Instituția Casatoriei și Familiei nu se negociază fiindcă originea ei este divină, iar scopul ei este nasterea de copii
Cânatrea cântarilor cel mai minunat poem de dragoste. Un barbat și o femeie, singura modalitate de casatorie și famile instituită de Dumnezeu. Instituția Casatoriei și Familiei nu se negociază fiindcă originea ei este divină, iar scopul ei este nasterea de copii. Familia: Un barbat și o femeie, o mama, un tată și copiii care le împlinesc viața.
De n-ar zidi Domnul casa,(casatoria și familia)în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte,în zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul somn, iubiţi ai Săi. Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui.Precum sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor tineri. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi cu vrăjmaşii săi în poartă.
Fericirea tinerilor casatoriți. Mereu împreună, un bărbat și o femeie deveniti o singură ființă. Erau fericiţi, se simţeau nespus de fericiţi. Se căutau, se aşteptau, orele petrecute împreună li se păreau clipe, iar clipele în care nu se vedeau deveneau o veşnicie ucigătoare. ,,Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat. Scula-mă-voi, mi-am zis, şi-n târg voi alerga, pe uliţe, prin pieţe, amănunţit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am mai aflat. Întâlnitu-m-am cu paznicii, cei ce târgul străjuiesc; N-aţi văzut, zic eu, pe dragul sufletului meu?” ,,Dar abia m-am despărţit de ei şi iată, eu l-am găsit, pe cel iubit; apucatu-l-am atunci şi nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus la mama mea, până nu l-am dus în casa ei. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea, până nu-i va fi ei voia!”
Iubirea lor era ca cerul şi lumina.,,Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea! Strâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin şi lapte am băut. Mâncaţi şi beţi, prieteni, fiţi beţi de dragoste, iubiţii mei! De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi glasul celui drag! El la uşă bătând zice: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbiţa mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă şi părul ud de vlaga nopţii”.
Ea blondă, radia asemeni culorii împărăteşti. El înnobilat de iubire se simţea un prinţ cu sânge albastru. Se regăseau alături ca două pete de culoare complementare, galben şi albastru, care se potenţau una pe alta.
,,Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o-mbrac eu iar? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar? Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima mi-a tresărit. Iute să-i deschid m-am ridicat, din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs pe închizătoarea uşii. Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi vorbise; iată eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar răspuns nu mi s-a dat. Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce târgul străjuiesc, m-au izbit şi m-au rănit şi vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc. Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniţi pe dragul meu, ce să-i spuneţi oare lui? ,,Că-s bolnavă de iubire”.
Galbenul devenea mai fierbinte, mai strălucitor, mai copleşitor, mai provocator, iar albastrul îşi etala măreţia ca un suveran, devenea limpede, renăştea mai profund, era ireal de liniştitor, se simţea blând şi protector, deşi ţinea în braţe o flacără şi în inimă un vulcan activ.
,,Ce are iubitul tău mai mult ca alţii, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei? Cu cît iubitul tău e mai ales ca alţi iubiţi, ca să ne rogi aşa cu jurământ? Iubitul meu e alb şi rumen, şi între zeci de mii este întâiul”.
Pe albastru imaculat soarele străluceşte intens, închide ochii şi stai cu faţa la soare, atunci albastru se adună tot în trupul fierbinte al soarelui, devine mijlocul, miezul lui intens, iar lumina intensă se disipează în univers, necuprinsul este cuprins de patima fierbinte, iar bulgărele de aur se topeşte şi se risipeşte în lumea lor.
,,Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat, negru-nchis, pană de corb. Ochii lui sunt porumbei, ce în lapte trupu-şi scaldă, la izvor stând mulţumiţi. Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate. Braiele-i sunt drugi de aur cu topaze împodobite; pieptul lui e scut de fildeş cu safire ferecat. Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temei de aur aşezate. Înfăţişarea lui e ca Libanul şi e măreţ ca cedrul. Gura lui e negrăit de dulce şi totul este în el fermecător; iată cum este al meu iubit, fiice din Ierusalim, iată cum este al meu mire!”
El, albastru cel mai adânc prin care ea privirea fierbinte. Lumina ei pătrundea cu raze ample şi orbitoare care-l inundau asemenea unui şuvoi de aur topit, cu raze intense, violente şi expansive, cu raze greu de închis în anumite limite deoarece purtau dorinţa permanentă de revărsare.
