„Intoarceti-va către Mine si atunci Ma voi intoarce si Eu către voi!”

20.03.2020 12:55

Spun Părinţii că viaţa noastră vine de la aproapele. Dumnezeu este izvorul vieţii, dar este o viaţă pe care o trăim aici şi acum, unul cu celălalt. Aşadar, paşii noştri către o viaţă înnoită ar trebui să înceapă concret aici, unul cu celălalt, să înceapă prin a ne cere iertare între noi pentru tot ceea ce se poate să fi făcut sau nu, ba mai mult, pentru limba noastră slobodă sau faptele noastre rele săvârşite cu bună ştiinţă, pentru orice supărare provocată şi, mai general, pentru că nu am împlinit ceea ce Hristos cere de la fiecare dintre noi. Toţi creştinii, toţi credincioşii, toţi membrii Bisericii, oricine doreşte să trăiască dumnezeieşte această perioadă, după destinderea mai generală din întreaga noastră viaţă, la care destindere pledează şi firea noastră cea căzută, ne străduim cel mai mult cu putinţă, ne concentrăm puterile şi începem o nevoinţă timp de şapte săptămâni. Cincizeci de zile nu sunt chiar atât de multe; sunt, însă, destule şi capabile pentru a putea să ne dea un gust dumnezeiesc, iar la sfârşit să umple mâinile noastre cu o recoltă de roade duhovniceşti. Aceste roade duhovniceşti sunt virtuţile, adică rezultatul harului lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, toată rodirea dumnezeieştilor porunci.

Se face adesea destulă discuţie despre virtuţi; virtuţi practice, virtuţi tainice şi interioare, virtuţi care aparţin unei categorii sau alteia, virtuţi care sunt recapitulate în faimoasa carte Scara, atribuită Sfântului Ioan Sinaitul, o carte care, după tipicul slujbelor şi al mănăstirilor, se citeşte pe părţi în toată această perioadă; o carte pe care Biserica noastră o cinsteşte îndeosebi şi o aduce în amintirea noastră în Duminica a IV-a din Postul cel Mare. Şi doar folosirea acestei cărţi în Postul cel Mare certifică ponderea pe care Biserica noastră o dă cultivării virtuţilor şi legăturii lor cu pocăinţa autentică.

Un pretext pentru prima familie de virtuţi, putem să-l luăm din cuvântul care caracterizează prima Vecernie de umilinţă din Postul cel Mare, adică Vecernia iertării. Ce frumos cuvânt este iertarea! Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Matei 6: 14). Biserica noastră înţeleaptă ne repetă mesajul ei; ne îndeamnă înainte de a intra în arena virtuţilor, înainte de a începe nevoinţele cele duhovniceşti ale Postului Mare, să ne înzestrăm neapărat cu binecuvântarea iertării. Cu ea se deschide Marele Post, dar ea reprezintă şi pecetea sfârşitului lui, adică pecetea Săptămânii celei Mari; ea constituie premisa participării la bucuria Învierii: în seara Sâmbetei celei Mari, înainte de a spune Hristos a înviat!, la sfârşitul troparului de laudă Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea, cântăm în mod solemn să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm Hristos a înviat, adică să le iertăm pe toate unul altuia, cu pretextul şi prilejul Învierii şi atunci să cântăm Hristos a înviat.

Premisă pentru ca nevoinţa noastră să fie eficientă, adică să fie însoţită de recolta roadelor duhovniceşti, este ca să înceapă cu iertarea. Premisă pentru ca să trăim, pentru ca să putem să participăm la bucuria Învierii, este iarăşi iertarea. Premisă, după cum cunoaştem toţi, pentru ca Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, este propria noastră iertare faţă de ceilalţi. Acest lucru îl spunem şi în rugăciunea Tatăl nostru. Premisă ca să ne apropiem de Potirul vieţii, la Dumnezeiasca Împărtăşanie, este iertarea. Dacă nu ne împăcăm cu cei ai noştri, cu oamenii pe care i-am rănit şi care, eventual, şi ei ne-au rănit, atunci nu putem să ne împărtăşim. Condiţie indispensabilă a vieţii duhovniceşti, adică premisă necesară pentru a intra în arena Postului celui Mare, este să ne curăţim într-un anumit mod prin trăirea practică a acestei virtuţi. Iertarea este poarta; poarta de ieşire din păcat şi poarta de intrare în viaţa cea adevărată, adică în viaţa după har. Iertarea este o virtute care aparţine virtuţilor spaţiului duhovnicesc.

Asemenea sunt iertarea, cedarea, retragerea, deschiderea minţii, lărgirea inimii şi, în fine, perihoreza lui Dumnezeu, adică unirea cu Dumnezeu, fără ca omul să se piardă sau să fie contopit de către Dumnezeu. Minunate cuvinte! Să vedem pur şi simplu sensul lor şi să surprindem o nuanţă a conţinutului lor în sufletul nostru, ca să putem, prin dorinţa dobândirii lor, să începem lupta noastră. Iertarea - prima virtute are legătură cu deschiderea inimii noastre, cu creşterea spaţiului ei. Este necesar să încapă toţi în ea, să încapă greşelile lor, să încapă toate câte au făcut în detrimentul nostru, până şi justificările lor, chiar dacă nu ne par atât de rezonabile sau adevărate. Să poată încăpea orice slăbiciune a lor. Să poată încăpea stânjenirea lor, slăbiciunea noastră; să le înţelegem şi dificultatea care, fireşte, ne provoacă.

