“Intelegerea cea neinteleasa“
Tămăduitorul trupurilor și sufletelor noastre vede starea în care ne aflăm, lepadarea noastră de credință, lepadarea lumii de Dumnezeu este din ce în ce mai accentuată. Când vorbim de boli și tamaduirea lor, de vindecarile și minunile facute de Mântuitorul nostru, tainele lui Dumnezeu, nu putem să nu largim putin si sa incercam sa vorbim si sa ne ajute Dumneze sa si intelegem macar cate ceva de folos pentru sufletele noastre, despre suferinta in general. Asadar nu numai despre boli, este vorba ci și despre suferinta in general.
Concepția altor religii diferă față de creștinism prin aceea că vor să scape de suferință. În Ortodoxie, numai prin suferință scapi de suferință. Deci nu se poate salva lumea decât cu jertfă. Orodocsul îi mulțumește lui Dumnezeu din toată inima că i-a dat cruce. Am fost cinstit în viața mea, dar nu-i destul; trebuie să te răstignești!. „Să mori și să înviezi în fiecare zi! Dacă nu știi să mori, să n-ai nădejde de înviere!
Am putea sa spunem despre ea, despre suferinta, ca este hrana noastra cea de toate zilele? Ar fi prea mult daca am spune asa, am vedea lucrurile prea in negru daca le-am priv i asa?
Poate ca fiecare om are raspunsurile lui la astfel de intrebari. Dar cred ca nu este om care sa nu se fi intalnit cu suferinta, care sa nu fi trait, sa nu fi simtit in viata lui dureri, sau uneori chiar mai mult, adanci sfasieri ale sufletului sau ale trupului. Fiecare stie cum a trecut prin ele si ce fel de urme au lasat acestea in fiinta lui. Si iarasi cred ca in fiecare om este inscrisa chemarea catre viata, nu catre moarte, catre bucurie, nu catre apasatoarea intristare, catre fericire, nu catre o ucigatoare nefericire, catre sanatate, nu catre boala. Si de aceea suferinta, atunci cand omul o intalneste, devine o provocare, poate cea mai mare provocare pentru viata unui om.
Vreti sa aflati cum sta sufletul dreptslavitor, sufletul crestin dreptslavitor fata in fata cu suferinta? Vreti sa aflati ce fel de ganduri se pot naste intr-un cuget dreptslavitor atunci cand acesta cerceteaza viata, pe a sa, si viata intregii lumi, framantata adanc de tot felul de suferinte? Iata aceste ganduri, asa cum le descopera fericiții parinți ai bisericii.
“Descoperirea lui Dumnezeu spune: Dumnezeu dragoste este, Dumnezeu lumina este, si nici un intuneric intru El nu este. Cat ne este de greu noua, oamenilor, a ne invoi cu aceasta! Greu, pentru ca si viata noastra personala precum si viata intregii lumi ce ne inconjoara poarta marturie mai degraba impotriva. De fapt unde este acea lumina a dragostei Tatalui, daca noi toti, ajungand la sfarsitul vietii noastre, ne vedem nevoiti, impreuna cu Iov, din amarul inimii a marturisi: zilele mele degrab au trecut, ruptu-s-au cele mai inalte doriri ale inimii mele, iadul va fi casa mea, unde dar mai este in mine nadejde?
Insusi Hristos poarta marturie ca Dumnezeu cu luare aminte randuieste cele pentru intreaga faptura, ca nici cea mai mica pasare nu este uitata, ca El se ingrijeste pana si de podoaba ierbii campului, iar pentru oameni purtarea Lui de grija este neasemuit mai mare, incat, voua, zice Domnul, si perii capului toti sunt numarati.
Unde, dar, este aceasta Pronie grijulie, pana si la cel mai mic amanunt?
Toti suntem covarsiti de privelistea nesfarsitei dezlantuiri a raului in lume. Milioane de vieti, adesea deabia incepute, inainte chiar de a ajunge la constientizarea vietii, sunt secerate cu o salbaticie de neinchipuit.