,,Eu a iubitului meu sunt şi el este al meu, el printre crini îşi paşte iezii. Frumoasă eşti, iubita mea, frumoasă eşti ca Tirţa şi ca Ierusalimul dragă, dar ca şi oastea în război temută. Întoarce-ţi ochii de la mine, că ei de tot mă scot din fire. Unde s-a dus iubitul tău, cea mai frumoasă-ntre femei? Unde-a plecat al tău iubit, ca să-l cutăm şi noi cu tine? Iubitul meu în grădina lui s-a dus, în straturi d-aromate pline, să-şi pască turma acolo şi crini frumoşi s-adune”.
Lumina, darul lor, se integrează perfect în albastrul transparent, un nemărginit ocean de azur pur şi adânc care-şi dezgolea transparet de adânc sentimentele. Erau o parte inseparabila din culorile dumnezeiesti care aparţin de soare şi într-o permanentă însoţire cu albastrul ceresc.
Razele iubirii care cercetau fără a întâlni nici un obstacol, divinul aerului, al apei, al cristalului, al diamantului, al sufletului şi al sentimentelor purificate, rătăcindu-se în nemărginirea care încerca mereu să le scape, senzaţie imaterială, alcătuită din transparentul sublim acumulat.
,,Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El printre crini îşi paşte mieii. Până nu se răcoreşte ziua, până nu se-ntinde umbra serii, vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munţii ce ne despart. Părul tău turme de capre pare, ce din munţi, din Galaad coboară. Dinţii tăi par turmă de oi tunse, ce din scăldătoare ies, făcând două şiruri strânse şi neavând nici o ştirbitură şi ca oastea de război temută? La grădina nucilor m-am dus, ca să văd verdeaţa văii, dacă a dat vita de vie şi dacă merii au înflorit. Şi nu ştiu cum s-a petrecut, că a mea inimă m-a dus la oştirea de război a viteazului meu neam”.
Ea era cea mai caldă, cea mai expansivă şi cea mai însufleţită femeie dintr-o poveste de iubire. Dragostea ei intensă, un amplu şi orbitor fascicol de aur topit se revărsa în el. Se transfigura în soarele care căuta cu fervoare azurul ceresc şi se dăruia cu puterea şi divinitatea mângâietoare a împlinirii femininului în masculin, cu lumină şi viaţă pe un cer dumnezeiesc, fără a accepta vreun moment întunecarea sentimentelor, aveau o năzuinţă spre lumină şi spre o afinitate fizică profundă împlinită în albastru nesfârşit.
,,Cât de frumoasă eşti tu, draga mea! Cât de frumoasă eşti! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi. Cât de frumos eşti dragul meu! Şi cît de drăgălaş eşti tu! Pajiştea de iarbă verde ne este al nostru pat. Cedrii ne sunt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii.Eu sunt narcisul din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele. Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete. Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea! El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea”.
Albastru avea nevoie de galben, avea nevoie de o culoare compensatorie, avea nevoie de echilibrare şi balansare. Lipsa de aparenţă a albastrului, transparenţa lui eliberând sau, pur şi simplu, evaporând formele de galben, deschizându-le, despovărându-le spre a le dărui unei viziuni imateriale fără sfârşit.
În albastrul lui dispar sunetele, în albastru mişcările lor devin motiv al iniţierii trăirilor şi mângâierile le vorbesc despre tinereţea şi forţa nemuririi sublime, albastru erou al descătuşării în trăire şi imaginaţie, galbenul feminitate mitologică dăruindu-şi consistenţa în îmbrăţişarea albastră. Atunci toate sunetele dispărute se transformă în propriile şoapte de iubire, în acea pasare albastră a fericirii, încununată de aura sentimentelor, cea mai accesibilă, dar şi cea mai greu de atins, ca un simbol al visării şi creativităţii și procreației fecunde.
