„Învăţaţi de la Mine, că sânt blând şi smerit cu inima“
Duminica întâia după Rusalii - a Tuturor Sfinților. Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sângele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cât mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă. Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sântem datori să fim “următori lui Hristos“, să trăim duhovniceşte pe pământ, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sântem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfântă, dragostea lor pentru Dumnezeu, râvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfânta rugăciune. Nu ne putem mântui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blândeţea mamelor care ne-au crescut.
Să râvnim cu stăruinţă acestor mântuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mântuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sunt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mândria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfânt: şi trupul, şi mintea, şi cuvântul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămân nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.
Dumnezeu a creat totul curat, iar [pe] fiintele rationale le-a creat nevinovate, dandu-le insa libertatea propriei lor vointe si ingerilor, si omului, si demonilor. Rau n-a facut Dumnezeu pe nimeni. Lucifer s-a facut pe sine rau, prin neascultare. Ereticii care sustin existenta raului in lume permanent si definitiv, neinvins de nimic, se insala amarnic, caci peste tot, peste rau si peste bine, imparateste Dumnezeu. El ingaduie raul, care nu de Sine a fost creat. Nu-l distruge inca pentru ca binele sa biruiasca. Ce merit ar mai avea binele daca n-ar mai exista raul cu care sa se lupte?
Sufletul omului nu este permanent cufundat in rau, ci numai in clipele cand primeste in el duhul rautatii. Când plange si se pocaieste, el devine curat si lipsit de prezenta raului. Omul este una cu tot ceea ce se lipeste de inima si de mintea lui. Sufletul cu experienta stie ca are momente de cadere si momente de har, si nu se mai sperie, nici nu se deznadajduieste. Dumnezeu ingaduie ispitele si caderile ca sa-l mentina in smerenie si sa-l curateasca mereu. Duhul Sfant nu se intineaza cu nimic, nici chiar atunci cand sufletul este in prada ispitei, pentru ca „lumina lumineaza in intuneric si intunericul n-a cuprins-o“… Nimeni nu scapa definitiv pe acest pamant de patimi si de provocari, dar nu trebuie sa se sperie si sa dispere, caci astfel ar da mai mult curaj satanei. Pacatul este cauza tuturor relelor, a tuturor bolilor. Patimile senzuale ale sufletului si ale gandurilor tasnesc afara din om prin boli ale trupului.
Dumnezeu este pretutindeni, chiar si in iad, caci binele nu se intineaza nicaieri, cu nimic. El este nemarginit, infinit, in timp ce satana isi are, ca o creatura ce este, o limita si un loc. Pe Dumnezeu insa nu-L poate intrece si micsora nici o murdarie, nici o necuratie. El nu sufera nimic de la nimeni. Sufletul omului insa sufera raul atunci cand nu are grija sa predea lui Hristos toate gandurile din inima sa. Frica, osteneala si paza neincetata scapa sufletul de patrunderea raului in el.
Harul lucreaza in mod tainic in sufletele celor care se ostenesc; ei nu-si dau seama cum se produce schimbarea lor. Sufletele sunt slefuite in ascuns de harul divin pana ce ele ies din trup. Abia atunci se arata frumusetea sufletului, precum opera artistului, care-si pregateste lucrarea si n-o arata pana nu este gata. Omul din afara nu este decat oglinda celui din interior. Cei drepti nu mai sunt din lumea aceasta, ci dintr-o alta lume – cum spune Domnul. Inca fiind pe pamant, ei se bucura la gandul ca-i vor intalni in ceruri pe fratii lor in sfintenie, care le pregatesc o primire placuta.