Atunci la ce bun ne este data aceasta viata fara de noima? Si, iata, insetat cauta sufletul a se intalni cu Dumnezeu spre a-I zice: la ce bun mi-ai dat viata? Uratu-mi-s-a de suferinta. Intunericul ma impresoara, pentru ce Te ascunzi de mine? Stiu ca esti bun, dar cum de esti asa de nepasator la suferinta mea? Cum de esti asa de crud si neinduplecat catre mine? Nu Te pot intelege”.
Acestea sunt gandurile zamislite intr-un cuget dreptslavitor in fata suferintei. Vedeti aici ca nu este nici o cumintenie…, iertati-ma ca folosesc expresia aceasta, o cumintenie tampa in fata suferintei. Nu este nici resemnarea pe care o intalnim in spiritualitatea Extremului Orient, o resemnare care ar vrea cumva sa se ridice deasupra lucrurilor, o resemnare care are in ea un fel de superioritate.
Dar, oprindu-ne la aceste ganduri, ne punem acum intrebarea: nu ne propunem un scop prea inalt, de neatins chiar, dorind sa intelegem suferinta? Cum am putea sa cuprindem in sufletul nostru intelesul suferintei intregii lumi, cand pentru fiecare suflet in parte, sau suferinta fiecarui suflet in parte este adesea pentru el insusi un adanc fara de fund.
Dar noi nu vrem sa intelegem suferinta, adica nu ne propunem sa o rationalizam, sa filozofam pe aceasta tema. Ceea ce am dori noi insa este altceva: am dori sa ne impartasim cerand ajutor de la Dumnezeu, de “intelegerea cea neinteleasa” cu care au purtat suferinta parintii nostri. Are Biserica o comoara a unei intelegeri neintelese din care ne putem impartasi.
“Intelegerea cea neinteleasa“… Am luat aceasta expresie din Acatistul Bunei Vestiri. In Icosul al 2-lea al Acatistului Bunei Vestiri se spune: “Intelegerea cea neinteleasa cautand Fecioara s-o inteleaga a strigat catre cel ce slujea: Din pantece curat, cum este cu putinta sa se nasca Fiu, spune-mi?”.
Expresia a fost preluata si la Acatistul Mantuitorului, tot la Icosul al doilea: “Intelegerea cea neinteleasa cautand Filip sa o inteleaga, graia: Doamne, arata noua pe Tatal”.
Cum adica intelegere, dar neinteleasa?
Cred ca expresia aceasta vrea sa ne arate taina cea de necuprins cu mintea omeneasca. Taina lui Dumnezeu este neinteleasa, ca una ce este de necuprins cu mintea omeneasca, dar nu este irationala, ci este cu inteles. Iar in acest inteles patrunde omul prin credinta, prin credinta ca putere, prin credinta lucratoare, prin credinta ca dragoste, ca daruire de sine in mainile lui Dumnezeu. In mainile lui Dumnezeu pe Care L-am cunoscut, nu pe care nu L-am cunoscut.
Da. Fara intalnirea cu Dumnezeu, fara intalnirea vie cu Dumnezeu Cel viu, cred ca totul ramane fara alta valoare mai mult decat valoarea unei vorbe goale. Chiar vorbirea despre Dumnezeu, despre credinta, despre dragoste, despre suferinta, despre virtuti.
Am spus aceste cuvinte exprimandu-ma la persoana intaia singular, dar am facut-o incredintat fiind ca oricare dintre dumneavoastra ar putea sa spuna aceste cuvinte, poate ca mai mult decat mine. Cu adaugirea, sigur, a intamplarilor si a imprejurarilor proprii vietii fiecaruia.
Am spus aceste cuvinte cautand o cale, sau un mod de a ne apropia de taina suferintei. Pentru ca suferinta are o taina ei, are o intelegere neinteleasa. In ea se desfasoara o intalnire tainica intre om si Dumnezeu. Iar in timpurile noastre, pentru a ne apropia de taina suferintei, se pare ca avem piedici mai mari decat in trecut. Sa spunem cumva ca suferinta a capatat o dimensiune noua, sau poate ca aceasta dimensiune doar s-a accentuat.
In timpurile noastre pentru ca intunericul sa fie mai intuneric, restristea mai mare si greul mai greu, omul a fost lovit groaznic in ceea ce consta taria lui, punctul lui de sprijin in fata a toata suferinta, si anume, a fost lovit in credinta lui.
