Întâmpinarea Domnului
„Acest Prunc a adus cerul şi pământul” cum ne spune tradiția ca a spus prorocița Ana când l-a vazut.
Sărbătoarea numită „Întâmpinarea Domnului” are o sorginte scripturistică; momentul este însă descris doar de Sfântul Evanghelist Luca (2,22-40). Prima menţiune despre această sărbătoare se găseşte în Catehezele baptismale ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, rostite pe la anul 348. În calendarul răsăritean, sărbătoarea a fost introdusă oficial în anul 542, în timpul împăratului bizantin Iustinian cel Mare, cel care a schimbat, prin Decret imperial, data de prăznuire, de pe 14 februarie – aşa cum se prăznuia atunci când Crăciunul se serba odată cu Boboteaza – pe 2 februarie. Armenii continuă până astăzi să prăznuiască Întâmpinarea Domnului pe 14 februarie. Este un eveniment, iubiti credinciosi, care a avut loc cu aproximativ doua milenii in urma, insa nimic din ceea ce este prezent in dumnezeiasca Scriptura nu este lipsit cu ceea ce este prezent in viata crestinului si cu viata Bisericii din toate vremurile si locurile. Caci, Biserica a preluat momentul Aducerii la Templu a Domnului Hristos si-l concretizeaza pe aceasta in viata fiecarui prunc nascut din familie crestina, caci este randuiala Bisericii ca, la 40 de zile dupa nastere, pruncul sa fie adus la biserica, preotul sa-l ia in bratele sale, sa-l inchine la icoane, si daca este de parte barbateasca, sa-l duca in Sfantul Altar si sa-i atinga crestetul de Sfanta Masa, prelungindu-se asadar aceeasi ceremonie savarsita de dreptul Simeon acum doua milenii in Templul din Ierusalim.
Biserica, teologia Bisericii, a preluat acest eveniment sub semnul cuvantului de imbisericire. Imbisericirea ca stare binecuvantata de Biserica la inceputul existentei pruncului, imbisericire care se cere a fi continuata de-a lungul intregii vieti. Starea de imbisericire poate fi vazuta in doua chipuri și anume, ca omul este purtator de Dumnezeu, teofor, precum batranul Simeon, purtator in bratele sale a lui Dumnezeu, sau Dumnezeu este purtator de om. Aceasta imbinare intre cele doua stari, intre cele doua adevaruri, ca omul îl primeste in bratele sufletului sau pe Dumnezeu, atat de mare este inima omului, dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, mai mare decat in Imparatia Cerurilor, pentru ca sufletul omului poate sa-l aiba înlauntrul sau pe Dumnezeu. Omul devenind teofor, adica purtator de Dumnezeu, hristofor, purtator de Hristos, este prima stare. Cea de-a doua, care corespunde cu prima, Dumnezeu este purtator de om. Nu doar ca a luat firea omeneasca devenind Om adevarat, El Dumnezeul cel adevarat, dar El este si purtator al nostru, purtator al suferintelor noastre, purtator al incercarilor noastre. El se afla tot timpul alaturi de noi, ne insoteste Dumnezeu pasii drumului nostru de-a lungul intregii vieti, iar in momente de ispita, cum spune un cuvant frumos din intelepciunea Parintilor, El nu mai este doar alaturi de noi, ci este in noi. El ne poarta pe umerii fiintei Sale, pentru a ne ajuta, dacă incercam sa ne deschidem spre mila Sa, a ne ajuta in clipele de ispita, in momentele de incercare. Aceasta dubla stare a omului purtator de Dumnezeu si a lui Dumnezeu purtator de om, o exprima Sfanta Liturghie, in sinteza prin cuvintele: “ale Tale, dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate“. Toate sunt ale lui Dumnezeu, toate sunt primite in dar de catre om, si intrand in aceasta teologie a darului, a dragostei mai cu seama, omul primind totul de la Dumnezeu, este chemat sa daruiasca totul lui Dumnezeu, sa se daruiasca pe sine lui Dumnezeu precum Dumnezeu se daruieste pe Sine in totalitate fiecarei fiinte umane. Aceasta este sensul imbisericirii noastre prin care am fost adusi ca prunci la biserica, imbisericire prin care Dumnezeu ne cheama spre ea, sa se continue de-a lungul intregii noastre vieti. Il rugam pe Dumnezeu ca starea de imbisericit sa fie o stare continua, prin viata noastra sa se imbisericeasca lumea, universul, societatea umana in toate componentele sale politice, economice, militare, ca duhul crestin sa constituie izvor de inspiratie pentru toti cei care au responsabilitati in societatea noastra si in societatea lumii. Dumnezeu sa ne ajuta sa constientizam pe zi ce trece statutul nostru de imbisericit in Biserica lui Dumnezeu, ca sa ajungem si noi la batranete precum batranul Simeon cel drept, temator de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfant, asteptand mângâierea lui Dumnezeu, sau precum batrana Ana, stand aproape de templu, slujind lui Dumnezeu prin post si rugaciune.