Daca omul este o fiinta eminamente sociala, atunci Biserica este o institutie eminamente sociala, care isi are radacinile in cer, adica in Duhul Sfant. Dar indata dupa intemeierea Bisericii si dupa aparitia primilor crestini, pentru ca deindata dupa cei trei mii s-au mai botezat inca doua mii, si cu acesti cinci mii a inceput practic Biserica, au inceput si diferentierile. Primi crestini erau indrumati de Sfintii Apostoli si duceau o viata curata, sfanta, fara prihana. Se intalneau duminica si se impartaseau cu Sfintele Taine, dupa ce Sfintii Apostoli se rugau. Dar ca orice societate omeneasca si aceasta s-a dovedit imperfecta. Au inceput sa apara intre ei buni si mai buni, rai si mai rai. Iar daca citim sau recitim Epistolele Sf. Ap. Pavel, ne vom da seama ca aproape in fiecare comunitate crestina se ivea cate o defectiune. Pe de o parte, Pavel ii lauda pentru viata lor de sfintentie, de curatie morala, de credinta in Dumnezeu, de jertfelnicie, dar, pe de alta parte, ii dojenea pe cei ce se abateau de la morala sau de la credinta. Si existau si din acestia. Iată, un exemplu de sfintentie – Sfantul Stefan - , care cu atata curaj l-a marturisit pe Iisus Hristos si i-a mustrat pe cei care nu primeau invatatura cea noua, incat a fost omorat cu pietre in afara cetatii, ca un dusman al societatii. El a fost intaiul mucenic sau martir al Bisericii lui Hristos si cu el a inceput sirul imens al nenumaratilor mucenici care aveau sa isi dea viata pentru credinta in Iisus Hristos, chiar pana in zilele noastre. Dar, a aparut si polul celalalt. Daca a aparut un sfant, au aparut doi pacatosi. Sfintii Apostoli convenisera cu obstea ca nimeni sa nu aiba bunuri comune, ci toti sa isi puna bunurile la mijloc, fiecare bun sa fie al comunitatii. Sa nu se creada ca era un fel de comunism, ci era comunitarism, in sensul ca, fiecare, deindata ce se convertea si primea botezul, accepta aceasta, ca sa puna totul la picioarele Apostolilor, si totul era distribuit in functie de trebuintele fiecaruia. Printre acestia se gaseau si doi soti care se numeau Anania si Safira. Ei, atunci cand s-au hotarat sa isi aduca bunurile in fata Apostolilor, si-au pastrat, in ascuns, o parte din ele pentru ei. Si-au zis: “de ce sa dam noi chiar tot? Sa pastram si pentru noi”.
Si, cand au ajuns in fata lui Petru, acesta, prin puterea lui Dumnezeu, a cunoscut ce facusera ei, si ei au fost pedepsiti cu moarte, de Dumnezeu, nu pentru ca isi oprisera ceva ce era al lor, ca era legitim sa isi opreasca, ci pentru ca, ne spune Sfanta Carte, mintisera Duhului Sfant. Trebuia sa spuna de la inceput – “iata, am adus o parte din bunurile noastre, si o parte le-am pastrat pentru noi, pentru batranete, ca nu stim ce va fi”. Dar pentru ca nu au spus acest lucru, ci au pretins in fata Sf. Apostoli ca au depus totul, acesta a fost pacatul cel mare – minciuna -. Si anume, minciuna impotriva Duhului Sfant, nu impotriva oamenilor. Iata, deci, ca au inceput diferentierile intre sfinti, asemenea lui Stefan, si intre pacatosi, mincinosi, asemenea acestor doi soti. Si, mijlocul, cei care nu au ajuns nici sfinti, deasupra nivelului comun, si nici pacatosi, ci s-au mentinut pe o linie mediana.
Sf. Ap. Pavel “Nu s-a lăudat nici cu minunile, nici cu semnele sale, nici cu vrednicia şi înălţimea sa, ci s-a lăudat cu temniţa, cu judecătoriile, cu foamea, cu frigul, cu luptele şi cu prigonirile ce a suferit, zicând: „De sunt ei slugi ale lui Hristos, eu sunt încă mai mult” (II Corinteni 11, 23). Iar întru ce stă acest „mai mult”, arată în cele următoare: „întru osteneli mai mult, în temniţă mai mult, întru bătăi peste măsură, la moarte adeseori” (II Corinteni 11, 23). Şi apoi adaugă: „De se cuvine a mă lăuda, întru suferinţele mele mă voi lăuda” (II Corinteni 11, 30). Vezi cum el întru acestea găseşte mai multă slavă decât în cununile şi însuşirile sale cele slăvite, şi de aceea zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe” (Romani 5, 3).
