Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (ps. 50)

05.02.2019 07:22

„Întâia temelie pentru ca omul să desluşească şi să deosebească adevărul este smerenia”. Incepând cu pericopa evanghelică a vamesului Zaheu și pana la înpeputul postului mare ne pregatim cu smerenie in fata lui Dumnezeu precum femeia cananeiancă, fiul ratacitor care se întoarce la Tatal, vamesul care în contrast cu fariseul, prin atitudinea lui, ca și printr-o rugăciune scurtă, își confrunta viața cu poruncile dumnezeiești și cerea smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se lăuda cu nici una din faptele sale bune, pe care desigur le va fi făcut, ci le trecea sub tăcere, nu condamna pe nimeni, ci, dimpotrivă, se condamna pe sine însuși, apelând la dreptatea și milostivirea lui Dumnezeu, simțindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său. Mântuitorul, după ce pune în paralel pe acești doi oameni (fariseul și vamesul) pe care îi judecă după cele „dinlăuntrul lor”, după inima lor, își încheie parabola cu o sentință care pentru noi este o adevărată învățătură: „Tot cel ce se înalță pe sine va fi smerit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameșul s-a îndreptat și s-a înălțat prin smerenie, iar fariseul s-a osândit prin mândrie.  Mântuitorul a urmărit să pună în evidență un păcat - mândria, și o virtute - smerenia, care se exclud reciproc, nu pot sta alături. Din aceste motive, parabola este și va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, ipocriți, fățarnici și prefăcuți, vor trăi pe pământ până la sfârșitul lumii. După învățătura Bisericii noastre, mândria, adică prețuirea de sine peste măsură, cu cele două elemente componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu și desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele șapte păcate numite capitale. La rândul lor, acestea fac parte din păcatele socotite grele sau de moarte.

Mândria, izvorul a toată răutatea. Mândria este un permanent focar de păcate, un izvor de nenorociri nu numai pentru cel stăpânit de ea, ci și pentru cei din jur. Ea a pră­bușit pe Lucifer și pe îngerii lui, întrucât a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, ajungând din slava cerului în prăpastia iadului și prefăcându-i din îngeri luminați în diavoli întunecați. Din mândrie a pierdut Adam raiul, din mândrie au pierit în decursul veacurilor popoare, împărați și conducători. Există și azi atâția oameni stă­pâ­niți de păcatul mândriei, împreună cu dorința nesăbuită și nejustificată prin vreun merit personal de a ajunge numai la mărire și laudă în societate. Întâlnim destui oameni chinuiți fără încetare de aro­ganță, invidie și ură față de semenii lor, oameni care stau într-o permanentă stare de izolare și înstrăinare, închiși în turnul de fildeș al propriei lor mândrii și ambiții deșarte. Omul mândru, expresie a egoismului negativist, separatist și antisocial, nu acceptă pe nimeni să fie ca el și cu atât mai puțin mai pre­sus de el, considerându-se supe­rior tuturor celor din jur. Arogant față de subalterni, invidios față de colegii săi merituoși, dușman al superiorilor, intrigant și vanitos, omul mândru nu-și poate găsi niciodată pacea interioară și echilibrul sufletesc. Viața de toate zilele ne arată însă că într-o zi mânia se pră­bușește, adeverindu-se cuvântul Sfintei Scripturi, care zice: „Dom­nul a surpat pe cei mândri cu scaunele lor și a pus pe cei blânzi în locul lor” (Iisus Sirah 10,14), și „Dum­nezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Iacov 4,6).

Sfântul Ioan Botezătorul, vorbind ucenicilor săi despre Domnul Hristos, le spune: „Acestuia I se cade să crească, iar mie să mă micşorez.” Lucrul acesta este atât de în­semnat, încât el a fost înscris chiar şi în mersul vremii. La naşterea lui Hristos, lumina începe să crească: „Acestuia I se cade să crească”; iar la naşterea Sfântului Ioan lumina începe să scadă: „iar mie mi se cade să mă micşorez”. Dar lucrul acesta este adevărat, este o lege pentru tot creştinul: în fiecare din noi, Hristos trebuie să crească, iar omul să se micşoreze. Şi cum se face acest lucru ne învaţă Sfânta Evanghelie.

