Inima curată și bună face pe om roditor
Pe 3 decembrie praznuim, un Sfânt care ne-a învațat cum să trăim cu inima curate, pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica si Caldarusani, un monah care si-a facut ucenicia la Athos, apoi pleaca spre meleaguri moldave, pe unde a fost Sf. Paisie, însă nelinistit, tulburat vrea sa se întoarca la Athos, dar urmarea unei întamplari care i-a marcat viata si destinul sau, spre o chemare randuita de Dumnezeu, ramane la mitropolia Bucurestilor. Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, român din Transilvania și a păstorit obștea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat de Domnul la cele veșnice, numărându-se și el în ceata marilor nevoitori și îndrumători ai monahismului nostru.
Din pomelnicul pe care l-a lăsat, ca și din însemnările unor cercetători ai vieții sale, constatăm că el s-a născut în anul 1730, din părinți credincioși și de bun neam în localitatea Săliște, lângă Sibiu. Înzestrat din naștere cu acea înclinație sufletească de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor sub forma unei înalte vieți spirituale, înclinație cultivată, se vede, încă în sânul familiei sale, tânărul Gheorghe, la vârsta de 19 ani, părăsește casa părintească și se îndreaptă către București. Ajungând aici, la mitropolie, și dorind să-și închine întreaga sa ființă unei intense trăiri monahale, viitorul stareț cunoaște întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol. Peste puțin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos.
Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea și formarea pentru înalta viață duhovnicească. Făcând cunoștință cu modul de viață idioritmic și cu cel de obște, din alte mănăstiri atonite, el a început să-și impună o aspră trăire monahală prin înfrânare și posturi, prin privegheri de toată noaptea și meditații îndelungate.
Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o viziune clară asupra înaltei trăiri religioase, câștigându-și ascultarea și smerita cugetare călugărească prin rugăciune neîntreruptă și osteneli neprecupețite, devenind stareț și organizator al vieții de obște la mănăstirea Cernica, la Căldărușani și, în mod indirect, la Curtea de Argeș, Cuviosul Gheorghe a luminat și luminează ca un astru pe cerul vieții monahale reorganizate de el și de ucenicii săi.
“A crede in Puterea lui Dumnezeu este uneori mult mai mult decat a-L marturisi pe Dumnezeu.
Sunt oameni care cred in existenta lui Dumnezeu si atat. Sunt oameni care cred ca Dumnezeu este Cel care poate face si participa la aceasta facere. De cele mai multe ori ne asemanam celor doi orbi carora Iisus le-a deschis ochii. Suntem văzători, dar nu avem ochii deschisi ca sa vedem puterea lui Dumnezeu, putere in care respiram, iubim, crestem. Din fiecare cupola de Biserica Ortodoxa, Iisus ne priveste, cuprinzandu-ne pe toti cu iubire. Puterea lui Iisus este iubirea, iubirea ca unica taina vazuta si simtita, iubirea care-si revarsa harurile in cele sapte Sfinte TaineIntre Puterea lui Dumnezeu-Hristos si puterea noastra penduleaza permanent acel nu se poate…
După încă zece ani de lăudabile nevoințe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu starețul Paisie și cu 64 de ucenici ai acestuia. După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord (1763-1775), și apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamțu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe, fiind neliniștit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos. Trecând însă prin București, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al starețului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă și, după câteva zile, l-a înfățișat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh cu darul cunoașterii oamenilor duhovnicești, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viață de obște în eparhia sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit, pe care îl vedea ca pe un trimis al lui Dumnezeu și „bărbat al doririlor”; l-a poftit deci să rămână în arhiepiscopia Bucureștilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici.