Ce înseamnă aceasta: „nu numai atât“! El vrea să zică: „Noi rămânem întru necazuri şi suferinţe nu numai cu curaj şi fără supărare, ba le şi socotim cinste şi ne lăudăm cu aceste suferinţe”. După ce a spus că necazurile duc la cea mai mare cinste, la laudă şi la slavă, aşadar, neapărat şi la bucurie, căci unde este slavă şi cinste, acolo este şi bucurie, după ce el a arătat cât de slăvit si lăudat este a suferi necazuri, vorbeşte de altă roadă mare şi slăvită a suferinţelor. Care este aceea? El zice: „Suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Romani 5, 3-4). Ce vrea să zică aceasta: „Suferinţa aduce răbdare”!
Acesta este cel mai slăvit rod al suferinţelor, că ele împuternicesc şi întăresc pe omul cel asuprit. Aici se întâmplă ca şi cu arborii. Arborii care cresc la umbră şi sunt apăraţi de toate vânturile, deşi se par la privirea pe dinafară că înverzesc şi înfloresc frumos, ei sunt molăi şi bureţoşi şi se vătăma uşor de orice furtună. Dimpotrivă, arborii care stau pe înălţimile munţilor, izbiţi de multe şi puternice vânturi, răbdând toate vremile cele rele, suportând furtunile cele mai silnice şi suferind mult de zăpadă, aceştia sunt mai tari decât fierul. De asemenea, şi acele trupuri omeneşti care sunt crescute în multe și felurite îndestulări, care sunt împodobite cu haine moi, care necontenit întrebuinţează băi şi unsori şi se îndulcesc cu bucate bune, acestea sunt cu totul incapabile de toate ostenelile şi greutăţile pe care trebuie să le rabde cineva pentru cucernicie, şi aşa se fac vinovate de foarte mare pedeapsă.
De asemenea, şi sufletele care duc o viaţă fără supărare, care au prisosinţă de îndestulări, care află bucurie numai în cele de aici, aceste suflete, zic, sunt mai moi decât ceara, slabe şi incapabile de fapta cea bună şi, în fine, ajung pradă focului celui veşnic. Iar sufletele care necontenit suferă primejdii şi osteneli şi necazuri pentru Dumnezeu, sunt oarecum crescute cu acestea, ele sunt mai vârtoase, mai tari decât diamantul şi mai nobile. Tocmai prin necontenitele necazuri se fac neînvinse de potrivnicii lor şi dobândesc o iscusinţă în răbdare şi în statornicie, care prin nimic nu se poate clăti, aşa şi sufletul care a răbdat multe ispite şi a suferit multe necazuri, pe viitor se obişnuieşte şi se întăreşte în osteneli, fără a se mai teme şi a se înfricoşa şi fără a se buimăci. Adică, prin necontenita îndeletnicire în suferinţe, sufletul ajunge a suporta cu uşurinţă toate împotrivirile. Aceasta o spune și Sf. Pavel, acest mare dascăl al căii celei cereşti, când zice: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe”, adică noi, înainte de a ajunge la împărăţia cea veşnică şi la cununile cele cereşti, tragem din necazuri un folos slăvit, că prin necontenitele suferinţe sufletul nostru se întăreşte şi priceperea noastră se face mai tare şi mai înţeleaptă.
Dreapta socoteala este insa foarte necesara, iar cei buni si cei drepti trebuie sa fie mereu in garda in privinta dorintelor lor, sa aiba intotdeauna o masura, nici o blândete molatica, lipsita cu totul de severitate, dar nici o severitate prea aspra si lipsita cu totul de blândete. Si una si alta sa le aiba – si intelepciune, dar si judecata; si vorba, si fapta; incredere deplina in Domnul si neincredere in el insusi – caci virtutea se pregateste din multe parti, precum o mancare cu multe mirodenii. Cei ce sustin ca pacatul nu este in ei, ci vine din afara, se inseala. Le este rusine sa marturiseasca acest mare adevar. Noi toti avem pacatul in noi, suntem nascuti in si prin pacat, care este in firea cea corupta mostenita, dar nu in cea adevarata. Abia cand il descoperim in noi, cu atatea si atatea ocazii, ne ingrozim si incepem sa luptam pentru a-l scoate afara; abia atunci recunoastem adevarul.