In baia Sfântului Botez, tot creştinul se îmbracă cu Hris­tos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”, aşa cântă Biserica la săvârşirea acestei sfinte taine. De acum tot cel botezat trebuie să devină asemenea cu Hristos. In fiinţa omului botezat s-a semănat sămânţa omului celui nou, a Hristosului din noi.  Or, acest om trebuie să se dezvolte, trebu­ie să crească până la măsura plinătăţii lui Hristos, dar în acelaşi timp trebuie să scadă, să se micşoreze mereu omul cel vechi: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” Aceasta este calea desăvârşirii, a sfinţeniei.

Dar cum creşte Hristos în noi? Mai bine să vedem cum trebuie să mă micşorez eu, că este mai uşor de înţeles, căci lu­crul este acelaşi: dacă mă micşorez eu, apoi sigur creşte Hristos; şi dimpotrivă, dacă cresc eu, se micşorează Hristos. Nu se poa­te să cresc şi eu şi Hristos în acelaşi timp, cele două creşteri sunt potrivnice una alteia. Aşadar, El creşte numai dacă mă micşorez eu.  Iar cum să mă micşorez eu, ne-a arătat-o sfântul Ioan Botezătorul.

Dar mai întâi să nu uităm că omul este îndo­it: trup şi suflet, amândouă deci trebuie micşorate. Trupul se micşorează prin post şi nevoinţă. Sfântul Ioan a fost cel mai mare pustnic, se hrănea cu ierburi şi miere sălba­tică. Niciodată n-a pus în gură vin sau altă băutură beţivă. În trup se sălăşluiesc pofte păcătoase: pofta trupească, pofta de averi, lăcomia. Un trup bine hrănit, spun Sfinţii Părinţi, este ca un porc pus la îngră­şat. De aceea punem trupul la nevoinţe, la post şi privegheri, ca să-l micşorăm, ca să micşorăm patimile din el şi să lăsăm loc pentru creşterea omului duhovnicesc. Iată deci cât de însemnat este postul pentru tot creştinul şi de ce trebuie să ţinem cu scumpătate rânduiala postului. De aceea sfintele Canoane ale Bisericii ne poruncesc cu străşnicie să ţinem rânduiala Sfântu­lui Post, fiindcă fără această unealtă nu putem lucra ogorul cel duhovnicesc al sufletului şi nu ne putem mântui. Poate că citind acestea multi se vor incumeta să tină posturile săptamânale ca să intre pregatiți în Postul Mare.

Dar şi sufletul am zis că trebuie să se micşoreze. Or, pă­catul cel mai mare, care umflă sufletul, este mândria, păcatul cel mare de la început, zăvorul otrăvit din care curg toate rele­le. Să ne uităm la Sfântul Ioan Botezătorul: n-a fost om născut din femeie mai mare decât el, cel mai mare decât toţi prooro­cii, prietenul lui Hristos şi cu toate acestea zice: „Nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua de la încălţămintea Lui“, iar la Iordan se opreşte cu sfială: „Doamne, Tu trebuie să mă botezi pe mine şi nu eu!“ Vedeţi, aceasta este smerenia, duşmanul de moarte al mândriei; să fii plin de daruri, de vrednicii şi să te socoti mai nevrednic decât toţi; aceasta este micşorarea sufletului.

„Binecuvântat este Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său…, Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor, prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus, ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii“.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Sfântul Apostol Pavel: «Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine» (I Corinteni 4, 4)… Pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”.

