Ingerul a strigat
Hristos a Înviat! Ingerul a strigat celei pline de dar: Curata Fecioara, bucura-te, si iarasi zic: bucura-te, caci Fiul tau a inviat a treia zi din mormant! Icoana Învierii Domnului, este, de fapt, icoana Pogorârii la iad, ultima treaptă a scării smereniei Mântuitorului, a drumului Crucii, atingere a adâncului în care zăceau drepţii Vechiului Testament, împreună cu Adam şi Eva. Este icoana în care Dumnezeu-iubire se pogoară la nivelul omului pentru ca pe om să-l ridice la înălţimea Sa.
Referiri la această pogorâre a Mântuitorului, după cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Petru: „Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare…” (I. Petr. 3, 18-19), idee completată de Sfântul Apostol Pavel: „Pentru aceea zice: „Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor”. Iar aceea că „S-a suit” – ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple. (Ef. 4, 8-10). Această pogorâre în adâncurile iadului constituie subiectul multor scrieri patristice ale Sfântului Irineu, Sfântului Efrem Sirul, Sfântului Chiril al Ierusalimului, acesta din urmă inspirându-se dintr-un text apocrif, Acta Pilati sau Evanghelia lui Nicodim, scriere în care sunt descrise cu multe amănunte lumina care asemenea soarelui a străbătut întunericul, desfiinţarea porţilor de aramă şi eliberarea drepţilor de sub tirania morţii şi a iadului.
Evanghelia precizează cu stăruinţă acest act dumnezeiesc: că a murit cu adevărat şi a înviat. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va deschide nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde l-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Aceasta este Evanghelia rânduită. Începe cu înmormântarea Domnului şi continuă cu învierea, precizând momentul când Pilat îl întreabă pe Iosif dacă a murit cu adevărat şi pentru convingere îşi cheamă şi sutaşul, care îi confirmă cele spuse de Iosif. Acesta era şi el ucenic de taină al Mântuitorului, şi spune Evanghelia că aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu. Şi a fost învrednicit ca să primească el această dezlegare, unică, căci dar unic a fost pentru acest ucenic, ca el să coboare de pe cruce trupul Mântuitorului, să pregătească veşmântul, giulgiul de in, împreună cu miresmele, cum era rânduiala în vremea veche, pe care o mai păstrăm şi în zilele noastre, când miruim pe cei de care ne despărţim trupeşte. A înfăşurat în giulgiu trupul Domnului şi cu mahrama capul Lui, şi L-a dus la mormântul pe care îl pregătise; mormânt nou, săpat în stâncă. Este o taină a lui Dumnezeu. Cei care au fost la Sfintele Locuri ştiu şi contemplă acel loc al mormântului unde este şi o capelă în ziua de astăzi, cu două încăperi: prima numită şi capela îngerului, acolo unde îngerul sta şi a vestit învierea, iar mai înlăuntru încăperea propriu-zisă a locului mormântului. Fiecare cu câte doi metri pe lungime şi lăţime. Şi aici un singur gând: De ce omul şi numai omul pregăteşte mormânt, unde să fie aşezat trupul lui? Din cercetările mai vechi şi mai noi ale istoricilor se constată acest fapt de la începuturile omenirii. Pentru că dintru început omul a fost menit vieţii, nu morţii. Nu există altă explicaţie, pe care ar încerca sărmanii necredincioşi să o dea. Şi de unde vine acest adânc fior de lumină, de credinţă în înviere, pentru care noi rostim că a adormit robul lui Dumnezeu în nădejdea învierii şi a vieţii de veci? Şi a vieţii, nu numai a sufletului, ci şi a trupului, pentru că mormântul e pentru trup. Dar este şi pentru suflet mormânt. Care este mormântul sufletului? – Nesimţirea duhovnicească. Aceasta poate e cea mai gravă tragedie a omului. Mormântul nesimţirii, pentru care Ioan Scărarul spune: “Nesimţirea e moartea sufletului înainte de moartea trupului”. Cea mai gravă şi cea mai de luat în seamă. În întreaga umanitate, în toate religiile lumii s-a pregătit actul de înmormântare; şi acest act deosebeşte pe om de celelalte vieţuitoare. Aşa îl pregătise dreptul Iosif, acest suflet curat şi credincios. Şi a avut această mare mângâiere de la Dumnezeu, ca el să ofere lui Hristos mormântul lui nou, în care nu fusese nimeni pus. De asemenea amintim ca informare că trupurile celor adormiţi în vechime erau colorate în ocru, roşu, culoarea sângelui, dar un sânge înviat, şi orientate spre răsărit, spre Soarele dreptăţii, spre lumină. Toate împreună dezvăluie crezul şi dorul şi menirea către viaţă a omului. Şi a aşezat trupul Mântuitorului acolo, în mormânt, cum adânc teologhiseşte, cugetă dumnezeieşte Biserica: “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu coborând în iad, în rai cu tâlharul şi pe tron ai fost Hristoase” cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Tu care eşti necuprins, pretutindeni. Şi în iad a coborât Dumnezeu, Hristos. Şi era atunci vineri, în ajunul Paştelui iudeilor. Şi au plecat de la mormânt după ce au aşezat la uşa mormântului o piatră foarte mare. Şi Iosif şi Nicodim şi Maica Domnului şi Ioan şi Maria Magdalena, Maria lui Iacov şi Salomeea şi celelalte. Şi sâmbătă s-au odihnit după Lege. E scris în Noul Testament acest fapt al păzirii Legii, ultimul înainte de Înviere, pentru că după aceea nicăieri în Noul Testament nu ne mai vorbeşte de păzirea sâmbetei.