În două dintre cele cinci cărţi ale lui Moise, Ieşirea (cap 13) şi Numerii (cap 3), se spune că, în amintirea uciderii întâilor născuţi din Egipt, Dumnezeu a promulgat o Lege prin care cei dintâi născuţi de parte bărbătească din neamul lui Israel, să fie închinaţi templului, urmând ca cei din seminţia lui Levi să rămână pentru totdeauna în slujba acestuia. Sigur, dacă toţi întâi-născuţii ar fi rămas în templu, la un moment dat ar fi fost foarte mulţi, aşa că aceştia puteau fi răscumpăraţi, fie cu cinci sicli (Num.3,18), fie, în cazul familiilor sărace, cu o pereche de porumbei sau una de turturele (Lev 12). Darurile erau considerate un fel de jertfă adusă lui Dumnezeu şi, astfel, o recunoaştere a vinii. Ofrandele erau dăruite templului. Porunca era valabilă pentru tot evreul, fără excepţie, indiferent în ce parte a ţării s-ar fi aflat. Aşadar, când s-au împlinit zilele curăţirii, după Legea lui Moise, Maria şi Iosif, deşi rânduielile nu-i vizau, „L-au adus pe Prunc la Templu ca să-L pună înaintea Domnului” (v. 22). În templu, Dumnezeu s-a aflat faţă-n faţă cu Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că zilele curăţirii aduse în discuţia versetului „nu se refereau la curăţirea Maicii Domnului, care a născut fără de păcat; şi nici la curăţirea lui Iosif, care nu a cunoscut-o pe Sfânta Fecioară şi nici la curăţirea lui Iisus, care este curăţenia nemărginită şi mai presus de toată curăţenia”, ci se referă la timp, ca durată prevăzută de Lege, patruzeci zile. Totodată, ei au oferit ca jertfă, fie o pereche de turturele, fie doi pui de porumbei (Lc 2). Evanghelia nu precizează ce au oferit, dar sunt simbol al înţelepciunii şi al blândeţii Pruncului. Primii nascuți erau Sfințiți pentru Dumnezeu. Moise îi învăţase pe iudei că fiecare fiu prim-născut aparţinea Domnului, dar că acei copii, în loc de a fi sacrificaţi după cum era datina printre naţiunile păgâne, puteau să aibă viaţa salvată dacă părinţii lor voiau să-i răscumpere plătind oricărui preot autorizat. Exista de asemenea o ordonanţă mozaică care decreta că după o anumită perioadă de timp, o mamă trebuia să se prezinte la templu pentru purificare, sau să facă prin altcineva sacrificiul adecvat. Adesea se îndeplineau cele două ceremonii în acelaşi timp.
Sărbătoarea anuală a Paștelui nu era singurul prilej în care se rememora salvarea primilor născuți. Deoarece Dumnezeu a salvat viețile copiilor din Israel, din acea zi a poruncit: Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu!(Ieș 13,2).
Fiecare ființă întâi născută, de sex masculin, aparținea Domnului. În cazul animalelor curate, ele urmau să fie aduse ca sacrificiu (Ieș 13,15). Unele animale necurate și toate ființele umane nu erau sacrificate, ci, erau răscumpărate (Ieș 13,13). Primii născuții erau aduși la Ierusalim, în fața Domnului, fiind considerați ca sfințiți sau consacrați unor scopuri sacerdotale, în amintirea salvării copiilor evrei în Egipt. Cu toate acestea, în locul celor răscumpărați, care trebuiau să aibă atribuții sacerdotale, un trib întreg, cel al lui Levi, a fost ales și pus deoparte pentru ocupații exclusiv sacre și, întrucât au existat cu 273 mai puțini leviți decât primii născuți din tot Israelul, la primul recensământ, fiecare dintre acești întâi născuți trebuia să fie răscumpărat, dar nu fără a fi adus în fața Domnului, ca semn al dreptului Său asupra lor
Ceremonia de răscumpărare, avea loc în prezența preotului și a invitaților, în ziua a treizeci si una după naștere. Acest lucru se datorează faptului că pruncul nu era considerat ca fiind pe deplin capabil să trăiască, până când nu supraviețuia primelor treizeci de zile ale vieții sale. Numai dacă ziua a treizeci și una era o zi de sabat sau de sărbătoare, ceremonia era amânată până în următoarea zi lucrătoare. În consecinţă, Iosif şi Maria s-au dus în persoană la templu, în Ierusalim, pentru a-l prezenta pe Iisus preoţilor, pentru a efectua răscumpărarea, şi totodată pentru a face sacrificiul adecvat pentru a asigura Mariei purificarea ceremonială a pretinsei murdării de pe urma naşterii, iar Sfântul Simeon şi Sfânta Proorociţă Ana au dat slavă lui Dumnezeu văzându-L pe Prunc și ştiind, cu ajutorul lui Dumnezeu, că El este Mântuitorul. Prezentarea lui Iisus în templu: Si cand s-au implinit zilele curatirii lor, dupa legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca sa-L puna inaintea Domnului. Precum este scris in Legea Domnului, ca orice intai-nascut de parte barbateasca sa fie inchinat Domnului. Si sa dea jertfa, precum s-a zis in Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel
“N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Mt 517). Numai că pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte se cade a ţine seama de cele două înţelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română: împlinesc porunca, dar a împlini mai poate avea şi sensul de a desăvârşi, a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior. Domnul a împlinit Legea în amândouă înţelesurile verbului. Mai întâi i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi tăiat împrejur, potrivit Legii, la opt zile după naştere. In al doilea rând fiind adus spre închinare la Templu, a ridicat- la un nivel superior, fiind întâmpinat acolo de dreptul Simeon şi de proorocită Ana a lui Fanuel. Domnul nu a împlinit Legea numai supunându-Se dispoziţiilor ei ci şi desăvârşind-o, perfecţionând-o, ridicând-o la un nivel superior de subtilitate şi completitudine, dând adică verbului a împlini înţelesul de-al doilea.
Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare? Răspunsul, ori mai bine zis răspunsurile, la cea dintâi vedere, pot părea surprinzătoare. Dezbinare (ori vrajbă), zice Domnul, am venit să aduc, iar nu pace (Mt 10,35; Lc 12,51-53). Şi tot aşa: sabie am venit să aduc, iar nu pace (Mt 10,34). E drept că Domnul afirmă (Mt 26,52): toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri, dar în clipele solemne ale Cinei celei de Taină îşi întreabă ucenicii: „Când v-am trimis pe voi tară pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi avut lipsă de ceva? Iar ei au zis: de nimic. Şi El le-a zis: acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista; şi cel ce nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere” (Lc 22,35-36). Domnul aşează duhul deasupra literei, contrar saducheilor şi fariseilor, robi ai textelor, exegeţi strâmţi, minţi incapabile de a depăşi orizontul literal al prescripţiilor. „Duhul, proclamă Hristos (ln 6,63), este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic” (tot aşa Sf. Pavel: „Litera ucide, iar duhul face viu”: II Cor. 3,6). Nu numai dezbinare şi sabie aduce Hristos pe acest pământ, ci şi, în aceeaşi tonalitate aprigă, impetuoasă, foc. Mai înainte chiar de a fi început Domnul să propovăduiască, Ioan Botezătorul declara: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine… Acesta vă va boteza cu Duh Sfant şi cu foc (Mt 3,11). Intocmai glăsuieşte şi Evanghelia lui Luca: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine…El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (3,16). Iar Domnul Se exprimă categoric, la fel ca pentru dezbinare şi sabie: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Lc 12,49).
