Intensificați rugăciunea ca să nu pierdeți lumina Duhului Sfânt
Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El. De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă.
Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor.
Prin rugaciune Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos.Cand omul e bolnav, fie si usor, moartea ii vine in minte ca sufletul sa cunoasca cu lucrul cat de adevarat este cuvantul inteleptului: Adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale. Si in veac nu vei pacatui (Sirah 7, 38).
Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când simte prin rugăciune că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apostol Iacob spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii pe alţii. Aceasta pentru că rugăciunea făcută pentru alţii, când este însufleţită de o mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugăciunea pentru noi înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apostol Iacob. Dacă rugăciunea în general nu este o simplă înşirare de cuvinte, ci e plină de putere, cu atât mai mult rugăciunea pentru alţii poartă în ea putere, poartă puterea fiinţei noastre, mobilizată şi sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.
Domnul îngăduie ispite şi încercări, însă El ne dă şi puterea de a le depăşi. Cere-I lui Dumnezeu să îndepărteze de la tine tot ce te umple de mândrie, chiar dacă va fi o amarnică pierdere. Încearcă să nu fii pizmaş, trist, ursuz, bănuitor, neîncrezător sau ipocrit şi evită rivalitatea. Fii sincer şi simplu în atitudine. Primeşte smerit mustrările celorlalţi, chiar dacă eşti mai înţelept şi priceput.Ce nu vrei să ţi se facă ţie, nu face altora. Mai degrabă fă-le lor ce doreşti să ţi se facă ţie. Dacă cineva te cercetează, fii blând în ceea ce-l priveşte, fii modest, înţelept şi, câteodată, în funcţie de circumstanţe, fii şi orb şi surd.
Sfântul Apostol Pavel dedică un imn fără seamăn dragostei, cum citim la II Corinteni, capitolul 13, care „nu cade niciodată”, pentru că „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”. Două sunt marile puteri care există în viaţă: iubirea dezinteresată şi smerenia paşnică. Iubirea dezinteresată este proiectată de soarele dătător de viaţă, care se jertfeşte încontinuu pentru a oferi căldura şi lumina lui tuturor, fără excepţii, fără să spere şi să aştepte nimic. Cu smerenie paşnică funcţionează pământul nostru, care, deşi toţi îl călcăm şi aruncăm gunoaiele pe el, rămâne statornic şi ne oferă roadele lui curate şi bogăţiile sale preţioase. Dacă aceste două puteri ar dispărea, atunci omul ar pieri de pe faţa pământului. Omul care a dobândit aceste două virtuţi a devenit universal, sobornicesc, mondial, mare binefăcător, sfânt.
Sa ne încredințăm voii lui Dumnezeu prin lepadarea de sine. ,,Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întarește”(ps. 50)„Mintea s-a rănit, trupul s-a moleşit,duhul boleşte; cuvântul a slăbit,viaţa s-a omorât, sfârşitul este la uşi. Pentru aceasta, ticăloase suflete al meu, ce vei face când va veni Judecătorul să cerceteze cele ale tale?” (Troparul I al cântării a IX-a de la Canonul Sfântului Andrei Criteanul) Acest tropar mi se potriveşte, în el mă văd pe mine însumi. Mă gândesc că, dacă n-aş fi făcut cutare sau cutare lucru, nu aş fi fost acum în dureri, aş fi fost mai aproape de Hristos. O spun pentru mine, care sunt nechibzuit… Dacă doriţi s-aveţi sănătate şi să trăiţi mulţi ani, ascultaţi ce spune înţeleptul Solomon: „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt. Căci prin Domnul se vor înmulţi zilele tale şi se vor adăuga ţie ani de viaţă.” (Pild. 9,10-11) Iată secretul: să dobândim această înţelepciune, această pricepere, şi atunci toate vor merge cum trebuie, toate vor intra în rânduială şi vom trăi cu bucurie şi sănătate. Iată de ce ne trebuie lepadarea de sine, iată de ce trebuie să te lasi pe mâinile Domnului.
Poruncile Domnului sunt un drum, o scară care ne urcă pe toţi la cer, o scară care ne conduce la Dumnezeu. Multe sunt căile şi mijloacele care îl duc pe creştinul ortodox în împărăţia lui Dumnezeu, dar în realitate este una singură, care se împarte în mai multe, potrivit cu posibilităţile şi înţelegerea fiecăruia dintre noi, care suntem chemaţi să le aplicăm în viaţă de bună voie, şi nu din silă. Spunând căi sau mijloace, mă refer la virtuţi creştine, îndeosebi dragostea şi smerenia, însuşirile caracteristice ale trăirii ortodoxe, şi în mod cu totul deosebit la cea mai mare şi mai înaltă dintre ele: dragostea. Fericit este cel ce a îmbrăţişat sau şi‑a însuşit dragostea dumnezeiască, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, căci nu se va ocupa de cele trecătoare şi de lucruri fără rost, ci pe primul plan va pune cele de folos şi plăcute lui Dumnezeu. Credinţa şi nădejdea, cele două virtuţi cardinale, vor înceta odată ajuns creştinul în faţa lui Dumnezeu, iar dragostea se contopeşte cu Dumnezeu, căci „Dumnezeu dragoste este”.