Există o mare deosebire între iconografia catolică şi cea ortodoxă. Dacă în spiritualitatea apuseană Hristos este reprezentat asemenea unui atlet sau cavaler biruitor ce iese semeţ purtând un steag ca semn al biruinţei, în cea răsăriteană El este întotdeauna reprezentat în relaţie directă cu omul. Icoana mărturiseşte această profundă dovadă a iubirii dumnezeieşti care L-a determinat să Se pogoare şi să parcurgă această ultimă treaptă a dialogului cu omul cel căzut şi care nu se putea ridica singur.
În mare, iconografia ortodoxă prezintă două variante compoziţionale ale acestei teme, una în care Iisus Hristos este reprezentat în profil sau semiprofil, avându-i pe Adam şi Eva de o parte a Sa, iar cealaltă în care El, într-o poziţie frontală, se află între cei doi protopărinţi, întinzându-le fiecăruia câte o mână. În prima, atitudinea nesimetrică trădează gândirea orientală, în timp ce în a doua citim atitudinea hieratică, solemnă, specifică lumii greceşti, bizantine. Într-una Hristos se află într-un dialog direct cu Adam şi Eva, în timp ce în cealaltă El pare că se adresează direct şi nouă, cei care în fiecare moment avem nevoie să fim scoşi din mormântul păcatelor, în oricare din variante El purtând vizibil însemnele Patimilor.
Veşmântul său nu mai este cel din timpul slujirii pământeşti, ci este mai întotdeauna de un alb strălucitor, auriu sau cu lumini aurii, simbolizând firesc lumina Învierii, slava de care S-a bucurat Mântuitorul precum şi demnitatea Sa împărătească, manifestată plenar în acest moment al Învierii. Este momentul din care putem rosti: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit” (Irmosul cântării a 9-a din Utrenia Învierii). Tot un atribut al slavei dumnezeieşti este mandorla, un simbol al luminii, fapt pentru care ea este întotdeauna deschisă la culoare. Din punct de vedere vizual ea focalizează atenţia asupra lui Iisus Hristos, Care a mărturisit: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8,12) Mandorla este un atribut divin ce apare doar în icoanele Schimbării la faţă şi ale Înălţării, întotdeauna de formă circulară, perfecţiunea specifică acestei forme estetice fiind o manifestare a perfecţiunii divine şi a odihnei. În icoana Învierii ea este de formă migdalată, o accentuare a verticalităţii, traseul drumului de la cer la pământ al slavei şi foarte rar circulară. Gesturile Mântuitorului sunt mai întotdeauna dinamice, variind însă de la acea simplă aplecare a Sa către făptura căzută până la gestul de un extrem dinamism prezent la paraclesion-ul de la Chora, unde Hristos se mişcă aici cu o extraordinară energie fizică, trăgându-i pe Adam şi Eva din mormântul lor, astfel încât ei par a zbura prin aer, un original mod de a exprima triumful divin. În mâna Lui Iisus Hristos se află un filacter, semn al propovăduirii, care în anumite icoane este înlocuit cu Sfânta Cruce, ca una prin care a fost biruită moartea. În toată imnografia ortodoxă, Crucea şi Învierea sunt intim legate: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinam Sfântului Domn Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos; că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.” Aşa se explică şi de ce şi icoana Învierii este structurată pe coordonatele orizontale şi verticale ale Crucii, ca o mărturie a biruinţei doar prin acest semn.i