Dragostea este aceea care, în învăţătura lui Hristos, înlocuieşte vechea rece şi aspră dreptate. Legământul vechi e al dreptăţii, al dreptăţii stricte, cel nou e al dragostei care atât de măreţ şi în cuvinte incomparabile este proclamată de Apostolul Pavel (I Cor.13) a fi suprema virtute şi singura menită veşniciei. Iubirea aproapelui este recunoscută a fi o poruncă la fel de mare ca şi cea a iubirii lui Dumnezeu atât de Evanghelia lui Matei (22,39) cât şi de a lui Marcu (12, 31). Pe aproapele nostru, Hristos ne învaţă a-l iubi ca pe noi înşine. In Evanghelia Sfântului Ioan aflăm aceeaşi poruncă exprimată în termeni mai hotărâţi, raportaţi la relaţia dintre Hristos şi apostolii Săi şi accentuându-se în chip minunat caracterul ei exemplificator: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”. Iubirea de aproapele, aşadar, e statornicită la gradul cel mai înalt: ea nu se cade a coborâ sub nivelul celei purtate de învăţător ucenicilor Săi. Şi Domnul urmează: „Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (In. 13, 34-35; 15,12). Dragostea de aproapele e mărturia care nu înşeală, e proba pentru cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dacă se urăsc ori defăima unii pe alţii sunt nişte mincinoşi neruşinaţi. Tot în înţelesul al doilea al verbului a împlini se cuprind poveţele date de Hristos în Predica de pe munte unde Fericirile, sunt ca produsul nostru spiritual cel mai de preţ şi apt a ne asigura victoria. Cu Predica de pe munte nu avem mai puţini sorţi de a câştiga universal, cosmosul, cerurile, mântuirea, viața veșnică. Intreaga Predică de pe munte e o manifestare a împlinirii de Iisus a Legii vechi prin desăvârşire, rafinare şi subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum până la paroxismul punctului culminant. Domnul nu este mulţumit cu porunca de a-ţi iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ţi vrea binele, pe „aproapele” în înţeles concret. Mergând mult, mult mai departe decât Legea veche, doreşte şi ne cere să-l iubim pe vrăjmaşul nostru (Mt. 5,43-44; Lc 6,27;6,35). „Să nu ucizi” I se pare cu totul insuficient: simpla jignire cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule a fratelui nostru e considerată a fi vrednică de osândă grea (Mt 5,22). Cât de nobilă, de mărinimoasă şi de rafinată este povaţa menţionată în versetele 23-24 din capitolul 5 al Evangheliei Sf. Matei: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”. Altfel spus după cum nu ne putem înfăţişa lui Dumnezeu cu mâinile pătate de sânge, aidoma nu putem cuteza să ne apropiem de altar cu limba spurcată de vorbe urâte.Tot atât de nobil, de îndrumător spre smerenia şinei şi de bogat în omenie este îndemnul de a nu vedea paiul din ochiţii vecinului mai înainte de a fi văzut şi scos bârna din propriul tău ochi (Mt. 7,3-5; Lc 6,42).
Celor de demult li s-a spus: „Să nu săvârşeşti adulter”; dar Hristos face un salt până la o înălţime de unde simpla poftire, simplul gând apar egale cu fapta. Nu ajunge să nu săvârşeşti, Iisus ne cere să nici nu ne învoim cu gândul păcătos. Curat să ne fie nu numai trupul, ci şi cugetul: acesta ne poate implica în rele, tot atât de grav ca şi materializarea sa. De asemenea nu ajunge să nu juri strâmb, ci trebuie să nu juri deloc cu nici un fel de jurământ; să fie cuvântul tău da ori ba. Parcă şi mai departe înaintăm pe calea subtilităţii, dând de aceste recomandări care toate stau dovadă pentru cât de mult preţuia Domnul însuşirea ce se numeşte discreţie: se cere să fim întru totul discreţi când ne rugăm: să nu ne facem rugăciunea în văzul oamenilor, în locuri publice, ci în cămara încuiată (Mt 6,5-6); când facem milostenie, „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt 6, 2-3). Când postiţi, ni se spune (Mt 6, 16-18) „Nu fiţi trişti ca făţarnicii; că şi ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc,textul se ridică la un nivel moral care deopotrivă ne cutremură şi ne încântă ,,Tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală“. Deci, nu numai să nu dăm în vileag o faptă virtuoasă, dar să ne şi străduim a o ascunde!
Cu totul proprie Noului Legământ este desigur şi taina Crucii care înseamnă jertfa, suferinţă şi asumare a vinovăţiei. Hristos Se jertfeşte pentru noi şi nevinovat, neprihănit fiind – ia asupră-Şi păcatele lumii. Hristos Se întrupează pentru a cunoaşte nemijlocit condiţia omenească; nu prin relatări şi informaţii indirecte (prin reportaje) ci prin experienţă personală, existenţială. Şi de ce, de bună voie, se dă Domnul, crucii şi suferinţei? Tocmai pentru că suferinţa este caracteristica definitorie – cu adevărat definitorie – a omului, trăsătura cu totul specifică a condiţiei umane. Creştinismul – care s-a apropiat atât de mult de Hristos fără a face însă pasul final – nu ne dă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, dar ne dă mijlocul de a folosi în mod miraculos suferinţa, de a o preface, adică, în mijloc de mântuire şi de iubire. Iar suferinţa, Hristos a ţinut să o cunoască în forma ei totală şi cumplită – şi însoţită de batjocură şi deznădejde, condimentele necesare oricărei suferinţe reale – tocmai pentru a da întrupării Sale un caracter autentic, de bună credinţă, serios şi nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu şi prin ea, aşadar, a înţeles că e de datoria Sa a trece.