Se spune ca Domnitorul Tarii Romanesti ii propune sa-si aleaga o manastie din tara, iar el alege Cernica. O manastire in paragina, din care face o manastire model. Cuviosul Gheorghe era la vârsta de 51 de ani, fiind pătruns de modestie și de trăire duhovnicească, credea că nu ar fi în stare să îndeplinească această anevoioasă sarcină de răspundere. Dar, după ce s-a sfătuit cu fratele său de cin, ieromonahul Macarie, care-l îndemna foarte stăruitor să asculte de mitropolit, s-a hotărât să primească cu smerenie ascultarea dată. El își alese ca loc pentru înființarea unei comunități monahale, cu viață de obște, „părăsita” și „pustiita” mănăstirea Cernica, spre marea mirare a mitropolitului, care aștepta să-l audă că vrea una dintre cele mai mari și mai vestite din eparhie. I s-a încredințat astfel schitul părăsit al mănăstirii Cernica, pentru, a-l readuce la viață, reînființând obștea monahală de acolo, risipită prin anii 1739-1740. „După ce a intrat starețul Gheorghe în Cernica, și-a făcut un toporaș și a început întâi a curăți mărăcinii și a lărgi cărarea de la vad (lac) până la biserică. Chilii nu mai erau aici, afară de casele vornicului Cernica din preajma bisericii, dărâmate și ele până la fața pământului. Numai pivnița și un beci, fiind boltite, stăteau nedărâmate. Iar dascălul Macarie arhimandritul, fiind rânduit de mitropolit să țină cuvânt de învățătură pe la biserici în toate duminicile, vorbea la început despre mănăstirea Cernica că a fost redeschisă și că cei trei pustnici săraci, care se nevoiesc aici pentru readucerea acestui așezământ la starea cea de la început, au nevoie să fie miluiți de credincioși.
Fiind frământat mereu de aflarea condițiilor prielnice unei vieți de obște, Cuviosul Gheorghe a început să zidească și două rânduri de chilii pentru monahii de aici și o casă-arhondaric pentru credincioșii care îi cercetau și îi ajutau pe noii călugări la reorganizarea începută. Fericitul stareț era atunci singurul preot la Cernica. El săvârșea Sfânta Liturghie numai la sărbătorile împărătești, în zilele de peste săptămână oficiindu-se de obicei doar cele șapte laude. Conștient că el trebuie să fie ca o lumină în sfeșnic, care să lumineze tuturor celor din jurul său, în următorii ani a mărit numărul călugărilor de sub îndrumarea sa până la 103 monahi și frați dornici să slujească lui Dumnezeu și neamului din care făceau parte. Dintre aceștia, trei au devenit preoți și trei diaconi. Slujbele și Sfânta Liturghie au început să se săvârșească acum zilnic, după rânduiala tradițională din mănăstirile românești de la Muntele Athos. Călăuzindu-se după regulile practice ale vieții monahale, sintetizate în maxima „roagă-te și muncește”, acești părinți îmbunătățiți, prin hărnicia și dragostea lor față de tot ce este sfânt și folositor, au reușit să transforme pustietatea și ruina în care ajunsese așezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte și evlavia binecredincioșilor creștini din împrejurimi și îndeosebi din București.
Viața trăită în curăție, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune și în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos era preocuparea sfântă și neîntreruptă a ostenitorilor conduși de Cuviosul Gheorghe. Vestea despre atmosfera plină de sfințenie și hărnicia obștii de la Cernica a ajuns în curând până la urechile domnitorului Nicolae Mavrogheni (1789-1791), care l-a cercetat personal pe neobositul ostenitor la Cernica și, prețuindu-i viața exemplară și nevoințele închinate binelui obștesc, pe lângă darul de 103 galbeni oferit fraților, l-a numit pe stareț „frate de cruce întru Hristos”.
Domnitorul sporește astfel încrederea în Starețul Gheorghe, încredințându-i și conducerea mănăstirii Curtea de Argeș, pe lângă aceea a Cernicăi, și îi recunoaște rangul de arhimandrit în anul 1788. In 1792, mitropolitul scria următoarele: „Deci și eu, ce acum la anul 1792 am luat scaunul sfintei mitropolii, întăresc pe cele făcute de fratele nostru, Grigorie, și am socotit ca să dau și eu sfânta mănăstire Căldărușani…și acum din porunca Măriei Sale Alexandru Moruzi Voevod și cu a noastră blagoslovenie se rânduiește și se întă-rește Preacuvioșia Sa Chir Gheorghe, starețul schitului Cernica, ca să fie stareț și la sfânta mănăstire Căldărușani, să strângă și să așeze obște de părinți de la Cernica, după regulile Sfântului Munte.