Omenirea care Îl înconjoară pe Mântuitorul reprezintă, de fapt, icoana iubirii divine, o rememorare a gestului de pe Cruce în care El, murind cu braţele deschise, a îmbrăţişat întreaga lume. Întotdeauna apar protopărinţii neamului omenesc, Adam şi Eva, pe care Mântuitorul îi apucă efectiv de mână, cu un gest plin de forţă, şi îi ridică din mormintele în care zăcuseră până atunci şi din care nu puteau ieşi singuri. Ei sunt reprezentaţi întotdeauna foarte în vârstă, ca unii ce au aşteptat îndelung izbăvirea. Uneori, Hristos îl trage de mână doar pe Adam, ca o accentuare a întâlnirii dintre „Adam cel vechi”, cel care a căzut, şi „Adam Cel Nou”, Care a venit să-l ridice. Astfel, icoana devine întâlnirea tulburătoare a celor doi Adam, care coincid acum şi se identifică nu atât în kenoza Întrupării, cât în slava Parusiei. În rândul drepţilor se remarcă întotdeauna chipul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care după moarte a ajuns în iad, binevestind şi aici apropiata venire a lui Hristos. Mai sunt prezenţi şi unii din profeţii Vechiului Testament, David, Solomon (ca fiind unii ce au aşteptat şi vestit izbăvirea), Moise (ca unul care îi anunţase pe evrei că „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi”, Deut. 18,15), dar şi Abel, ca primă jertfă umană.
Braţul vertical al icoanei se regăseşte în însuşi sensul cuvântului anastasis, însemnând ridicare, înălţare. Uneori, chiar veşmântul Mântuitorului sugerează această coordonată verticală. Dorind a vizualiza puterea cu care El S-a pogorât la iad, iconarii au pictat uneori o parte a veşmântului fluturând în sus, urmând firesc legile fizicii, ca o indicare a drumului străbătut, dar şi o subliniere a celui de întoarcere, de ridicare. La cele două capete ale coordonatei verticale se află, în partea cea mai de jos, iadul, iar în partea cea mai de sus, cerul. „Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.” (Irmosul Cântării a 6-a din Utrenia Învierii) Adâncul negru ce se cască în josul icoanei reprezintă iadul, unde se citeşte chipul morţii, legată de mâini şi de picioare şi cu o funie de gât. La picioarele Mântuitorului se află dispuse adesea pe diagonale cele două porţi ale iadului, care nu au fost doar deschise, ci desfiinţate, scoase din ţâţâni. După cum consemnează Evanghelia lui Nicodim, la pogorârea lui Iisus Hristos în iad a răsunat un glas asemenea tunetului şi zvonului furtunii: „Ridicaţi-vă porţile, stăpâni (ai iadului), deschideţi-vă porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei…”, la care stăpânul iadului a zis nelegiuitelor lui slugi: „Închideţi porţile de aramă şi puneţi zăvoarele de fier; luptaţi vitejeşte”. Şi din nou a răsunat glasul cel de asemenea cu tunetul: „Deschideţi porţile, daţi de o parte porţile veşnice, ca să intre împăratul slavei…”. În unele icoane apar mai multe detalii legate de această înfrângere definitivă a morţii, lanţurile sfărâmate, cheile, lacătele zdrobite, îngerii care îl leagă pe satana.
Cum nu doar omul a fost restaurat, ci şi cosmosul întreg, e firesc ca şi el să fie prezent în icoană sub forma munţilor ce încadrează în partea superioară întreaga scenă. Faptul că Învierea este manifestarea demnităţii împărăteşti, explică prezenţa slujitorilor Împăratului cerului şi al pământului, îngerii, cu atât mai mult cu cât evenimentul nu este preamărit doar de cei direct implicaţi, oamenii, ci şi de îngeri – „Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim” – motiv pentru care în partea superioară a icoanei se află doi îngeri, adesea ţinând în mâini însemnele Patimilor.
„Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă porţile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii.” Pentru evreii Vechiului Testament, Paştele însemna trecerea de la robie la libertate. Pentru noi, el înseamnă trecerea de la robia păcatului la libertate, de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, ca un nou Exod, un drum identic cu cel al Crucii, întrucât acesta este singurul care duce către bucuria Învierii, fapt care explică prezenţa Crucii în această icoană.
