Învierea şi Înălţarea neamului omenesc prin mântuire
Hristos S-a Înalțat! Mântuirea, Învierea şi Înălţarea neamului omenesc, este darul cel de preț al dragostei lui Dumnezeu pentru noi, care l-a trimis pe Fiul Său să le împlinească. Deși totul era anunțat prin profetți și în evanghelii, mulți s-au îndoit și înca foarte multi se mai îndoiesc, mintea limitată la materie și lipsa credinței duc la acestea. Inalțarea Domnului, iată profetia și împlinirea ei regasite în Biblie și Evanghelii, Cuvântul lui Dumnezeu: Hristos se va Înalța la Ceruri Se va inalta la dreapta lui Dumnezeu [Psalmi 109:1] Zis-a Domnul Domnului Meu: “Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Implinirea [Marcu 16:7] Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. [Marcu 16:9] Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. [Marcu 14:62] Iar Iisus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului. [Coloseni 3:1] Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu; … [Efeseni 1:20] Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, … [Evrei 1:3] Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte, … [Evrei 8:1] Lucru de căpetenie din cele spuse este că avem astfel de Arhiereu care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri, … [Evrei 10:12] Acesta dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate, a şezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, … [Evrei 12:2] Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. [Fapte 7:55] Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.[Fapte 7:56] Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!
Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume? Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.
La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni. Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor. Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune. Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi. Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.
“Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, dupa 40 de zile de la Inviere, am ajuns la Inaltarea Domnului Iisus Hristos. Dupa cum Domnul Iisus Hristos inainte de a incepe propovaduirea a fost ispitit in pustie 40 de zile, asa si dupa Inviere a ramas inca 40 de zile pe pamant si a povatuit pe Apostolii sai despre scopul venirii Sale in lume, despre Imparatia lui Dumnezeu. Ne vom opri la felul in care a petrecut Iisus Hristos pe pamant pana la Inaltare. Vom vedea apoi imprejurarile in care a avut loc Inaltarea, pentru a raspunde la intrebarea: Cine s-a inaltat la cer in Iisus Hristos?
De la Inviere pana la Inaltare, Iisus a ramas pe pamant, dar a ramas in alt mod decat pana la Inviere. Timp de 40 de zile El s-a aratat de repetate ori Apostolilor, femeilor mironosite, cat si la un mare numar de ucenici. Prin marturisirile lor, noi cunoastem ca El purta Trupul Sau, dar Trupul Sau transfigurat, Trupul care mentinea inca o anumita legatura cu lumea materiala, desi nu era supus legilor materiale. Astfel Iisus intra prin usile incuiate la Apostoli; se face nevazut lui Luca si Cleopa la Emaus; nu este recunoscut imediat. Maria Magdalena Il crede gradinarul locului; Luca si Cleopa merg impreuna cu El pana la Emaus fara sa stie cine este. Chiar Apostolii la inceput au crezut “ca vad duh“.
Pentru a convinge pe Apostoli ca este El, ca a inviat in Trupul in care a trait pe pamant si in care a fost rastignit, Iisus le spune: Priviti mainile si picioarele Mele. Pipaiti-Ma. Duhul nu are carne si oase, cum Ma vedeti ca am. Tot asa ii spune lui Toma. De asemenea, a cerut mancare si a mancat in fata lor ca sa arate ca nu este duh. Primirea hranei nu a fost o iluzie. El a mancat in chip real, desi nu avea nevoie de hrana si hrana s-a consumat altfel decat in timpul vietii Sale pamantesti. Totusi posibilitatea de a manca, posibilitatea de a fi atins, dovedeste ca nu era desprins cu totul de pamant. In rastimpul celor 40 de zile El apartinea atat lumii de aici, cat si lumii de dincolo. El Insusi precizeaza ca se afla intr-o stare provizorie, de tranzitie, si arata si limita acesteia spunand Mariei Magdalena: “Nu te atinge de Mine ca inca nu m-am suit la Tatal Meu“. Aceasta “suire” este limita si are loc la Inaltare. Atunci s-a produs o noua si ultima spiritualizare a Trupului Lui.Dar dupa Inviere Iisus se afla nu numai transfigurat in Trupul Lui. El se afla si intr-o alta pozitie – de Biruitor. El a biruit pe satana, iadul, moartea. In urma biruintei dobandita in umanitatea Lui, Dumnezeu Tatal L-a ridicat deasupra intregii fapturi. “Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant“, spune El acum Apostolilor. In calitatea Sa de Imparat al lumii, El investeste, abia acum, pe Apostoli cu o putere deosebita: “Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant, carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tinea, vor fi tinute” (Mt. 28, 18-19; Io.; 21-23). Iisus instituie deci Preotia speciala si Duhovnicia in aceasta perioada, intre Inviere si Inaltare. Daca prin Preotie El a dat puterea de a invata cuvantul lui Dumnezeu, a savarsi Sfintele Taine, si a conduce obstea credinciosilor, prin Preotul Duhovnic a dat omului puterea deosebita de a judeca si izgoni raul din lume, in numele Sfintei Treimi. “Tatal, toata judecata a dat-o Fiului… pentru ca Fiu al omului este“ (Io. 5, 22-27), iar Fiul a dat toata judecata Apostolilor si urmasilor lor.