Atunci când Mântuitorul ne vorbea despre smerenia în rugăciune, ca punct de plecare în urcușul nostru duhovnicesc ne cere să ne împropriem „smerenia suprafirească”, așa cum o caracteriza Sfântul Isaac Sirul, o harismă ce se dă acelora care au dobândit toate virtuțile, căci „numai în desăvârşirea virtuţilor se poate dobândi smerenia… care este haina lui Dumnezeu”. „Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 42-45)  descoperă și roadele smereniei Fiului Omului - răscumpărarea sau mântuirea pentru mulți, pentru cei care cred și lucrează în acest sens

De obicei, noi oamenii suntem plini de mândrie, ne so­cotim mai buni decât semenii noştri. Cel evlavios se crede mai evlavios decât ceilalţi şi se uită de sus la dânşii; tânărul se crede mai frumos, cel isteţ mai priceput, cel bogat mai vrednic; fieca­re se crede mai bun, mai presus decât ceilalţi. Aceasta este mândria, din care izvorăsc toate relele: zavistiile, certurile, uci­derile.

Dimpotrivă, smerenia este maica virtuţii, nu te lasă să te socoti mai bun decât aproapele tău: niciodată să nu-l socoti mai prejos decât tine, totdeauna să ai despre el o părere mai bună decât despre tine.

Iată cele două unelte cu care putem micşora pe omul cel vechi din noi, pentru ca să crească omul cel nou întru Hristos: postul şi smerenia. Cu aceste două cununi s-a împodobit cel mai mare decât toţi cei născuţi din femei, sfântul Ioan Botezătorul, şi cu ele trebuie să se împodobească tot creştinul.

Acestea împreună, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, alcătuiesc plinătatea tutu­ror virtuţilor. Ele micşorează pe omul de păcat din noi şi ajută să crească omul cel duhovnicesc. Şi, lucru minunat, cu cât ne micşorăm mai mult, cu atât ne facem mai transparenţi, cu atât mai mult străluceşte Hristos din noi, precum zice Apostolul, că nu mai trăiesc eu, ci Hristos care este în mine. Dacă Sfântul Ioan Botezătorul, cel sfinţit din pântecele maicii sale, atât de mult a postit şi s-a smerit, cum trebuie să fie smerenia şi nevoinţele şi postul nostru, a celor ce suntem plini de păcate! De aceea, postul şi smerenia trebuie să ne înso­ţească în toate zilele vieţii, pentru că ele ne fac asemenea cu marele prooroc şi înaintemergător Ioan;  ba şi mai mult, ne fac asemenea cu Dumnezeu, Care să ne învrednicească şi să ajute să ne înnoim şi noi sufleteşte, cu rugăciunile sfântului şi mare­lui Său Prieten, Ioan Botezătorul.

Prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine şi a înlocuirii ei cu iubirea pentru altul,  Ioan Botezătorul se trece în umbră, se şterge, parcă s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneşte Iisus în versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfântului Ioan, prietenul care se bucură de bucuria Mirelui, care stă şi-L ascultă cu dragoste şi supunere, care nu-şi doreşte nimic altceva decât să-L slujească. Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi – cu smerenie şi neţărmurit devotament – dobândeşte putinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe sine însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrângerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi face râs de noi îndemnându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne încrede numai în noi înşine, a ne închide şi încuia în carapacea bine ferecată a sinei noastre imperialiste. Ioan ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pentru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“.

Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică.

Ioan Înaintemergătorul este chipul bărbatului desăvârşit, cel ce a părăsit şi s-a lepădat de lumea aceasta dedicându-şi viaţa lui Dumnezeu. De atunci şi până astăzi mulţi au încercat să-l imite, el a fost un model pentru călugări, pentru omul creat după chipul lui Dumnezeu, ce trebuie să lupte pentru a deveni şi după asemănarea cu Dumnezeu. Aceasta este desăvârşirea: să ne luptăm pentru a ne însuşi asemănarea lui Dumnezeu. Cum ne aflăm în această luptă astăzi, vrem să vedem în continuare. Omul, cum spuneam, a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Un mare dar pe care oamenii îl nesocotesc, un dar de care oamenii în loc să se folosească se poticnesc. Oamenii umilesc acest chip al lui Dumnezeu zi de zi, ca oarecând pe drumul Golgotei. Chipul lui Dumnezeu este alegerea din lăuntrul nostru care se transpune pe faţa noastră, este alegerea din inima noastră, care se transpune în viaţa noastră.