Fără dragoste orice ai face, toată osteneala n‑are valoare, cum spune Sfântul Apostol Pavel, e fără rost. Dacă dragostea este atât de necesară unui creştin ortodox pentru a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, spre a nu pierde osteneala, este mare nevoie de o altă virtute, numită smerenia, care acoperă ca o mantie faptele cele bune. Cel smerit vorbeşte mai mult prin fapte, prin comportare, prin felul de a se prezenta printre semenii săi, şi nu se laudă niciodată.
Omul smerit este plăcut lui Dumnezeu şi de temut diavolului. Pe cel smerit nu‑l vei vedea niciodată certându‑se cu semenul său. Nu‑l vei vedea lipsă de la datoria lui, nu‑l vei găsi acolo unde nu este căutat. Smerenia atrage mila lui Dumnezeu asupra celui păcătos, care primeşte iertarea cea mult dorită. Manase, regele iudeilor, a făcut mult rău înaintea lui Dumnezeu, băgând idoli în templu. Regele David s‑a făcut vinovat de două păcate: uciderea şi adulterul.
Sfântul Apostol Petru s‑a lepădat de Hristos. Sfântul Apostol Pavel l‑a prigonit pe Hristos şi în plus a păzit hainele celor care îl ucideau cu pietre pe Sfântul Ştefan. Sfânta Maria Egipteanca, pentru 17 ani petrecuţi în păcat, s‑a nevoit 47 de ani în pustiul Iordanului, şi alţii, la nesfârşit, s‑au smerit şi au cerut iertare, iar Mântuitorul le‑a acordat‑o cu milostivirea Sa cea nemărginită. Exemplele celor reabilitaţi, sau care au ars de neţărmurită dragoste pentru Dumnezeu, nu s‑au terminat. Au fost şi vor mai fi.
Spun Sfinţii Părinţi, că dragostea, este dascălul proorocilor, învăţătorul Sfinţilor Apostoli, puterea mucenicilor, inspiraţia vârfurilor monahismului creştin şi desăvârşirea tuturor sfinţilor. Cel care nu‑L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat aleargă zadarnic, şi nicicând nu‑L va putea ajunge dacă mai întâi nu‑l iubeşte pe aproapele său. Căci dragostea se referă mai întâi la Dumnezeu, şi apoi la aproapele nostru. Toată Sfânta Scriptură, de la cartea Facerii şi până la cea a Apocalipsei, este străbătută ca un fir roşu de aceste două porunci ale ei.Însă dragostea faţă de Dumnezeu se oglindeşte în iubirea aproapelui, cum spune Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul, căci omul este creat după chipul lui Dumnezeu, urmând ca asemănarea să o realizeze creştinul ortodox prin fapte potrivite cu poruncile lui Dumnezeu.
Fără dragoste nu este cu putinţă să fii plăcut lui Dumnezeu. În faţa iubirii se deschid toate uşile, iar în faţa urii, potrivnică ei, nu se deschide nicio uşă, iar rugăciunea celui care urăşte nu are puterea să se ridice la Dumnezeu, ci se împrăştie ca fumul jertfei lui Cain. Pentru a urma învăţătura creştină ortodoxă este nevoie de a ne însuşi mai întâi dragostea, „căci lumea întreagă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei când pacea veţi păzi‑o pururi şi va fi dragoste între voi”, ne învaţă Mântuitorul. Poruncă vă dau vouă „să vă iubiţi unii pe alţii, precum v‑am iubit şi Eu pe voi”.
Să nu uităm că Dumnezeu din iubire l‑a făcut pe om şi pentru a‑l salva din ghearele păcatului, în care a căzut din lucrarea diavolului; S‑a făcut om, ca omul să se întoarcă înapoi la locul de unde a căzut cu atâta ruşine. Din iubire, Sfinţii Apostoli au alergat să propovăduiască lumii pe Dumnezeu. Pentru iubire şi‑au vărsat sângele mulţimile monahilor, ca să fie slăvită soborniceasca şi apostoleasca Biserică, împreună cu distinşii ierarhi, următorii Sfinţilor Apostoli, cunoscuţi sub denumirea de „Sfinţii Sfinţiţi Mucenici”.Creştinismul nu este o teorie searbădă, ci este trăirea acestei vieţi pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, aşa cum au trăit‑o toţi Sfinţii de‑a lungul veacurilor creştine, urmată de faptele iubirii, căci „credinţa fără fapte este moartă”.