Depunem atâta efort, de multe ori, ca să-i acceptăm pe alţii aşa cum sunt! Deoarece avem pretenţia ca ei să fie aşa cum noi dorim. Acest lucru, însă, nu se petrece. Conştient sau inconştient, ei ne fac ceva rău. Ei au o anumită obişnuinţă ciudată. Eventual au şi ei, după cum indiscutabil şi noi avem, anumite moduri de comportament diferite de ale noastre, anumite obişnuinţe exterioare care nu ni se potrivesc, anumite slăbiciuni, anumite exprimări ale stării de cădere, ale firii căzute şi păcătoase a omului. Ne cheamă, aşadar, Dumnezeu să ne deschidem inimile şi să-i punem în interiorul nostru pe semenii noştri aşa cum ei sunt, să-i iubim ca pe fraţii noştri. Fraţii nu sunt iubiţi pentru că sunt buni. Ei sunt iubiţi fiindcă sunt fraţi, deţinători ai aceleaşi firi, ai aceloraşi caracteristici, ai aceleaşi eredităţi. Şi noi avem aceeaşi moştenire, avem aceleaşi păcate, aceleaşi caracteristici ale peceţii omului căzut. Dar avem şi aceleaşi caracteristici pe care ni le dă cristelniţa Sfântului Botez, caracteristicile posibilităţii de a ne apropia şi de a trăi harul lui Dumnezeu. Prin urmare, ne îndeamnă şi Biserica, înainte de a începe lupta, înainte de a ne apropia de Primul pas iertarea. Sfintele Taine, înainte de a gusta harul Învierii, înainte de a face oricare alt pas, să ne deschidem inimile şi să-i punem în interiorul ei pe fraţii noştri, adică să uităm ceea ce ne-au făcut, să lăsăm orice amărăciune, să stingem orice ecou negativ din inimile noastre.

Trebuie să sfinţim spaţiul. Şi pentru ca să se petreacă acest lucru, se cuvine să sfinţim propriul nostru spaţiu al inimii, spaţiul fiinţei noastre umane, adică spaţiul care, deşi este rânduit să funcţioneze ca spaţiu al persoanei noastre, în care Dumnezeu să se exprime şi să se odihnească, este prezentat, de obicei, ca un spaţiu al ego-ului nostru, care este dominat de patimile iubirii noastre de sine. Primul pas pentru a fi sfinţit spaţiul sufletului nostru este să-i acceptăm pe ceilalţi în interiorul nostru.

Al doilea pas este o altă virtute, şi anume, virtutea cedării. Să învăţăm puţin să facem un pas înapoi, adică să micşorăm sinele nostru, să ne smerim şi să nu credem că propriul nostru spaţiu, adică propriul nostru sine, propriile noastre exprimări şi însuşiri, orice lucru care are legătură cu noi, este cel mai important, după nevoie, şi pentru ceilalţi. Nu, creştinul îşi lipseşte întotdeauna sinele de aceste drepturi. Le micşorează, le restrânge, funcţionează în conformitate cu îndemnul scripturistic: în cinste, unii altora daţi-vă întâietate (Romani 12:10).De aceea, creştinul cedează uşor, îi dă cu uşurinţă altuia prioritate, valoare, drepturi. Nu insistă, nu este încăpăţânat. Nimeni nu poate, prin încăpăţânare sau cerbicie şi insistenţă pătimaşă, să înainteze în refacerea, restructurarea şi reînnoirea sufletului său.

Retragerea. După cum am spus, primul pas este acela de a-i pune pe ceilalţi în interiorul nostru, adică să creăm un spaţiu pentru ei. Cel de al doilea pas este că micşorăm puţin sinele nostru. Există şi o altă stare, care conduce la cea de a treia virtute a spaţiului, retragerea. Retragerea înseamnă să plecăm din spaţiul nostru, să anihilăm egoismul nostru, să distrugem dependenţa noastră, ataşamentul nostru faţă de orice voinţă, dreptate, părere, pretenţie de la alţii, chiar şi nevoie. Să distrugem ataşamentul nostru faţă de grija lumească, faţă de orice ne leagă de această lume, faţă de orice simţim că înrobeşte sufletul nostru. Retragerea este izbăvirea, fuga de aceste legături.

