
În sfârşit, Satana trebuie să ne chinuiască pentru ca să ne facem mai buni. Cum că Satana poate să folosească oamenilor, putem încă să învăţăm de la Apostolul Pavel, când el scrie aşa despre amestecătorul de sânge de la Corint: „Daţi-l pre unul ca acela Satanei, spre chinuirea trupului, pentru ca duhul să se mântuiască” (I Cor. 5, 5). Iată, aici Satana este pricină de mântuire, negreşit nu după voia lui, ci prin înţelepciunea Apostolului. Precum adeseori doctorii fac leacuri clin lucrurile cele vătămătoare, plante otrăvitoare, aşa a făcut şi Apostolul. El a de la Satana ceea ce este la el folositor, adică îndemânarea lui de a pedepsi pe cineva. El adeseori s-a slujit cu Satana ca un călău sau slugă la schingiuire. Însă călăii schingiuiesc pe făcătorii de rele cum voiesc ei, sau după propria lor părere, ci şi după cum poruncesc judecătorii. Căci călăul la îndeplinirea pedepsei trebuie să se conducă după voia celui ce a rostit hotărârea. Vezi cât de mare este vrednicia şi însemnătatea Apostolului ? El, o fiinţă trupească, se slujea de alta fără de trup ca de un rob. Şi precum Domnul Dumnezeu a poruncit diavolului pentru Iov: „Atinge-te de trupul lui, iară de sufletul lui să te fereşti” (Iov 2, 6), ca să-i pună margine şi hoctar, pe care Satana, această fiară sălbatică, să nu le poată trece, aşa urmează şi Apostolul. Când a dat Satanei pe amestecătorul de sânge, a zis: „Spre pieirea trupului” (I Cor. 5, 5), adică sufletul lui nu trebuie să-l piardă Satana. Vezi câtă putere are robul lui Dumnezeu ? Aşadar, nu te teme de Satana, căci el este căzut si slab. Dimpotrivă, nimeni nu este mai tare decât omul care are o îmbucurătoare încredere în Dumnezeu.
Toate acestea le zic eu nu pentru a scăpa pe Satana de toată ocara, ci pentru a ne scăpa pe noi ele neîngrijire şi ele uşurătatea minţii. Satana doreşte foarte ca noi să aruncăm asupra lui vinovăţia păcatelor noastre, şi prin aceasta să ne amăgim şi să ne adormim pe noi înşine, să săvârşim tot felul de păcate şi necurmat să înmulţim şi să mărim pedeapsa noastră, pierzând toată iertarea.
Noi, însă, să nu facem una ca aceasta, ci să ne venim întâi cunoştinţa de noi înşine. Să învăţăm a cunoaşte rănile noastre, şi atunci vom nimeri si leacul cel cuvenit; dimpotrivă, când cineva nu-şi cunoaşte boala sa, nu se îngrijeşte nici de vindecarea ei. Noi am săvârşit multe păcate, ştiu aceasta; noi toţi ne numărăm între cei vinovaţi, însă noi totdeauna trebuie să nădăjduim iertarea si totdeauna putem să ne pocăim. Tu eşti bătrân şi stai la capătul vieţii. Să nu crezi că pentru tine n-ar mai fi timp de pocăinţă, nici să te deznădăjduieşti de mântuirea ta, ci gândeşte la tâlharul care chiar pe cruce s-a mântuit.
Ce este mai scurt decât un minut, si totuşi el a fost de ajuns spre a-i face mântuirea ? De eşti tânăr, nu te bizui pe tinereţea ta si nu-ţi închipui că ai să trăieşti îndelung. „Ziua Domnului vine ca furul noaptea” (Tes. 5, 2) şi Dumnezeu a ascuns ceasul morţii noastre pentru ca noi să arătăm râvna şi îngrijirea noastră pentru mântuire. Nu vezi tu, oare, cum în toate zilele mulţi sunt răpiţi de moarte înainte de vreme. De aceea Sirah ne sfătuieşte: ” Nu întârzia a te întoarce la Domnul şi nu lăsa din zi în zi”( Sirr. 5, 8), ca nu cumva, în întârzierea ta, să fi smuls. Sfătuirea cea de mai sus trebuie să o bage de seamă bătrânul, pe aceasta din urmă tânărul.
Dar poate că tu trăieşti în siguranţă, eşti bogat, ai toate cu prisosinţă şi nu te apasă nici o nenorocire. Dar ascultă pe Apostolul Pavel, care scrie: „Când vor zice: pace si linişte, atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea” ( I Tes. 5, 3).
Soarta omenească totdeauna este supusă schimbării, iar ceasul morţii noastre nu stă în voia noastră. Dimpotrivă, în voia noastră este orice faptă bună , şi unde ea se află, diavolul nu poate avea nici o putere, nici moartea nu ne va găsi nepregătiţi. Fie ca Hristos să ne dăruiască aceasta, căci El, Domnul nostru, este bun şi plin de iubirea de oameni. Amin.(postat pe f.b de Ioan Monahul)