Creştinismul nu este numai Lege, dreptate, să nu uităm vorba paradoxală dar şi zguduitoare a Sfantului Isaac Sirul: să nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor ori: „tariag” (cele 613 comandamente pozitive şi negative în care Talmudul rezumă raporturile dintre om şi dumnezeire; împlinirea lor neabătută chezăşuieşte indubitabil izbăvirea săvârşitorului. Creştinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vădit „dinamice” şi subtile. De aceea, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul. Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă.
Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om ca noi să ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupeşti, să ne putem îndumnezei. Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice. Se cuvine să ne stea mereu alături Crucea şi Hristos. Creştinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism şi toate celelalte religii orientale, e credinta intr-un Dumnezeu intrupat. Iar daca Dumnezeul nostru S-a intrupat noua ce ne incumba sa facem? Să ne străduim a ne înduhovnici, a ne apropia cât mai mult de El, a ne înălţa în limita – ba şi peste limita – puterilor noastre omeneşti; numai astfel vom fi în măsură să ne împlinim şi noi menirea, să ne arătăm şi noi Vrednici să-L întâmpinăm pe Hristos în inimile noastre. Căci voi incheia citându-vă o preafrumoasă şi adevărată vorbă a unui învăţat evlavios: întrebării: „Unde este Dumnezeu?” el îi răspunde: „Acolo unde este lăsat să intre”.
Dreptul Iosif și Maica Sfântă au plătit prețul de răscumpărare pentru Pruncul închinat la templu, care era o pereche de turturele sau doi pui de porumbei. Spun Sfinți Părinti că asta reprezintă curăția sufletului și a trupului, ca cei care sunt nedespărțiți, ca perechea de turturele. Dar curăția aceasta trebuie să ne-o păzim și în fața oamenilor și în fața lui Dumnezeu – și aceasta este simbolizată de cei doi pui de porumbei. După ce vom plăti acest preț de răscumpărare, după ce ne vom hotărî să ne păzim curăția sufletului și a trupului împreună și să ne păzim conștiința și pacea, cu toți, cum spune Pavel: “păstrați sfințenia și pacea cu toată lumea, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Ev 12,14), atunci ne vom putea întoarce la ale noastre în viața aceasta, cea nouă, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu și să creștem și să ne întărim cu Duhul, atunci vom putea crește cu adevărat, atunci ne vom îndrepta sigur către pacea adevărată a sufletului nostru. Întâmpinarea Domnului este starea sufletului doritor de Dumnezeu. Să ni-L dorim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să-L primim și să-L păstrăm ca Stăpân și Împărat al inimii, al voinței și cugetului nostru și să-i cerem Lui: “Doamne, primește-mă întru odihna Ta!“ .
La Vecernia praznicului Intampinarii se citește din capitolul al saselea al cartii Profetului Isaia. Profetul a vazut in vedenie pe Domnul sezand pe tron inconjurat de Serafimi. Un serafim a luat cu un cleste un carbune aprins din jertfelnic si l-a atins de buzele profetului. „Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, avand in mana sa un carbune, pe care-l luase cu clestele de pe jertfelnic”. Si asa cum spun Maririle la cantarea a noua la sarbatoarea Intampinarii: „Clestele cel tainic, tu esti Marie, care l-ai zamislit in pantece, pe carbunele Hristos!”. Adica, Maica Domnului, care L-a zamislit in pantecele ei pe Hristos, este preinchipuita de clestele cel tainic, de carbunele cel aprins.Serafimul, a adus la gura profetului carbunele aprins si a zis:„Iata, s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale, si faradelegile tale le va curati!”. In continuare, profetul a auzit glasul Domnului zicandu-i: „Pe cine voi trimite si cine va merge pentru Noi? Si a raspuns: „Iata-ma, trimite-ma pe mine!”. Si Dumnezeu a grait din nou:„Du-te si spune poporului acestuia: cu auzul veti auzi si nu veti intelege, si uitandu-va, va veti uita, dar nu veti vedea. Ca s-a invartosat inima poporului acestuia, urechile sale greu au auzit si ochii sai i-a inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii si cu urechile sa auda si cu inima sa inteleaga si sa se intoarca la Mine si sa-l vindec”. Adica, acesti oameni nu vor vedea, nu vor auzi, cu toate ca au ochi si urechi, nu vor intelege cu toate ca au inima, si se va intampla aceasta tocmai ca sa nu se intoarca si sa-i vindece. N-am luat seama alta data la acest text, decat ieri cand am avut priveghere si m-a infricosat. Din Paremie mi-am amintit aceasta expresie, acest raspuns pe care-l da profetul: „Iata-ma, trimite-ma pe mine!”, cand Il aude pe Dumnezeu intreband: „Pe cine voi trimite? Cine va merge la poporul acesta?” Si rosteste, in continuare, si alte cuvinte infricosatoare.Dumnezeu a vazut ca poporul acesta, desi are ochi, nu vede, desi are urechi, nu aude, eu toate ca are inima, nu intelege, pentru ca s-a invartosat inima lui, ochii lui s-au inchis si urechile lui s-au ingreunat. Dumnezeu incheie astfel: urechile, ochii si inima acestor oameni nu lucreaza. Dacă nu se vor intoarce si nu-i va vindeca, dar Hristos asteapta intoarcerea, pocainta omului.
Sfantul Stefan, primul martir, vedea toate. Ceilalti nu vedeau, nu intelegeau nimic. Pe Hristos L-au vazut si ei, L-au ascultat, insa L-au rastignit. Mantuirea este o mare taina. Unul intelege, altul nu intelege, unul simte, altul nu simte, unul este miscat, se umple de evlavie si se topeste inaintea lui Dumnezeu, pocaindu-se si smerindu-se, aratandu-se recunoscator, oferindu-se pe sine iubirii si recunostintei lui Dumnezeu, si nadajduind in Acesta. Altul, insa, nu are nici o idee despre toate acestea. Acestia toti se afla in Biserica. Sa fim cu mare luare aminte. Daca nu s-a deschis, inca, inima noastra, daca cuvantul lui Dumnezeu nu a patruns, adanc, inlauntrul nostru sa ne sensibilizeze si sa aduca rod, sa ne nelinistim. Dovada ca inima noastra s-a deschis este intoarcerea. Ai inteles, ai auzit bine? Atunci vine degraba pocainta, plecarea spre Dumnezeu si vindecarea. Atunci Dumnezeu il vindeca pe om.