Deschiderea minţii sau lărgirea inimii. Aproape toate cărţile ascetice, care sunt citite în Biserica noastră, în această perioadă, consacră primul lor capitol retragerii. Este o condiţie necesară de viaţă adevărată faptul de a fugi puţin de orice greşeală pe care am făcut-o, de orice strâmbătate cu care suntem obişnuiţi, de orice lucru bolnăvicios care subjugă sufletul nostru. Atunci ajungem la o a patra stare, în care nu doar că aproapele vine în spaţiul sufletului nostru, nici, iarăşi, că doar noi ne retragem din spaţiul ego-ului nostru, ci Însuşi Dumnezeu vine şi vizitează altarul sufletului nostru. Expresiile care sunt, de obicei, folosite, pentru a descrie această stare sunt cele pe care le-am menţionat la început: deschiderea minţii, adică faptul de a deschide puţin mintea noastră, şi lărgirea inimii. Acestea sunt expresii unice şi atât de cuprinzătoare! Exprimări care sunt întâlnite de două-trei ori în Vechiul Testament (Ps 4:1; 17:22; 117:5; 118: 45) şi de două ori  în Noul Testament (II Corinteni 6:11 şi 13). Se spune într-un Psalm: întru necaz m-ai lărgit (Ps 4: 2). În altul se mărturiseşte: şi m-a scos la lărgime (Ps. 17:22). Sf. Ap. Pavel le spune corintenilor: O, corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit şi lărgiţi-vă şi voi inimile (II Cor. 6:11, 13). In Vechiul Testament cuvintele folosite au două sensuri diferite, alinare, mângâiere, consolare. Întâmpinăm o greutate, o dificultate şi Dumnezeu ne alină. În Noul Testament, aceiaşi termeni au oarecum un sens diferit; înseamnă faptul de a deschide inima noastră şi a o umple de iubire, a o umple de bucurie. Este adevărat că suntem de obicei, atât de înguşti! Există termeni care exprimă acest fapt: om îngust pentru inimă şi om încăpăţânat pentru înţelegere. Nu putem să ne înţelegem unul pe altul sau nu putem să ne acceptăm unul pe celălalt. Şi acest lucru deoarece există această îngustime. Dimpotrivă, omul harului, adică cel care ştie să ierte, cel care ştie să cedeze, cel care ştie să se retragă, pe baza celor pe care le-am spus mai înainte, ştie cu uşurinţă să-şi deschidă mintea şi să se lumineze, să-şi cultive o gândire sănătoasă şi să evite piedici, să poată, astfel, să dobândească marile virtuţi, pacea gândurilor şi a inimii, libertatea gândirii şi a sufletului, smerita smerenie, iar, în final, să trăiască întru bogăţia iubirii.

Există şi o altă stare duhovnicească, prin care am putea să ajungem la aceste virtuţi ale spaţiului şi anume, starea de perihoreză. Este starea în care omul întreg încape în Dumnezeu. Prin lărgime, omul devine, după har, atât de mare încât poate să-L primească pe Dumnezeu cel neîncăput cu totul. Prin perihoreză, el devine atât de mic, atât de smerit, încât încape în Dumnezeu. Aceasta este situaţia omului care nu apropie doar cerul de pământ, ci transformă şi pământul în cer. Este starea omului ceresc, a celui îndumnezeit, a celui în care se află Hristos, a omului încântător, adică a celui care uită de propriul său spaţiu, respinge raiul stricat şi fals al ego-ului său şi înaintează deja spre paradisul ceresc.

Biserica noastră ne vorbeşte permanent despre rai, deja de la începutul Postului celui Mare, şi va continua să se refere la el până şi în Săptămâna cea Mare. Toate troparele slujbei de dimineaţă din Duminica Lăsatului sec de brânză vorbesc despre rai, amintind, însă, căderea şi exilul alungarea din rai a protopărinţilor Adam si Eva. În Joia cea Mare şi în Vinerea cea Mare, pe măsură ce se termină şi se împlineşte perioada postului, iarăşi ne vor vorbi troparele despre rai, amintind de întoarcerea tâlharului, care a devenit primul locuitor al raiului, şi invitându-ne pe noi, toţi, să transfigurăm spaţiul sufletului nostru într-un spaţiu al raiului. Îndemnul este că putem, iar acesta este scopul luptei noastre, să devenim şi noi ucenici şi următori ai tâlharului, pentru a învăţa propriile lui secrete, propria lui tehnică, cu care a putut, în cele din urmă, să prade şi raiul însuşi, după cum spun troparele: pocăinţa tâlharului a prădat raiul.

Ce lucru minunat este ca să trăiască cineva încă din această lume în spaţiul raiului, adică să trăiască starea raiului! Dar şi cât de necesar este acest lucru pentru fiecare creştin! Nu ştiu dacă oamenii care trăiesc în afara Bisericii, pot să trăiască vreun rai. Mulţi caută raiuri pământeşti, dar în zadar. Şi câţi creştini, însă, trăim fără rai! Ce nefericire este pentru primii! Ce tragică ironie este pentru ultimii! Fiecare creştin care trăieşte în interiorul Bisericii nu este creştin şi nu poate să înţeleagă Postul cel Mare, dacă nu reuşeşte să însămânţeze întru inima sa această dorinţă după rai.

