Învierea lui Lazar

31.03.2018 06:07

Invierea lui Lazar ne este infatisata de Sfantul Evanghelist Ioan, fiind prevestirea Invierii Domnului, dar si preinchipuirea invierii de obste a tuturor oamenilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. De aceea, ea are o insemnatate foarte mare.

Textul evanghelic referitor la acest eveniment poate fi impartit in trei parti prinicipale. Prima parte este aceea in care Hristos le spune ucenicilor Sai despre boala lui Lazar si mai apoi despre moartea acestuia, a doua parte este intalnirea lui Hristos cu surorile lui Lazar, care plangeau moartea fratelui lor, iar a treia parte este invierea minunata a lui Lazar. Din aceste evenimente se pot desprinde multe adevaruri teologice, ca de exemplu, acela ca Hristos este invierea sau ca toti oamenii vor invia in vremea de apoi, pe care insa nu le vom analiza in detaliu.

Ne vom opri asupra faptului a Biserica praznuieste invierea lui Lazar ca pe o adeverire a invierii de obste a oamenilor. De aceea, in troparul sarbatorii cantam triumfator:

“Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule“.

In acest fel, Hristos a oferit certitudinea ca ii va invia pe toti oamenii. Asadar, nu vor invia numai dreptii, in vreme ce pacatosii vor disparea, ci vor invia cu totii si se vor infatisa inaintea infricosatorului scaun de judecata al lui Hristos.

Prezenta impunatoare a lui Hristos in fata mormantului si a mortii, vocea Sa poruncitoare prin care sufletul lui Lazar s-a intors in trupul mort, readucerea la viata a trupului lui Lazar, si prezenta plina de viata a lui Lazar in casa sa, impreuna cu cei apropiati lui, sunt preinchipuiri ale celor ce se vor petrece la cea de-a Doua Venire a Domnului. Cu adevarat, aceasta minune savarsita de Hristos a fost inchipuirea “invierii de obste a mortilor” (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Intre invierea lui Lazar si invierea oamenilor la cea de-a Doua Venire a lui Hristos exista, fara indoiala, o diferenta esentiala. Dupa inviere, Lazar nu a luat trup duhovnicesc, ci acelasi trup pe care il avea inainte sa moara, cu toate trasaturile caracteristice stricaciunii si supunerii fata de moarte, drept care avea nevoie in continuare de hrana si de toate cele necesare pentru intretinerea trupului biologic. Acest lucru reiese si din faptul ca ma apoi el a murit din nou. Asadar, in ciuda invierii sale, el a luat trup muritor si vremelnic. Insa dupa cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cand trupurile vor invia, ele vor fi duhovnicesti, nemaiavand nevoie de hrana, de somn, de apa sau de vesminte.

Invierea lui Lazar a aratat ca Hristos, Care a savarsit aceasta mare minune prin Dumnezeirea Sa, poate sa ii invieze pe oameni in ziua pe care El o va alege. El este Dumnezeu puternic si stapanitor.

 “Lazar, prietenul nostru, a adormit“

Dupa cum se vede in Evanghelie, Lazar era prieten cu Hristos. Nu numai el, dar si surorile sale, Maria si Marta, Ii erau apropiate Domnului. Comunicarea si legatura Mariei si a Martei cu Hristos si indrazneala pe care o aveau fata de Acesta arata apropierea dintre ei. Surorile lui Lazar i-au trimis veste lui Hristos: “Doamne, iata, cel pe care il iubesti este bolnav” (Ioan 11, 3). Iubirea lui Hristos fata de intreaga familie reiese din fraza: “Si iubea Iisus pe Marta si pe sora ei si pe Lazar” (Ioan 11, 5). In ceasul in care Hristos a anuntat moartea lui Lazar, l-a numit pe acesta prieten al Sau si al tuturor ucenicilor: “Lazar, prietenul nostru a adormit“ (Ioan 11, 11). Atunci cand Maria a venit plangand in intampinarea Domnului si a ucenicilor, vazand durerea ei si auzind cele spuse de ea, Hristos a lacrimat, iar iudeii au zis: “Iata cat de mult il iubea“ (Ioan 11, 36). Dupa invierea lui Lazar, Hristos a mers in casa acestuia la cina pe care I-au pregatit-o (Ioan 12, 1-3).

Asadar, din aceste fragmente se vede faptul ca Hristos il iubea foarte mult pe Lazar si pe surorile lui. Sfantul Andrei al Cretei l-a numit pe Lazar fericit pentru ca era iubit de Hristos, Care este Insasi Iubirea. In continuare, el spune ca nu este deloc de mirare faptul ca si femeile, adica Marta si Maria, erau iubite de Hristos – care a venit in lume ca sa cheme la El pe toti oamenii – pentru ca aveau barbatie sufleteasca. Aceasta inseamna ca Marta si Maria, care simbolizeaza practica (fapta), respectiv teoria (contemplarea), depasisera bariera emotionala si iubeau deplin si adevarat. Prin urmare, ele erau vredinice de a fi mult iubite de Hristos.

La inceput, Hristos a aflat ca Lazar s-a inbolnavit de la Marta si de la Maria. Sfantul Chiril al Alexandriei vorbeste despre obraznicia bolii care a indraznit sa vina pana si la oamenii care erau iubiti de Dumnezeu. Dar dupa cum vedem din toate textele Sfintei Scripturi sau din scrierile Parintilor Bisericii, si sfintii care sunt uniti cu Dumnezeu sufera actiunea bolii.