Această importantă sarcină de reorganizare a vieții duhovnicești și gospodărești a mănăstirii Căldărușani o primea Cuviosul Gheorghe după doi ani. Sub înțeleapta sa conducere, cele două mănăstiri s-au refăcut complet, sub raport moral-religios, dar și material. Casian Monahul, în Istoria sfintelor mănăstiri Cernica și Căldărușani, București, 1870, relatează că domnitorul Mavrogheni a inițiat construirea unei biserici în insula Sfântul Gheorghe, de la Cernica, și a acordat daruri bogate călugărilor. Tot în această insulă, Cuviosul Gheorghe și-a ridicat o căsuță și un paraclis unde se retrăgea adeseori, pentru meditație și repaus duhovnicesc. Aici a înălțat, mai târziu, Sfântul Calinic măreața biserică cu hramul „Schimbarea la Față” și Sfântul Gheorghe, cu cetatea din jur, care constituie în prezent partea cea mai importantă a mănăstirii Cernica. Este vrednic de subliniat faptul că, întrucât aceste două mănăstiri aveau acum călugări harnici și evlavioși, formați după pravila patristică și atonită, mitropolitul de la București a găsit de cuviință ca tot Starețul Gheorghe să poarte și grija mănăstirii de la Argeș. Cei 20 monahi trimiși au reînviat viața duhovnicească de acolo. Cu timpul, unii dintre ei s-au retras, din cauza turcilor, la schitul Robaia-Argeș, unde fusese un alt român transilvănean – Sofronie, de la Cioara. A rămas de la ei o însemnată corespondență cu Paisie din Moldova.Stingerea sa din această viață a produs multă întristare și plângere în obștea sfintelor mănăstiri Căldărușani și Cernica. Cuviosul stareț a fost înmormântat în cimitirul făcut de dânsul în jurul bisericii Sfântul Lazăr pe care el a zidit-o și a infrumusetat-o in anul 1804. Asadar, concluzionand, adăpat din izvorul de duhovnicie al dumnezeiescului Munte Athos, Sfântul Gheorghe de la Cernica s-a deprins atât cu modul de viaţă idioritmic, cât şi cu cel de obşte, impunându-şi o aspră trăire monahală „prin înfrânare şi posturi, prin privegheri de toată noaptea şi meditaţii îndelungate“. Pe el, Dumnezeu l-a rânduit înainte-mergător Sfântului Calinic în stăreţia Mănăstirii Cernica. Atât experienţa sa atonită, cât şi anii de ucenicie petrecuţi alături de Sfântul Paisie Velicicovschi în chinoviile Dragomirna (1763-1775), Secu şi Neamţ au făcut dintr-însul păstor destoinic şi învăţător desăvârşit al cetelor de monahi din lavrele Cernica şi Căldăruşani pe care i-a condus până la moarte sub acelaşi toiag. Din prisosul experienţei sale hristocentrice, Sfântul Gheorghe a născut fii duhovniceşti, „dornici să slujească lui Dumnezeu şi neamului din care făceau parte“. Toţi aceştia, „călăuzindu-se după regulile practice ale vieţii monahale «roagă-te şi munceşte»… prin hărnicia şi dragostea lor faţă de tot ceea ce este sfânt şi folositor, au reuşit să transforme pustietatea şi ruina în care ajunsese aşezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte şi evlavia bine-credincioşilor creştini din împrejurimi şi îndeosebi din Bucureşti.