Noi umilim acest chip prin: nepăsare, desfrânare, lăcomie, mânie, aroganţă, lenevie, laşitate, iar de înrudirea cu Dumnezeu nu ştim nimic, asemănarea cu Dumnezeu este pentru noi ceva străin.

Străini suntem de acea răstignire; nu cedam niciodată. Străini suntem de acea lepădare de mărire şi dorim cele ce ne sunt vătămătoare, care stârnesc răutatea şi invidia, care cheamă răutatea acestei lumi să ne înconjoare. Ţinem în mână un ciolan şi suntem înconjuraţi de câini, e slava deşartă a acestei lumi, e copilăria minţii de a căuta strălucirea lucrurilor stricăcioase.

Străini suntem de acea cunoaştere a lui Hristos, şi nu e loc pentru El în noi. Noi avem altele de cugetat; cugetăm la o dragoste imaginară, care n-o să se împlinească niciodată, cugetăm la omul din viaţa noastră bun şi mare, care este în realitate aşa cum a căzut, şi neputincios. Străini suntem de dragostea de a ne pune sufletul pentru cineva pe care îl iubim, pentru că ne este frica pentru sufletul nostru, şi unde este frică nu mai este dragoste.

Frica este graniţa care ne opreşte să facem ceva pentru cel iubit, nu avem curajul jertfei şi suntem mai prejos decât animalele care se bat pentru nimic, mai prejos decât vagabonzii care îşi pun viaţa în pericol pentru nimicuri. Noi însă pentru lucru cel mai de preţ din viaţa noastră – mântuirea, împreună vieţuirea cu Hristos – totdeauna dăm înapoi şi niciodată nu jertfim nimic. Ne închidem fricoşi şi cedăm unei lumi care ne ia totul şi nu ne dă nimic; ne ia nevinovăţia, curăţia, liniştea, viaţa noastră toată şi nu ne oferă nimic în schimb afară de dezamăgiri, murdărie, un interminabil şir de condamnări, dezonorare, călcare sub talpă a chipului lui Dumnezeu, desfrâu, beţie, hulă, lipsă de dragoste, nepăsare. Ne dă în schimb o viaţă sfârşită în tristeţe, fără nici o nădejde, pentru că a fost fără de Dumnezeu.

Străini suntem de a accepta Adevărul vieţii. Atât am decăzut, încât vedem căderea noastră ca pe ceva vrednic de lăudat, cădere închisă într-un întuneric, pe care nu vrem s-o recunoaştem şi, deşi este cu noi, ne comportăm ca şi cum nu ar fi, amăgindu-ne singuri, păcălindu-ne şi uitând intenţionat că am săvârşit un lucru oribil: am răstignit dragostea, am uitat să iubim curat, ne ascundem după copaci să nu ni se vadă goliciunea, să nu ni se vadă urâţenia păcatelor, dezbrăcaţi de acea curată haină în care sunt îmbrăcaţi cei ce sunt în adevăr.

Străini suntem de râvna pentru adevăr, căzuţi într-o moleşeală ce sună a pustiu; se aud doar sunete sinistre care vestesc răul ce ne aşteaptă, răul pe care noi l-am săvârşit.Ceea ce am iubit în viaţa aceasta ne va fi prietenul nostru nedespărţit în viaţa viitoare: ori răul, ori binele. Nepăsători într-o lume plină de ură în care mâncarea copiilor sunt desenele animate devenite satanice, răspânditoare de teroare; în care mâncarea copiilor este limbajul pornografic; în care mâncarea adevărată – Hristos – o mănâncă doar preoţii uitându-se la ceas.Şi timp nu mai este, şi suntem tot mai obosiţi.