In continuare, deoarece, ca Dumnezeu ce era, Hristos stia ca Lazar a murit, El le-a spus ucenicilor: “Lazar, prietenul nostru, a adormit” (Ioan 11, 11). El considera ca moartea temporara a trupului este un somn, de vreme ce, printr-un simplu gest al Celui care este viata adevarata, ea inceteaza sa mai existe; In plus, Hristos vorbeste despre moarte ca despre un somn, pentru ca nu a vrut nici macar sa pomeneasca moartea, adica sa-i rosteasca numele, tocmai pentru ca El a creat omul pentru nestricaciune (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Atata timp cat traiesc in alcatuirea lor biologica si in conditiile de viata corespunzatoare acesteia, prietenii lui Dumnezeu sunt supusi stricaciunii si mortii, pentru ca sunt imbracati in haine de piele. Desigur, agonia mortii nu pune stapanire pe ei, pentru ca moartea este invinsa prin puterea lui Hristos; cu toate acestea, moartea este o realitate. Insa, prin prietenia lor cu Hristos, ei primesc inca de pe acum semintele nemuririi. Dupa slavita lor moarte, si trupul scapa de stricaciune, pentru ca moastele celor mai multi dintre sfinti nu putrezesc, iar la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, vor invia intru nestricaciune.

In cazul mortii si invierii lui Lazar se vadeste si taina dumnezeiestii iconomii, precum si felul in care lucrau cele doua firi ale lui Hristos.

Atunci cand ne-am referit la sarbatoarea Nasterii dupa trup a lu Hristos, ni s-a dat ocazia sa vorbim despre cele doua firi ale lui Hristos si sa facem analiza termenilor fara schimbare, fara amestecare si fara despartire, stabiliti de cel de-al patrulea Sinod Ecumenic. Fara schimbare arata ca firea dumnezeiasca si cea omeneasca au ramas neschimbate, lucru care inseamna ca nici firea dumnezeiasca nu a devenit omeneasca, nici firea omeneasca nu s-a dezbracat de trasaturile ei pentru a se face dumnezeiasca. Niciuna din cel doua firi nu si-au pierdut caracteristicile sale firesti. Fara amestecare inseamna ca nu s-a facut nici o amestecare intre energiile celor doua firi. Firea dumnezeiasca le face pe toate cele dumnezeiesti, iar firea omeneasca le face pe toat cele omenesti. Fara despartire inseamna ca cele doua firi nu s-au despartit niciodata si de aceea, atunci cand Hristos le savarsea pe cel dumnezeiesti, era prezenta si fire omeneasca, iar cand le facea pe cele omenesti, contribuia si firea dumnezeiasca. Pentru a prezenta acest adevar, Sfintii Parinti spun ca fiecare fire lucra “in comuniune cu cealalta“.

Din cazul invierii lui Lazar, se vede cum anume lucrau cele doua firi. Ca om, Hristos a lacrimat pentru moartea prietenului Sau, Lazar, dar ca Dumnezeu, l-a inviat prin puterea Sa dumnezeiasca. In continuare, vom aprofunda aceasta tema, analizand si alte laturi ale evenimentelor legate de moartea si de invierea lui Lazar.

Atunci cand a anuntat moartea prietenului Sau, Hristos nu a vorbit despre moarte, ci despre adormire, in vreme ce, mai tarziu, cand a vorbit despre moartea lui Lazar, nu l-a mai caracterizat pe acesta ca prieten. El vorbeste despre moartea lui Lazar, iar in acelasi timp, Isi exprima hotararea de a merge spre a-Si invia prietenul. Dupa cum spune Sfantul Andrei al Cretei, acest lucru nu este numai dovada a iconomiei, ci si semn al prezentei Dumnezeirii, deoarece Dumnezeirea Se retragea in fata celor omenesti si a tuturor lucrurilor legate de boala fizica, datorata luarii de catre Cuvant a firii omenesti, iar iconomia limita lucrurile care apartineau autoritatii dumnezeiesti, tot ca urmare a luarii de catre Cuvant a firii omenesti. Asadar, autoritatea si puterea dumnezeiasca se retrageau in fata tuturor celor omenesti, iar iconomia le retragea si le limita pe cele dumnezeiesti, datorata faptului ca Hristos a luat asupra Sa firea omeneasca. Aceasta este marea taina a chenozei Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Infatisand faptele legate de intalnirea lui Hristos cu Maria, sora lui Lazar, Sfantul Evanghelist Ioan spune ca Hristos a lacrimat (Ioan 11, 35). In Evanghelii se mentioneaza de doua ori ca Hristos a plans. Prima data, atunci cand S-a aflat in fata mortii prietenului Sau, Lazar, iar a doua oara, atunci cand venea spre Ierusalim (Luca 19, 41). Lacrimile sunt dovada firii omenesti, dar si a faptului ca Hristos a luat firea omeneasca pe de-a-ntregul. Asadar, Hristos a aratat si in acest fel ca, pe langa faptul ca era Dumnezeu desavarsit, era si om intreg si desavarsit.

Hristos a lacrimat pentru moartea lui Lazar si pentru faptul ca a vazut patrunderea mortii, uratirea chipului omenesc si stricarea firii omului ca urmare a pacatului (Sfantul Andrei al Cretei).

Omul nu a fost zidit pentru a muri, dar pacatul a facut sa patrunda in el stricaciunea. Numai Hristos, Care este Creatorul omului si prototipul zidirii acestuia, stie cum era el la inceputurile sale si ce a ajuns ca urmare a pacatului. De asemenea, si atunci cand a plans la vederea Ierusalimului, Hristos a aratat marea Sa mila, pentru ca S-a gandit la cele care urmau sa se petreaca, dar si pentru faptul ca nu voia sa-i omoare pe oamenii din acelasi oras din pricina a ceea ce aveau sa faca aceastia impotriva Lui. In plus, a plans pentru indiferenta Ierusalimului, adica pentru indiferenta locuitorilor lui (Cuviosul Teofilact).