Pentru desăvârşirea dragostei creştine, Iisus Hristos ne‑a poruncit „să iubim pe vrăjmaşii noştri”. Nicio religie, din cursul veacurilor şi până în prezent, nu a pretins adepţilor ei să‑şi iubească vrăjmaşii. De aici adevărata iubire, care este motorul, adâncul sau miezul Dragostei creştine. Este de neconceput ca o dragoste desăvârşită să‑şi abandoneze vrăjmaşii; trebuie să ne rugăm pentru ei. Exemple ne‑a dat însuşi Mântuitorul: „Tată, iartă‑i, că nu ştiu ce fac”. Sfântul Apostol, întâiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Apoi, rând pe rând, şirul nesfârşit al credincioşilor, de‑a lungul erei creştine.
Mântuitorul Iisus Hristos „chemându-I (n.n. pe ucenici) la Sine le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 42-43). Le atrage atenția că între cei care stăpânesc în lumea aceasta și cei care vor să ocupe un loc de frunte în Împărăția lui Dumnezeu este o diferență mare. Mai-marii lumii acesteia domnesc și stăpânesc peste semenii lor, iar cei mai mari din Împărăția lui Dumnezeu slujesc fraților lor. Stăpânitorii acestei lumi primesc de la supușii lor închinarea folosindu-se de frică. Caută să obțină această închinare întemeind-o pe puterea și pe averea lor. În Împărăția lui Dumnezeu, întâietatea se câștigă însă prin slujire, prin smerenie, prin deșertare de sine: „Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca, 14, 11).
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Sfântul Apostol Pavel: «Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine» (I Corinteni 4, 4)… Pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”.
Iată, aşadar, caracteristicile sau însuşirile vieţii creştinului ortodox. Dragostea şi smerenia sunt virtuţile cele mai înalte, ce duc pe creştinul ortodox în faţa lui Dumnezeu, sublima dorinţă a sufletului.
Vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, pândeşte cu vicleşug timpul prielnic, când poate interveni ca la dreptul Iov, să fure aceste fapte bune, prin mândrie, cu tot cortegiul ei. De aceea Sfântul Nil de Sorska spune: „De vei îndrăzni să treci măsura ta, vei pierde şi pe cele ce le ai”. De aici rezultă că idealul vieţii creştine nu este facerea de minuni, învierea morţilor, tămăduirea bolnavilor, „ci desăvârşita smerenie”, spun Sfinţii Părinţi ai Filocaliei.
Astăzi avem nevoie şi de cruce şi de sabie. Poporul spune: „Cu crucea în mână merge acesta? N-o să facă nimic!”. Dacă eşti doar bun în lume, lumea te va jupui şi te va slăbi. Dacă eşti doar puternic, riştisă devii aspru şi să tai capete fără discernământ, dupa cum am spus. Ai nevoie de ambele aripi pentru a zbura. Să fii desăvârşit în cele practice, adică bun fata de ceilalţi, dar şi desăvârşit în cele teoretice, adică sa ai cunoaştere dumnezeiască, curăţie a minţii. Din păcate, îndeosebi biserica apuseană – şi am putea să spunem, în general, creştinismul în vremea noastră – se sprijină doar pe o aripă, cea practică, si, în consecinţă, nu poate entuziasma şi stimula inimile oamenilor spre Dumnezeu.
Însă nu asta e nenorocirea. Lipsa de înţelepciune se află în altă parte. Să crezi că ai două aripi, că eşti creştin desăvârşit, că păzesti poruncile lui Hristos, în vreme ce nici n-ai pus piatra de temelie. Doar lângă Sfinţi vei putea conştientiza nivelul la care te afli şi faptul că bunătatea ta este abia la început. Domnul îi certa pe evrei nu pentru păcatele lor, ci pentru tăinuirea lor. Viclenia nu este păcat, ci tăinuirea ei, pentru a nu te smeri înaintea oamenilor. E o amăgire înfricoşătoare ca oamenii să admire hainele curate pe care le porţi, iar trupul tău să fie plin de mizerie. Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiasca trebuie ca la un moment dat să-ţi arunce haina, pentru a vădi trupul tău murdar, pentru ca ceilalţi să te dispretuiască sau să te uiţi tu însuţi în oglindă şi să simti scârbă, încât să mergi să te speli. Si Dumnezeu a aruncat de pe copilul Său iubit, Israel, haina lui curată (templul lui Solomon, jertfele, purificarea), pentru a se vădi împietrirea inimii lui, viclenia şi mizeria interioară. Din păcate însă, deşi astazi iudeii sunt dezbrăcaţi de harul lui Dumnezeu, nu vor să-şi vadă goliciunea şi încearcă să îmbrace şi lumea cu vicleniile lor.