Să ne învrednicească Dumnezeu să începem de la aplicarea practică a iertării, adică să ne iertăm unul pe altul acasă, la serviciu, în locurile unde ne întâlnim cu ceilalţi, în spaţiul Bisericii şi, în continuare, să deprindem învăţătura şi viaţa cedării. De acolo să trecem la practicarea retragerii, adică să abandonăm voinţa şi drepturile noastre, astfel încât să ajungem la această stare binecuvântată a perihorezei cu Dumnezeu. Acest lucru înseamnă perihoreză. Cu alte cuvinte, să intrăm în spaţiul lui Dumnezeu şi să-L lăsăm să pătrundă în adâncurile fiinţei noastre. Şi acest lucru înseamnă om îndumnezeit, purtător al credinţei în Hristos, ceresc, om al raiului, om duhovnicesc. Scopul postului nostru, al luptelor noastre şi al slujbelor noastre este cultivarea omului intrat în spaţiul lui Dumnezeu şi pătruns de El în adâncurile fiinţei sale. Formarea unei asemenea gândiri, dobândirea unui asemenea mod de vieţuire, cultivarea unor asemenea dorinţe vor conduce, cu siguranţă, prin harul lui Dumnezeu, şi la experienţe asemănătoare, pe care fie ca Dumnezeu să ni le dăruiască nouă, tuturor, din belşug.

Unii zic că postul este o poruncă nouă, pusă mai ales de preoţi, deoarece nu face parte din cele zece porunci. Deci spun ei că nu ce intră înlăuntru spurcă pe om, ci ceea ce iese din om. Dar Sfântul Vasile cel Mare ne vine în ajutor şi zice: „Bătrână este porunca postului şi veche, de o vârstă cu omul. Pentru că înainte de orice altă poruncă, Dumnezeu i-a poruncit lui Adam în rai: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci (Facere 2, 16-17)”. Cât timp Adam a păzit porunca postului, a moştenit raiul, iar când postul a lipsit din rai, omul a căzut, raiul s-a pierdut, veselia în lacrimi s-a prefăcut, mintea s-a îngroşat, trupul a murit, natura asupra omului s-a răsculat.În ce priveşte măsura şi vremea postului, să ştim că postul nu are aceeaşi măsură şi vreme pentru toţi. Măsura şi asprimea postului se măsoară cu puterea fiecărui om.

Să ştiţi însă că postul are mai mulţi duşmani decât toate celelalte fapte bune. De cele mai multe ori postul este socotit ca ceva învechit şi este scos cu necinste din casa creştinului. Dar nu uitaţi că odată cu el ies de la noi şi foloasele postului. Trei sunt duşmanii principali ai postului: diavolul, lumea şi trupul nostru. Diavolul ne şopteşte ca lui Adam: „Omule, postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fără el, căci nu spurcă ce intră în om”. Lumea ne amăgeşte şi ea: „Nu mai posti că te râd oamenii. Cine mai posteşte azi! Fii om serios, nu te lua după babe!”. Ba şi trupul auzind de post, se mânie asupra noastră, zicând: „Cât o să mă mai chinuieşti? Vezi că sunt bolnav, mă doare stomacul, faţa mi se îngălbeneşte, sunt tânăr acum, am vreme să postesc”. Şi vai, cât de mulţi creştini sunt biruiţi de aceşti trei duşmani de moarte!

Postul însă are o soră mai mare de care este foarte strâns legat. Aceasta este sfânta rugăciune. Rugăciunea fără post, ca şi postul fără rugăciune, rămân aproape fără nici o valoare. Iar amândouă unite la un loc, după cuvântul Mântuitorului (Matei 17, 21), izgonesc şi ard pe draci, risipesc puterea vrăjmaşilor, înmoaie inimile, aduc lacrimi de pocăinţă, spală mulţime de păcate, nasc şi dau putere celorlalte fapte bune. Postul şi rugăciunea sunt cele două aripi cu care sufletul zboară, ca o porumbiţă, la cer. Două sunt părţile omului, două sunt şi aripile lui: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. Îndoită a fost greşeala lui Adam, căci cu sufletul s-a învoit şi cu trupul a mâncat, îndoită este şi pocăinţa noastră, a celor păcătoşi: postul pentru trup şi rugăciunea pentru suflet. Aceasta este adevărata pocăinţă, ca rugăciunea noastră să fie mereu ajutată de post. Căci postul este medicament şi leac pentru trup, iar rugăciunea este hrană pentru suflet.

Mare este puterea rugăciunii întărită de post! Pe aceasta a ales-o oarecând Marele Moise, pentru a se învrednici să vadă slava lui Dumnezeu pe muntele Sinai şi să primească Tablele Legii, postind şi rugându-se de două ori câte 40 de zile. Pe aceasta a râvnit-o Ilie Proorocul, petrecând pe muntele Carmelului. Această dublă bunătate a arătat-o şi însuşi Mântuitorul nostru, postind şi rugându-se tot 40 de zile în pustiul Carantaniei. Pe această măsură a sfinţeniei au păzit-o întotdeauna proorocii, mucenicii, apostolii, pustnicii, cuvioşii şi toţi creştinii. Rugăciunea şi postul au făcut minuni, au îmblânzit pe Dumnezeu, au împăcat popoare şi cetăţi, au făcut pustiurile sălaşuri de sfinţi şi inimile cele lari, lucrătoare de bunătăţi. Au întors arşiţa soarelui în rouă de ploaie, au potolit vânturi, au liniştit mări învolburate, au vindecat boli grele, au mutat munţi din loc, au scos suflete din gura iadului. Acestea au întărit pe mucenici în privelişti, pe cuvioşi în luptele cu dracii, pe creştini în noianul necazurilor. Pe aceste două aripi să le luăm şi noi acum, fraţilor, dacă voim să zburăm pe muntele Golgotei, pentru a vedea pe Hristos răstignit.