Pe langa faptul ca a lacrimat in fata mortii lui Lazar si a durerii Mariei, Hristos a simtit si zbucium sufletesc. Sfantul Evanghelist Ioan spune ca, atunci cand Hristos i-a vazut plangand pe Maria si pe iudeii care erau de fata, “a suspinat cu duhul si s-a tulburat intru Sine“ (Ioan 11, 33).

Interpretarea acestei fraze necesita multa atentie, pentru ca in ea se ascunde din nou taina lucrarii celor doua firi ale lui Hristos. Tocmai de aceea, o vom aborda in contextul analizei interpretative a Sfantului Chiril al Alexandriei.

Deoarece dupa fire, Hristos nu a fost numai Dumnezeu, ci si om, El a suferit ca un om. Atunci cand tristetea provocata de lacrima incepe sa se miste in Hristos, trupul Sau era mustrat intr-o anumita masura de puterea Duhului Sfant. Trupul omenesc tremura, se tulbura si era confuz, pentru ca nu putea suporta miscarea Dumnezeirii Care Se unise cu trupul. De altfel, prin intruparea Sa, Hristos a urmarit sa omoare slabiciunea trupului cu puterea Sfantului Duh si sa izbaveasca firea omeneasca de trasaturile pamantesti.

In Lazar, cel mort de patru zile, ne regasim insesi sufletele noastre omorate de patimi, de energiile ucigase ale duhurilor necurate carora le dam drepturi asupra-ne prin pacat, peste care am asezat apoi, pecetluindu-ne moartea, piatra de mormant a suficientei, a indreptatirii, a superficialitatii, a indaratniciei, intr-un cuvant: a ne-pocaintei. Asa ca, atunci cand Hristos striga cu glas mare: “Lazare, vino afara!“, pe noi ne striga! Pe noi ne cheama afara din inchistarea egoismului, a trufiei noastre, noua ne cere sa iesim din impietrire, din nesimtirea sufleteasca, sa ne scuturam de toate legaturile duhului lumesc si de complicitatile cu idolii de astazi, sa inviem din lancezeala calduta a comoditatilor si prejudecatilor noastre.

Noi de multe ori stam intr-o asteptare nedefinita ca ceva miraculos sa ni se intample fara nici o osteneala din partea noastra. Si totusi… putem face si ceva mai mult decat sa asteptam! Ce mai asteptam, de fapt, cand Mantuitorul e aici de atata timp si ne striga cu durere: Vino afara!

Dar nu cumva am inceput sa ne iubim mormantul, pestera, fâşiile care ne leaga strans de pamant? Nu cumva noi ne si tinem strasnic de piatra pe care El vrea s-o ridice de pe noi? Nu cumva a inceput sa ne placa insusi mirosul putreziciunii noastre? Poate ca si pocainta noastra ajunge sa fie “estetizata” si “intelectualizata” si sa ajungem ca “estetismul” si “cerebralismul” sa ne imbratiseze pervers si propria moarte?

Multi dintre noi, “produse” ale unei civilizatii emancipate de sub randuielile simplitatii, “produse” ale unei culturi foarte “destepte” si prea putin intelepte, ratacim printre cuvinte, teorii si imagini… si cu ele ne amagim ca traim, cu ele ne facem suportabila moartea sufletului, cu toate miasmele ei. Riscul pentru noi, “oamenii de teorie” (cum ne numea p. Arsenie Boca) este sa fim un fel de bolnavi de cancer, care nu (mai) cauta vindecarea, ci care sunt pasionati doar de a-si investiga, radiografia si analiza cat mai minutios tumoarea. Cu doctorul Providential langa noi, preferam aceasta voluptate morbida a complacerii…

„Lazare, suflete, vino afara din tine! Vreau sa-ti dau Viata cea adevarata, nu te narcotiza cu surogate! Vino la Mine, Cel singur Viu!”

Lazar era prietenul lui Hristos. Uitati-va in imnologia saptamanii asteia si mai ales sambata (sambata lui Lazar) si duminica. Uitati cum Hristos zice: „S-a imbolnavit Lazar“. Dar nu s-a dus sa faca ceva ca sa il vindece. L-a lasat sa moara, l-a lasat patru zile in mormant, pana ce sa se imputa (in Cuvantul Evangheliei), adica sa inceapa sa intre in putrejune, in stricaciune trupul lui. Sunt patru invieri despre care ne vorbesc Evangheliile si este un crescendo. Celelalte trei ar putea fi ceea ce numim astazi moarte clinica. Cu Lazar in niciun caz! Nu din moarte l-a scos, (ci) din stricaciune!!! Dumnezeiasca putere care dintru nimic a scos toata faptura. Da, dar cu cine ar putea face Hristos o asa lucrare decat cu unul care cu adevarat este prietenul lui Hristos? In Lazar a avut incredere ca Lazar o sa poata sa ia asupra-si canonul asta greu, durerea mortii (ba chiar si durerea invierii, se pare ca si aceea, clinic cel putin, trece printr-o durere; nu stiu cum a fost durerea lui Lazar, ca nu a fost moarte clinica, dar resuscitarile in spitale, se pare ca si acelea sunt dureroase.) ….Cu cine, decat cu Lazar? Cand a zis Hristos: „Dar boala asta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu“, cine decat un adevarat prieten, care avea o deplina incredere in Hristos putea sa poarte un asa canon pentru a proslavi pe Dumnezeu prin suferintele lui? Bineinteles ca prieten era Lazar, si mare! Si intr-o masura si TU esti asa, ca Lazar, in momentul cand te simti depasit si dus de aparenta nepasare lui Dumnezeu fata de tine dincolo de limita ta. Nu e nepasare!; sa ai incredere ca Cel care te trateaza asa ca pe Lazar te trateaza cu acelasi grad de incredere -pe care o are in tine – cel putin atata pe cat dor[eşt]i tu…