La templu, Maria şi Iosif au fost întâmpinaţi de un om în vârstă, sătul de zile, cu numele Simeon, ajuns la templu din îndemnul Duhului Sfânt (v. 27). Locuia în Ierusalim. Despre el, Sfântul Evanghelist Luca spune că era un om sfânt. Un om cu frică de Dumnezeu, care aştepta mângâierea lui Israel. Duhul Sfânt era asupra lui. Deci, având pe Duhul Sfânt, putea să aibă revelaţii. Mai mult, lui i se făgăduise de către Duhul Sfânt că nu va gusta moartea până ce nu va vedea pe Hristos Domnul (v. 26). Aşteptarea lui trebuia să se sfârşească, doar îi promisese Însuşi Dumnezeu – Duhul Sfânt. Conform Tradiţiei, ajunsese la 360, poate chiar 380 ani şi nu mai murea. De ce? Probabil că avea debite la Dumnezeu şi trebuiau achitate încă de aici. Aş vrea să mă opresc puţin asupra celor două persoane care L-au întâmpinat pe Hristos în templu: Sfântul Simeon, om „drept şi temător de Dumnezeu“, după cum zice Scriptura, şi Proorocița Ana. Amândoi erau înaintaţi în zile, însă amândoi purtau în inimă nădejdea mântuirii ce avea să vina şi aşteptau nestricăcioasa „mângâiere a lui Israel“ (Luca 2,25), adică pe Hristos. Aceasta înseamnă că se împărtăşiseră de Duhul proorocesc al lui Dumnezeu şi ţineau aprins în ei darul acesta al proorociei. Preoţia este şi ea un dar proorocesc pe care trebuie să-l păstrăm viu şi însufleţit până la sfârşit. Şi vom izbuti să-l păstrăm dacă vom avea mereu în inimă mângâierea cea nestricăcioasa a lui Dumnezeu. Iar când această mângâiere va prisosi în inima noastră, vom fi în stare să-i mângâiem şi pe ceilalţi, pe poporul lui Dumnezeu care caută ajutor de la noi. Drepţii Simeon şi Ana ne sunt pilde de viaţă, ei sunt oameni care în chip proorocesc s-au făcut părtaşi la preoţia împărătească a lui Hristos. Plini de nădejde, ei aşteptau mângâierea lui Israel la fel cum noi, poporul Noului Israel, aşteptăm ziua cea înfricoşată a celei de-a doua veniri a Domnului.
Tradiţia consemnează că Simeon era unul dintre cei 70 de învăţaţi chemaţi de Ptolomeu Filadelful al Egiptului (285-247 î.Hr.) şi că a participat la traducerea Vechiului Testament în limba greacă; traducere cunoscută sub numele de Septuaginta. Potrivit tradiţiei, Simeon a tradus Cartea Profetului Isaia şi se spune că ar fi înlocuit cuvântul fecioara din Isaia 7,14: „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” cu cel de tânără. O fecioară, în logica lui, sigur, pur omenească, nu putea să nască prunc. Însă înlocuirea cuvântului fecioară cu tânără l-a tulburat foarte mult, deoarece de fiecare dată în textul corectat de el apărea forma iniţială. Spre a fi deplin încredinţat de acest adevăr dumnezeiesc, Duhul Sfânt l-a înştiinţat printr-un înger că nu va muri până nu va vedea pe cea care va naşte astfel. În ideea acestei aşteptări, Simeon s-a dedicat unei vieţi de post, rugăciune şi meditaţie. Aşa se face că, la patruzeci de zile de la Naşterea Domnului, aflându-se la templu, din îndemnul Duhului Sfânt, atunci când Sfânta Fecioară Maria şi Dreptul Iosif au adus pe Pruncul Iisus ca să împlinească pentru El cele prescrise după obiceiul Legii, Dreptului Simeon i s-au descoperit de la Dumnezeu Fecioara din textul îndoielilor lui şi Pruncul. Atunci L-a luat în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta; pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (2,29-32). Este prima mărturie făcută de un pământean asupra naturii dumnezeieşti a Mântuitorului. Prin rugăciunea sa, el cerea slobozire, fiindcă înţelesese în sfârşit ceea ce nu crezuse atunci, când lucra la traducerea textului. În acel moment, el L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul promis, pe de o parte, iar pe de alta, că a cunoscut-o pe Fecioara.
Rugăciunea rostită de Dreptul Simeon Îl prezintă pe Iisus ca fiind „lumină spre descoperirea neamurilor” şi Îl confirmă ca fiind Răscumpărătorul aşteptat, întocmai cum o facem şi noi în sfintele noastre slujbe, cu precădere în cadrul Vecerniei. În cele din urmă, spune referatul, „i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, mama Lui: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi spre semn de contrazicere ca să se descopere gândurile din multe inimi” (2,34). Da, într-adevăr aşa a fost; istoria Bisericii şi a creştinismului o confirmă din plin. Cei care nu au crezut în El au căzut, El fiind semn de dispută pentru ei. Cei care au crezut, însă, s-au ridicat, înscriindu-şi numele nu numai în istoria lumii, ci şi în analele Împărăţiei lui Dumnezeu. Spune Dumnezeu prin gura profetului: „Iată, Eu voi pune în temeliile Sionului o piatră de mare preţ, anume aleasă, o piatră pentru capul unghiului, o piatră nestemată pentru temeliile lui; şi cel ce va crede în El nu se va ruşina” (Is 28,16). Totodată, Dreptul Simeon, adresându-se Maicii Domnului, i-a prevestit durerea pe care o va trăi, atunci când Fiul său va fi răstignit – „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”, spunându-i: „Şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie” (2,35). Toate s-au împlinit întocmai, adeverind proorocia, dar şi întărind credinţa celor ce au primit Evanghelia lui Hristos.