Si n-as vrea sa smintesc pe nimeni, nici sa tulbur constiinta nimanui, dar am sa ma exprim totusi asa: in timpurile noastre mintea a inlocuit credinta. Sau, cel putin, a strecurat in apele limpezi ale credintei tulburarea si impartirea felurimii gandurilor.
Iata! Expresia pe care am folosit-o mai inainte, “intelegerea cea neinteleasa” Aceasta expresie o gasiti in cartile bisericesti mai vechi si ea exprima starea evlavioasa, credincioasa, a sufletului omenesc care cinsteste taina lui Dumnezeu.
Dar in cartile bisericesti mai noi nu mai gasiti expresia aceasta, sau o gasiti, dar putin schimbata.
In loc de “intelegerea cea neinteleasa” gasiti expresia “intelesul cel greu de patruns”. Simtiti diferenta? Inteles greu de patruns poate sa aiba, sa zicem, si o ghicitoare, dar, ea, mintea se straduieste si straduindu-se dezleaga intelesul acela greu de patruns al ghicitorii. Expresia noua este o forma diluata a celei vechi. Cea veche marturisea cu tarie taina, arata sfintenia si puterea tainei, de neajuns pentru mintea omeneasca, oricate stradanii ar depune ea. Taina de neajuns pentru mintea omeneasca, dar cunoscuta de inima credincioasa. Pe cand expresia cea noua parca ar sugera ca un efort al ratiunii, al mintii, ar putea sa ia in stapanire taina. De aceea aceasta transformare a acestei expresii mi se pare ca poate ilustra o schimbare ce s-a petrecut, schimbare despre care v-am vorbit, ca mintea a tins sa inlocuiasca credinta.
Poate prea mult ne temem ca ne va fi furata credinta de niste tradatori ai ei si in inima noastra ne despartim de cei pe care ii socotim asa, tradatori ai credintei si cumva ne impartim in doua tabere: noi si ei. Dar eu as vrea sa ma refer la o stare a mintii, la o stare a lucrului omenesc pe care mi se pare ca o avem de plans impreuna, sa stiti ca oamenii sfinti, oamenii duhovnicesti ai veacului nostru au tras, ca sa spune asa, un semnal de alarma. Starea aceasta a fost diagnosticata de ei.
Aceasta stare este boala cea mai mare, este suferinta cea mai mare a sufletului omenesc in timpurile noastre. Sau, din cauza acestei stari ii este greu omului de astazi sa se apropie de intelegerea cea neinteleasa a suferintei.
Cuviosul Paisie Aghioritul spune: “In epoca noastra, in care s-au inmultit cunostintele, increderea numai in ratiune a zguduit din nefericire credinta din temelii si a umplut sufletele de semne de intrebare si de indoieli. De aceea suntem lipsiti de minuni, pentru ca minunea se traieste si nu se explica prin logica”.
Iar parintele Dionisie Ignat de la Colciu, marele duhovnic roman, care a trait 80 de ani in muntele Athos, spune si dansul: “Din multa iscodire a mintii si inaltare si parere, piere credinta. Se retrage din suflet. Un ucenic l-a intrebat pe Batranul sau cand va veni sfarsitul. Si Batranul a araspuns: cand se va inmulti mintea. Si asta o vedem astazi”, zice Parintele Dionisie.
Sfantul Ignatie Briancianinov, cu mai bine de 100 de ani inainte de acesti doi cuviosi Parinti, catre jumatatea secolului al XIX-lea, a observat cu durere o prefacere primejdioasa a vietuirii crestinesti si a scris pe larg despre faptul ca se vede cum crestinii tot mai mult pierd intelesul cel adevarat al vietuirii crestinesti. Se vede cum tot mai mult valorile umanismului si rationalismului inlocuiesc in viata lor Descoperirea Dumnezeiasca si Traditia.
Sau, spus mai de-a dreptul, Sfantul observa cum vechiul mod de viata, in ascultare de dumnezeiestile porunci, ascultare din dragoste, in simplitatea inimii, acest mod de viata incepe sa se stinga si apare un mod de viata nou, modul de viata al omului care-si cauta voia lui, se ghideaza numai dupa simtirea lui, numai dupa intelegerea lui.