,,Întăriţi-mă cu vin, cu mere răcoriţi-mă, că sunt bolnavă de iubire. Stânga sa este sub cap la mine şi cu dreapta lui mă cuprinde. Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia! Auzi glasul celui drag! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte. Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb; iată-l la noi pe prispă, iată-l priveşte pe fereastră, printre gratii iată-l se uită. Şi începe să-mi vorbească: Scoală, draga mea, şi vino! Iarna a trecut, ploaia a încetat. Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării, în ţarină glas de turturea se aude. Smochinii îşi dezvelesc mugurii şi florile de vie văzduhul parfumează. Scoală, draga mea, şi vino!”
Albastrul cotropit de galbenul curiozităţii generate prin climatul de irealitate sau suprarealitate, pe care îl naşte numai albastrul lui contopit cu magnificul ei galben, pe fondul unei stări de mişcare intuitivă, imperceptibilă, care împinge totul spre o rezolvare, în sine, a tuturor contradicţiilor şi alternanţelor, care le ritmează viaţa şi aspiraţiile ce se desprind din ea.
El şi ea, albastrul strălucind în galben, care acum ajunge să fie perceput, ca ireal de prezent, în tot ceea ce îi putea înconjura, sugerând ideea unei veşnicii liniştite şi semeţe, uşor de trimis în suprauman.
,,Stânga sa este sub capul meu şi cu dreapta-i mă cuprinde. Fete din Ierusalim, vă jur pe cerboaicele şi gazele din câmp, nu treziţi pe draga mea până nu-i va fi ei voia! Cine se înalţă din pustiu, sprijinită de-al său drag? Avem o mică surioară, care sâni nu are încă. Ce-am face cu sora noastră, când ea ar fi peţită? Zid de piatră de-ar fi ea, coroană de argint i-am face; iar uşă dac-ar fi, cu lemn de cedru am căptuşi-o. Zid sunt eu acum şi sânii mei sunt turnuri; drept aceea în ochii lui eu am aflat pacea”.
Femeia devenise asociată cu fericirea, relaxarea, copilăria şi preamărirea aurei divine, care purifică şi sfinţeşte. O fericire care străluceşte cu optimism şi dăruieşte bucuria împlinirii fericite, conferind o intensă iluminare, din lumina-i interioară, cu nuanţe care transmit promisiunea unui viitor plin de împliniri şi inspiră o perspectivă de gândire pozitivă şi creativă.
,,Porumbiţa mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te-ascunzi, arată-ţi faţa ta! Lasă-mă să-ţi aud glasul! Că glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută. Întoarce-te, Sulamita! Întoarce-te, faţa să Zi-o privim! Ce priviţi la Sulamita, ca la hora din Mahanaim? Eu sunt a lui, a celui drag. El dorul meu îl poartă”.
Bărbatul, albastrul mării în care se oglindea ea, soarele care-l străbătea în cele mai adânci taine, albastrul apelor în care razele ei sclipesc şi se veselesc gingaş, pline de ghiduşii tandre, albastru al infinitului cerului plin de expansiune şi libertate, de calmitate şi de loialitate, de adâncime şi eternitate, de linişte, vindecare şi spiritualitate.
,,Hai, iubitul meu, la câmp, hai la tară să petrecem! Mâine hai la vie să vedem dacă a dat viţa de vie, merii de-au înmugurit, de-s aproape de-nflorit. Şi acolo iţi voi da dezmierdările mele. Mandragorele miresme varsă şi la noi acasă sunt multe fructe vechi şi noi pe care, iubitul meu, pentru tine le-am păstrat.O, de mi-ai fi fost tu fratele meu şi să fi supt la sinul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag, prelung te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea. Te-aş fi luat şi-n casa mamei te-aş fi dus, în casa celei ce m-a născut; tu graiuri dulci mi-ai fi spus şi eu cu drag ţi-aş fi dat vin bun şi must de rodii”.
El devenise albastrul care s-a dedicat spre a susţine meditaţia, liniştea, odihna şi care este deja implicat spre a-şi oferi reflecţia, nobleţea şi înţelepciunea, femeii ca flacăra feciorelnică a frumuseţii desăvârşite.
El devenise albastrul celor care trăiesc emoţional viaţa la cote înalte chiar cu pericolul de a ajunge la obsesie, indiferent de ofertele mediului în care trăiesc, fiindcă ei existau, conştient sau nu, în acel mediu suport şi al ofertei ca echilibru dintre galben şi albastru, ca o reprezentare directă a cerului pe care se află lumina soarelui, eliberate generos în toată măreţia şi splendoarea lor.