Apostolul Pavel spune despre Hristos: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume. Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt, şi si mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 8-11).
Insufletiti-va! Priviti cu veselie in ochii bolii! Pentru toate multumiti Domnului – si pentru boala multumiti. Mie, din afara, imi e usor sa vorbesc astfel; dumneavoastra poate ca in fapt nu va este usor sa simtiti asa. Cine stie pentru ce v-a tintuit la pat Domnul? Neindoielnic este insa ca si lucrul acesta a fost ingaduit de El pentru ajutorarea felului de viata pe care vi l-ati ales si pe care va straduiti sa il pastrati cumva, cautati-va barbatie si in aducerea-aminte de rabdarea tuturor sfintilor, si mai ales a mucenicilor.
Cat si cum au rabdat ei? Ne este greu si sa ne inchipuim. De altfel, tuturor “prin multe necazuri li se cuvine a intra intru Imparatia Cerurilor” (Fapte 14,22). Si ceea ce a fost fagaduit de Domnul se numeste cununa. De ce? Fiindca nu ne putem inalta la ea fara patimiri. Calea intr-acolo este crucea luata de buna voie sau trimisa de Dumnezeu. Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea: sa va trezviti si sa privegheati sa aveti duh infrant si smerit, sa petreceti in rugaciune (a mintii si a inimii, in a-L avea pe Domnul pururea inainte), sa alungati gandurile, sa hraniti smerenia, sa nu osanditi, sa va bucurati cu cei ce se bucura, sa va necajiti cu cei necajiti, sa va aduceti aminte de Dumnezeu si de ceasul mortii, si toate cele de acest fel. Iata-va mantuirea!Iar cat priveste cele ce mi-ati scris despre mancare si bautura, cu ele nu e nici o impiedicare daca totul este intrebuintat cu masura. Mantuiti-va!
Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi nu suntem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune.Si fiti senina, si multumiti: fiindca totul e spre binele dumneavoastra, fie in chip vazut, fie in chip nevazut. Stiti cum se calesc lucrurile din fier? Dupa ce s-a incheiat faurirea lor, sunt incinse pana la alb si apoi varate in apa rece. Tocmai asta se savarseste acum cu dumneavoastra. Toate aceste lucruri nu sunt noi pentru dumneavoastra si deja le infaptuiti.
Dar locurile acestea din Scriptura este bine sa le cititi. Din ele vine lumina si se risipeste intunericul. Stramtorarile sunt de la Dumnezeu. Sa le rabdam si sa multumim. Dar daca sunt la indemana mijloace de a le indeparta, si asta-i de la Dumnezeu, si nu-i nici un pacat sa ne folosim de ele ca sa ne slobozim din stramtorari. Aveti asemenea mijloace? Aveti. “Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare”. Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina! A va ruga pentru insanatosire nu este un pacat. Trebuie sa adaugati insa:“Daca este voia Ta, Doamne!” Deplina supunere fata de Domnul, cu primirea supusa a bolii trimise ca pe un lucru bun de la Domnul Cel bun da pace sufletului si il pleaca spre milostivire pe Domnul. Si El fie ca insanatoseste, fie ca umple de mangaiere, in ciuda stramtorarii pricinuite de boala. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg.
Cereti ajutorul doctorului, dar totodata mai vartos rugati pe Domnul si pe sfintii Lui sa-i dea intelepciune doctorului. Si cereti mijlocirea oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu si faceti tot ce fac oamenii evlaviosi in atare imprejurari (numai la vrajitoare sa nu mergeti).Nu stiti dumneavoastra unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru sora dumneavoastra. Poate ca Dumnezeu a gasit de cuviinta ca ea sa fie bolnava fiindca acest lucru e pentru ea mantuitor. Si atunci ea va ramane bolnava toata viata sa, ca sa se mantuiasca. Sau Dumnezeu i-a trimis aceasta boala pentru o vreme, ca sa puna la incercare credinta ei si a parintilor ei. Numai Dumnezeu stie cum stau de fapt lucrurile. Boala nu este un semn al lepadarii de catre Dumnezeu. Dimpotriva, este un semn al milei lui Dumnezeu.
De la Dumnezeu totul este mila si boala, si saracia, si necazul. “Da-mi sanatate”, ci “Fie voia Ta, Doamne! Sla-va Tie, Doamne! Daca asa este placut inaintea Ta, fie voia Ta! Cred ca si boala este buna, dupa cum este buna sanatatea, Iti multumesc, Milostivule Ziditor!” În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi.
Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor.Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii. Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem unirea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragostea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi cu o inimă, adică în deplina unitate a dragostei neîncetate şi veşnice.
De aceea, cred că ar fi astăzi foarte nimerit să ne întrebăm, plecând de la logica simplă a veacului acestuia: cum de nu „a făcut uz” din plin Mântuitorul Hristos de această putere a facerii de minuni? Pentru că, s-ar putea să tindem să credem, cei mai mulţi dintre noi, că dacă Domnul ar fi făcut minuni în fiecare ceas, la fiecare pas şi în fiecare cetate, şi nu ar fi oprit în chip expres popularizarea acestora, ar fi înţeles necredincioşii iudei din vremea Sa că au de-a face cu însuşi Dumnezeu şi nu L-ar mai fi dat la moarte!…
Mântuitorul Hristos, însă, a săvârşit minunile pe care le cunoaştem prea bine doar în situaţiile în care se impunea să fie săvârşite acestea. Aşa, de exemplu, a înviat pe fiica lui Iair la stăruinţa şi credinţa părintelui ei (Lc. 8,41-56], pe fiul văduvei din Nain de mila mamei care plângea nemângâiată (Lc. 7, 12-14] şi, în general, săvârşea minuni la solicitarea celor care sufereau sau îl rugau, dar nu a abuzat niciodată de acestea. De ce, oare, de vreme ce un calcul simplu — dar „ieftin” şi fals—ne-ar putea face să credem că minunile multe i-ar fi asigurat „succesul sigur şi deplin” lui Hristos?” Ei bine, Domnul n-a abuzat de darul acesta al facerii de minuni, cel puţin din trei motive:
Întâi, pentru ca nu cumva iudeii, impresionaţi de puterea Sa, să dorească din nou să-L proclame rege, după cum au mai încercat şi altă dată (In. 6,15], pentru că pericolul pe care Mântuitorul a trebuit să-l înfrunte permanent, dată fiind concepţia şi mentalitatea greşită a conaţionalilor Săi, a fost acela de a fi considerat lider naţional şi politic. În virtutea acestei mentalităţi, probabil, L-au primit locuitorii Ierusalimului atât de triumfal în cetatea sfântă [In. 12, 12-16) şi, „dezamăgiţi” de faptul că împărăţia Sa „nu era din lumea aceasta“ (In. 18,36), şi-au schimbat radical atitudinea faţă de El în numai câteva zile (Lc. 23, 21).A doua motivaţie a discreţiei Domnului este smerenia. A dorit să ne înveţe pe noi smerenia. Să ne atragă atenţia că darurile şi calităţile deosebite nu trebuie „afişate” sau „aruncate porcilor” (Mt. 7, 6), ci păstrate în taină, aşa cum îşi păstrează cineva bunurile sale cele mai de preţ, ca să nu-i fie furate. Tot aşa şi darurile spirituale şi însuşirile cele frumoase, dăruite nouă de Dumnezeu, trebuie să le folosim cu multă înţelepciune şi smerenie, ca nu cumva afişându-le sau lăudându-ne cu ele, diavolul ori lumea să le smulgă de la noi. În al treilea rând, însă, Domnul Hristos nu a abuzat de darul facerii de minuni, ca să ne arate nouă că binele se săvârşeşte întru “discreţie”, acesta neavând nimic comun cu „spectacolul” şi „publicitatea”. Viaţa în Hristos nu are nimic comun nici cu „eroismul” lumii acesteia, nici cu mândria ori laudele şi slava deşartă atât de prietene veacului nostru. Chiar dacă ar putea părea unora că mai multa facere de minuni a lui Hristos ar fi fost cea mai eficientă armă de a fi „cucerit” lumea şi a o fi convins că are de-a face cu Dumnezeu, nu este aşa. Credinţa este ea însăşi o minune, iar viaţa în Dumnezeu nu este spectacol. Când veţi vedea pe cineva pretinzând că este omul lui Dumnezeu, dar este ahtiat după publicitate şi spectacol, dorind numaidecât să se afişeze cu darurile pe care le are, acela să ştiţi că nu este de la Dumnezeu! Mântuitorul Hristos nu a făcut aşa! Ba încă, atunci când tămăduia, datorită lacrimilor, insistenţelor şi credinţei, avea grijă totdeauna să atenţioneze pe cel vindecat: „Vezi, nimeni să nu afle despre aceasta” (Mc. 5,43), ori „Nimănui să nu spui nimic.” (Mc. 1,44) De ce oare, căci, potrivit logicii noastre, ar fi trebuit „trâmbiţate” toate acestea până la marginile lumii, ca oamenii să creadă în El?…
Lucrul desăvârşit este să nu ne rugăm pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm să ne facem bine, ci Buni. Şi eu, pentru mine, aşa mă rog. Aţi auzit? Nu numai buni, adică virtuoşi, „să ajungem asta, asta, asta…” nu, ci să dobândim râvnă dumnezeiască; să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii Lui; să ne rugăm mai degrabă pentru sufletul nostru, socotindu-l parte din trupul Bisericii, al cărei cap este Hristos, dimpreună cu toti semenii noştri si cu toti fraţii cei întru Hristos. Și eu îmi întind braţele și mă rog pentru toţi, îmi plec capul şi mă rog pentru voi, pentru unul, pentru altul, pentru toată Biserica, pentru toți creștinii, pentru toată lumea. Asta să faceţi şi voi. Aţi înţeles? Să nu vă rugaţi pentru sănătatea voastră. Să nu spuneţi: „Doamne, fă-mă bine.” Nu! Ci „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, deasupra oricărui interes, cu iubire, fără să aşteptaţi nimic. „Doamne, fie orice va vrea iubirea Ta…”; numai aşa veţi lucra de acum înainte, iubindu-L pe Hristos şi pe fraţii voştri. Iubiţi-L pe Hristos! Deveniţi sfinţi! Dăruiţi-vă cu totul prieteniei lui Hristos, dragostei Lui, iubirii dumnezeieşti!
