Înfricoșetoarea Judecată!
Vai ție, vine judecata suflete! „Nesuferita este gheena si munca aceea, insa de va socoti cineva o mie de gheene nu va zice deplin. Cât amar va fi sa vada întorcandu-se Fața cea blânda si Ochiul cel blând nesuferind a se uita catre noi. Dar pentru ce numai urgie fara de mila? Pentru ca atunci este judecata si rasplatire, si de o veti socoti bine, aceasta este împrejurarea cea mai înfricosatoare a venirii a doua a lui Hristos“, zice dumnezeiescul Hrisostom. „Vai vouă celor sătui, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce râdeţi acum, că veţi plânge”, adu-ţi aminte de David, care zice: „Nu au cunoscut, nici au priceput; în întuneric umblă” şi de prorocul Isaia: „Vai celor ce se scoală dimineaţa şi se dedau la sicheră…Ei nu văd lucrările lui Dumnezeu şi nu înţeleg lucrările mâinilor Lui”, adu-ţi aminte de Stăpânul, Care zice: „Vai lumii, din pricina smintelilor. Căci e cu neputinţă să nu vină smintelile, dar vai de cel prin care vin”.
Astăzi suntem în Duminica înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi. Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Lc 21,26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 18,8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte. Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh“, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie.
În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist, care va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă“. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi. El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.
Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Fac 49,17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate. Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos. Filozoful Vladimir Soloviov a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător.
Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu. Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa.Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.
Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu. Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică. Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii. Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea.
Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului. Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine“. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Mt 4,9-10). Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi – şi cu voinţa, şi cu conştiinţa – vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist. Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice“, doi „măslini arzători“, „doi drepţi“. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia. Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.
Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Pt. 3,5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu – adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge“. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit. Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice. În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde“. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului. Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat. Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.
Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului. Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.
Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase”.Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise.
Evanghelia din aceasta duminca a aratat aşezarea cea din urmă a raporturilor dintre timp şi veşnicie, între cer şi pământ, între Dumnezeu şi omenire. Ea descrie Judecata de Apoi şi în ce chip se va arăta aprinderea mâniei Domnului (Sofonie 2:2). Aceasta ne arată nouă clipa cea înfricoşătoare – cea mai plină de bucurie pentru cei drepţi – când mila lui Dumnezeu va lăsa locul judecăţii lui Dumnezeu. Atunci va fi prea târziu pentru fapte bune şi prea târziu pentru pocăinţă. Când plângerea nu va mai primi nici un răspuns şi când lacrimile noastre nu vor mai cădea în mâinile îngerilor.Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.
Dumnezeu Se arată cu chip de om, aici Hristos este numit Fiul Omului. El este şi nimeni altcineva decât El. Când El va veni în lume a doua oară, atunci nu va mai veni necunoscut şi umil, aşa cum a făcut de data cea dintâi, ci va veni pe faţă şi întru slavă mare.Prin această slavă se înţelege, mai întâi, slava pe care Hristos a avut-o din veşnicie, mai înainte de a fi lumea (In 17:5) şi, în al doilea rând, slava biruinţei asupra lui Satan, asupra lumii celei vechi, şi asupra morţii. El nu va veni singur, ci însoţit de toţi sfinţii îngeri, al cărui număr este de necuprins, şi El va veni împreună cu ei pentru că ei, ca slujitori şi războinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atât la lupta împotriva diavolului, cât şi la biruinţa asupra lui. De aceea El are bucuria de a împărtăşi cu ei slava. Şi, pentru a întregi chipul minunat al acestei întâmplări, se arată lămurit faptul că, toţi îngerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune că îngerii lui Dumnezeu au fost de faţă şi la alte întâmplări. Ei s-au arătat întotdeauna în număr mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenţi cu toţii, strânşi în jurul Împăratului slavei.