Deci Parintii duhovnicesti, oamenii sfinti ai timpului nostru, ne vorbesc despre aceasta slabire, sau despre aceasta pierdere a credintei. Ea este mai greu de observat pentru ca imbraca forme mai subtile decat in trecut, uneori se deghizeaza chiar in hainele credintei.
Sfantul Teofan Zavoratul spune despre timpurile din urma: “Desi numele de crestin va fi auzit pretutindenea si peste tot vor fi biserici si slujbe, toate acestea nu vor fi decat parelnicie, caci intru acestea se va salaslui o adevarata apostazie”.
Deci, slabirea sau pierderea credintei este suferinta cea mai mare, este boala cea mai mare a sufletului omenesc in timpurile noastre. Sau, putem sa spunem si altfel: din pricina slabirii credintei este omul atat de neajutorat, uneori zdrobit, in timpurile noastre, in fata suferintei. Pentru ca slabind credinta, el nu se mai poate mangaia, nu se mai poate impartasi din comoara intelegerii celei neintelese pe care o ofera biserica si in care au aflat mangaiere parintii nostri.
Cum am putea privi in sufletul nostru decat numai prin credinta? Cuvantul pe care ni-l da Biserica, cuvantul Bisericii care spune ca in suferinta se afla ascunsa iubirea lui Dumnezeu….
… Da, in suferinta este iubirea lui Dumnezeu care poarta negrait de grija mantuirii omului.
Biserica ne spune ca omul n-a fost facut pentru suferinta. Intru inceputul facerii sale, omul nu a cunoscut, nu a stiut ce inseamna moartea, nu a stiut ce inseamna boala, nu a stiut ce inseamna suferinta. Dar atunci, ce s-a intamplat cu noi? Si Biserica zice: Ce taina este aceasta ce s-a facut cu noi? Cum ne-am injugat cu moartea? Cum ne-am dat stricaciunii? Cu adevarat, precum este scris dupa porunca lui Dumnezeu, Care da celor adormiti odihna. Dupa porunca lui Dumnezeu, asadar…
…Și ce este porunca lui Dumnezeu? Porunca lui Dumnezeu este viata vesnica. Vedeti minunea? Pe de o parte, noi stim, spun lucrul acesta pentru ca sunteti oameni care mergeti la Biserica si primiti invatatura Bisericii, noi stim ca boala, moartea, suferinta sunt urmarea calcarii de porunca savarsite de catre Adam in Rai, toate acestea sunt facerea lui intr-un fel, urmarea de neocolit a alegerii pe care a facut-o de a se desparti de Dumnezeu, neascultandu-L.
Pe de alta parte, ni se spune ca ne-am injugat cu moartea dupa porunca lui Dumnezeu. Dar porunca lui Dumnezeu este viata vesnica! Nu este o contradictie aici, ci este o minune. Dumnezeu se pogoara, ia in mainile Lui facerea mainilor noastre, o sfinteste si face in asa fel ca prin ceea ce ni se lucra pierzania sa ni lucreze de acum mantuirea.
Cu moartea pe moarte calcand, asa a lucrat Hristos. Ceea ce era spre pierzania noastra a facut Dumnezeu sa fie spre curatirea noastra. Prin moarte s-a risipit duhul pacatului, firea omeneasca murdarita de pacat s-a risipit, s-a destramat prin porunca lui Dumnezeu, pentru a se naste din nou, curata, innoita, prin harul lui Hristos, in Hristos. Si asa a facut Dumnezeu ca prin cele ce noi ne-am dus la pierzanie sa dobandim mantuirea, insa ca sa ne impartasim de mantuirea aceasta se poate numai prin credinta, numai primind prin cerdinta harul dumnezeiesc.
Am sa va mai vorbesc putin despre un caz de suferinta foarte cunoscut, despre Iov. Vreau sa va vorbesc putin despre el pentru ca mi se pare ca de multe ori si cazul lui sau minunea lui, taina lui o privim intr-un mod simplist: a fost incercat, a rabdat si ca rasplata rabdarii lui a primit indoit fata de cele ce avea.