Unii se lauda cu vedenii, cu vorbe alese, dar – vai! – se insala pe ei insisi. Abia dupa multe incercari si lacrimi, avand inima zdobita, cu mare frica si cutremur, ajung cei cu adevarat alesi sa nu se mai sperie de duhurile rautatii, ci sa aiba doar teama ca bogatia harului sa nu se ia de la ei si sa nu se laude niciodata cu ea. Unul ca acestia are definitiv fixata in mintea lui ideea ca el este cel mai de nimic dintre toti si ca asa si era firesc sa fie. Si pe masura ce se afunda in cunoasterea de Dumnezeu, se crede tot mai nestiutor, si cu cat invata mai mult, cu atat i se pare ca nu stie nimic. Ca un copil mic se lasa condus de har si, desi a castigat linistea, este mereu nelinistit sa nu-L supere cu ceva pe Domnul.
Oamenii n-au inteles insa aceasta chemare dumnezeiasca a lor de a fi fiii Tatalui Ceresc, asa precum cu mare tristete spunea profetul:„Omul, fiind in cinste, n-a priceput; el s-a facut asemenea animalelor celor neintelepte si seamana cu dansele“. Si vai de cei ce au nesocotit porunca Domnului: „Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este“. Caci „Cerul si pamantul vor trece, dar cuvantul Meu nu va trece“. Fara Hristos nimeni nu se poate mantui si nu poate mosteni viata vesnica
Fara Hristos nimeni nu se poate mântui si nimeni nu poate mosteni viata vesnica. Crestinii desavarsiti, care ajung la marturisirea lui Hristos, sunt „unsi” cu har asa cum au fost unsi profetii si regii tainelor ceresti. Acestia sunt crucificati, prigoniti, dar sfintiti. Asa precum in vechime „ungerea” avea o mare putere, la care nimeni nu mai indraznea sa se impotriveasca, iar cei unsi isi primeau demnitatea fara discutie, desi erau prigoniti si greu incercati – ca David, de exemplu -, tot astfel cei „unsi” in duh cu harul sfintitor si care primesc pecetea Imparatiei Cerurilor sunt chinuiti si dati prada suferintelor.
Dar suferinta le-a devenit placere si bucurie, caci se aseamana prin aceasta cu Stapanul lor Cel rastignit, cu care vor fi impreuna in vesnicie. Suferinta le da putere in loc sa-i doboare, ca pe cei necredinciosi. Ei cunosc aceste taine ascunse ale harului si inca fiind in trup, pe pamant, ei privesc cu ochiul sufletului frumusetea cea nespusa a Imparatiei Ceresti pe care o asteapta. Ei stiu ca cetatea lor nu este pe pamant, ci in ceruri; acolo este patria lor. Zi si noapte duhul lor este unit cu Dumnezeu, dar putini, foarte putin ajung la aceasta unire permanenta.
In general, in suflete locuieste si lucreaza harul, dar mai exista inca si rautate. Doua stapaniri zbuciuma alternativ sufletul celui care se lupta. Unii, desi sunt foarte mult inviorati de harul lui Dumnezeu si inving deseori rautatea si se roaga cu multa putere lui Dumnezeu, mai au totusi momente in care se lasa influentati si de gandurile pacatoase. Cu toate acestea, ei sunt inca sub harul lui Dumnezeu. Cei usuratici insa cred ca au scapat definitiv de pacat indata ce harul lucreaza in ei si se incred astfel in sine si, vai!, repede cad. Cel cu adevarat incercat nu indrazneste niciodata sa afirme ca a scapat de gandurile rusinoase, nici chiar atunci cand simte cu mare putere ca harul este prezent in el. Cei cuprinsi de har sunt insa hartuiti puternic si de pacat. Gandurile rele nu vor disparea niciodata din mintea omului. De aceea Iisus spunea mereu: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita“. O clipa de neatentie, de lipsa de rugaciune, si gandul rau a si patruns in minte. Ba inca, harul ce coboara si bucura inima nu trebuie sa umple mintea omului de frica si ingrijorare. Impotriva lui va veni sa lupte vicleanul. Dar harul ii va apara de sagetile celui rau daca sunt foarte atenti.