Mâncarea lumii nu mai este Hristos, care mai mult decât pe drumul Golgotei este astăzi călcat în picioare; mâncarea lumii astăzi este ceva stricăcios, o confuzie, un vis deşert, un suflet murdărit, gânduri trufaşe şi multă alergare după o nălucă: năluca celor materiale, care nu vor mai fi, toate castelele cu vise care se vor risipi, şi la capătul drumului ne vom trezi cu nimic; pentru viaţa cealaltă nu am adunat nimic, Hristos a fost sub picioarele noastre şi noi ne-am bătut pentru nimic.

Dragostea dintre fraţi, dintre oameni este sub picioarele noastre, noi suntem neliniştiţi pentru a nu pierde răul din noi şi nu cedăm nicicând, ne ambiţionăm să-l ducem cu noi până la capăt. Acolo va fi plângerea, despărţirea pentru totdeauna de Cel care atât de mult ne-a iubit, Hristos, prietenul nostru, pe Care noi niciodată nu L-am preţuit. Ne vom despărţi pentru totdeauna de iubirea adevărată, care în viaţă şi-a întins mâna către noi, şi a rămas fără răspuns. Sub ochii noştri trăiesc copiii care mănâncă din rodul minţii omeneşti căzute, care nu au cunoscut viaţa adevărată, ci s-au născut în iadul pe care omul l-a creat. Rodul minţii omeneşti căzute inhibă mintea copiilor cu fascinaţia falsă a lucrurilor pământeşti, creaţii distrugătoare care-i înnebunesc pe copii, care le închid calea spre fericire oferind în loc tulburare, neîmplinire, nervozitate, neascultare, violenţă, trufie şi transformă copiii în diavoli cu care părinţii se mândresc, căci de mici lucrează la calculator sau de mici au programe preferate la televizor. Doar puţini părinţi care au mai rămas cât de cât credincioşi adevărului conştientizează pericolul în care intră copiii lor trăind în aceste nebunii şi plâng în imposibilitatea izolării, în imposibilitatea scoaterii lor din acest vacarm.

Ioan este un copil de patru ani, poate de cinci, sau cine ştie, dar nu contează, căci el este un exemplu dintr-o mare de copii, o mare de copii care s-a născut într-o lume nebună ce se autonumeşte a performanţei. Poate este performanţa de a se depărta tot mai mult de Dumnezeu în schimbul unei alergături după comoditate, circ şi străluciri stricăcioase.  Puţinii creştini cu copii de astăzi (sunt mai mulţi, dar puţini se mai pot numi creştini) se confruntă cu o problemă fără ieşire: oricât de izolaţi ar ţine copiii de relele din jur, mai devreme sau mai târziu, copiii lor vor fi împreună cu ceilalţi copii care de mici vorbesc vulgar; oricât ar vrea, nu pot să-i dezlipească pe copii de lângă televizor şi – vrând, nevrând – ei îşi asimilează gândirea murdară care se propovăduieşte prin televizor. Astfel, ei sunt imposibil de controlat şi noul om care apare la orizont este ceva străin de omul din trecut, care avea frică şi respect pentru părinţi. Este o nouă lume, în care răutatea se manifestă încă de la copii, în care răul se va manifesta tot mai puternic, în care se vor arăta ultimii apărători ai redutei adevărului într-o luptă cu un rău pervertit în bine, un rău plin cu bune intenţii de ajutorare, de bunăstare, de aşa-zisă dreptate, într-o expunere plină de fală a realizărilor omeneşti.

Despre ce fel de bărbat desăvârşit mai putem vorbi astăzi? Diavolimea este peste tot în jurul nostru, pe toate frecvenţele, în tot aşa zisul modernism, şi gândurile omului sunt prinse de zarva exploziei noilor tehnici şi noilor cerinţe ale vieţii omului, străine cu totul de ceea ce a trăit omul până acum. Câţi mai meditează astăzi la lepădarea de lumea aceasta şi la ce fel de desăvârşire poate să ajungă omul de astăzi în contact cu această lume plină de înrâuriri demonice?