E adevarat ca e nevoie de putina rabdare pentru a citi cartea lui Iov, traim intr-o mare viteza, nu avem rabdare sa ne adancim intr-o lectura care cumva prin structura ei ne opreste din aceasta viteza a noastra, cere o aplecare asupra ei, cere o luare aminte.
Daca ati avea rabdare sa parcurgeti cartea lui Iov cu luarea aminte, ati descoperi in ea adancimi nebanuite. Nu este numai atat, ca a fost incercat si in incercare i s-a aratat credinciosia fata de Dumnezeu. Este ceva mult mai adanc in ceea ce s-a petrecut cu Iov. A ingaduit Dumnezeu Satanei sa ne – încerce -, dumneavoastra va veti formula – loveasca -, intai sa loveasca in ale lui, lucrurile, turmele, chiar copiii lui au murit. A ingaduit Dumnezeu ca Satana sa loveasca in trupul lui, sa il imbolnaveasca, sa sufere de o boala cumplita.
Afland de nenorocirea lui, au venit sa il mangaie trei prieteni: Elifaz din Teman, Bildad din Şuah si Ţofar din Naamah. Gandul lor, dupa cum arata Scriptura, se vede ca a fost sincer, pentru ca venind si vazandu-l pe Iov, au cazut cu fetele la pamant si sapte zile si sapte nopti n-au fost in stare sa spuna niciun cuvant, cutremurati de nenorocirea care l-a lovit pe acest om drept al lui Dumnezeu.
Dar daca luam aminte la dialogul care incepe intre ei descoperim ca acesti prieteni ai lui Iov incercau sa Il indreptateasca pe Dumnezeu in fata lui Iov. Incercau, cumva, sa il invinovateasca pe Iov pentru ca Iov isi apara nevinovatia lui, cum am zice noi, priveau dintr-o intelegere morala lucrurile, nu puteau sa iasa din schema aceasta: faci asta, primesti asta, esti drept, primesti rasplata, esti pacatos, primesti pedeapsa. Si ziceau: daca ai primit ce ai primit de la Dumnezeu, trebuie sa fi facut tu ceva! Ai gresit tu cu ceva inaintea lui Dumenzeu, Dumnezeu nu este nedrept. Niciodata nu s-a vazut ca Dumnezeu sa pedepseasca pe cei drepti, nu s-a vazut niciodata ca cei drepti sa fie nefericiti.
Si aici am sa va citesc putin din cuvantul pe care Iov il spune acestor prieteni ai lui, care veniti sa il mangaie n-au reusit decat sa rascoleasca mai adanc sufletul lui: “Am auzit mereu astfel de lucruri; sunteţi toţi nişte jalnici mângâietori. Când se vor sfârşi aceste vorbe goale şi ce te chinuieşte ca să răspunzi? Şi eu aş vorbi aşa ca voi, dacă sufletul vostru ar fi în locul sufletului meu; aş putea să spun multe cuvinte împotriva voastră şi să dau din cap în privinţa voastră. V-aş mângâia numai cu gura şi cu mişcarea buzelor mele v-aş aduce uşurare. Dar, dacă vorbesc, durerea mea nu se linişteşte şi dacă tac din gură, durerea mea nu se depărtează de la mine. În ceasul de faţă, Dumnezeu mi-a luat toată vlaga; toată ticăloşia mea mă împresoară, Doamne! M-ai acoperit cu zbârcituri, care toate mărturisesc împotriva mea; neputinţa mea ea însăşi mă dă de gol şi bârfitorul stă împotriva mea. El mă sfâşie în furia Lui şi se poartă cu mine duşmănos, scrâşneşte din dinţi împotriva mea; duşmanul meu aruncă asupră-mi săgeţile ochilor săi; Deschis-au gura lor împotriva mea, în batjocură m-au lovit peste obraji. Toţi grămadă se înghesuie împotriva mea. Dumnezeu mă dă pe mâna unui păgân. El mă aruncă pradă celor răi.”
Desi la prima vedere, prin cuvantul lui, Iov cere socoteala lui Dumnezeu, la prima vedere cuvantul lui e un cuvant de razvratire, dar numai la prima vedere. Ceea ce se intampla cu el ?