Umaniştii se interesează de jumătate din planetă, adică de popoarele nedreptăţite, nedezvoltate şi sărmane. Sfântul se interesează de toată planeta, şi de cei care sunt nedreptăţiţi, dar şi de cei care nedreptăţesc. Și de cei săraci, dar şi de cei bogaţi. Şi asta pentru că, pe când primii sunt bolnavi la trup, cei din urmă sunt bolnavi la suflet. Prin urmare, doar Sfântul se îndurerează, se roagă şi se nevoieşte pentru întreaga lume. Aici au eşuat toate mişcările dezinteresate şi sincere care au lucrat în lume vreme de secole. N-au putut să îmbrăţişeze omul întreg. Nu s-au interesat şi nu le-a păsat de oamenii cu inima împietrită. De aceea, în cele din urmă, deşi ne tot luptăm pentru pace şi bunăstare, în esenţă nu realizăm nimic. De aceea au eşuat sistemele politico-economico-sociale ale lumii, oricât de bună ar fi fost aparent motivaţia lor.
La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Sunt puse la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu ‒ care este pusă la o probă „dură”.La început, cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat. Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă Cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Pentru creștinul înflăcărat, toate în viața sa se fac cu greutate. Comportamentul oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce îngăduie la alții, la el nu îngăduie, munca sa este plătită, aproape totdeauna, cu mai puțin decât se cuvine, trupul său este predispus cu ușurință bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva sa. Cu toate că harismele sale firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Pe lângă acestea, suferă multe atacuri de la puterile demonice, iar punctul culminant este nesuferita mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci pătimirea sa ajunge la culme, pentru că omul în întregime este rănit pe toate planurile existenței sale.
Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta? Și totuși, în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că Acela este infinit, inaccesibil, departe, dincolo de lumea astrală și toate invocările adresate Lui se pierd în imensitatea lumii spațiale. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul său către El, dar nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte. Atunci toate devin împovărătoare. Toate se izbutesc cu o osteneală nespus de mare. Viața se umple de chinuri și în om se naște simțământul că asupra sa lovește blestemul și mânia lui Dumnezeu. Dar când vor trece aceste încercări, atunci va vedea cum purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu mare grijă în toate aspectele vieții sale.
Experiența milenară, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu va vedea credința sufletului nevoitorului pe care o are pentru El, așa cum a văzut credința lui Iov, îl va povățui și prin abisuri și la înălțimi, care nu sunt accesibile altora. Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor, precum și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură. Atunci i se arată limpede că a ajuns la limitele peste care nu poate trece omul.
Încearcă să nu faci nici un efort ca să poţi ceea ce nu poţi, ci arată-I Domnului neputinţa ta şi roagă-L să te întărească și să faci voia Lui! Însăşi rânduiala vieţii noastre îţi arată care este voia Lui în fiecare clipă şi să te străduieşti să-I ceri mereu putere s-o împlineşti. Atunci când uiţi, sau doreşti ce nu ţi-ar fi de folos pe Cale, arată-I Domnului toate şi iarăşi cere putere să biruiască în tine dorinţele ziditoare. Să te întrebi mereu care din cele pe care le faci slujesc scopului tău, acela de a fi fericit cu Domnul, şi pe acelea să le faci, iar pe celelalte să le jertfeşti, să le răstigneşti!