Mulţi văzători cu duhul au văzut tronul slavei atât în zilele cele dintâi, cât şi în zilele cele de pe urmă (Is 6:1; Daniel 7:9; Apoc 4:2, 20:4). Acest tron semnifică puterile cereşti peste care stăpâneşte Domnul. Este tronul slavei şi al biruinţei, pe care şade Tatăl ceresc şi pe care S-a aşezat Domnul Hristos după biruinţa Sa (Apocalipsa 3:21). O, ce măreaţă va fi venirea Domnului, însoţită de asemenea întâmplări neştiute şi înfricoşătoare! În judecata sa limpede, proorocul Isaia a proorocit: “Căci Domnul vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie” (Is. 66:15); la venirea Lui, Daniel a văzut că un râu de foc se vărsa şi ieşea din El; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise. (Daniel 7:10) Şi când Domnul va veni întru slavă şi va şedea pe tronul Său, atunci se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
În cetatea Ierusalimului se poate intra prin oricare dintre cele şapte porţi deschise. Cea de-a opta, zidită, cunoscută sub numele de Poarta de Aur e situată în partea de răsărit a cetăţii, fiind înconjurată de sute de morminte, cimitir evreiesc și separate cimitir musulman. Musulmanii au zidit-o cu intenţia ca Domnul să nu mai poată intra în Ierusalim la cea de-a Doua Venire a Sa, având în vedere că prin poarta aceasta Mântuitorul Hristos a intrat triumfal în Cetatea Sfântă în ziua de Florii. Poarta de Aur este cea mai importantă şi impresionantă poartă din Vechiul Ierusalim. În timpul Sfinţilor Apostoli, aceasta era cunoscută sub numele de Poarta cea Frumoasă, fiind locul unde Petru şi Ioan au vindecat un olog. În anul 810 a fost zidită de arabi, lăsându-se doar o mică deschizătură. Cruciaţii o deschideau de două ori pe an: o dată la Ziua Crucii şi o dată în Duminica Floriilor. Poarta a fost închisă definitiv de musulmani în anul 1530, reprezentând pentru ei Poarta Judecăţii Universale.
Mulţi Părinţi au pus întrebări despre locul în care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit că Judecata va avea loc în valea Iosafat, unde Împăratul Iosafat, fără nici un fel de luptă sau folosire de arme, a avut o biruinţă întreagă asupra moabiţilor şi amoniţilor, că nu a rămas viu nici un vrăjmaş (II Cr. 20). Şi proorocul Ioil a spus: “Să se trezească toate neamurile şi să vină în valea lui Iosafat, căci acolo voi aşeza scaun de judecată pentru toate popoarele din jur” (Ioil 3:12). Poate că tronul Domnului se va aşeza în acea vale, dar nu există în toată lumea nici o vale în care să se poată aduna toate neamurile şi popoarele, viii şi morţii de la începutul până la sfârşitul lumii, care vor ajunge până la multe bilioane. Întreaga suprafaţă a pământului, împreună cu toate oceanele, nu au spaţiu destul pentru toţi oamenii care au trăit vreodată pe pământ, ca să poată sta laolaltă. Dacă aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor, atunci este posibil ca valea lui Iosafat să-i poată cuprinde pe toţi la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi în trup – deoarece morţii vor învia în trupurile lor – atunci cuvintele proorocului trebuie înţelese în sens figurat. Valea lui Iosafat este lumea întreagă, de la răsăritul cel mai îndepărtat până la apusul cel mai îndepărtat; şi, precum Dumnezeu Îşi arătase odinioară puterea şi judecata Sa în valea lui Iosafat, tot aşa Îşi va arăta şi în ziua cea de pe urmă, aceeaşi putere şi judecată asupra întregii omeniri.