Cred ca ceea ce s-a petrecut cu el a fost aceasta: Dumnezeu l-a adus pana la limita puterilor omenesti. Nu putea sa fie niciun cuvant omenesc care sa il mangaie pe el.
Niciodata nu trebuie sa ne facem avocatii lui Dumnezeu in fata omului care sufera. Suferinta este ceva intre el si Dumnezeu, nu trebuie sa ne amestecam intre Dumnezeu si omul care sufera in sensul de a ne face interpretii lui Dumnezeu sau aparatorii lui Dumnezeu fata de omul care in suferinta pare ca huleste pe Dumnezeu sau cere socoteala lui Dumnezeu, pentru ca riscam sa-i facem mai rau omului, sa fim, cum zice Iov, “niste jalnici mângâietori”.
Dumnezeu avea o socoteala cu el, intr-adevar suferinta lui era ceva ce intrecea puterile mintii sau puterile omenesti, dar care a fost scopul pentru care Dumnezeu l-a adus pe Iov pana la limita puterilor omenesti? Ne dezleaga intrebarea aceasta insusi Iov, dupa ce afla usurare in suferinta lui: “Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă.”
Rezultatul suferintei lui Iov a fost vederea lui Dumnezeu. Ceea ce a urmat suferintei lui Iov a fost vederea lui Dumnezeu. Suferinta era atat de mare, dusa pana la limita puterilor omenesti, incat acestei suferinte nu i-a urmat decat trecerea dincolo de aceasta limita a puterii omenesti. Ea putea fi urmata numai de vederea lui Dumnezeu.
Dumnezeu a pregatit in aceasta suferinta pe Iov ca sa primeasca vederea Lui. Textul mai vechi spunea “cu auzul urechii Te-am auzit”, adica a primit cunoastere despre Dumnezeu numai prin auz, insa, in urma suferintei lui i s-a facut aceasta descoperire, atunci cand era in culmea deznadejdii, cand era in adancul cel mai adanc al suferintei si nu mai exista niciun fel de mangaiere pentru el.
Atunci L-a vazut pe Dumnezeu.
Si aceasta singura vedere a lui Dumnezeu, singura ea a putut sa linisteasca si sa odihneasca inima lui. Si vazand pe Dumnezeu n-a mai avut nevoie sa il smereasca cineva, sa ii faca cineva morala, sa ii tina cineva predici despre rabdare. Si a zis: “pentru aceea acum ma urgisesc eu pe mine insumi si ma pocaiesc in praf si in cenusa”.
Sigur ca nu stim niciodata cand avem alaturi de noi pe un Iov, suferinta are multe intelesuri. Dar poate ca de prea multe ori noi o vedem ca pe un fel de pedeapsa de la Dumnezeu, judecam intr-un mod simplist lucrurile si de multe ori ranim pe altii cu aceasta judecata a noastra.
In suferinta intotdeauna se arata pronia lui Dumnezeu pentru mantuirea omului.
Stiti ce este boala? Si boala este ca un vestitor, este ca cineva care bate la usa vietii noastre si ne spune “Adu-ti aminte ca vei muri!”. Boala este un inaintevestitor al mortii, ea ne arata fragilitatea conditiei noastre omenesti. De asemenea, prin boala Dumenzeu lucreaza in sufletele noastre taina smereniei. Boala arata nimicnicia omului.
Pascal despre Cromwell, cel care a condus Revolutia din Anglia in secolul al XVII-lea, era un conducator de osti atat de vajnic, incat, spunea ca si Papa tremura in fata lui, avea multa putere. Occidentul intreg tremura in fata lui. Dar a fost necesara doar o mica pietricica, care s-a oprit in uretra – cum spunem noi a facut un blocaj renal – si toata faima lui Cromwell a pierit. Iata ce este omul! Omul de care tremura Papa, omul de care tremura Occidentul intreg. N-a avut nevoie de mai mult, decat de aceasta pietricica si prin aceasta pietricica a apus indata toata faima lui si toata frica a pierit.