La început e mai greu, dar apoi e foarte simplu. Vrăjmaşul încearcă mereu alte ispite. Dar noi mereu şi mereu, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne înarmăm împotriva ispitelor prin efortul de a fi mereu cu Domnul! Asta e tactica noastră de luptă: să fim cu Domnul!Atunci ştim şi avem încredere că El luptă şi ne învaţă toate. Fără El nu putem face nimic! Osteneala zilei, fie fizică, fie altfel, e o binecuvântare când tot ce faci e de dragul Domnului şi al poruncilor Sale! Când eşti cu El, totul este bucurie, chiar şi când te doare sau te întristează ceva. Dar această stare e greu de realizat. Primii paşi pe Cale sunt destul de dureroşi, pentru că egoismul e foarte puternic şi mândria şi voia proprie îţi sunt slugi bine echipate pentru război lung. Dar cine ştie ce voieşte nu se sperie de greutate!
Străduieşte-te să te scoli devreme şi la o oră fixă. Îndată ce te trezeşti, înalţă-ţi mintea la Dumnezeu: fă semnul Sfintei Cruci şi mulţumeşte-I pentru noaptea ce a trecut şi pentru toate milostivirile Lui faţă de tine. Cere-I să-ţi călăuzeacă fiecare gând, senzaţie şi dorinţă, astfel ca tot ceea ce spui sau faci să-I fie bineplăcut. Când te îmbraci, adu-ţi aminte de prezenţa Domnului şi a Îngerului păzitor. Cere-I Domnului Iisus Hristos să te acopere cu haina mântuirii. După ce te-ai spălat, du-te şi fă-ţi rugăciunile de dimineaţă. Roagă-te în genunchi cu evlavie, concentrare şi blândeţe, după cum se cade dinaintea privirii Celui Atotputernic. Cere-I să-ţi dea credinţă, nădejde şi dragoste, precum şi putere răbdătoare de a primi tot ceea ce ziua care vine îţi poate aduce – greutăţile şi problemele ei. Cere-I să-ţi binecuvinteze ostenelile, pentru a sta departe de tot păcatul însemnat. De poţi, citeşte ceva din Biblie, mai cu seamă din Noul Testament şi din Psalmi. Citeşte cu scopul de a primi luminare duhovnicească, plecându-ţi inima spre căinţă. După ce ai citit puţin, opreşte-te spre a reflecta asupra a ceea ce citeşti şi abia apoi treci mai departe, ascultând ceea ce Domnul sugerează inimii tale. Încearcă să-ţi dedici cel puţin cincisprezece minute contemplării duhovniceşti a învăţăturilor credinţei şi a folosului sufletesc din ceea ce ai citit. Mulţumeşte-I mereu Domnului că nu te-a lăsat să pieri în păcatele tale, ci Se îngrijeşte de tine şi te călăuzeşte în orice chip posibil spre Împărăţia Cerească.
Începe fiecare dimineaţă ca şi cum abia ai hotărât să devii creştin şi trăieşte după poruncile lui Dumnezeu. Mergând să-ţi îndeplineşti datoria, străduieşte-te să faci totul spre slava lui Dumnezeu. Nu începe nimic fără rugăciune, pentru că tot ceea ce facem fără să ne rugăm se dovedește a fi, în cele din urmă, neînsemnat sau păgubitor. Cuvintele Domnului adevărate sunt: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Urmează Mântuitorului nostru Care a muncit ajutându-i pe Iosif şi pe Preacurata Lui Maică. În timp ce lucrezi, menţine-ţi un duh bun, încredinţându-te mereu ajutorului Domnului. Este bine să repeţi neîncetat rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”.
Dacă lucrările tale au succes, mulţumeşte-I Domnului. Iar în caz contrar, încredinţează-te voii Lui, deoarece El Se îngrijeşte de noi şi îndreptează totul spre mai bine. Primeşte toate greutăţile ca ispăşire a păcatelor tale – în duh de ascultare şi de smerenie.
Înainte de fiecare masă, mulţumeşte-I lui Dumnezeu şi cere-I să nu te lipsească de binecuvântările lui duhovniceşti. E bine să te ridici de la masă simţind puţină poftă de mâncare. În orice caz, evită excesele. Urmând pilda creştinilor din vechime, posteşte miercurea şi vinerea. Nu fi lacom. Mulţumeşte-te că ai hrană şi haine, urmându-I lui Hristos Care S-a făcut sărac pentru noi. Sileşte-te să-I bineplaci Domnului în toate, astfel încât să nu fii mustrat de conştiinţă. Adu-ţi aminte că Dumnezeu te vede mereu, şi astfel fii cu băgare de seamă în ceea ce priveşte sentimentele, gândurile şi dorinţele inimii tale. Evită şi cele mai mici păcate, ca să nu cazi în cele mai mari. Alungă din inima ta orice gând sau plan care te îndepărtează de Domnul. Luptă mai ales împotriva dorinţelor necurate. Izgoneşte-le din inima ta ca pe o scânteie de jăratic ce cade pe hainele tale. Dacă nu vrei să fii tulburat de sentimente rele, primeşte smerit umilirea din partea celorlalţi. Nu vorbi prea mult, aminteşte-ţi că pentru orice cuvânt spus va trebui să-I dăm socoteală lui Dumnezeu. E mai bine să asculţi, decât să vorbeşti: în vorbărie este cu neputinţă să eviţi păcatul. Nu fi curios să asculţi noutăţi care nu fac altceva decât să întreţină şi să distragă duhul.