Ei au primit astfel puterea de a lega pe satana si lucrarile lui si a dezlega pe oameni de satana, de a-i elibera de sub puterea lui. Astfel, satana este izgonit din om si din lume si se zideste Biserica, in vederea Imparatiei lui Dumnezeu. Samanta Imparatiei a fost implantata inca de la Intrupare in fiecare om, chiar fara nici un merit al acestuia (Lc. 17, 19-21). Ea este comoara de mare pret ingropata in tarina trupului nostru, este plamada ascunsa in cele trei masuri de faina, este grauntele de mustar ce asteapta sa creasca prin puterea harului Duhului Sfant si prin straduinta omului.
Avand in vedere marea misiune cu care a investit pe Apostoli in perioada celor 40 de zile, Iisus a vorbit in special cu ei despre scopul venirii Sale in lume, despre Imparatia lui Dumnezeu, despre tainele vietii, trimitandu-i sa propovaduiasca si sa boteze toate neamurile pamantului, in numele Sfintei Treimi.
Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat.
Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor. Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”. Domnul socoteşte că aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui. Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.
Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”. Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege. Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim – dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6:68).
Astăzi, după înviere, Domnul a stat în mijlocul Apostolilor, şi tot astăzi s-a despărţit de ei, care L-au văzut înălţăndu-Se la cer şi intrând cu adevărat în Sfânta Sfintelor, şezând de-a dreapta Tatălui celui mai presus de orice început şi de toată firea, de toată numirea şi de toată cinstirea, mai presus şi de orice este cunoscut şi numit, atât în veacul de acum, cât şi în cel viitor. Şi după cum înainte de învierea Domnului S-au petrecut multe alte învieri, aşa şi înainte de înălţarea Lui au avut loc multe înălţări şi răpiri. Căci şi pe profetul Ieremia l-a răpit Duhul, şi pe Avvacum îngerul, iar mai mult decât pe aceştia este scris că Ilie a fost răpit într-un car de foc, dar nici el nu a depăşit hotarul pământului, ci răpirea fiecăruia dintre ei era doar o mutare care îi înălţa de la pământ, fără a depăşi totuşi hotarul acestuia. La fel şi cei care au înviat odată cu Mântuitorul, tot în pământ s-au întors, sfârşind cu toţii prin moarte. Cât despre Mântuitorul Hristos, aşa cum atunci când a înviat din morţi, moartea nu L-a stăpânit, la fel şi acum când a fost înălţat şi a şezut întru cele înalte, orice înălţare a rămas mai prejos de El, mărturisind tuturor că singur El este Dumnezeu mai presus de toate.
Şi acesta este muntele cel mai înainte vestit al lui Dumnezeu, după Isaia (Is., 2:2), şi casa lui Dumnezeu, mai presus de piscurile înalte ale munţilor inteligibili, – trupul Stăpânului -, fiindcă nu înger, nici om, ci Insuşi Domnul în trup a venit şi ne-a mântuit, făcându-Se om ca noi, pentru noi, şi rămânând Dumnezeu fără de schimbare. Căci precum S-a pogorât fără de schimbare, dar amestecându-Se cu noi, la fel va veni iarăşi, nu prin schimbarea dumnezeirii, ci aşezând pe tron întru cele de sus firea noastră omenească, pe care mai înainte vreme a luat-o de la noi: cu adevărat, se cuvine ca firea noastră cea întâinăscută din morţi să fie întoarsă la Dumnezeu ca una care s-a născut mai înainte de toată făptura.