Si Dumnezeu sa va dea restul, ca restul este rabdare, si de multe ori nu este nevoie de multa rabdare. Si daca stim sa ne asumam momentele acelea, … vai ce invieri… [urmeaza]! Si vorbind de inviere, nu vorbesc simbolic sau metaforic, ci este o realitate, si nu psihologica, ci duhovniceasca. Iesi altul! Si Lazar cand a iesit camd din mormant, imnologia si sinaxarele, toata Traditia Bisericii marturisesc ca era alt om! Altul revenind din morti! Dar si Siluan, dupa cuvantul acela, cand l-a trait, era alt Siluan; si Antonie cand era sa moara, dar l-a mantuit in ultima clipa Hristos, ca era batut de draci pana la moarte si cand dadea sa moara, i-a aparut Hristos si l-a readus in viata. Dar alt Antonie a iesit din aceasta! Si astea sunt depasirile neputintelor noastre, pe care le lucreaza mila lui Dumezeu. Infricosate lucruri! Fiindca nu pe masura omului, si de aceea adaug inca o data: Domnul sa ne dea, sa va dea putere in momentele acelea! Si Maica Domnului a trecut prin asta la cruce, si apostolii… si alte momente pe care le vedem in Sfintii lui Dumnezeu”.

Inainte de spectaculoasa minune a invierii lui Lazar, cel mort de patru zile si ajuns cadavru urat mirositor, Iisus a plans. Autori patristici, ca sfantul Chiril al Alexandriei, arata ca El a plans ca om — ca sa arate ca era om adevarat —, dar s-ar putea spune ca a plans si ca Dumnezeu.

Dumnezeu n-a creat moartea. Moartea nu era menita sa fie. Omul a ales moartea pentru sine insusi cand a hotarat sa caute viata si sensul ultim in lucrurile pamantesti, cre­ate, in loc de mijloace menite sa-l conduca spre Scopul si Izvorul vietii. Din aceasta pricina moartea a devenit ele­mentul fundamental si ultim al existentei umane. Tot ceea ce facem, toata munca noastra, toti talantii pe care ne ostenim atat de greu ca sa-i dobandim, toate realizarile, ran­gurile si telurile, devin desertaciune prin moarte. Toate se pierd in moarte. Moartea e limita, frontiera vietii omenesti.

Din acest motiv, monahismul vede in moarte marele invatator al omului. Hotararile lui Dumnezeu sunt irever­sibile, iar moartea e marele invatator care ne-a fost dat sa ne arate ca aceasta lume nu e izvorul vietii si al sensului nostru. Dumnezeu e izvorul vietii si al sensului nostru. S-ar putea spune chiar ca modul de a judeca profunzimea sau seriozitatea unei filozofii e acela de a examina felul in care trateaza moartea. Are moartea un sens sau distruge orice sens?

Crestinismul ortodox infrunta moartea in mod direct si nu o „indulceste” — cu alte cuvinte, noi nu spunem ca moartea e „naturala” sau doar o alta etapa a vietii. E adevarat, este una din etapele vietii, dar nu e „naturala”. Ortodocsii numesc moartea drept ceea ce este: o tragedie si un scandal. Cum ar putea fi altfel? Oricat de batran sau bolnav ar fi cineva, atunci cand moare ne intristam, despartiti fiind de cineva pe care-l iubeam. Moartea desparte irevocabil.

Aceasta era situatia pe care Iisus a intalnit-o in Betania si a plans. Dar Dumnezeul nostru nu e unul exilat in cer, ci un Dumnezeu activ si cu un interes activ in toate detaliile vietilor noastre. Nici o problema nu e prea mare sau prea vulgara pentru Dumnezeul nostru si El nu lasa lu­crurile in starea in care sunt. El a facut ceva pentru con­ditia pe care ne-am provocat-o noi insine. S-a facut om si a suferit El Insusi moartea — in toata grozavia ei, cea mai rea, moarte publica plina de rusine a unui criminal in fata mamei sale.

Apoi El s-a sculat din morti, pentru ca, fiind fara pacat, nu era cu putinta sa fie tinut de ea. Facand aceasta, El a inlaturat puterea mortii asupra omului. N-a inlaturat moartea, ci acul ei (1 Co 15, 55). A transformat moartea dintr-o necesitate rezultata din hotararea irever­sibila a lui Dumnezeu intr-o alegere libera iubitoare: ne cheama pe toti sa ne luam crucea si sa murim impreuna cu El si asa sa participam la Invierea Lui. Mantuieste toata viata, realizarile si relatiile personale ale omului, mantu­ieste trupul si lumea materiala, si inlocuieste moartea cu viata vesnica. Nu moartea e elementul uman fundamental, ci Dumnezeul nostru.

Ca Domn si Dumnezeu al nostru, Iisus l-a sculat din morti pe Lazar. Lazar […] sta acum la propria lui masa de pomenire im­preuna cu Iisus ca martor incontestabil al puterii si al oferirii universale a lui Iisus. Şi in acel moment doi oa­meni sunt confruntati cu aceasta oferire: o prostituata si un preot.

Femeia pacatoasa sparge un vas de alabastru cu ulei de mare pret si plange la picioarele lui Iisus, stergandu-le cu parul ei. A spart vasul — n-a pastrat nimic pentru sine — si l-a varsat ca oferire a ei. Costase 300 de dinari, plata a 300 de zile de munca. Acest lucru il infurie pe ucenicul asezat la locul de cinste langa Iisus si care gestiona banii. Cantarile Saptamanii Mari ne spun chiar mai multe despre contrastul dintre acesti doi martori ai invierii lui Lazar, fiind destul de explicite despre locul de unde venea femeia atunci si despre mediul lui Iuda. Sa nu gresim: Iuda era un apostol si avea darul vindecarilor. Dar el era mai interesat de lucrurile lumesti. Nu putea privi peste preocuparile vremelnice si de aceea n-avea orizont si viziune. A luat sfanta Impartasanie. Dar moartea nu era invatatorul sau.