Nu judeca pe nimeni, ci consideră-te pe tine mai rău decât toţi. Cel ce judecă pe celălalt îşi ia asupră-şi păcatele lui. E mai bine să plângi pentru cel păcătos şi să te rogi ca Dumnezeu să-l îndrepteze în felul Său. Dacă cineva nu ascultă un sfat de-al tău, nu discuta cu el. Însă, dacă faptele lui sunt o ispită pentru ceilalţi, ia măsuri potrivite – pentru că bunătatea mai multora trebuie să cântărească mai mult decât cea a unei singure persoane. Nu te certa niciodată şi nu căuta scuze. Fii blând, liniştit şi smerit; îndură tot, urmându-I lui Iisus. El nu te va împovăra cu o cruce care-ţi depăşeşte puterile. Te va ajuta şi să-ţi duci crucea. Cere-I Domnului să-ţi dea har să împlineşti sfintele Lui porunci mai bine decât poţi, chiar dacă par prea greu de dus. După ce ai făcut o faptă însemnată, nu te aştepta la recunoştinţă, ci la ispite: iubirea de Dumnezeu este, cu adevărat, încercată de obstacole. Nu spera să dobândeşti oarece virtuţi fără să suferi amărăciune. În toiul ispitelor nu deznădăjdui, ci adresează-te lui Dumnezeu cu rugăciuni scurte: „Doamne, ajută... Învaţă-mă să... Nu mă lăsa... Apără-mă...”
Când simţi lene sau o oarecare răceală, nu lăsa obişnuita rânduială a rugăciunii şi a faptelor bune pe care le-ai stabilit. Toate cele pe care le faci în numele Domnului Iisus, chiar şi cele mici şi nedesăvârşite, toate devin un act de evlavie. Dacă doreşti să afli pacea, încredinţează-te întru totul lui Dumnezeu. Nu vei afla pacea, până ce nu te luminezi în Dumnezeu, iubindu-L doar pe El. Din când în când izolează-te, urmând exemplul lui Iisus în rugăciune şi în contemplarea lui Dumnezeu. Contemplă nesfârşita iubire a Domnului nostru Iisus Hristos, Pătimirile şi moartea Lui, Învierea, a doua Venire şi Judecata de Apoi.
Mergi la biserică cât de des poţi. Spovedeşte-te mai des şi primeşte Sfintele Taine. Făcând astfel, vei rămâne în Dumnezeu, iar aceasta este cea mai mare binecuvântare. În timpul spovedaniei, căieşte-te şi mărturiseşte cinstit şi cu străpungere de inimă toate păcatele tale. Păcatul celui ce nu se pocăieşte duce cu adevărat la moarte. Dedică duminica faptelor de milostenie şi de milă. De exemplu, cercetează vreun bolnav, mângâie un necăjit, salvează vreun rătăcit. Dacă cineva ajută pe cei pierduţi să se întoarcă la Dumnezeu, el va primi mare răplată în viaţa aceasta şi în veacul ce va să fie. Încurajează-ţi prietenii să citească literatură duhovnicească creştină şi să participe la discuţii cu teme duhovniceşti.Fie ca Domnul Iisus Hristos să-ţi fie Învăţător în toate. Pururea adresează-te Lui, ridicându-ţi mintea la El. Întreabă-te: ce ar face Dumnezeu în asemenea circumstanţe? Înainte de a te culca, roagă-te deschis şi din toată inima, cercetează şi vezi-ţi păcatele din ziua care a trecut.Ar trebui să te îndemni pe tine însuţi să te căieşti cu inimă înfrântă, cu durere şi lacrimi, ca să nu repeţi păcatele trecute.Mergând în pat, fă-ţi semnul Sfintei Cruci şi încredinţează-te Domnului Dumnezeu care este Păstorul cel Bun. Consideră că poate în noaptea aceasta va trebui să te înfăţişezi dinaintea Lui.
Ce exemplu mai minunat pentru noi decât Domnul Iisus Hristos – Soarele nostru. Amin (postat pe fb de ioan monahul)