In iubirea de Dumnezeu exista multe trepte, multe masuri. Unii vor sa se mantuiasca numai pe ei singuri, iar altii vor sa fie de folos si altora. Unii se lasa sa fie sacrificati pentru Hristos. Altii voiesc sa fie admirati de oameni pentru puterea Duhului Sfant pe care o au in ei. Altii, dimpotriva, voiesc sa-si ascunda aceasta putere a Duhului si evita intalnirea cu oamenii; acestia sunt mult superiori celorlalti. Unii isi ascund faptele virtutii, altii si le trambiteaza. Cei ce vorbesc duhovniceste, dar n-au gustat inca prin proprie experienta din aceasta viata duhovniceasca, tot ce spun este doar o inchipuire invatata din carti. Cei ce vorbesc de faptele dreptatii si habar n-au de ele prin proprie vietuire sunt niste inselatori. Dupa cum pestele nu poate trai fara apa sau cineva nu poate merge fara picioare sau nu poate vedea lumea fara ochi, tot asa cel ce nu traieste ceea ce vorbeste nu cunoaste cu adevarat tainele si intelepciunea lui Dumnezeu. Unii care nu stiu sa vorbeasca, nu au aceasta arta, traiesc totusi si inima lor salta la atingerea harului divin, fiind plini de frica si cutremur. Caci nu in cuvant, ci in fapta sta puterea lui Dumnezeu.
Putini, foarte putini sunt demni de a vorbi despre nepatimire si despre desavarsire. Numai cel ce a ajuns la ea poate indrazni sa glasuiasca celorlalti si sa dea sfaturi. Dar cine este acela care s-a vindecat pe sine insusi de toate patimile? Si chiar daca ar fi cineva cu adevarat sfant, acela se ascunde, nu doreste ca lumea sa cunoasca desavarsirea lui. El numai pe Dumnezeu il cauta si numai Lui voieste sa-I placa, iar nu oamenilor. Cel care vorbeste sincer, din inima si din credinta lui, se cunoaste, caci acesta simte, se aprinde ca un foc. Cine gusta din Duhul Sfant se aprinde de o sete si mai mare, niciodata nu se satura si nu crede ca-i ajunge ce a sorbit din izvorul de viata, se crede mereu mort si lacomia lui duhovniceasca sporeste. Cum spune Iisus: „Fericiti cei flamanzi si insetati de dreptate si de adevar, caci aceia se vor satura“. Cei care se cred sfinti pentru ca se infraneaza de la poftele trupului se insala, fiindca sfintenia in inima se produce mai intai. Cel sfant este cel curat in inima, care scoate afara toate gandurile necurate. Adevarul se vadeste tocmai pentru ca ii are impotriva pe mincinosi si pe batjocoritori. De aceea sfintii au fost martori ai adevarului, pentru ca au fost prigoniti de minciuna.
Desavarsirea nu consta in abtinerea de la rele, ci in umilinta mintii si a inimii. Acolo locuieste sarpele veninos. Inima este o prapastie imensa, plina de spurcaciuni. Acolo trebuie sa facem curatenie mare. “Când se micşorează adevăratele dimensiuni ale Dumnezeieştii Descoperiri pentru fiinţa omului, atunci se exclude orice putinţă pentru om de a ajunge la măsura adevăratei pocăinţe. Dacă te socoteşti a fi doar o jalnică fiinţă, uşor îţi vei îngădui şi ierta sieţi o mulţime de fărădelegi de toate felurile; şi prin faptul că se socotesc pe sine mai prejos decât Hristos, oamenii în realitate (să nu vă pară aceasta o exagerare) refuză a-I urma pe Golgotha“ ( Sofronie Saharov) “Nu trebuie să uităm că îndumnezeirea firii omeneşti prin actul întrupării Cuvântului nicicum nu exclude prezenţa „momentului” energetic în îndumnezeirea firii omeneşti a lui Hristos. Acest al doilea „moment” este deosebit de important, pentru că el ne arată că pilda lui Hristos (In. 3:15) este cu putinţă de înfăptuit şi, ca atare, se arată ca o îndatorire de neocolit tuturor. Dacă în înţelegerea noastră despre Hristos-omul punem accentul pe „deosebirea radicală” între El şi noi, prin aceasta introducem o schimbare în întreaga noastră antropologie.