Iubiţi credincioşi, Să iubim postul şi rugăciunea dacă voim să ne mântuim. Să le iubim ca să avem ploaie la vreme peste an, sănătate şi îndestulare în case, pace multă în inimi. Numai cine posteşte cu adevărat poate să se bucure de înviere. Ceilalţi nu au drept, ca să nu zic că nici nu pot să se bucure de darurile învierii lui Hristos. Cântarea Domnului nu se cântă în pământ străin şi bucuria Duhului Sfânt nu se simte într-o inimă plină de răutate şi ură. Căldura rugăciunii nu se dobândeşte fără de post, iar bunătatea postului nu se capătă între vasele cu mâncare.

 

Iar în ziua Cincizecimii, imediat după pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru a început a glăsui, propovăduind Evanghelia lui Hristos, cea a pocăin­ţei spre iertarea păcatelor.O minunată definiţie a pocăinţei o aflăm în Epistola Sfântului Iacov. Iată ce zice Apostolul: „Lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre“ (Iacov 1, 21). Din cuvintele Apostolului înţelegem că pocăinţa presupune o întoarcere la ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit la început. Părintele Sofronie spunea că pocăinţa nu are sfârşit atâta vreme cât vedem în noi chiar şi cea mai mică umbră, pentru că Dumnezeu este lumină şi noi trebuie sa devenim la fel de transparenţi ca şi El.„Cu cât mai mult văd pe Dum­nezeu cu atât mai înflăcărată mi se face pocăinţa, căci cu atât mai limpede îmi conştien­tizez nevrednicia înaintea Lui.”

Când ne pocăim, ne întoarcem cu toată fiinţa către Dumnezeu, deşi suntem copleşiţi de durere. La început du­rerea aceasta este amară, căci purtăm în noi rănile păcatului, dar odată ce ni se tămăduiesc rănile, pocăinţa devine dulce. Un sfânt spunea că mierea este dulce limbii, dar dacă limba are vreo rană, în loc să simtă dulceaţă, va simţi durere. La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Când ne vedem propria sărăcie, ne tânguim din pricina ei până când tânguirea noastră se preface în lacrimi de iubire pentru acest minunat Dumnezeu al nostru. După cum spuneam, niciodată nu ajungem să ne po­căim îndeajuns pentru felul în care ne vedem pe noi înşine în lumina împărăţiei Cerurilor; din aceeaşi pricină nici nu putem să-I mulţumim lui Dumnezeu îndeajuns. Părintele Sofronie adevereşte că orice formă de mulţumire de sine este o înşelare care paralizează sufletul.

Sfântul Pavel îi mustra pe Corinteni cu cuvintele: „Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? Iată, sunteţi sătui; iată, v-aţi îmbogăţit; fără de noi aţi domnit, şi măcar de aţi domni, ca şi noi să domnim îm­preună cu voi” (1 Cor. 4, 7-8). Apostolul îi ceartă pentru că au căzut în aceeaşi înşelare ca şi strămoşul nostru Adam, care a vrut să împărăţească fără Dumnezeu, vădind în felul acesta, în mod indirect, însemnătatea darului sărăciei duhovniceşti. In cartea sa Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Părintele Sofronie descrie acest dar după cum urmează: “Acel cuvânt al Psalmului 33 s-a adeverit şi în cazul meu, şi nu o dată: «Săracul acesta a strigat, şi Domnul au auzit pre dânsul»... «Temeţi-vă de Dom­nul… că nu este lipsă celor ce se tem de Dânsul.» De departe nu este o fericire a se vedea «sărac», a conştientiza propria orbire. Nespus de dureros şi în­fricoşat lucru este a-ţi auzi osândirea la moarte pen­tru că eşti aşa cum eşti. Însă în ochii Ziditorului meu – sunt fericit anume pentru această cunoaştere a propriei mele sărăcii. Această viziune duhovnicească ţine de faptul că ni s-a descoperit «împărăţia cerurilor». Eu trebuie să văd pe Hristos «precum este», pentru a mă cumpăni faţă de El, şi din această comparaţie să îmi simt propria «neasemănare» – urâciune. Eu nu mă pot cunoaşte pe mine însumi dacă nu se afla înaintea mea Sfânt Chipul Său. Puternică îmi era, şi încă îmi mai este, respin­gerea faţă de sine-mi. Insă tocmai din această groază s-a născut înlăuntrul meu o rugăciune de o anumită deznădejde care mă afundă într-o mare de lacrimi. Eu nu vedeam atunci nicio cale spre vindecarea mea; îmi părea că urâciunea-mi nu se poate preschimba întru asemănarea frumuseţii Lui.