Femeia pacatoasa a inteles ceea ce Iuda nu intelesese: crestinismul priveste o vindecare. Nu doar o vindecare trecatoare, ci una permanenta de marile probleme ale omenirii: egoism, pacat si moarte. Categoriile fundamentale ale Ortodoxiei nu sunt dreptul si pacatosul, ci sanato­sul si bolnavul. Toti suntem bolnavi, toti avem nevoie de vindecare.

Urmarea invierii lui Lazar ne invata ca nu trebuie sa ne preocupam cu ceea ce spun sau fac altii, oricine ar fi ei, ci sa-L urmam pe Hristos. Aceasta trebuie s-o facem nu numai in bucurie, triumf si slava, cand multimile Il urmeaza, ci si in umilirea Sa pe Cruce si in moarte. El ne cheama pe fiecare din noi sa ne luam crucea si sa-L urmam, pentru ca fara Cruce nu exista Inviere.

Privindu-L mergand spre Ierusalim este atunci marea noastra biruinta. De aceea Biserica striga: „Osana intru cei de sus!” — dar nu Biruito­rului Romei, ci Biruitorului Mortii.Amin (postat pe fb de ioan monahul)

“Atunci cand a venit vremea sa patimeasca pentru neamul omenesc, Hristos a intrat in Ierusalim, unde iudeii I-au pregatit o primire triumfala. Aceasta primire a fost cauzata de minunea invierii lui Lazar, care fusese mort vreme de patru zile si ingropat in mormant. Dezamagiti de starea sociala si nadajduind in venirea lui Mesia, iudeii credeau ca El era stapanul lui Israel pe care il asteptau. Trebuie sa spunem ca aceste asteptari mesianice ale lor erau indisolubil legate de luptele pentru eliberarea poporului si pentru dobandirea libertatilor etnice.

Invierea lui Lazar si intrarea triumfala a lui Hristos in Ierusalim sunt strans legate intre ele si de aceea nu pot fi analizate separat. Desigur, in cadrul celor douasprezece mari praznice imparatesti ale Bisericii, ele sunt doua sarbatori de sine statatoare, insa din motivul pe care l-am explicat mai inainte, vor fi analizate impreuna.

De altfel legatura dintre ele se vadeste si din randuiala liturgica, pentru ca la sarbatoarea invierii lui Lazar din sambata de dinaintea Floriilor cat si in duminica Floriilor cantam acelasi tropar.

“Invierea cea de obste mai inainte de patima Ta adeverind-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta si noi, ca pruncii, semnele biruintei purtand, Tie, Biruitorului mortii, strigam: Osana Celui dintru inaltime, binecuvantat esti Cel ce vii intru numele Domnului“.

La ambele sarbatori, Hristos este cantat si slavit ca biruitor al mortii. Ramurile de finic pe care oamenii le tin in maini in acea zi sunt simbolul biruintei si al triumfului datorat invierii lui Lazar, care a fost preinchipuirea Invierii lui Hristos, dar si a invierii de obste a tuturor oamenilor.

Prin urmare, mai intai vom dezvolta subiectul invierii lui Lazar, iar mai apoi, vom analiza intrarea lui Hristos in Ierusalim.

Hristos a luat trup supus patimii si mortii pentru a-l scapa pe om de hainele de piele pe care acesta le-a imbracat dupa caderea lui Adam. El a primit tulburarea din patima in acelasi fel in care a primit foamea sau oboseala. Cu alte cuvinte, pentru ca Hristos era om, in El se miscau atat patimile nepacatoase ale trupului, cat si patimile nepacatoase ale mintii, adica tulburarea care vine din aducerea-aminte.

Un alt lucru care atrage atentia este ca Hristos a intrebat unde l-au ingropat pe Lazar. Daca oamenii care traiesc in Hristos cunosc multe din lucrurile viitoare, pentru ca le sunt descoperite de harul lui Dumnezeu, cu atat mai mult Hristos le stia pe toate. Fiind Dumnezeu, El nu stia numai ceea ce se petrecea atunci, ci si lucrurile viitoare, inainte ca ele sa inceapa a se petrece. Hristos a spus ca nu stie unde au pus trupul mort al lui Lazar pentru a arata ca firea omeneasca este saraca si roaba, vadind astfel sfanta chenoza, adica aplecarea Sa catre om, dar si pentru a-i face pe oamenii care erau acolo sa se indrepte spre locul unde urma sa aiba loc minunea (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Inainte de minunea invierii lui Lazar, Hristos a facut rugaciune catre Tatal Sau:

“Parinte, Iti multumesc ca M-ai ascultat. Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti, dar pentru multimea care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 41-42).

Prin acest cuvant, Hristos a aratat faptul ca este egal cu Parintele Sau, pentru ca a fost trimis de Tatal si savarseste minunile dupa voia Acestuia. Desigur, trebuie observat faptul ca voia a fost inainte de replamadirea omului, adica de invierea lui Lazar, dupa cum odinioara, voia a fost inainte de zidirea primului om, adica a lui Adam. Intre aceste doua cazuri exista insa o diferenta. Atunci (la zidirea lui Adam), Tatal a spus Fiului: sa facem om, iar Fiul a ascultat, dar acum, Fiul vorbeste Tatalui, iar Tatal asculta. De aici vedem ca Fiul si Tatal sunt de o cinste si de o voie (Sfantul Grigore Palama). Prin urmare, aceasta rugaciune s-a facut pentru iudei, spre a-i face pe acestia sa inteleaga ca Hristos a venit de la Tatal, ca El este Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu si ca are aceeasi voie si aceeasi fire cu Tatal (Sfantul Andrei al Cretei).