Deşertarea lui Hristos în întrupare ne pune în faţa unui fapt uimitor: pe de-o parte, precum scrie Sf. Ioan Damaschin, îndumnezeirea firii noastre s-a săvârşit în clipa când Cuvântul a primit firea noastră; pe de altă parte, în multe locuri din Sfânta Scriptură vedem că Omul-Hristos ocolea tot ceea ce purta caracterul „îndumnezeirii de sine“. In Evanghelie citim că întruparea Cuvântului se săvârşeşte prin lucrarea Sfântului Duh: Duhul Sfânt se va pogorî preste tine… pentru aceea şi Sfântul ce se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1:35). Acelaşi Duh Sfânt S-a pogorât peste Hristos şi la Botez (cf. Mt. 3:16). Grăind despre învierea lui Hristos, Sfanta Scriptură nu zice că Hristos „S-a înviat pe Sine” dar că anume însuşi Dumnezeu… au înviat pre El din moarte, şi au dat Lui slavă (1 Pt. 1:21). In sfârşit, însuşi Hristos au zis: De mărturisesc Eu pentru Mine, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este Cel ce mărturiseşte pentru Mine… (In. 5:31-32). Acelaşi moment se oglindeşte în actul liturgic al Bisericii noastre. Cuvintele lui Hristos – Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu…, şi Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu ( Mt. 26:27-28), nu sunt luate ca săvârşitoare de taină, deoarece aceasta ar însemna o pretenţie a „îndumnezeirii de sine” ci după aceste cuvinte urmează epicleza, unde noi, căutând către Dumnezeu-Tatăl, îl rugăm să trimită Duhul Sfânt „preste noi şi preste darurile îninte-puse” (Canonul euharistie al Liturghiei Sfântului loan Gură de Aur), prin a Cărui Dumnezeiască putere se săvârşeşte taina prefacerii pâinii euharistice şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Hristos, Care dator era întru toate a se asemăna fraţilor (Ev. 2:17), însuşi cu sârguinţă mărturisea despre faptul omenirii Lui şi îi plăcea să se numească Fiul Omului (Mt. 8:20 ş.a.). Din contextul Evangheliei este limpede că Hristos nu folosea această expresie exclusiv ca propriul Său nume, ci ca un nume comun, aplicabil tuturor oamenilor – fiilor oamenilor. Altfel, tot omul ar putea fi îndreptăţit să gândească la Judecata de Apoi: „Cum poţi Tu să mă judeci pe mine? Oare poate fi dreaptă judecata unde împrejurările existenţei judecătorului şi ale celui judecat sânt atât de deosebite? Eu sânt o fiinţă jalnică şi slabă, necontenit zdrobit de primejdia morţii în toată vremea şi în tot ceasul, atunci când puterea Ta este neţărmurită şi măreţia Ta neurmată. Au dară poate Judecata Ta să fie una dreaptă?“. Insă nimeni nu va îndrăzni să rostească astfel de cuvinte, pentru că ne va judeca nu Dumnezeu, ci omul: Dumnezeu-Tatăl nici judecă pre nimenea, ci toată judecata o au dat Fiului…, căci Fiu al Omului este (In. 5:22, 27). Acest „Fiu al Omului” care ni se aseamănă întru toate a trăit pe pământ, astfel încât nici un singur om în toată istoria omenirii nu va fi în măsură a afirma în faţa Lui cum că El, Hristos, ar fi trăit în condiţii mai prielnice decât el însuşi. Astfel, nimenea dintre noi nu are destulă întemeiere spre a se îndreptăţi, punând înainte slăbiciunea firii omeneşti. Porunca lui Hristos, Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Mt. 5:48), trebuie înţeleasă nu relativ, nu într’un sens figurat, ca expresia unei oarecari „tendinţe” vecinice, ci în cel mai adânc înţeles fiinţial: ca mărturie a putinţei omului de a înfăptui până la desăvârşire chemarea sa, urmând lui Hristos-omul, Care însuşi a împlinit această poruncă (Eu poruncile Tatălui