Imediat după aceea alta este sărbătoarea, sărbătoarea Bisericii, şi sărbătoarea întregii făpturi, precum şi sărbătoarea eternă a Dumnezeirii: Paştele – Învierea lui Hristos-Dumnezeu. Şi s-au odihnit. Iar în ziua întâi – şi propriu-zis textul corect al Evangheliei nu este întâi sau prima zi, ci în ziua cea una a săptămânii, zi una pe care Sfântul Vasile cel Mare o identifică cu ziua una a creaţiei, când a fost adusă lumea de la nefiinţă la fiinţă. Altfel spus, primul paşte – al creaţiei, căci Paştele, care înseamnă trecere, cuprinde o suită întreagă. Şi îngăduiţi să pătrundem şi să mărturisim cu Biserica întreagă Paştele, care înseamnă trecere. Prăznuim pascal prima trecere, primul Paşte, aducerea creaţiei, universului, lumii, de la nefiinţă la fiinţă. Acesta este primul Paşte. Şi de fiecare dată trecerea de la o zi la alta a creaţiei era o trecere, era un paşte. Un paşte a fost şi trecerea lui Adam de la trupul lui plămădit din pământ, biologicul lui, la viaţă, prin suflarea dumnezeiască de viaţă pe care a primit-o, cum citim în Scriptură: că a luat Dumnezeu ţărână din pământ şi l-a plămădit pe om şi apoi a suflat în el suflare de viaţă şi s-a făcut Adam cu suflet viu. Acesta a fost un paşte, dar o arvună a Paştelui, pentru că dacă Adam ar fi păzit porunca lui Dumnezeu, suflarea divină, Duhul Sfânt, harul Duhului Sfânt pe care îl primise ar fi făcut trupul lui nu trup, ci un templu al Duhului Sfânt, şi n-ar mai fi ajuns să moară. Deci starea de jertfă e starea de viaţă, starea de deschidere, de ofrandă lui Dumnezeu; căci, cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei: “La Dumnezeu se intră în stare de jertfă”. Şi dimpotrivă, ruperea de Dumnezeu : împreună cu şarpele, Lucifer, care a infiltrat lui Adam acest gând demonic: Să fii tu dumnezeul tău; aceasta era ispita. Şi te închizi în tine ca într-un mormânt. E atât de limpede şi revelator acest cuvânt şi moment al Scripturii că aceasta era starea omului în comuniunea cu Dumnezeul cel viu: starea de jertfă; şi acolo unde nu era starea de jertfă, acolo era moartea. Paştele e condiţia noastră fundamentală, adică continua trecere de la o treaptă la alta a vieţii, şi, dimpotrivă, închiderea aduce moartea.
Lumineaza-te, lumineaza-te, Noule Ierusalime, caci slava Domnului peste tine-a rasarit!
Păcatul a transformat starea de jertfă în moarte, iar Hristos pe cruce transformă starea de moarte în jertfă, care duce la înviere, căci iată, a treia zi, după miezul nopţii are loc, se săvârşeşte marea taină în istoria lumii: o nouă creaţie. Şi înviind Iisus, a coborât îngerul ca să arate că mormântul e gol şi să arate ce a rămas în mormânt, Mariei Magdalena i s-au arătat doi îngeri. Străjerii s-au înspăimântat de toate acestea, că s-a produs şi cutremur mare şi au căzut ca nişte morţi. După tradiţie El S-a arătat întâi Macii Sale şi apoi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni, şi astfel ea ajunsese din nou la curăţia inimii. Un filosof spune: “Ce înseamnă puritatea?” Înseamnă iubire divină, iubire dumnezeiască. Patria adevărată a omului, spune Isaac Sirul, e iubirea dumnezeiască. Şi te hrăneşti atunci din iubirea divină, prin lumina divină. Maria Magdalena avea patria aceasta a iubirii divine. Ea fusese de faţă la crucea, la răstignirea, şi mai ales la punerea Lui în mormânt, încât vă daţi seama cât de uluită a fost ea când i s-a spus că Hristos a înviat. Să gândim atunci la starea inimii Mariei Magdalena, despărţită pentru eternitate din moarte prin recăpătarea curăţiei inimii. În dimineaţa aceea ea aleargă la mormânt şi vede mormântul descoperit, cu lespezile deoparte. Se gândeşte: “L-au furat”. Aleargă în cetate şi vorbeşte lui Petru şi lui