,,Solomon avea o vie pe coasta Baal-Hamon; el a dat via lucrătorilor, s-o lucreze şi să-i dea fiecare la rod o mie de sicli de argint. Via mea este la mine acasă; mia de sicli să fie a ta, Solomoane, şi două sute numai pentru cei ce păzesc roadele ei! O, tu, ce în grădini sălăşluieşti, prietenii vor să-ţi asculte glasul; fă-mă să-l aud şi eu cu ei! Fugi degrab, iubitul meu, sprinten ca o căprioară fii, fii ca puiul cel de cerb, peste munţii cei îmbălsămaţi!”
Galben şi albastru, o femeie şi un bărbat, un lan de floarea soarelui, cu flori galbene, proaspete şi imaculate, îmbrăţişat de mângâierea senină a cerului curat şi nepătat se unesc în măreţia dragostei. În iubirea lor culorile explodau de bucurie, se contopeau de fericire, într-o mirifică simbioza care le transformă într-un imens ocean verde luminos şi princiar, unduindu-se în briza înmiresmată, pe un superb covor mătăsos şi verde, cu perle de rouă răcoritoare, odihnă, pace, un trup, un suflet, o inimă, o speranţă, o iubire.
,,Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă. Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei. Iubitul meu e ciorchinele de ienupăr, din Enghedi, de la vii cules”. ,,Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te aseamăn eu, draga mea! Frumoşi se văd obrajii tăi, aşezaţi intre cercei şi gâtul tău împodobit cu şire de mărgăritare.Făuri-vom pentru tine lănţişoare aurite, cu picături şi crestături de argint”.
Galben şi albastru înlănţuiţi, care se contopesc şi de regăsesc în verde, două culori mor ca să se nască viaţa, verde şi crudă este sămânţa cerului şi soarelui, verde şi firav este vlăstarul zămislit din energia eternităţii luminii coborătă şi curinsă profund în veşnicia cerului, verde şi crud este rodul purităţii albastre în care s-a topit aurul sacru, verde şi crudă este acum posteritatea plină de viaţă în neprihănirea fragedă a nobilului albastru, care a inundat galbenul împărătesc, pentru a pieri spre a se reîntrupa în smaraldul trăinicei veşnice.
Vom avea un copil! Verdele fertilităţii, în expansiune, creştere, naştere şi echilibru, vioiciunea şi plenitudinea relaţiei situată între albastru şi galben, un trandafir de foc ascuns printre frunzele verzi ale iubiri şi contopirii albastrului cu galbenul. Verdele, progresul unui simplu trup ca rodul dragostei lor, răspuns de fermitate şi rezistenţă neschimbătoare, viaţa. Un crâmpei de galben îi conferă o putere activă, un aspect însorit, iar albastrul face din verde un demers serios şi încărcat de gânduri profunde.
Vom avea un copil! Totul devine nemişcat, încremenit, înmărmurit, apoi se înaltă maiestos slava bucuriei nemaiîntâlnite, al fericii împlinite.
Vom avea un copil! Universul a încremenit ca să nu piardă nici un sunet din mesajul vieţii veşnice.
Vom avea un copil! Un bărbat şi o femeie se împlinesc. Doi îngeri înaripați de dragoste, de iubire, plini de haruri celeste alternând între haos şi repaos, cerul şi soarele în fecunda îngemănare din care izbucneşte verdele crud şi transparet, verdele zămislit din patos, doi mesageri divini alternând între haos şi repaos aşteaptă odihna liniştită, împlinită, fără tristeţe şi pasiune, explozie şi expansiune, care nu cere nimic fiindcă a primit totul, ei într-o lume nemişcata, satisfăcută, care-şi calculează strădania şi îşi consolidează valoarea, este verdele pur, pe care orice adaos, cât de mic, de pigment, îl scoate din neutralitatea sa pentru a-l readuce în agitaţia freneticei trăiri.
Vom avea un copil! Tinereţe şi nemurire divinificată, un singur trup, comunicare cu sens dublu care coboară şi preface omul pământ, în sfânt, prin misterul reînvierii şi renaşterii spre înverzire, viață nouă. Iubirea ei, de esenţă divină, atribut al puterii strălucitoare a binecuvântarii ceresti, galben-auriu ajuns pe pământ spre proslăvirea în ritualul veşniciei şi al nemurii albastrului împlinirilor.