Cu alte cuvinte, tânguirea noastră purcede dintr-o con­ştientizare a sărăciei noastre şi ia chipul plânsului duhov­nicesc. Plânsul este un dar de la Dumnezeu care ne uneşte toate puterile sufleteşti şi ne înalţă la măsura poruncilor dumnezeieşti, care ne cer să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul, cu întreaga noastră fiinţă. Şi încercând să plinim poruncile, ne dăm seama că nu noi suntem cei care le păzim, ci mai degrabă Dumnezeu ne păzeşte prin poruncile Lui şi reînnoieşte chipul Său în noi.

Omul de astazi nu tine seama ca paca­tuieste si ca are nevoie de pocainta, pentru ca nu mai constientizeaza starea de pacat. Se depune un efort la nivel mondial ca sa dispara conotatia pacatului. În lume s-au ridicat care au afirmat ca trebuie sa schimbam putin Evanghelia, sa scoatem cuvantul pacat, notiunile de pocainta, izbavire, s. a. Adica, Sfanta Evanghelie sa devina, daca doriti, un text pedagogic, social, care, intr-un fel oarecare, ar putea sa ajute ome­nirea. Nici un cuvant despre faptul ca omenirea se afla in pacat, ca nu este impacata cu Dumnezeu, ca trebuie sa constientizeze acest lucru, sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu.

Daca luam seama la viata noastra de zi cu zi, vom vedea ca in noi toti, mai mult sau mai putin, exista pornirea nu doar sa pacatuim, ci sa ne simtim nevinovati, sa nu simtim vina, sa nu avem mustrari de constiinta, si de multe ori pacatuind, sa credem ca savarsim o lucrare bineplacuta lui Dumnezeu.

Asadar, primii oameni s-au indreptatit si au alunecat intr-o greseala si mai mare. Dumnezeu a sosit, hotarat sa-i ierte, daca isi marturiseau pacatul cu pocainta sincera. Dar acestia s-au indreptatit. Şi poate ca au pierdut Raiul, nu pentru ca au gresit, ci pentru ca nu s-au pocait.

Asadar, oamenii nu vor sa se pocaiasca, nu au nici o pornire spre pocainta. Şi daca lucru­rile ii silesc sa-si accepte greseala, se vor osteni s-o justifice in mii de feluri, ca sa se dezvinova­teasca pe ei insisi. ,,Amintiti-va de aceasta si invatati-va paca­tosilor!”, striga Dumnezeu prin profetul Isaia. „Intoarce-te, necredincioasa fiica a lui Israel!”, repeta prin profetul Ieremia. La fel vesteste si prin profetul Iezechel: „Pocaiti-va, si va intoarceti de la toate nelegiuirile voastre!“. „Intoarceti-va catre Mine si atunci Ma voi intoarce si Eu catre voi!”, zice Domnul Savaot prin profetul Zaharia. Dumnezeu, ca sa incurajeze si sa indemne mai mult la pocainta, adauga si urmatoarele prin profetul Iezechiel: „Precum este adevarat ca Eu sunt viu, tot asa de adevarat este ca Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu!”. Şi ce face Dumnezeu? Il asteapta pe necre­dincios sa se pocaiasca, pe cel pacatos sa se intoarca, pe cel care vietuieste in nesimtire, sa se caiasca. Acest lucru il face Dumnezeu! In timp ce El asteapta pocainta omului, acesta o amana continuu si, fireste, acest lucru este plin de primejdie.

De asemenea, Dumnezeu spune prin pro­fetul Isaia: „Eu sunt Acel care sterge pacatele tale, si nu-si mai aduce aminte de faradelegele tale. Adu-Mi aminte ca sa judecam impreuna, fa tu insuti socoteala, ca sa te dezvinovatesti”. Aceasta ultima expresie o consemneaza de obicei si Indreptarul de spovedanie, o rostesc si duhov­nicii, anume ca Dumnezeu asteapta sa spunem pacatul nostru, sa ne marturisim, sa aratam pocainta, si ne va ierta. Dumnezeu pe toate ni le da in dar, insa asteapta pocainta omului. Le aminteste celor chemati la pocainta, prin gura profetului Ioil, ca este Dumnezeu mult milostiv si indelung rabdator: „Şi acum, zice Domnul, intorceti-va la Mine din toata inima voastra, cu postiri, cu plans si cu tanguire. Sfasiati inimile si nu hainele voastre, si intoarceti-va catre Domnul Dumnezeul vostru, caci El este milostiv si indurat, incet la manie si mult milostiv, si-I pare rau de raul pe care l-a trimis asupra voastra”. Poporul necredincios, insa, nu a luat seama la chemarile lui Dumnezeu, de aceea cu multa mahnire Acela spune: „Tins-am mainile Mele in toata vremea catre un popor razvratit, care mergea pe cai  silnice, dupa cugetele sale!”.