La discuţia din templu a asistat şi Proorociţa Ana, fiica lui Fanuel, din seminţia lui Aşer, o femeie evlavioasă în vârstă de 84 ani. Făcea parte din ceata proorociţelor, precum: Miriam, sora lui Aaron (Ieş 15,20); Debora, soţia lui Lapidot (Jud 4,4); Hulda, soţia lui Şalum (IV Regi 22,14) şi Noadia (Nem 6, 14). Sigur, aceste proorociţe nu au scris nimic. Proorociţa Ana a rămas văduvă de tânără, nu s-a recăsătorit, ci şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu. Evanghelistul surprinde acest adevăr spunând: „slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciune” (v.37). Văzând Pruncul, Proorociţa Ana L-a lăudat pe Dumnezeu, vorbind tuturor celor ce aşteptau mântuirea despre minunata împlinire a celor făgăduite de Domnul şi aducând mărturie despre Mântuitorul mult aşteptat (v.38). Era în plină misiune. De altfel, pe sulul pe care îl ţine în mână, aşa cum apare în pictura bisericească, stă scris: „Acest Prunc a făcut cerul şi pământul”. Da, Hristos – Pantocratorul este Logosul lui Dumnezeu prin Care „toate s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).
După ce ritualul a fost împlinit, Sfântul Luca spune că Maria şi Iosif „s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar pruncul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Lc 2,39-40). Versetul vizează firea omenească a pruncului. Pe măsura vârstei trupului, firea cea dumnezeiască descoperea înţelepciunea din ea. Dumnezeu fiind, creşte cu trupul. Cel ce este fără de trup are mădularele pline de putere. Se umple de înţelepciune, El care este întreaga înţelepciune. Am putea spune că ducerea la templu a Mântuitorului Iisus Hristos a fost o încununare a actului suprem de smerenie, pe care l-a reprezentat Naşterea Sa. Si ce s-a intamplat de fapt? Fecioara Maria aseaza in bratele batranului Simeon pe Dumnezeiescul Prunc. Acesta incarcat de ani, doborat de batranete, dar plin de Duhul Sfant, simte, cunoaste, si i se descopera ca are in bratele sale pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Si atunci batranul Simeon rosteste cateva cuvinte de o adancime si cuprindere cu totul deosebite. Spune batranul Simeon: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace“. De ce cere sa fie slobozit? Spune el mai departe: “ca au vazut ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor“. Sa fie slobozit, el cere, pentru ca l-a vazut pe Dumnezeu, l-a vazut pe Iisus Hristos, si vede implinirea fagaduintelor lui Dumnezeu facute inca inainte de intemeierea lumii. Si cine este aceasta mantuire? Spune el mai departe: “lumina spre descoperirea neamurilor“. Aceasta este mantuirea, Acesta este Hristos: “lumina, spre descoperirea neamurilor“, si continua batranul: “si slava poporului Tau, Israel“. Slava poporului tau Israel, cel vechi, care doar in parte l-a recunoscut pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, si slava poporului celui drept credincios, adica Israelul cel nou, poporul lui Dumnezeu botezat in numele Sfintei Treimi.
Trecerea de la Vechiul Testament la Noul Testament se întâmplă acum. Dacă în Vechiul Testament oamenii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, nu știau care este Numele Lui – nici măcar Iacob, după ce s-a luptat cu Dumnezeu și a biruit. Atunci când a vrut să afle Numele lui Dumnezeu, Dumnezeu nu i l-a spus. I-a spus doar atât: “De ce vrei să știi care este Numele meu? Acesta este minunat.” (Fac 32,29), Moise, după ce a primit Tablele Legii în Sinai, când a întrebat, iarăși, pe Dumnezeu: “Care este numele Tău, să știu să le spun oamenilor“, și a vrut să vadă fața Lui, Dumnezeu i-a spus: “Eu sunt Cel ce Sunt” (Ies 3,14). Si i-a mai spus: “Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi “(Ieșirea 33, 20), “numai spatele Meu îl vei vedea”. (Ieș 33,23). Sfinții Părinti văd aici o invitație din partea lui Dumnezeu spre contemplare. Dumnezeu i-a spus omului, cu alte cuvinte, “tu încă nu Mă poți vedea față către față, însă, prin contemplație, ridicându-ți mintea deasupra celor pământești, mă vei urma“. “Spatele meu vei vedea” înseamnă “tu Mă vei urma pe Mine“.
Și iată că, astăzi, Dreptul Simeon, unul din cei care a fost pus de împăratul Ptolomeu să traducă Lega cea Veche în limba greacă, de unde ne-a rămas și nouă Septuaginta, acest drept care, ajungând la proorocia lui Isaia, la locul acela unde se zice că “Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Is 7, 14), el n-a putut să cuprindă cu mintea lui aceasta taină și, atunci, pentru că termenul permitea această “marjă de eroare”, să spunem, a tradus în loc de “Fecioara”, “o tânără“: “o tânără tăinuită de bărbatul ei“. El a pus tânără, și a doua zi dimineață îngerul îi modificase și scrisese Fecioară. El iarăși a modificat și așa s-a întâmplat de trei ori, și a treia oară Arhanghelul Gavriil a venit la el și i-a zis: “Nu vei vedea moartea, până ce nu vei vedea împlinindu-se acest cuvânt“ și acest Drept, Simeon, a trăit peste 300 de ani în nădejdea împlinirii acestei făgăduințe, căci el nu a luat-o ca pe o pedeapsă, ci ca pe o făgăduință, pentru că nu cu răutate, nu cu rea-voință a făcut acest lucru, ci din neștiință pentru că mintea omenească este prea mică și prea neîncăpătoare pentru astfel de taine. Tainele, fraților, în Biserica Ortodoxă, nu arată că sunt ascunse, că Dumnezeu ni le ascunde, sau pe care chiar noi, preoții, le ascundem față de popor. Tainele înseamnă ceva nespus de adânc și de necuprins cu mintea, pe care doar cei care au fost învredniciți de Dumnezeu de a-L vedea pe El, cei care au intrat în lumina cea neapropiată au putut să le pătrundă. Si asta încă nu deplin, pentru că acest lucru în viața aceasta este cu neputință, chiar și sfinților. Dumnezeu este de necuprins! Și, cu bunăvoință fiind el, Dreptul Simeon a răbdat și a așteptat.