Pentru aceasta, dintre atât de multe învieri şi înălţări, noi nu prăznuim pe nici una ca pe învierea şi înălţarea Domnului, şi pe lângă faptul că nu participăm, nici nu vom participa vreodată la vreuna dintre acelea. Căci nu avem alt folos decât călăuzirea prin credinţă a minţii noastre către învierea şi înălţarea Mântuitorului nostru, la care participăm şi vom participa cu toţii. Ea este cu adevărat învierea şi înălţarea neamului omenesc, dar nu a neamului omenesc în general, ci a tuturor celor care cred în Hristos şi care îşi arată credinţa prin fapte. Cel ce S-a făcut Domn, pentru noi S-a făcut, fiind nenăscut şi nezidit după dumnezeirea firii Sale, şi a trăit pentru noi, arătându-ne calea către adevărata viaţă. Şi toate câte le-a suferit cu trupul, pentru noi le-a suferit, ca să vindece patimile noastre, şi pentru păcatele noastre a fost dus la moarte. Şi tot pentru noi a înviat şi a fost înălţat mai înainte, arătându-ne prin iconomie învierea şi înălţarea din veacul fără de sfârşit. Căci toţi moştenitorii acestei vieţi urmează, după putinţă, petrecerea pe pământ a iconomiei Lui.
Pentru noi, începutul urmării şi petrecerii acesteia este botezul, chip al morţii, îngropării şi Invierii Domnului, prin mijlocirea unei vieţi după porunca lui Hristos şi după petrecerea Evangheliei, având drept scop biruinţa asupra patimilor prin luptele duhovniceşti, pregătindu-ne viaţa cea fără de dureri, nestricăcioasă şi cerească, după cum şi Apostolul a zis către noi: „Dacă veţi trăi în trup, veţi muri, iar dacă veţi ucide prin duhul faptele trupului, veţi fi vii” (Rom., 8:13). Cei care trăiesc după poruncile lui Hristos urmează petrecerii acestuia în trup, căci mor la vremea rânduită fiecăruia, fiindcă şi El a murit cu trupul, şi în trup vor şi învia, asemenea Lui, plini de slavă şi nestricăcioşi, însă nu acum, ci la plinirea vremii, când vor fi înălţaţi, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Căci vom fi răpiţi pe nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh şi astfel pururea cu Domnul vom fi” (I Ţes., 4:17).
Vedeţi cum fiecare dintre noi, dacă ar voi, părtas s-ar face învierii Domnului şi înălţării Lui şi moştenitor al lui Dumnezeu, împreună-moştenitor cu Hristos (Rom., 8:17)? Pentru aceasta să ne bucurăm prăznuind învierea firii noastre, înălţarea şi restaurarea ei, precum şi începutul învierii şi al înălţării fiecăruia dintre credincioşi (Luca 24:36-53), punând înainte glasul Evangheliei propovăduită astăzi, potrivit căreia Domnul, înviind, a stat în mijlocul ucenicilor Săi.
Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare. “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …” Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească. Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui. Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.
“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.” “Toată făptura” înseamnă “toţi oamenii”. Grigorie Dialogul spune într-o omilie “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să înţelegem “omul”. Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte? Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască. Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului. Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic – dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului – este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime. Astazi la Înviere se incheie Pastele, astazi ia sfarsit nevointa mantuirii, astazi se incheie intreaga cale a intruparii lui Dumnezeu, de la nasterea pe pamant, de la Craciun, si toate pana la infaptuirea mantuirii neamului omenesc. Astazi, acest minunat praznic ne dezvaluie intreaga taina a Domnului si Dumnezeu-Omului Hristos. De ce a luat asupra Sa trup, de ce S-a intrupat, de ce a devenit om? A luat asupra-I trup pentru ca acest trup sa-l izbaveasca de pacat, de moarte, de diavol, si sa-l ridice, sa-l inalte mai presus de toate Cerurile si sa-l aseze pe insusi tronul Domnului Slavei (Marcu 16,19). Acesta este intreaga cale a Dumnezeului-Om, a Domnului Hristos, intreaga Sa cale in aceasta lume si in aceasta viata, pentru ca aceasta sa fie calea fiecaruia dintre noi, a fiecarui trup omenesc.