Meu am păzit – In. 15:10) şi au şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl (Mc. 16:19), ceea ce în graiul Scripturii arată egalitatea. Obişnuinţa ne face neatenţi şi adesea aproape nesimţitori faţă de cuvintele Sfintei Scripturi, şi aşa pierdem din vedere adevăratele lor dimensiuni. Cele mai importante momente ale Dumnezeieştii Descoperiri trec de multe ori neobservate, în ciuda faptului că în realitate ele sunt răspunsul la cele mai adânci căutări ale noastre, întrucât cuvintele Sfintei Scripturi şi sunt cele mai fireşti pentru existenţa omenească. Se poate ca textele citate din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, şi care vorbesc de egalitatea şi deplina asemănare a omului cu Dumnezeu, să smintească pe mulţi creştini. Dar, drept vorbind, smintirea nu face decât să poarte mărturie că înţelegerea lor psihologică a smereniei nu le-a îngăduit să ajungă la adevăratul înţeles al Dumnezeieştii Descoperiri. Potrivit Descoperirii, deosebirea între Dumnezeu şi om în vecinicie nu este decât în planul Esenţei, şi nicidecum în ce priveşte slava sau cuprinsul Dumnezeieştii Vieţi.
Când se micşorează adevăratele dimensiuni ale Dumnezeieştii Descoperiri pentru fiinţa omului, atunci se exclude orice putinţă pentru om de a ajunge la măsura adevăratei pocăinţe. Dacă te socoteşti a fi doar o jalnică fiinţă, uşor îţi vei îngădui şi ierta sieţi o mulţime de fărădelegi de toate felurile; şi prin faptul că se socotesc pe sine mai prejos decât Hristos, oamenii în realitate, să nu vă pară aceasta o exagerare, refuză a Îi urma pe Golgotha. A micşora în conştiinţa noastră ideea cea mai nainte de veci a Tatălui pentru om nu este dovadă de smerenie, ci de rătăcire; şi mai mult decât aceasta – un mare păcat. Avem nevoie de o îndrăzneaţă bărbăţie, pentru a ne apropia de cuprinsul Dumnezeieştii Descoperiri cu faţă descoperită, şi slava Domnului ca prin oglindă privind, întru acelaşi chip să ne schimbăm din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului (2 Cor. 3:18). Dacă în planul nevoinţei smerenia constă în a se socoti mai rău decât toţi, atunci în planul teologic dumnezeiasca smerenie este dragoste care se dă pe sine fară rămăşiţă, întreg şi „până în sfârşit” (Io. 13:1). In primul caz este prezent un oarecare element de comparaţie; cu alte cuvinte, o astfel de smerenie se arată încă a fi relativă. Dar în cel de-al doilea ea este în afara oricărei comparaţii şi, ca atare, absolută. Anume această smerenie ne porunceşte Hristos să ne învăţăm, când ne spune: învăţaţi-vă de la Mine, că sânt blând şi smerit cu inima (Mt. 11:29).
Două mii de ani de experienţă a vieţii în Hristos arată că Dumnezeu ne tratează ca pe egalii Lui, neîndrăznind în nici un chip să ni Se impună cu sila. Hristos a spus: Unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi (In. 12:26), dar aceasta este adevărat numai atunci când slujitorul îi va urma până în sfârşit (Mt. 10:22), purtându-şi crucea. Dacă înţelegem mântuirea ca îndumnezeire, atunci nu trebuie să uităm că îndumnezeirea este condiţionată de trecerea noastră pe tărâmul vieţii pământeşti. Dacă noi nu lucrăm potrivit cu felul cum trăia şi lucra Hristos, atunci cum va putea omul să devină asemănător lui Hristos în vecinicie prin simpla sa ieşire prin moarte dincolo, în cealaltă lume? Potrivit învăţăturii părinţilor, omul tocmai în măsura asemănării lui cu „Dumnezeu, Cel ce S-au arătat în trup” va deveni asemenea lui Dumnezeu în Fiinţarea Lui cea vecinică.