Exista vreo legatura intre anumite boli trupesti si anumite patimi sau boli sufletesti? Exista o legatura intre ele, ca sufletul si trupul sunt legate intre ele in fiinta omeneasca. Anumite patimi ale sufletului produc animite boli sufletesti. Sigur ca o patima tine sufletul intr-o stare de crispare, intr-o stare de incordare. Iar in conditia noastra, asa cum traim noi in lumea aceasta, sufletul se foloseste de organele trupului in lucrarea lui. Iar daca sufletul este vatamat, adica nu lucreaza linistit, nu lucreaza lin, atunci si organele de care se foloseste el pot sa fie afectate. Dar nu luati asta la modul simplist in care am spus inainte – te pedepseste Dumnezeu pentru ca fumezi, pentru ca faci, pentru ca dregi. Ajung oamenii sa Il vada pe Dumnezeu ca pe unul care te pandeste sa vada, cum ai facut ceva, imediat sa te articuleze, cum spunem noi, ca si cu o nuia. Nu este asa!
Chiar si cand bolile trupesi sunt legate de patimi sufletesti, nu inseamna ca ele sunt o pedeapsa, ci ele sunt calea proniei dumnezeiesti prin care Dumnezeu cauta vindecarea acelui suflet. Dumnezeu cauta vindecarea si mantuirea fiecaruia potrivit cu personalitatea lui, cu structura lui sufleteasca, cu felul lui de a fi. Adica gaseste Dumnezeu “medicamentul” potrivit pentru fiecare. Si daca vede Dumnezeu ca unui om, pentru vindecarea sufletului lui, ii e de folos sa ia acest “medicament”- boala trupeasca, atunci ingaduie Dumnezeu sa sufere de boala trupeasca, pentru a se putea curati de pacat.
Adesea in suferintele noastre descoperim ca in sinea noastra Il invinovatim pe Dumnezeu pentru acestea. Cum sa le depasim? Numai prin credinta le putem depasi, pentru ca, intr-adevar, logicii noastre omenesti suferinta i se prezinta de multe ori ca un fel de nedreptate sau ajungem la aceasta contradictie: “Daca Tu ma iubesti, Doamne, cum de nu iti pasa de suferinta mea?” Adica intr-un astfel de caz, daca e sa ne certam cu Dumnezeu, intr-adevar, cu Dumnezeu trebuie sa ne certam! Dar noi singuri putem sa ne dam seama cand o facem din rautate, cand o facem din egoism, cand ne certam din egoism.
Una e sa ne certam cu Dumnezeu cum o facea Iov si alta e sa ne certam cu Dumnezeu din egoismul nostru, din micimea noastra de suflet.
Mai intai sa scapam de micimea noastra de suflet si apoi sa ne certam cu Dumnezeu. Si este sigur – asta o spun eu, sa va convingeti si dumneavoastra – ca din cearta asta vom iesi infranti si ne va coplesi dragostea lui Dumnezeu.
Un parintele povesteste ca era in Sfantul Munte, la liniste, la pustie, in timpul celui de-al doilea razboi mondial si era atat de apasat de suferinta oamenilor (mureau copii, femei, batrani, oameni nevinovati) si se certa cu Dumnezeu. Insa, spune el, “intotdeauna dupa o astfel de cearta sfarseam infrant”, infrant la picioarele Crucii lui Hristos. Deci are dreptate omul sa se certe cu Dumnezeu in suferinta lui, nu trebuie sa invinovatim pe nimeni pentru aceasta. Si certandu-se cu Dumnezeu, de la Dumnezeu va afla si dezlegarea intrebarii.
Toate acestea Sfantul le vede, asa cum si sunt, toate le vede ca pe o lepadare de credinta, ca pe o apostazie, ca pe inceputul implinirii cuvintelor profetice ale Sfantului Apostol Pavel: Antihrist nu se va arata pana nu va veni mai intai lepadarea de credinta.
E adevarat ca lepadarea de credinta imbraca forme foarte subtile in vremea noastra. Ea se deghizeaza chiar in hainele credintei, adica se pastreaza o spoiala de credinta, vor fi peste tot biserici, slujbe, dar nu vor fi decat parelnicie, nu va fi o angajare in Hristos, ci numai fatada, numai fast, numai ritual, nu va fi o daruire a vietii in Hristos. Asta este primejdia! Spoiala credinței. Intorceți-va la credință, la Dumnezeu și El va lumina sufletele voastre.
Amin (postat pe fb de ioan monahul)