Vom avea un copil! Oare va fi fără sfârşit, va fi întreaga viaţă, ori asemeni spicului pârguit va anunţa în timp, culoarea toamnei iubirii lor, când pământul se dezgoleşte pierzându-şi mantia de verdeaţă, un galben al bătrâneţii şi al morţii spre viața ce se perpetuează fără sfârşit, o viată ajunsă la limita în care galbenul devine un substitut al negrului funerar, atunci când se rup sfintele legături ale căsătoriei, când galbenul devine asociatul continuității, o frângere și o împlinire a legături, a iubirii divine, instituite de Dumnezeu prin Sfânta Căsătorie.
Dar, vom avea un copil! Ce va deveni el, păgân ori un sfânt, un om duhovnicesc sau ostaş al lui satan? Dumnezeu îl vrea după chipul şi asemănarea lui, viu acum şi viu pentru veşnicie!
Vom avea un copil! Familia celula de bază va avea o împlinire prin taina creaţiei, din albastrul celest şi galbenul divin, tâşnesc raze de smarald spre o viaţă sfânţită în lumină.
Familia este prima şi cea mai importantă instituţie a lui Dumnezeu. Biserica nu va fi mai tare decât familia şi Biserica nu va rezista mai mult decât rezistă familia. În Eden familia a fost prima Biserică a lui Dumnezeu, pentru că oamenii şi nu clădirile sunt adevărata biserică a lui Dumnezeu, iar până în veac familia creştină va rezista şi va rămâne instituţia cea de la urmă a lui Dumnezeu.
Căsătoria este temelia familiei. Domnul Iisus Hristos este soţul ideal. Biserica este soţia ideală. Omul este Biserica lui Dumnezeu. Soţii trebuie să-şi iubească soţiile după cum Domnul Hristos şi-a iubit Biserica. Bărbatul trebuie să spună soţiei că o iubeşte, trebuie să-şi arate dragostea şi s-o demonstreze. În cele din urmă familia deţine viitorul, copiii noştri sunt viitorul.
Unde învaţă copiii noştri cum să aibă o familie? În familia noastră şi în Sfânta Scriptură!
Apreciem lucruri bune atunci când le pierdem. Dacă nu dorim să le pierdem, atunci trebuie să le apreciem pentru valoarea lor, și să le pastrăm ca daruri taină ale lui Dumnezeu.
Familia este un bun de preț pe care îl pierdem, dacă nu mergem la referendum, dacă nu ne implicam, dacă nu chemăm toți prietenii nostrii va mearga să voteze, sa spună da, aceasta este șansa noastră, să nu o ratăm, dacă nu pentru noi, macar pentru viitorul copiilor și nepoților nostrii. Aceasta este realitatea evidentă de unde trebuie să începem.
Familia în Europa și în Occident trece printr-o criză profundă. Sociologii relativiști nu doresc să vorbească despre o criză pentru că acest cuvânt conține, în opinia lor, o judecată morală asupra fenomenului analizat. Ei vorbesc, mai degrabă, de o transformare a modelelor familiale sau de o evoluție a formelor familiale. Dar aceste cuvinte, de asemenea, conțin o judecată morală. Familia este o societate juridică și morală adevărată, întemeiată pe căsătorie și destinată transmiterii vieții și creșterii copiilor. Procrearea este scopul final la care căsătoria este chemată prin natură, chiar de la originea sa. Originea familiei și a căsătoriei este în natura umană, ca plan divin. Copilul nu se naște din cauza propriei alegeri și el nu este autonom. Legea nașterii și a creșterii copilului este dependența. „Dependența” este legea umanității reunite în societate. Totul depinde de ceva, nimic nu este determinat de la sine. Ajutati și voi ca și de acum înainte un barbat și o femeie, uniti prin Sfânta Taina Sfintei Casatorii, cu copiii lor, să ramână o familie care să privească viitorul, să privească cerul, soarele şi lumina vietii și a vesniciei. Mergeti la referudum! Cu ajutorul lui Dumnezeu vom birui. Amin (postat pe fb de ioan monahul)