In mai multe rânduri auzim în Evanghelie mărturia lui Dumnezeu-Tatăl despre Hristos, că Acesta este Fiul Meu cel iubit (Mt. 3:17;17:5; Mc. 9:7). Şi iată că Hristos spune că toţi cei ce fac voia Tatălui vor fi iubiţi de Tatăl în aceeaşi măsură ca şi El însuşi: Nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede întru Mine… Şi Eu slava carea ai dat Mie am dat lor… şi ca să cunoască lumea că Tu… ai iubit pre ei, precum pre Mine ai iubit. Părinte, pre carii ai dat Mie, voiesc ca unde sânt Eu, şi aceia să fie cu Mine, ca să vază slava Mea... Şi am arătat lor numele Tău, şi-l voiu arăta, ca dragostea cu carea ai iubit pre Mine întru ei să fie, şi Eu întru dânşii (In. 17:20-24).
Apostolul Filip a cerut lui Hristos: Arată nouă pre Tatăl, şi Domnul i-a răspuns: Cela ce a văzut pre Mine, a văzut pre Tatăl (In. 14:8-9). Dar din ansamblul cuvintelor Sfintei Scripturi, întemeindu-ne şi pe alte texte, putem tot atât de îndreptăţit a conclude că cel ce a văzut pe Hristos, s-a văzut pe sine însuşi – aşa cum a fost mai nainte statornicit a fi după ideea cea dintru început a Tatălui, precum au ales pre noi întru Dânsul mai nainte de întemeierea lumii, ca să fim noi sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui întru dragoste; mai nainte rânduind pre noi întru înfiere, prin Iisus Hristos, Sieşi, dupre bunăvoinţa voii Sale, spre lauda slavei harului Său cu carele ne-au dăruit întru Cel Iubit (Ef. 1: 4-6)”.
“Pe lângă mincinoasa smerenie: „aceasta nu este pentru mine”, pe lângă neîndreptăţita deznădejde născută din trândăvie şi din iubire de plăceri, se mai află încă o piedică vederii Luminii celei Nezidite, şi anume, îndrăzneaţa năzuinţă a minţii noastre de a vedea pe Dumnezeu, de a-l cuprinde în propria gândire, de a pătrunde oarecum cu forţa în taina şi sânurile Fiinţei Sale, spre a-L stăpâni ca pe un obiect al cunoaşterii. Este greu de găsit cuvinte pentru a arăta esenţa acestei mândre înălţări a minţii noastre, însă este important să înţelegem că în acest caz nu un nor luminos, ci negură şi întuneric, ce ascund pe Dumnezeu, ne vor întâmpina”. “De neapărată trebuinţă este curăţirea minţii noastre prin nevoinţă, pentru a nu introduce elemente pornind de jos, ale închipuirii, în învăţătura dogmatică a Bisericii despre Dumnezeu, învăţătură întemeiată pe descoperirea despre chipul Dumnezeieştii Fiinţări”. “Dumnezeu neapărat răspunde la tot omul care se întoarce spre Dânsul. Dacă însă experienţa împărtăşirii lui Dumnezeu este nedeplină, omul va încerca să umple hăul ce rămâne prin propriile puteri. În acest caz, el neapărat va cădea într-o oarecare rătăcire, iar elementul mincinos care s-a adăugat adevărului va duce în sfârşit la micşorarea sau scâlcierea lui“.
Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune:“Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!“
Ştiind toate acestea, să suportăm cu răbdare şi cu statornicie necazurile şi suferinţele care ne vin, căci Dumnezeu le lasă şi ele ajută la mântuirea noastră. Să nu fim fără inimă, să nu cădem biruiţi de ispite, ci să ne întărim cu puterea bărbătească şi totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile ce ne-a arătat, ca să ne îndulcim atât de bunurile de acum, cât şi de cele viitoare să ne facem părtaşi, prin harul şi prin mila şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh se cuvine slava şi cinstea, acum şi în vecii vecilor. Amin” (postat pe fb de ioan monahul)