Dumnezeu ne va da sa intelegem intr-o zi ca in toata viata a alergat dupa noi si Şi-a intins mainile Sale, rugandu-ne sa ne pocaim, ca sa ne ierte, sa ne izbaveasca, sa ne mantuiasca, iar noi ne-am aratat necredinciosi si razvratiti.Desigur, asa cum am spus, Dumnezeu nu S-a oprit doar la predici, fagaduinte si binefaceri, ci cand a vazut ca nu face nimic cu acestea, a folosit si biciul. Dar din nou, poporul impietrit la inima, ramanea nepocait:„O, Doamne, ochii Tai nu privesc oare la adevar!? Tu ii bati si ei nu simt durerea; Tu ii pierzi si ei nu vor sa ia invatatura; si-au facut obrazul mai vartos decat piatra, si nu vor sa se intoarca!”„Caci am batut cu rugina si cu malura si cu grindina toata munca mainilor voastre, dar voi nu v-ati intors catre Mine, zice Domnul”. Adica, Dumnezeu a folosit atunci asemenea moduri de pedepsire, si le va folosi intotdeauna. Cand omul nu intelege, Dumnezeu care-l iubeste si vrea mantuirea lui, ii trimite malura si grin­dina, vanturi care distrug recoltele, ploi si furtuni, boli care ravășesc lumea.

Şi ultimul dintre profeti, Sfantul Ioan Botezatorul, graieste acelasi lucru, propovaduieste pocainta: „Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!“. El boteaza spre pocainta: „Eu va botez cu apa spre pocainta”. Şi porunceste celor care se pocaiesc: „Faceti deci, roade vrednice de pocainta!”Fiul Unul-nascut al lui Dumnezeu pe pamant – pocainta in Sfintele Evanghelii Cand a venit plinirea vremii, Fiul lui Dumnezeu Unul-Nascut, Şi-a facut aparitia ca om pe pamant. Şi care era scopul venirii Lui? Sa-l caute pe cel pierdut, sa-l readuca pe cel ratacit, sa propovaduiasca pocainta si sa-l mantu­iasca pe cel care va crede in propovaduirea Lui si se va pocai. Putem sa ne amintim primele cuvinte pe care le-a grait: „S-a implinit vremea si s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie. Caci n-am venit sa-i chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta!”.

De aceea Domnul Se inconjoara de vamesi si de pacatosi. El n-a venit pentru cei drepti, nici nu-i respinge pe acestia, dar a venit in mod special pentru cei pacatosi. Pentru ca oamenii n-au ascultat de chemarile facute prin profeti si prin alte evenimente, a venit Insusi Domnul. Nu a venit doar sa implineasca vreo lucrare oarecare, ci ca sa-i cheme, nu pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta. Domnul ii primeste pe pacatosi si pe vamesi, si o face cu iubire, cu pogoramant, cu bucurie si ii iarta. Nu are importanta pentru Hristos ca cei care se apropie de El sunt pacatosi, acestia trebuie doar sa se pocaiasca si sa creada in El. Nimic nu-L impiedica sa faca dintr-un vames un ucenic, dintr-o desfranata o sfanta, care sa-L iubeasca mai mult decat orice. De asemenea, nu-I vine greu in respectiva parabolasa-l trimita mai indreptatit la casa lui pe un vames, care din pricina multimii pacatelor lui nu indraz­nea nici ochii sa-si ridice spre cer. Nu I se pare deloc greu sa mearga la casa mai marelui sina­gogii si sa propovaduiasca: „Astazi s-a facut mantuire casei acesteia!”. Nu se da inapoi sa scape de la moarte pe desfranata adulterina. Nu are nici o retinere sa-l aduca, intai de toti, in Rai pe un talhar, iar pe un ucenic apostat sa-l [innoiasca] din demnitatea apostolica. A fost suficient faptul ca cei de mai sus s-au pocait.

In Sfanta Scriptura nu se vorbeste despre bucuria ingerilor in ceruri decat cand se face referire la pocainta. „Bucurie mare se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste!”. Nu se spune ca daca omul face un lucru sau altul se va bucura in ceruri. Nu ca cerul nu s-ar bucura si in alte situatii, dar Domnul intareste in mod special acest lucru, anume ca la ceasul in care se pocaieste omul, se face bucurie in ceruri pentru intoarcerea unui singur pacatos. Au devenit clasice parabolele cu oaia cea pierduta, cu drahma cea pierduta, si cu fiul cel risipitor. Iata care este lucrul cel mai bineplacut lui Dumnezeu: pocainta. Ea este jertfa cea mai curata si mai frumoasa pe care omul poate sa o ofere lui Dumnezeu.