Dragostea dintre fraţi, dintre oameni este sub picioarele noastre, noi suntem neliniştiţi pentru a nu pierde răul din noi şi nu cedăm nicicând, ne ambiţionăm să-l ducem cu noi până la capăt. Acolo va fi plângerea, despărţirea pentru totdeauna de Cel care atât de mult ne-a iubit, Hristos, prietenul nostru, pe Care noi niciodată nu L-am preţuit. Ne vom despărţi pentru totdeauna de iubirea adevărată, care în viaţă şi-a întins mâna către noi, şi a rămas fără răspuns. Sub ochii noştri trăiesc copiii care mănâncă din rodul minţii omeneşti căzute, care nu au cunoscut viaţa adevărată, ci s-au născut în iadul pe care omul l-a creat. Rodul minţii omeneşti căzute inhibă mintea copiilor cu fascinaţia falsă a lucrurilor pământeşti, creaţii distrugătoare care-i înnebunesc pe copii, care le închid calea spre fericire oferind în loc tulburare, neîmplinire, nervozitate, neascultare, violenţă, trufie şi transformă copiii în diavoli cu care părinţii se mândresc, căci de mici lucrează la calculator sau de mici au programe preferate la televizor. Doar puţini părinţi care au mai rămas cât de cât credincioşi adevărului conştientizează pericolul în care intră copiii lor trăind în aceste nebunii şi plâng în imposibilitatea izolării, în imposibilitatea scoaterii lor din acest vacarm.

Ioan este un copil de patru ani, când citiţi aceste rânduri, poate de cinci, sau cine ştie, dar nu contează, căci el este un exemplu dintr-o mare de copii, o mare de copii care s-a născut într-o lume nebună ce se autonumeşte a performanţei. Poate este performanţa de a se depărta tot mai mult de Dumnezeu în schimbul unei alergături după comoditate, circ şi străluciri stricăcioase.  Puţinii creştini cu copii de astăzi (sunt mai mulţi, dar puţini se mai pot numi creştini) se confruntă cu o problemă fără ieşire: oricât de izolaţi ar ţine copiii de relele din jur, mai devreme sau mai târziu, copiii lor vor fi împreună cu ceilalţi copii care de mici vorbesc vulgar; oricât ar vrea, nu pot să-i dezlipească pe copii de lângă televizor şi – vrând, nevrând – ei îşi asimilează gândirea murdară care se propovăduieşte prin televizor. Astfel, ei sunt imposibil de controlat şi noul om care apare la orizont este ceva străin de omul din trecut, care avea frică şi respect pentru părinţi. Este o nouă lume, în care răutatea se manifestă încă de la copii, în care răul se va manifesta tot mai puternic, în care se vor arăta ultimii apărători ai redutei adevărului într-o luptă cu un rău pervertit în bine, un rău plin cu bune intenţii de ajutorare, de bunăstare, de aşa-zisă dreptate, într-o expunere plină de fală a realizărilor omeneşti. Despre ce fel de bărbat desăvârşit mai putem vorbi astăzi? Drăcăraia este peste tot în jurul nostru, pe toate frecvenţele, în tot aşa zisul modernism, şi gândurile omului sunt prinse de zarva exploziei noilor tehnici şi noilor cerinţe ale vieţii omului, străine cu totul de ceea ce a trăit omul până acum. Câţi mai meditează astăzi la lepădarea de lumea aceasta şi la ce fel de desăvârşire poate să ajungă omul de astăzi în contact cu această lume plină de înrâuriri demonice? Despre ce smerenie și credință vorbim? Pocaința înseamă încercarea omului de a se apropia de Dumnezeu, așa cum am văzut ca facut-o și Zaheu iar Iisus va adduce binecuvântare casei și familiei voastre. Amin (postat pe fb de ioan monahul)