Viaţa trăită în curăţie, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune şi în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos, era preocuparea sfântă şi neîntreruptă a ostenitorilor conduşi de Cuviosul Gheorghe“. Dieta sa a rămas peste veacuri canon de aleasă vieţuire monahicească pentru călugării de la Cernica şi Căldăruşani. Poveţele cuprinse într-însa îmbracă o formă cât se poate de realistă, bine cântărită şi adaptată la concretul ascezei celor ce vieţuiesc în obşte. Prin aceste îndemnuri, Sfântul Gheorghe doreşte să realizeze, nu numai pentru sine, cât mai ales pentru cei care i-au urmat în scaunul stăreţiei de la Cernica, „un echilibru între stăruinţa de înfăptuire a frăţietăţii între toţi membrii obştii şi stăruinţa de reală desăvârşire“
Pe cat de adanca, pe-atat de simpla afirmatia omului plin de bogatia sensurilor marturisitoare: mare e Puterea lui Dumnezeu. Cred intru Unul Dumnezeu... si, cred Doamne si marturisesc – devin pentru un astfel de om: cred Doamne in Puterea Ta, sau cred Doamne ca poti sa faci din mine un sfant, ca poti sa faci din gunoi – mireasma de flori, ca poti sa faci din vierme – fluture, ca poti sa ma faci sa pot.
In fata Puterii lui Dumnezeu ne simtim mici, dar nu si neinsemnati. Prin urmare, putem spune că întreaga moştenire lăsată de Sfântul Stareţ Gheorghe fiilor duhovniceşti din Cernica şi Căldăruşani reprezintă închegarea unei tradiţii, profund mistică şi întru totul hristocentrică, alimentată din ethosul paisian şi atonit. Exemplul propriu constituie cheia acestei moşteniri, el fiind de părere că chipul omului desăvârşit este unul după icoana Preasfintei Treimi. Părintele profesor Dumitru Stăniloae surprinde foarte frumos caracterul personal şi intim al învăţăturilor Sfântului Gheorghe de la Cernica, fiind de părere că după trecerea la cele veşnice „le lasă călugărilor din obştea sa moştenire pilda sa întipărită în cea mai intimă parte a fiinţei sale, pe care ei nu o pot descoperi decât prin propria lor înţelepciune. Această moştenire este curăţia inimii. Dar ea are la bază biruinţa asupra deznădăjduirii, dobândită cu multe trude ale trupului. După el, toate nevoinţele duc la câştigarea nădejdii şi din fermitatea nădejdii creşte curăţia inimii, care-şi pune toată nădejdea, ridicată din deznădejdea tuturor nădejdilor dezamăgite în cele vremelnice, în Dumnezeu, piatra ultimă şi de nesfărâmat a vieţii noastre. Iar mai adânc decât aceasta se află cele trei pietricele de mult preţ, sau cele trei puteri ale sufletului, curăţite cu puterea dragostei venită din Sfânta Treime: cugetarea, pofta şi mânia. Ele s-au curăţit slujind numai Sfintei Treimi. Propriu-zis, piatra de la temelia fiinţei noastre, umplută de nădejde şi de curăţie, are trei laturi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Din puterea Tatălui, stareţul Gheorghe a putut iubi pe toţi din obşte în mod egal, cum şi Tatăl îi iubeşte pe toţi, fiind tuturor Tată; din puterea Fiului a răbdat toate de la toţi, ca pe toţi să-i câştige; din puterea Sfântului Duh a rămas apropiat de toţi, în comuniune cu ei, ca să-i conducă pe toţi împreună spre mântuire“.