Ioan. Petru şi Ioan aleargă la mormânt, Petru mai încet, fiind mai vârstnic, Ioan, mai iute, aleargă şi priveşte. Soseşte şi Petru şi intră în mormânt. Şi găsesc giulgiurile, dar nu aruncate, sau sfâşiate, rupte, cum ar fi trebuit să fie dacă trupul Domnului ar fi fost furat. Gândiţi-vă: fusese uns cu acele mirodenii sacre, care unesc giulgiurile cu trupul, încât acestea nu mai pot fi smulse, decât doar rupând şi bucăţi din pielea trupului. Şi aceasta era dovada sfântă a învierii, că giulgiurile erau adunate la un loc, mahrama învăluită în alt loc, rânduite de pronia divină. Vedeţi, se dau aceste amănunte din partea celor care au văzut. Şi spune Evanghelia: “Şi au văzut şi au crezut”. Şi-au dat seama de tot actul acesta divin. Şi a plecat de acolo Petru mirându-se întru sine de cele ce s-au săvârşit. Dar după ei era Maria Magdalena, care-i vestise; vine şi ea din nou la mormânt. Petru şi Ioan plecaseră. Încă nu răsărise soarele. Şi contemplând mormântul, apar doi îngeri şi îi vorbesc: “Femeie, de ce plângi?” Şi ea rosteşte: “Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. Şi atunci deodată ea îşi întoarce privirea înapoi. De ce? Cum tâlcuieşte Sfântul Grigorie Palama, cei doi îngeri se înclină, salută pe cineva. Apăruse Mântuitorul. Şi ea întorcându-se, întorcându-se în inima ei, tâlcuiesc exegeţii, Îl vede pe Hristos, acum în lumina învierii, şi totuşi crede că este grădinarul, paznicul grădinii. Şi Mântuitorul îi vorbeşte: “Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, părându-i-se că este grădinarul, Îi zice: Doamne, dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi Îl voi ridica. Şi atunci Mântuitorul îi rosteşte numele. Şi o cheamă: “Maria!” Ea recunoaşte glasul şi zice: “Rabuni, Învăţătorul meu!”. Şi cade la picioarele Lui să le cuprindă. Dar Mântuitorul îi spune: “Nu te atinge de Mine căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei, îi numeşte acum prima oară pe ucenici fraţi, după Înviere. Înainte îi numea ucenici, prieteni – în noaptea Cinei celei de Taină; acum fraţi. Dar ce fel de fraţi? Adoptivi; observaţi? şi le spune că merg la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Este El Fiul lui Dumnezeu cel viu şi din veci. Dacă Adam, sărmanul, s-a îndepărtat de înfiere, nu putem spune că a pierdut-o total, pentru că a trimis Tatăl pe Fiul să ne înfieze. De aceea spune: “Fraţii mei”, “Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”, al celor zidiţi. Căci asta e distincţia radicală între Dumnezeu şi noi. El e eternitatea, fără început şi fără sfârşit, fără un înainte şi fără un după, iar noi – părtaşi la eternitatea Lui, dar zidiţi, părtaşi suntem dacă spunem: Da, Doamne, Tu ai trimis pe Fiul Tău să se întrupeze de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, să Se jertfească pentru noi şi să învieze. Şi se ridică Mântuitorul şi Se face nevăzut. Şi ea fuge să spună ucenicilor, să spună tot ce i s-a arătat ei. După ea au venit şi celelalte mironosiţe, când răsărea soarele, mironosiţe pe care le numeşte Evanghelia ascultată. Şi au văzut mormântul gol şi îngerul care le-a spus: “De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi? Nu este aici. A înviat. Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că va merge în Galileea, aşa cum a făgăduit”. Şi ele pleacă. Şi nu mărturisesc nimănui nimic. Se temeau. Se temeau de cei care Îl răstigniseră, să nu audă o asemenea veste. Au fost sfâşiate şi ele. Dar în uimirea lor, în teama lor, Mântuitorul le dă această unică mângâiere: le întâmpină şi ele rămân în faţa Lui, contemplându-L uimite, iar El le rosteşte: “Bucuraţi-vă!” – acest cuvânt unic. În Evanghelie nu e folosit decât ca grai şi glas al cerului. Atunci când fiul rătăcit se întoarce, ca şi atunci când orice păcătos se întoarce, “bucurie se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte”. E bucuria Părintelui luminilor şi a Fiului şi a Duhului Sfânt. Ce uimitor este să ştii că se bucură Dumnezeu de tine când tu te întorci la El cu credinţă, cu căinţă, cu smerenie şi curăţie! Isaac Sirul spune: “Smerenia şi neprihănirea sunt hainele prin care se pot deschide porţile împărăţiei”. Acestor femei care-L însoţiseră pe Mântuitorul fără frică, cu curajul muceniciei chiar, până la cruce, lor li S-a arătat înainte de toate, lor, purtătoarelor vieţii, vestitoarelor vieţii. Fiecare să se roage, să plângă şi să se roage să le ierte pe ele purtătoarele vieţii, că au ajuns să ucidă viaţa. Să ne străpungem în adâncul inimii şi să ne întrebăm cum mai putem primi cuvântul Bucuraţi-vă. Unde e iubire însă, e şi iertare. Să se trezească iubirea noastră pentru Domnul vieţii, pentru viaţă! Tot în ziua aceea s-a arătat lui Petru, apoi lui Luca şi Cleopa în drum spre Emaus, cu care a rămas în seara aceea şi i-a binecuvântat; frângând pâinea i-a împărtăşit şi S-a făcut nevăzut de la ochii lor. Când ne împărtăşim, El e de faţă, dar e nevăzut ochilor noştri; însă Îl putem simţi şi vedea cu ochii duhului. Citind din rugăciunile pe care Biserica le-a rânduit de dimineaţă: “Luminează ochii gândurilor noastre cu pecetea Sfântului Tău Duh! Arată-ne fii ai luminii, fii ai zilei, moştenitori ai bunătăţilor Tale celor veşnice”.
Astăzi toţi cercetătorii adânci constată că dincolo de trup e adâncul din noi al sufletului nostru nemuritor; aceasta şi din experienţele duhovniceşti de astăzi reiese, potrivit mărturiei unui om cu adevărat duhovnicesc, un mitropolit, căruia i-a fost dat un pacient în ultimele lui săptămâni de viaţă. Şi i-a spus aşa: Ia aminte că existenţa noastră şi viaţa nu ţin doar de microbi, de agenţi patogeni, ci de adâncul din tine. Fă pacea cu Dumnezeu în adâncul tău. Pătrunde şi-ţi adu aminte de tot trecutul tău, şi-ţi adu pacea, liniştea. Şi aşa a început, zi de zi, şi a făcut pace în adâncul sufletului lui, cu toate gândurile lui, cu toţi semenii lui. Şi în ultimele clipe, când nici nu se mai putea ridica din pat (trebuia să-l hrănească altcineva, cu linguriţa), mărturisea: Niciodată nu am simţit viaţa mai vie în adâncul meu ca acum. Şi atunci şi-a dat seama deodată că viaţa lui nu depinde de trup, care era al lui, dar de care nu mai depindea; căci era o realitate dincolo de trupul lui, mai adâncă: era acea moştenire dumnezeiască. Sau, cum spune un om învăţat de astăzi: Organizarea şi proiectul nostru, din adânc şi dincolo de fundamentul trupului. Ei bine, în aest adânc, când pătrunzi, în rugăciune şi în comunicare cu Dumnezeul cel viu, cum spune Acatistul Învierii, pe care noi îl rostim neîncetat în aceste zile, simţi că Dumnezeu te-a ridicat din mormântul nesimţirii, din sufletul tău mort din pricina păcatelor. Şi a devenit viu sufletul tău şi acela este începutul învierii. Ridicat acum din mormântul sufletului tău, al nesimţirii, şi simţindu-ţi sufletul viu, înţelegi că viitorul lumii e învierea, e viaţa, că istoria nu are alt sens decât împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia luminii şi a învierii. Şi fără împărăţia lui Dumnezeu istoria nu are sens.
Salta, salta acum si te bucura, Sioane!Iar tu, Curata Nascatoare de Dumnezeu, veseleste-te intru invierea Celui nascut al tau!
Şi să fie fericiţi creştinii care mărturisesc Învierea şi cred în Înviere şi simt de aici sufletele lor vii şi sunt fii ai în învierii în Iisus Hristos Domnul nostru, pentru care mărturisim: Hristos a înviat! Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)