Si marele sfant praznic de astazi Învierea chiar aceasta arata: Cat de lunga este calatoria trupului nostru in aceasta lume, de unde incepe si unde se termina. Incepem de la nasterea pe pamant, ca sa incheiem deasupra tuturor Cerurilor, deasupra ingerilor si Arhanghelilor, Heruvimilor si Serafimilor. Lucruri minunate se petrec cu omul, cu neamul omenesc, pentru aceea ca Dumnezeu a devenit om si a intrat in matca vietii noastre omenesti. Lucruri minunate si neobisnuite si miraculoase, se petrec de la Pasti pana in ziua de astazi, si in timpul intregii vieti a Mantuitorului pe pamant. In minunatele cantari de astazi se canta si se slaveste inaltarea trupului omenesc mai presus de toate Cerurile, mai presus de ingeri si Arhangheli. Se graieste in ele cum ingerii se minuneaza ca se intampla aceasta: de unde trupul, omul, sa fie deasupra noastra, a Heruvimilor si Serafimilor? Aceasta este maretia omului, maretia dumnezeiasca a omului! De aceea a venit Domnul in aceasta lume, ca sa implineasca aceasta mare si negraita minune, ca sa arate ca omul este facut sa fie mai presus de ingeri, de Arhangheli, de Heruvimi, de Serafimi, sa fie deasupra lor cu trupul sau, cu intreaga sa fiinta. Si, intr-adevar, iata, Domnul Hristos astazi S-a inaltat mai presus de toate Cerurile si S-a asezat de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal (Marcu 16,19). Iar Preasfanta Sa Maica in acelasi fel S-a inaltat cu trupul si traieste in Ceruri, mai presus de toate lumile, mai bine spus mai presus de Heruvimi si Serafimi. Ei i se pleaca Heruvimii si Serafimii si o slavesc ca pe o faptura neasemuit mai mare si mai slavita decat ei. Aceasta este puterea, puterea dumnezeiasca care este data oamenilor, care este data fiecarui om.
Pe aceasta cale, de la intruparea Domnului Hristos pana la Inaltare, avem intreaga viata a Domnului Hristos. Nasterea Sa, Botezul la Iordan, Schimbarea la Fata pe Muntele Tabor, Golgota, Crucea, Moartea, Invierea, si apoi Inaltarea – ca praznic final, ca stralucire finala, ca o cununa a intregii nevointe a Mantuitorului si ca talcuire. Talcuire pentru ce Domnul a devenit om: ca pe om sa-l ridice si sa-l inalte deasupra tuturor Cerurilor. In aceasta consta, fratii si surorile mele, toata Evanghelia Domnului Hristos: ca noi toti, ca fiecare dintre noi sa ajunga sa traiasca ceea ce Domnul a aratat cu privire la Sine – ca se naste din Dumnezeu, ca se boteaza, ca-L primeste pe Domnul Hristos si ca Se rastigneste; ca se schimba la fata cu stralucire si cu lumina dumnezeiasca; ca patimeste pentru Domnul Hristos si pentru Adevarul Sau in aceasta lume; ca inviaza din toate mortile biruind orice moarte, orice pacat, caci fiecare pacat reprezinta moartea; si ca, prin toate acestea, se ridica si se inalta necontenit la Domnul Hristos. El este cu adevarat, precum sta scris in Sfanta Evanghelie, Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul tuturor oamenilor, al fiecarui om (Apocalipsa 1, 8; 22, 13). In concluzie, prin aceasta, tu si eu suntem chemati sa cunoastem totdeauna, sa ajungem sa simtim necontenit, ca Domnul Hristos este Inceputul si Sfarsitul fiintei noastre, al intregii noastre fiinte, al vietii noastre. Prin El sa incepem, prin El sa incheiem toate. Si acest sfarsit este sfarsitul nesfarsit/ sfarsitul cel fara de sfarsit; acesta este capatul care nu are sfarsit. Caci devenind al lui Hristos, tu devii dumnezeiesc si nemuritor. Acesta este rostul Bisericii lui Hristos, acesta este telul fiecarui crestin, aceasta este calea lui, sensul lui – Dumnezeu-Omul Hristos. Si tu esti chemat sa devii dupa har dumnezeu-om. Sa-L traiesti pe Domnul Hristos ca pe tine insuti, sa ajungi sa-L traiesti neincetat ca pe tine insuti, ca El neincetat sa traiasca intru tine si sa rasune Evanghelia sfantului Apostol Pavel: Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste intru mine (Galateni 2,20). De aceea Praznicul de astazi este mare, minunat, Praznicul care ne descopera intreaga taina a intruparii si inomenirii Domnului Hristos, taina fiecarui om, taina mea si a ta si a fiecaruia, a fiecarei fapturi omenesti. Iata, fiecare om este o fiinta dumnezeiasca. Fiecare om este chemat sa devina dumnezeu dupa har asa cum spun Sfintii Parinti. „Omul este fiinta, spune Sfantul Vasile cel Mare, careia i s-a randuit sa devina dumnezeu.”