Asadar, rugaciunea a fost rostita pentru multimea care era de fata. Cuvintele care au urmat – adica Lazare, vino afara! – nu au mai fost cuvinte de rugaciune, ci cuvinte de stapan, care exprimau puterea. Hristos ar fi putut sa-l invieze pe Lazar de la distanta si fara a striga cu putere, prin simpla sa voie. Insa El a strigat cu glas mare: Lazare, vino afara! (Ioan 11, 43) pentru poporul care era de fata. Toti cei de acolo trebuiau sa creada ca Hristos este Cel care cheama din nefiinta la fiinta si Care le tine pe toate prin puterea Sa, iar acest lucru trebuia sa fie dovedit prin toate simturile trupului. Astfel, prin vaz iudeii il vedeau pe Lazar in mormant, prin miros simteau mirosul greu al mortului, prin pipait au ridicat piatra, au dezlegat legaturile de pe trup si au dat la o parte mahrama de pe fata, iar cu urechile lor trebuiau sa inteleaga puterea stapanitoare a lui Hristos (Sfantul Grigore Palama).

Prin toate acestea, s-a vadit faptul ca Hristos era Dumnezeu-Om, adica Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, si ca avea doua firi, una dumnezeiasca si una omeneasca, firi care lucrau fara schimbare, fara amestecare si fara despartire. Din minunea invierii lui Lazar intelegem ca Hristos este Imparat si Stapan, dar in acelasi timp, vedem si smerirea Sa pentru mantuirea neamului omenesc.

n timpul vietii Sale de pe pamant, Hristos a savarsit trei invieri din morti asupra unor oameni care se aflau in diferite momente de la moarte. Prima a fost invierea fiicei lui Iair, imediat dupa ce aceasta murise, a doua a fost invierea fiului vaduvei din Nain, care s-a facut in ceasul cand mortul era dus la ingropare, iar a treia a fost invierea lui Lazar, care a fost savarsita in cea de-a patra zi de la moarte.

Sfantul Evanghelist Ioan spune: Deci, venind, Iisus l-a gasit pus de patru zile in mormant (Ioan 11,17). Mai tarziu, atunci cand Hristos a poruncit sa fie ridicata piatra de pe gura pesterii unde era inmormantat Lazar, Marta, sora mortului, I-a spus: Doamne, deja miroase, ca este a patra zi (Ioan 11,39).

Aceste fragmente arata ca trecusera patru zile de la moartea lui Lazar, adica de la iesirea sufletului din trup, dar si ca incepuse deja descompunerea trupului. Insa, prin puterea Sa, Hristos a poruncit sufletului sa se intoarca, iar in acelasi timp, a tamaduit si a reinnoit trupul. Prin urmare, ne aflam cu adevarat in fata replamadirii si a rezidirii, pentru ca descompunerea care incepuse in trup a fost vindecata.

Faptul ca Hristos l-a inviat pe Lazar la patru zile de la moartea acestuia a avut o motivatie precisa, tinand cont ca El nu a facut nimic fara un anumit scop. Comentand acest episod, Sfintii Parinti ai Bisericii aduc in atentie motivele sale principalele, fara insa a epuiza tema. Mai intai, iudeii trebuiau sa creada ca Cel care are putere sa invieze un om mort de patru zile are puterea de a Se invia si pe Sine dupa trei zile: „Pentru ca mai degraba este a se ridica din morti dupa trei zile decat dupa patru zile” (Sfantul Andrei al Cretei). Apoi, cu cat trecea mai mult timp din ziua mortii, cu atat mai mult era pretuita puterea lui Hristos (Sfantul Andrei al Cretei). In plus, fiindca incepuse descompunerea trupului, minunea avea sa fie nemaivazuta, dat fiind faptul ca Hristos a curmat avantul stricaciunii (Sfantul Andrei al Cretei). De asemenea, pentru ca invierea lui Lazar reprezinta prevestirea invierii de obste a oamenilor, Hristos l-a inviat pe Lazar in cea de-a patra zi, astfel incat sa arate ca invierea de obste se va face din cele patru elemente din care este alcatuit trupul omenesc.

Din toate cele prezentate aici, se vede faptul ca, prin invierea lui Lazar, Hristos preinchipuie invierea de obste a trupurilor omenesti, Acela Care l-a inviat pe Lazar, ce era mort de patru zile si mirosea, poate sa-i invieze si pe oamenii ale caror trupuri s-au descompus dupa iesirea sufletului din ele. De altfel, invierea viitoare a trupurilor se mai numeste si renastere sau rezidire, pentru ca este vorba despre o noua creare. Aceasta noua creare nu inseamna ca trupurile vor capata o alta forma, fiindca, ramanand aceleasi, ele vor fi izbavite de stricaciune si de stapanirea mortii, devenind trupuri duhovnicesti.

In acord cu cele spuse pana in acest moment este si talcuirea pe care a facut-o Sfantul Andrei al Cretei cuvintelor Mantuitorului Lazare, vino afara! (Ioan 11, 43). Talcuind porunca lui Hristos, Sfantul Andrei spune ca ea are doua motivatii.

Mai intai, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut lui Lazar sa invieze pentru a arata cum va fi invierea cea de obste si cum, intr-o clipita, fiecare fiinta se va insufleti. Ceea ce s-a petrecut cu Lazar, care, la vocea lui Hristos, a inceput sa se miste si a iesit din mormant, la cea de-a Doua Venire a Domnului, se va petrece cu toti oamenii. Acela Care a spus odinioara sa fie lumina si sa fie tarie, acum porunceste: vino afara. Asa cum afirma Sfantul Andrei al Cretei, observam ca lui Lazar i s-au petrecut lucruri greu de inchipuit, pentru ca trupul sau a inceput a se misca, desi incetasera toate functiile sale. Astfel, vedem ca are respiratie in nari, ca venele ii sunt pline cu sange, in vreme ce vocea i se reintoarce in faringe, vorbele ii intra in urechi, ochii au puterea sa vada si nasul sa miroasa, mersul se face in mod firesc si, in general, tot trupul este inviorat si functioneaza normal, pentru ca sufletul s-a intors.