După cum spunea Starețul Tadei: “Dacă cineva va fi cu bunăvoință, Dumnezeu îl va întâlni undeva“. Și iată că Duhul Sfânt, Care era asupra lui, după cum auzim de la Sfântul Evanghelist Luca, l-a adus pe Dreptul Simeon în biserică, în templul lui Dumnezeu, pentru că acolo urma să fie și Hristos. L-a adus la întâlnirea cu Dumnezeu, căci a-L întâmpina pe Dumnezeu este același lucru cu a te întâlni cu El. Întâmpinarea nu este dintr-o singură parte, ci din ambele părți. O întâlnire presupune buna voință a cel puțin doi. O întâlnire este cel mai apropiat lucru de o relație. Și Dreptul Simeon a venit la Templu și L-a văzut față către față pe Dumnezeu făcut Om, pe Dumnezeu Care luase chip de rob, pe Dumnezeu Care Se prezentase în chipul cel mai vulnerabil cu putință, al unui Prunc. Dacă până atunci Dumnezeu spusese omului: “Fața Mea nu o vei vedea” și “numai spatele meu Îl vei vedea“, iată că astăzi vine și Își arată chipul, vine ca lumină spre descoperirea neamurilor. Acest Drept, Simeon, împlinește ceea ce a spus Sf. Pavel în Epistola către Romani:“Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, Şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.”
Acest lucru îl împlinește astăzi Simeon. Îndreptați fiind prin credință suntem în pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos. Hristos a venit la Simeon și i-a dăruit odihna cea așteptată după atâta amar de vreme. Acest bătrân – încă este puțin dacă spunem doar bătrân -, acest vechi de zile, care, înțelegem – prin faptul că Duhul Sfânt era asupra lui, prin faptul că ajunsese la liniștea gândurilor, ajunsese la o așezare a sufletului, pe care nimeni nu o atinsese în vremea lui. Această așezare și liniște a gândurilor cerea ca să primească și odihna și pacea cu Dumnezeu. Suntem în pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea a zis: “Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace” (Lc 2, 29). Acum este vremea, Stăpâne, să-Ti împlinești făgăduința dată mie și să mă așezi în odihna Ta. El se ducea la odihnă oare? Toți până la Hristos s-au dus în iad. Însă, ce spunea și psalmistul?! Doamne, lasă-mă să mă odihnesc înainte de mă duce și a nu mai fi, lasă-mă să intru în pacea cu Tine.
Spune Sf. Atanasie cel Mare că Dreptul Simeon se grăbea să ajungă în iad, se grăbea ca să fie el primul care să vestească lui Adam și celorlalți proroci: iată, Dumnezeu și-a arătat fața, iată, Lumina a venit în lume, spre descoperirea tuturor neamurilor și spre slava poporului Israel. Ați auzit cum am citat de la Sf. Pavel, de la Romani, că “ne lăudam în nădejdea slavei lui Dumnezeu”, adică ne lăudam pentru că avem nădejde că Dumnezeu va slavi pe poporul Său, Dumnezeu Se va slăvi în robul Său. Pentru că Dumnezeu S-a pogorât nu doar ca să răscumpere păcatele oamenilor, S-a pogorât pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu, S-a pogorât ca să-l ridice la El pe om și astfel să-i dăruiască slava cea mai presus de minte, îndumnezeirea. “Spre slava poporului tău Israel“. Această lumină a văzut-o Simeon, și această lumină l-a întărit în nădejdea lui. Astfel, se grăbea, fiind înarmat cu aceste trei virtuți: credința, pe care și-a păstrat-o de-a lungul atâtor sute de ani, nădejdea, care iată, nu a fost rușinată și iubirea, care l-a făcut să se grăbească să împărtășească această bucurie și celor din iad. Credința, nădejdea și dragostea le avea Dreptul Simeon și s-a grăbit să meargă către iad.
Cum spune o cântare a Bisericii noastre în acest moment: „Cel care ținea în mână viața, i-a cerut acesteia: Slobozește-mă din viața aceasta, Stăpâne!”. El se cerea dezlegat din viața aceasta, și cerea asta Celui care era Însuși Viața, să se ducă în iad, știind că acolo durerea și așteptarea celor care stăteau în latura și umbra morții se apropiaseră de sfârșit.De aceea, înainte de a fi dezlegat, el a spus două prorocii. El era proroc, harul Duhului Sfânt era asupra lui. Întâmpinarea Domnului, frați creștini, este starea sufletului doritor de Dumnezeu. Si înțelegem acest lucru din cele două prorocii pe care le-a făcut. El s-a întors către Maica lui Dumnezeu și i-a spus, în primul rândreferindu-se la Prunc: “Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din popor.“ Și, întorcându-se către ea, i-a spus: “Şi prin sufletul tău va trece sabie, spre vădirea gândurilor multor inimi.”
“Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Lc 2, 34) . Ce a vrut sa zică Dreptul Simeon aici? Care este acel semn care va naște împotriviri, care va face pe unii să cadă și pe alții să se ridice? Dincolo de înțelesul imediat și anume că diavolii vor cădea și cei credincioși se vor ridica, păcătoșii vor cădea și drepții vor birui, dacă ne gândim la semnul la care s-a referit Dreptul Simeon, atunci ne ducem cu mintea la Întruparea lui Dumnezeu. Hristos este Dumnezeu făcut Om. Cum poate un Dumnezeu mare, infinit, veșnic, neîncăput, necuprins, fără început, fără sfârșit să intre într-un trup atât de mic? Si cum poate omul să se apropie de Făcătorul său fără să fie nimicit? Nu ne putem închipui cum este să ne apropiem de soare, d-apăi de Dumnezeu! Mulți s-au poticnit aici, mulți s-au împotrivit acestui lucru și au căzut. Semnul acesta însă mai are și o altă înțelegere a lucrurilor și, anume, ne aducem aminte că Hristos a zis că la sfârșitul vremurilor, înainte de cea de a Doua venire a lui Hristos, se va arata pe cer semnul Fiului Omului. Care este semnul acesta? Crucea. Și l-am auzit pe Sf. Ap. Pavel că zicea: “Crucea pentru iudei este sminteală; pentru elini (neamuri), nebunie. Dar pentru noi, cei ce credem, este înţelepciunea lui Dumnezeu și puterea lui Dumnezeu”. ( I Cor. 1,23-24). Acesta este semnul! Acest semn va face ca pe unii să-i ridice, pe alți să-i coboare. Dacă vreți, cea mai elocventă imagine a acestui simbol este chiar Golgota. Crucea lui Hristos în mijloc, și de-a dreapta și de-a stânga unul s-a ridicat și altul a căzut. Mulți se împotriveau atunci. Iuda s-a spânzurat, Nicodim și Iosif au slujit lui Hristos. Maica Domnului și Sfântul Evanghelist Ioan au rămas până la sfârșit la piciorul crucii. Petru s-a lepădat, sutașul a mărturisit. Iată, spre căderea și ridicarea multora și semn de împotrivire!