Fiinta careia i s-a randuit sa devina dumnezeu! Iata, aceasta esti tu, aceasta sunt eu! Ce menire nobila, ce vocatie! De aceea sunt atatea Sfinte Taine: si Sfanta Taina a Botezului, si Sfanta Împartasanie – ca sa ne daruiasca puterea si forta sa staruim pe aceasta cale si ca sa ne umplem de Domnul Hristos. De aceea sunt atatea minunate nevointe, atatea minunate sfinte virtuti, rugaciunea, credinta, dragostea, nadejdea, postul, blandetea, smerenia, ascultarea, bunatatea cea dumnezeiasca de la cea mai mare pana la cea mai mica, si de la cea mai mica pana la cea mai mare. De aceea si noi sarbatorim in fiecare an aceste minunate zile de praznic: ca sa ajungem sa traim tot ceea ce a ajuns El sa traiasca, sa innoim in noi intreaga Sa viata, sa innoim in noi Evanghelia Sa, sa mergem dupa El necontenit invesmantandu-ne in puterea cea dintru inaltime, sa nu ne impiedicam si sa cadem si sa ne poticnim pe cale. Mergand dupa El, totdeauna de El fiind calauziti, bazandu-ne necontenit pe nemarginita Sa dragoste si iubire de oameni, nu trebuie sa ne infricosam. Fiecare dintre noi sa-I urmeze in mod liber, cu credinta neinfricata, rugandu-ne Lui in orice slabiciune a noastra: „Doamne, iarta-ma si ajuta-ma!”
Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul. Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă. “Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut” (Fapte 26:16). Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32). Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3). Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti – ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră. Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască. Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat.
Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos. Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou. Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă” (I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare – până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti? Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.
“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă! De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice. El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi. Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului. Si El, Atotmilostiv si Bun, va alerga in ajutor, asa cum a alergat la nenumarati pacatosi si la cei care s-au pocait, incepand cu Zaheu vamesul (Luca 19, 1-10) si cu Maria Magdalena (Luca 7, 37-38), cu pacatoasa, care cu parul capului ei a spalat sfintele Sale picioare si le-a udat cu lacrimile ei, si nenumarati alti pocaiti, si nenumarati alti drepti. Toti acestia merg dupa Domnul Hristos, toti acestia iau parte la mantuirea lor, fiind impreuna pururi cu toti Sfintii (Efeseni 3, 18). Niciodata omul nu mai este singur, el este intotdeauna cu toti Sfintii, in fruntea carora sta Preasfanta Maica a Domnului, care impreuna cu toti Sfintii sa ne calauzeasca din lumea aceasta in cealalta lume, sa ne curateasca sufletele si trupurile, ca sa ne invrednicim si noi de Imparatia Cerurilor. Ca impreuna cu ea sa-L slavim pe minunatul ei Fiu, Cel iubitor de oameni, pe Domnul nostru Iisus Hristos, a Caruia este slava si cinstea acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)