In al doilea rand, prin aceasta porunca, Hristos i-a cerut prietenului Sau, Lazar, sa invieze pentru a vedea toate lucrurile straine si peste fire care urmau sa se petreaca in acele zile la Ierusalim. Hristos ii vorbeste lui Lazar la persoana a doua si-i spune ca trebuie sa invieze pentru a-L vedea rastignit cu talharii si adapat cu otet si cu fiere, batut in cuie si impuns in coasta cu lancea, chinuindu-Se sub lumina soarelui, la mijlocul zilei, iar intunericul sa acopere soarele, Iudeii sa-L batjocoreasca si El sa teologhiseasca cu talharul.

Asadar, invierea lui Lazar trebuia sa arate felul in care se va face invierea de obste, dar si sa aduca marturia lucrurilor infricosatoare care urmau sa aiba loc in Ierusalim. Prin urmare, mortii inviati trebuiau sa confirme nerecunostinta si rautatea oamenilor.

Inviindu-l pe Lazar, Hristos a facut cel mai mare lucru cu putinta. Totusi, El a cerut ca Lazar sa fie dezlegat de ceilalti, avand in vedere faptul ca, asa cum erau inmormantati oamenii pe atunci, acesta era legat de maini si de picioare cu fasii de panza alba, iar fata ii era acoperita de o mahrama, adica de o basma. Porunca lui Hristos a fost categorica: Dezlegati-l si lasati-l sa mearga (Ioan 11,44).

Şi acest lucru a avut o motivatie precisa, pentru ca procedand astfel, Hristos i-a facut martori ai celor intamplate pe iudeii care erau de fata, acestia convingandu-se cu mainile lor ca ceea ce s-a petrecut nu a fost o inchipuire. Iudeii trebuiau sa-l dezlege pe Lazar, iar acesta urma sa fie lasat sa mearga singur, astfel incat sa inteleaga cu totii ca cel care fusese mort si care incepuse sa putrezeasca nu mai avea nevoie sa fie sustinut pentru a merge, deoarece capatase o noua viata (Sfantul Andrei al Cretei).

In plus, fraza Dezlegati-l si lasati-l sa mearga exprima izbavirea omului de stricaciunea pacatului si a mortii la invierea de obste din morti. Intr-o anumita masura, pacatul ne-a infasurat chipul in valul rusinii si ni l-a legat cu pecetea mortii. Insa, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, trupurile noastre vor invia, iar noi ne vom misca liberi de stricaciune si de rautate. In acest fel, se va implini cuvantul Profetului Maleahi: Şi va rasari pentru voi, cei care va temeti de numele Meu, soarele dreptatii, cu tamaduire venind in razele lui si veti iesi si veti zburda ca viteii de ingrasat (Maleahi 3,20). Asadar, aceasta fraza a lui Hristos este preinchipuirea invierii de obste a oamenilor, care va insemna izbavirea de stricaciune si de moarte (Sfantul Chiril al Alexandriei).

De asemenea, prin aceasta fraza Hristos a dezvaluit actiunea puterii sfinte, dar si necesitatea actiunii puterii omenesti, pentru ca toate trebuie facute teantropic [divino-uman, n.n.]. Hristos l-a inviat pe Lazar prin puterea Dumnezeirii Sale, dar oamenii au fost aceia care au trebuit sa-l dezlege, iar Lazar insusi a trebuit sa mearga.

Dumnezeu nu-l inlocuieste pe om, ci face ceea ce omul nu poate, in vreme ce omul trebuie sa lucreze in armonie cu energia lui Dumnezeu. Daca, dupa invierea duhovniceasca, care are loc prin Tainele Bisericii, adica prin darul lui Hristos, nu urmeaza propria noastra stradanie, atunci harul lui Dumnezeu este acoperit de patimi, iar omul va fi din nou cuprins de moarte.

Sfintii Parinti ai Bisericii au dat faptelor legate de invierea lui Lazar si o interpretare alegorica, potrivit careia Lazar este gandul cuprins de moartea pacatului, iar surorile sale, adica Marta si Maria, sunt practica (fapta), respectiv teoria (contemplarea, vederea lui Dumnezeu). Atunci cand gandul omului este cuprins de moarte, Marta (adica practica) incearca prin diferite moduri sa il gaseasca pe Hristos si il roaga sa vina pentru a invia gandul mort, iar mai apoi ii urmeaza Maria (adica teoria), care mai inainte sedea in casa, dar acum vine la Hristos si plange inaintea Lui. Hristos inviaza gandul mort al omului si dupa aceea, se face o cina mare, iar Lazar (gandul), care fusese mort, este unul dintre invitati, alaturi de Hristos, in timp ce Marta (practica) slujeste la masa, iar Maria (teoria) unge picioarele lui Hristos cu mir scump (Ioan 11,17-33 si Ioan 12,1-3).

Aceasta inseamna ca, inainte de invierea mintii celei moarte, mai intai se apropie de Hristos fapta si apoi contemplarea, in vreme ce, dupa invierea mintii, fapta se lucreaza si ii slujeste lui Hristos, in vreme ce contemplarea exprima dragostea si comuniunea cu El prin diferite lucrari inmiresmate.