Aceiasi oameni care spun despre Dumnezeu mare este puterea Lui, afirma despre ei, in repetate randuri: Doamne, n-avem nicio putere. Au ei dreptate? Da. Pentru ca, in momentul in care vrei sa faci ceva, dar, din aceasta facere excluzi puterea lui Dumnezeu, afirmand eventual (indiferent si rece) doar ca El exista, chiar in acel moment iti dai seama ca n-ai nicio putere. Intotdeauna cand Domnul Iisus Hristos voia sa vindece pe cineva, mai intai intreba daca au credinta, si doar pe cei care credeau ii vindeca. Este spus in Evanghelie ca atunci cand Domnul Iisus Hristos a venit in Nazaret, nu a putut savarsi acolo nici o minune, fiindca locuitorii orasului in care El a crescut, unde era cunoscut din copilarie, nu credeau ca este cu adevarat un mare facator de minuni. Şi S-a mirat Domnul de necredinta lor. Conditia necesara pentru primirea harului vindecarii era credinta celor care asteptau aceasta vindecare. De ce era asa? Pentru ca minunile Domnului sunt revarsarile Duhului Sfant asupra oamenilor, iar harul Duhului Sfant poate fi primit doar de acele inimi care, cu credinta fierbinte, sunt deschise pentru primirea lui. Asa cum este necesara antena pentru captarea undelor, la fel este necesara o inima curata si plina de credinta pentru primirea harului lui Dumnezeu, fiindca prin aceasta are loc o mare taina a comuniunii Duhului lui Dumnezeu cu duhul omului. Cum se poate petrece o asemenea comunicare? Daca din partea omului nu exista capacitatea si dorinta de a-L primi pe Duhul Sant, atunci nu se va intampla nimic. Domnul nu trimite nimanui cu forta harul Sau. El cauta credinta, dragostea si nadejdea in inimile oamenilor si doar atunci isi revarsa asupra lor harul Sau, cand ei cu credinta profunda se deschid in fata Lui. Taina, mareata ina se savarseste prin aceasta. Taina se savarsea in toate minunile infaptuite de Hristos. Pe langa ceea ce vedem in jurul nostru, pe langa ceea ce putem simti noi cu simturile noastre, pe langa toata lumea vazuta, exista inca o lume infinita nevazuta, mult mai vasta decat cea vazuta. Este lumea nepatrunsa de cele cinci simturi ale noastre. Dar daca ea ne este inaccesibila simturilor, putem noi spune ca nu exista? Putem sa marginim tot numai la ceea ce vedem?
Va voi spune ca si noi Il cunoastem pe Dumnezeu prin manifestarile Sale. Il cunoastem prin manifestarile puterii si maretiei Lui, dupa actiunile Lui in inimile noastre. Dupa actiunile lui Dumnezeu, dupa revarsarile puterii Lui asupra noastra, dupa harul lui Dumnezeu pe care il simtim in inimile noastre Il cunoastem. Credinta este nedemonstrabila. Au existat multe, multe dispute, au fost multe incercari de a demonstra ca Dumnezeu exista si ca Dumnezeu nu exista. Dar nimeni nu a putut demonstra nici una, nici cealalta. Dumnezeu poate fi receptat doar cu inima curata. Prin urmare sa nu se rusineze inima voastra de toate atacurile asupra credintei din partea ratiunii si a stiintei. Fie ca stiinta sa mearga pe calea ei, fie ca ea sa cerceteze tainele naturii. Noi avem alt drum, drumul credintei, prin care cunoastem lumea nevazuta, care ne umple inimile cand ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos sub chipul painii si al vinului. Noi credem ca acestea nu sunt doar paine si vin, ci adevaratul Trup si Sange ale lui Hristos. La fel, nimeni nu si-a vazut ingerul pazitor, dar noi toti credem ca el exista.
Plecand de la o „teologie spirituală care pune Sfânta Treime la baza unităţii întreite a sufletului şi a comuniunii, care face din Sfânta Treime izvorul puterii de reunificare a sufletului întreit şi a comuniunii celei strânse între persoanele care nu se confundă şi nu se stânjenesc în dezvoltarea lor. Armonia treimică e văzută cu baza strădaniilor pentru refacerea armoniei sufleteşti şi sociale“, sfântul vede urcuşul duhovnicesc al nevoitorului aşezat pe mai multe trepte duhovniceşti, distincte ca importanţă şi anvergură mistică. Între ele distingem evidenţa mistică a lepădării de patimi (despătimirea) în perspectiva dobândirii unei comuniuni depline cu Hristos în Împărăţia Sa cea Cerească. Întreaga viaţă a monahului trebuie să se desfăşoare sub pecetea ascultării, poveţele stareţului sunt presărate cu mângâierea cea tainică a comuniunii hristice, „căci este scris că cu blagoslovenie veţi gusta din pâinea vieţii cea plină de har“. Ucenicii sunt îndemnaţi astfel ca „prin chibzuinţă nesmintită“ să caute în partea dreaptă a sânului său duhovnicesc, „ceea ce înseamnă scăparea minţii din robia cugetelor, că poate veţi afla şi o răclişoară scumpă, închipuind curăţia inimii cea nefurată de gând. Şi deschizându-o pe ea, arăta-se-va şi alta, de lut, zugrăvită, adică biruinţa asupra deznădejdii, cu multe feluri de trude prin acest trup de pământ. Sfărâmându-o şi pe aceea, va da dintr-însa trei pietricele de mult preţ care se tâlcuiesc câştigul celor trei părţi ale pocăitului suflet, prin care şi pe Sfânta Treime O proslăvesc, slujindu-i eu de la naşterea mea“. Sfântul Gheorghe, vede întreaga noastră existenţă ca pe o piatră triunghiulară, sprijinită mistic pe Dumnezeu cel în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În acest sens, el mărturiseşte: „Şi, iată, întru numele Tatălui, pildă m-am făcut între voi prin rodul dragostei, iubindu-vă pe toţi deopotrivă. Întru numele Fiului m-am supus de bună voie sub picioarele tuturor, ca să pot vâna prin răbdare sufletele voastre; întru numele Duhului Sfânt n-am lăsat simţurile a zbura peste hotarele firii, întrucât şi de voi mi s-a făcut milă, încălzindu-vă lângă bucuria inimii şi îndreptându-vă spre limanul mântuirii“.