Prin intermediul Dreptului Simeon şi al proorociţei Ana, Iisus S-a întâlnit cu omenirea pentru care, de altfel, El se întrupase. Unde s-a întâlnit? În templu! Dumnezeu şi omul se întâlnesc într-un loc anume, în templu, respectiv în Biserică. În Biserică, Hristos se lasă purtat de braţele fiecăruia, precum odinioară s-a lăsat purtat de braţele lui Simeon. Aşadar, nu evitaţi întâlnirea cu El, în Biserica slavei Lui, măcar în duminici şi sărbători! Domnul a „plecat cerurile şi S-a pogorât“ (Ps.143,5), iar întruparea Sa este în acelaşi timp şi proorocia celei de-a doua veniri a Lui. De aceea, cei care au iubit venirea Domnului în trup tânjesc şi după cea de-a doua venire a Lui, în slavă. Insă ei nu trăiesc într-o aşteptare pasivă, ci mai degrabă aleargă spre cea de-a doua venire a Lui, atât de mare le este dorinţa de a-L vedea pe Domnul.
Când S-a întrupat, Hristos a devenit „semnul” lui Dumnezeu pentru toate generaţiile, semn care avea să stârnească împotriviri, după cum citim în Evanghelia de astăzi (Lc 2,34). Aceasta înseamnă că nu putem avea o atitudine neutră faţă de Hristos. Dacă ne predăm Domnului cu dragoste smerită, El ne va adumbri cu puterea Sa mântuitoare. Atunci Il vom purta în inimile noastre şi, asemenea Dreptului Simeon, vom cânta o cântare de biruinţă. Însă de vom lăsa anii îndelungaţi ai vieţii să stingă în inimile noastre nădejdea mântuirii, aceasta ne va duce la pierzanie. Dacă veşnicia va înceta să mai fie pentru noi insuflarea fără de care nu putem trăi şi prin care se împlineşte cu adevărat fiinţarea noastră pe pământ, atunci inevitabil ne vom face robi realităţii întunecate a lumii căzute care ne înconjoară.
Şi în aceasta constă toată tragedia omenirii. Domnul ne-a încredinţat spre păstrare o moştenire sfântă şi aşteaptă ca noi să I-o înfăţişăm neîntinată în ziua aceea în care va veni să judece iarăşi lumea cu dreptate şi mare milă. După cum spuneam, o atitudine neutră nu este cu putinţă. Nu este zi mai măreaţă decât aceea în care ne vom întâlni Ziditorul şi Mântuitorul nostru. Aceasta este nădejdea cea mare care ne ţine vii inimile în ciuda greutăţilor preoţiei. Trebuie să ne aducem aminte că suntem părtaşi la preoţia lui Hristos, iar preoţia Lui în această lume este una a suferinţei, iar noi în încercări şi în năpaste să nu ne lăsăm pradă descurajării, ci să păstrăm vie în noi aceasta aşteptare plină de nădejde prin rugăciune şi slujire și darul pe care ni l-a dat se va reînnoi în inima noastră, statornicind-o în nădejdea viitoare. Lumea în care trăim, oricât ar fi ea de frumoasă, este ca un văl care ne desparte atât de împărăţia lui Dumnezeu cât şi de împărăţia întunericului. Uneori împărăţia întunericului îşi întinde bezna ei peste noi, alteori ajung până la noi razele strălucitoare ale împărăţiei luminii, care ne mângâie şi ne întăresc. Insă noi să păstrăm darul lui Dumnezeu în inimă aşa încât să putem sta înaintea Domnului în ziua aceea când El va clătina cerurile şi pământul. Atunci toate cele zidite vor pieri şi numai cele pecetluite cu harul nezidit al Crucii şi al învierii Lui vor dăinui veşnic.
Chiar înainte de Patima Sa, Domnul a zis: „Acum este judecata acestei lumi” (In 12,31) şi, cu adevărat, când Hristos atârna pironit pe Cruce, lumea era judecată. El tăcea, dar întreaga zidire vorbea în locul Lui. Ştim că soarele s-a întunecat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi alte lucruri minunate s-au petrecut. Iar cei care nu purtau în inimile lor lumina harului Său „se întorceau bătându-şi pieptul” (Lc 23,48), căci nu puteau sa rabde priveliştea răstignirii Lui. Singurii care au fost în stare să rămână la picioarele Crucii au fost Maica Domnului şi Sfântul Ioan. Căci Cel Ce era mort pe Cruce era viu în inimile lor şi El îi ajuta să rămână neclintiţi în ceasul acela înfricoşat, deşi erau copleşiţi de durere. Dacă şi noi iubim întâia venire a Domnului şi dacă păstrăm cu sfinţenie darul care ne-a fost dat, atunci o lumină minunată va străluci în inimile noastre, insuflând în noi aşteptarea şi nădejdea celei de-a doua veniri a Lui, această lumină, oricât de plăpândă ar fi ea, va fi o deschidere spre împărăţia cea veşnică a luminii, când Domnul va veni iarăşi cu slavă; şi atunci, împreună cu toţi sfinţii vom cânta precum Dreptul Simeon cântarea de biruinţă: „Binecuvântat este Cel Ce a venit şi iarăşi va să vină întru Numele Domnului.” Amin (postat pe fb de ioan monahul)