Reluand o exprimare relativa a Sfantului Maxim Marturisitorul, Sfantul Grigorie Palama afirma ca gandul care se indeparteaza de Dumnezeu se face fie fiara plina de patimi, fie demon ce se deosebeste prin mandrie. La randul sau, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca, atunci cand mintea moare, omul trebuie sa se indrepte prin spovedanie catre Hristos si sa se roage Lui atat cu trupul cat si cu sufletul smerit, asa cum au facut Marta si Maria. Drept urmare, Hristos va da porunca de a se ridica nepasarea care zacea in mormant si va striga cu glasul mare al trambitei Evangheliei sa iesim afara din ratacirea lumii, desfacandu-ne legaturile pacatelor pentru a ne putea misca cu vigoare inspre virtute.

Intr-o alta varianta interpretativa, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca Marta este virtutea practica, in vreme ce Maria este teoria care urmeaza practicii. Prin practica (fapta) si prin teorie laolalta, putem sa ne aratam dragostea fata de Hristos intr-o masura mai mare. De asemenea, exista unii care spun ca cele doua surori inchipuie Sfanta Scriptura, Marta fiind tipul Vechiului Testament, care ii slujeste lui Hristos, iar Maria reprezentand invatatura evanghelica. Mergand pe aceeasi linie, altii afirma ca Marta inchipuie Sinagoga iudeilor, care vrea sa il slujeasca pe Hristos prin practici trupesti, in vreme ce Maria este inchipuirea Bisericii Neamurilor, care vine catre Dumnezeu aducand jertfe duhovnicesti si credinta bine-mirositoare si care se sfinteste prin binecuvantarea trupului ce izvoraste din taina Sfintei Impartasanii.

Aceasta interpretare alegorica a invierii lui Lazar este intalnita la mai multi Parinti ai Bisericii. Il amintesc aici numai pe Cuviosul Nichita Stithatul, a carui interpretare este in acord cu ceea ce spunea Sfantul Chiril al Alexandriei. In plus, exista si tropare ale Bisericii care se refera la aspectele prezentate. Intr-unul din aceste tropare, care se canta in joia de dinainte de Florii, se spune:

„insotind gandirea si fapta la cele de sus, sa ne sarguim a trimite lui Hristos rugaciuni, ca sa invieze mintea noastra cea ingropata, ca pe alt Lazar, cu venirea Lui cea infricosatoare; ca sa-l aducem stalparile dreptatii si sa strigam: Bine esti cuvantat, Cel ce vii“.

Intr-un alt tropar, care se canta in miercurea de dinainte de Florii, se spune limpede ca Marta si Maria sunt mesagerii pe care trebuie sa ii trimitem la Hristos pentru ca El sa vina si sa invieze gandul nostru nesimtitor si mort, care, aflandu-se in mormantul nepasarii, nu simte frica sfanta si nu se misca nicidecum inspre viata.

Inca de la inceput am afirmat ca exista o stransa legatura intra sarbatoarea invierii lui Lazar si intrarea triumfatoare a lui Hristos in Ierusalim. Invierea lui Lazar a fost preinchipuirea invierii cea de a treia zi a lui Hristos si a invierii de obste a oamenilor, iar primirea triumfala a lui Hristos in Ierusalim s-a datorat tocmai faptului ca iudeii traiau inca sub impresia acestui fapt nemaiauzit.

Intr-o predica rostita in duminica Floriilor, Sfantul Chiril al Alexandriei se refera la legatura, dar si la diferenta dintre cele doua sarbatori imparatesti. Ieri, spune el, adica in sambata lui Lazar; sarbatorea Betania, iar astazi, adica in duminica Floriilor, intreaga Biserica se bucura de prezenta sfanta. Ieri, Hristos daruia viata unul om, adica lui Lazar, iar astazi, El insusi vine spre moarte. Ieri il invia pe mortul de patru zile, astazi vine in Ierusalim ca sa invieze din morti dupa trei zile.

Intre Betleem si Betania, adica intre Nasterea lui Hristos si Betania – Ierusalim exista multe asemanari, neuitand faptul ca toate praznicele imparatesti se afla in stransa legatura. De asemenea, intre aceste doua momente exista si deosebiri. Candva, in Betleem, erau Maria si [moasa] Salomeea, iar acum, in Betania, sunt Marta si Maria. Odinioara, Hristos era infasat, iar acum, Lazar este infasurat in panze albe. Atunci era ieslea, iar acum este mormantul. Atunci Irod si Ierusalimul s-au tulburat de Nasterea lui Hristos, iar acum, dupa invierea lui Lazar, Ierusalimul se tulbura, iar fariseii indeamna poporul la razmerita. Odinioara, pastorii se minunau, iar acum preotii sunt indignati. Atunci, Magii se inchinau lui Hristos si ii aduceau daruri, acum poporul se arata teomah (luptator impotriva lui Dumnezeu) fata de Hristos. Odinioara, copiii ucisi de Irod aduceau plangand cantece de ingropaciune, iar acum, copiii din popor ii canta lui Hristos imne de biruinta, ca o prevestire a mortii pe care El avea sa o primeasca. Din toate acestea se vede nebunia iudeilor care s-a manifestat si atunci cand Hristos S-a aratat in trup dar si acum cand, prin cantari, El este dus spre rastignire.

Cu adevarat, prin aparitia Sa in lume, Hristos a provocat o mare tulburare, pentru ca oamenii nu puteau indura prezenta lui Dumnezeu printre ei. Omenirea era atat de ranita de pacate, incat si cea mai umila prezenta a lui Hristos provoca durere profunda, ca atunci cand ne apropiem si atingem o rana, fie si din motive terapeutice. Intreaga omenire era o mare rana.

Din cauza acestui lucru, Hristos Se arata intotdeauna in chip umil, nevoind sa provoace prea mult furia si patima oamenilor. De altfel, acesta este motivul pentru care Hristos Se dezvaluie ascunzandu-Se si Se ascunde dezvaluindu-Se. Numai cei care au viata duhovniceasca si inima sensibila Il pot recunoaste.