Preacuviosul Părinte arată bogăţia de daruri care izvorăşte din jertfa nevoinţelor călugăreşti: „Iar întru nevoinţele frăţimii voastre se va proslăvi iubitorul de oameni Dumnezeu şi veţi moşteni pacea care întoarce iarăşi la podoaba cea după fire pe cei ce se află cu mintea întreagă. Prin ele vă faceţi şi multora oglindă spre îndreptare şi vă veţi bucura întru lumina celor vii“.
Deasupra tuturor încercărilor, el aşază „dragostea cea hotărâtă din lege“. „Deci această treaptă a scării“ – spune el – „să o socotiţi a fi porunca cea mai cuprinzătoare. Căci întru ea se reazemă toată începătura mântuirii monahilor: cinstiţi supunerea unul către altul întocmai ca suflarea. Însă nu dintr-un interes neblagoslovit de Dumnezeu, ci numai spre folosul aproapelui, ca să împliniţi dragostea cea hotărâtă de lege“.
Credinta este cea mai de pret comoara, cea mai mareata dintre toate valorile omenesti. Trebuie sa o pastram. Inteleptul Solomon a spus: Cel mai mult pazeste-ti inima ta, pentru ca din ea pornesc izvoarele vietii (Pilde 4,23).Trebuie sa ne pastram inima pentru ca ea este organul prin care credem, prin care primim harul lui Dumnezeu. Daca inima ta ar fi curata toata faptura ar fi pentru tine o oglinda a vietii si o carte plina de sfinte invataturi, caci nu este faptura cat de mica si neinsemnata care sa nu poarte in sine vreo icoana a bunatatii dumnezeiesti. Spune-mi, unde esti, cand nu te afli inlauntrul tau? Ce cauti in afara de tine? Retrage-te, retrage-te in tine insuti;daca nu poti totdeauna a-ti aduna gandurile, fa aceasta macar uneori, o data pe zi, dimineata si seara. Dimineata hotaraste lucrarea binelui iar seara ia-ti socoteala de purtarea ta de peste zi. Cauta vreme potrivita spre a-ti face socoteala si cugeta adeseori la facerile de bine ale lui Dumnezeu. Lasa lucrurile ce intarata numai curiozitatea. Vremea pierduta nu se mai intoarce. Suflet credincios! Fa lacas in inima ta ptr Bunul Hristos.Tuturor celorlalte lucruri inchide intrarea. Esti bogat si singur EL iti este tie de ajuns. Oamenii se schimba repede si scapata indata, insa cu IISUS petreci in veac. Cei ce sunt astazi cu tine, maine pot sa fie impotriva ta; si cei ce sunt impotriva ta, maine pot fi cu tine; omul se schimba ca vantul.
Oriunde vei fi, in orice loc te afli, esti strain si calator si nu vei avea vreodata pace in inima ta decat numai unindu-te inlauntrul tau cu Iisus Hristos.Amin (postat pe fb de ioan monahul)