De multe ori cugetam la multe alte lucruri, dar daca aducem ca jertfa pocainta, Dumnezeu, Sfanta Treime, ingerii, se vor bucura si prin aceasta ofranda a noastra se va pune in valoare toata lucrarea pe care Domnul a savarsit-o pentru noi de la caderea primilor oameni, dar mai ales de cand Domnul a venit pe pamant. Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia ca orice virtute si indreptatire a omului este ca „o carpa lepadata” inaintea Lui. Adica, faptul ca omului nu-i sta in putere sa arate o astfel de vir­tute, incat sa-L multumeasca deplin pe Dumnezeu. Prin pocainta, insa, pentru ca se pune in valoare intreaga lucrare a lui Hristos pe pamant, Dumnezeu este pe deplin multumit. Asadar, o vietuire curata si o pocainta sincera nu au pret, acestea pun in valoare toate cate a facut Dumnezeu pentru noi. Tot ceea ce a facut, a savarsit ca sa ne pocaim. Dumnezeu ne-a arătat-o în Hristos, Mijlocitorul, Răscumpărătorul, Împăciuitorul şi Creatorul nostru, Cel Care sfărâmă zidul despărţitor pe care îl ridicăm prin împietrirea inimii şi ne uneşte cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Iertarea este în acelaşi timp cel mai uşor lucru – jugul Meu este uşor, spune Hristos (Mt. 11, 30) – şi cel mai greu lucru, la fel de greu ca inima noastră, apăsător ca îndreptăţirea de sine şi îngâmfarea noastră. Este la fel de greu ca luarea crucii, şi totuşi atât de uşor, dar numai dacă ne dăruim cu totul iertării. Ceea ce ne împiedică să apucăm drumul iertării este în principal faptul că avem o inimă împietrită: adeseori nu vrem să-i iertăm pe ceilalţi, preferând să ne lingem rănile, mâniaţi pe ceilalţi, dar mulţumiţi de propria noastră persoană, şi ne construim identitatea pe aceste răni – „săracul de mine” – şi mai mult, adeseori nu vrem să cerem iertare, preferând să-i învinovăţim pe ceilalţi fiindcă ei nu pot vedea cât de multă dreptate avem noi de fapt.

Cât de greu este, şi totuşi atât de uşor, să răzbatem prin toată această îndreptăţire de sine, să acceptăm iertarea pe care Hristos ne-o dăruieşte şi să ne iertăm unul pe celălalt. Dacă facem noi primul pas, dacă-i cerem iertare aproapelui, noi tăiem egoismul nostru şi tot ceea ce ţine de tendinţa noastră de a ne autopromova şi de a ne justifica, şi îngăduim ca inima noastră de piatră să fie zdrobită pentru a primi iubirea lui Dumnezeu, pentru a deveni inimi de carne, capabile să-l iubească pe celălalt.

Făcând aceasta vom afla că iertarea nu este doar o chestiune de a spune „las-o baltă”, „nu contează”, „hai să zicem că asta nu s-a întâmplat vreodată”. Mai degrabă vom descoperi că chiar şi răul şi păcatul care au fost săvârşite devin prilej de bucurie şi viaţă. Întocmai precum Iosif le-a spus fraţilor săi care-l vânduseră ca sclav: aţi crezut că voi aţi făcut aceasta? De fapt Dumnezeu a fost Cel care m-a trimis aici ca să-mi izbăvească viaţa (cf. Fc. 45, 5,8).Către acest scop şi numai către acest scop este îndreptat numărul sporit al rugăciunilor şi eforturilor ascetice din zilele care urmează – dar, desigur, ar trebui să nu ne mândrim şi mai mult cu performanţele noastre în împlinirea lor.

În acelaşi chip, dacă inima noastră este orientată spre Hristos şi urmarea Lui până la slava pregătită nouă de la întemeierea lumii, atunci tot ceea ce s-a întâmplat, şi încă se mai întâmplă, devine mijlocul prin care Dumnezeu ne modelează, frângând inima noastră de piatră, pentru ca să fim precum întâiul-născut al multor fraţi (Rom. 8, 29), pentru ca să ne bucurăm cu adevărat de tot ceea ce ni se întâmplă, nu doar pentru ceea ce este uşor să fii recunoscător, pentru lucrurile bune pe care le-am primit în viaţă şi bucuria pe care o avem în dragostea și înțelegerea celorlalţi. Trecem printr-o perioadă grea de asemenea şi pentru încercările şi necazurile pe care le pătimim acum, să ne pocăim, lovindu-ne repetat şi înmuindu-ne, este timp de rugăciune, de așteptare, de meditație, de rabdare și credință pentru a fi părtaşi la Paștele lui Hristos, Paștele care ne ajută să iertăm totul pentru Învierea lui Hristos.

Acum, destule sunt acestea zise până aici. Şi acum să pornim la drum. Să lăsăm vasele să se odihnească şi noi să luăm Psaltirea, Evanghelia, Biblia, Cartea de rugăciuni. Postul cel adevărat este înfrânarea limbii, ferirea de răutăţi, paza gândurilor şi a ochilor, înfrânarea de bucate, împăcarea cu aproapele şi milostenia. Deci, pe acestea iubindu-le, fraţilor, să pornim la nevoinţă.

Pornim cu rugăciunea vameşului în inimă, cu pocăinţa fiului risipitor în suflet şi cu suspinul lui Adam în minte, să începem a urca cele 40 de trepte ale Postului Mare, încet, veseli, fară frică, tari în credinţă, plini de nădejde, îndemnându-ne unii pe alţii la buna nevoinţă. Iar la mijlocul postului, în Duminica Sfintei Cruci, vom face un mic popas, să ne purtăm crucea cu nadejde. Şi după ce ne vom uita un pic înapoi, ne vom avânta iarăşi către capătul scării, unde ne aşteaptă Mântuitorul răstignit şi înviat. Iar după ce îl vom vedea pe Domnul, vom intra cu El în Ierusalim, vom primi inel şi haină nouă prin spovedanie, apoi vom cina din Prea Curatele Sale Taine şi gustând, vom vedea cât de mare este bucuria întâlnirii noastre cu Iisus Hristos. Amin! (postat pe fb de ioan monahul)