Şi-i va despărţi pe unii de alţii. Într-o clipă vor fi despărţiţi toţi cei adunaţi laolaltă – aşa cum păstorul, cu glasul său, îşi trimite oile într-o parte şi caprele în cealaltă – unii la stânga şi alţii la dreapta, ca printr-o forţă magnetică fără putere de împotrivire, în asemenea chip că nimeni nu se va putea muta de la stânga la dreapta sau de la drepta la stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
La început, Hristos Se numeşte Fiul Omului, adică Fiul lui Dumnezeu, şi aici El Se numeşte Împărat, întrucât Lui Îi sunt date împărăţia şi puterea şi slava. “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu”. Ei sunt cu adevărat binecuvântaţi, pe care Hristos îi numeşte binecuvântaţi, căci binecuvântarea lui Dumnezeu are în sine toate lucrurile bune şi toată bucuria şi harul cerului. De ce nu spune Domnul “Binecuvântaţii Mei”, ci “Binecuvântaţii Tatălui Meu”? Pentru că El este numai Fiul Cel Unul Născut şi nefăcut, din veşnicie şi pentru veşnicie, şi drepţii sunt, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, adoptaţi, şi se fac astfel ca fraţi ai lui Hristos. Dumnezeu cheamă pe cei drepţi să primească împărăţia pe care le-a pregătit-o El de la întemeierea lumii. Aceasta înseamnă că Dumnezeu, chiar înainte de întemeierea lumii, pregătise împărăţia pentru aceştia. Înainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregătise pentru el totul în Rai. O împărăţie întreagă, strălucind în lumină, care doar îşi aştepta împăratul. Atunci Dumnezeu l-a dus pe Adam în această împărăţie şi împărăţia era desăvârşită. Aşadar, Dumnezeu a pregătit împărăţia pentru cei drepţi chiar de la început. Aceasta îşi aştepta stăpânitorii, avându-L în frunte chiar pe Împăratul Hristos. Chemând drepţii în împărăţie, Judecătorul i-a lămurit de îndată, de ce El le dădea împărăţia lor:
“Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mînânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. La această lămurire minunată, drepţii au întrebat şovăielnic şi cu sfială, când L-au văzut pe Împăratul flămând şi însetat, gol şi bolnav, şi când au făcut ei toate astea pentru El. La acestea, Împăratul a dat încă un răspuns minunat: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”.
Toată această lămurire are două înţelesuri: unul de suprafaţă şi unul de adâncime. Înţelesul de suprafaţă este limpede pentru toţi. Cel care hrăneşte pe cel flămând, dă să bea celui însetat, îmbracă pe cel gol şi dă adăpost celui străin, a făcut aceasta Domnului. Cel care cercetează pe cei bolnavi sau pe cei din închisoare, a făcut aceasta Domnului. Pentru că se spune în Vechiul Testament: “Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună”. (Pilde 19:17). Domnul ne încearcă inimile noastre prin cei care caută ajutorul nostru. Domnul nu foloseşte nimic pentru El de la noi: El nu are nevoie de nimic. Cel care a făcut pâinea nu poate flămânzi, nici Cel care a făcut apa nu poate înseta. Cel care îmbracă întreaga Sa zidire nu poate fi gol, nici Cel care este izvorul sănătăţii nu poate fi bolnav, nici Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de libertate. Dar El caută ca noi să facem milostenie, pentru ca, în felul acesta, să ne înmuiem şi să ne înnobilăm inimile.
În atotputernicia Sa, Dumnezeu poate într-o clipă să-i facă pe toţi oamenii bogaţi şi îndestulaţi, îmbrăcaţi şi mulţumiţi. Dar El îi lasă pe oameni să cunoască foamea şi setea, boala, suferinţa şi sărăcia pentru două pricini: mai întâi, pentru că cei care rabdă aceste lucruri, îşi înmoaie şi îşi înnobilează inimile şi se vor întoarce la Dumnezeu, slăvindu-L cu credinţă şi rugăciune; şi în al doilea rând, pentru că omul poate suferi pentru alţii, se poate smeri pentru alţii şi poate ajunge la înţelegerea frăţietăţii şi unităţii tuturor oamenilor de pe pământ, prin Dumnezeul Cel viu, Ziditorul şi Făcătorul a toate câte se află pe pământ. Domnul doreşte să avem milă – milă mai presus de orice. Deoarece El ştie că mila este calea prin care se poate reface credinţa în Dumnezeu, nădejdea în Dumnezeu şi dragostea pentru Dumnezeu.
Înţelesul de adâncime priveşte spre Hristos, care se află în lăuntrul nostru. În fiecare gând curat din mintea noastră, în fiecare simţire aleasă din inima noastră şi în fiecare năzuinţă înaltă a sufletului nostru spre împlinirea lucrurilor celor bune, Hristos Se dezvăluie în noi prin puterea Duhului Sfânt. El numeşte toate aceste gânduri curate, simţiri alese şi năzuinţe înalte, fraţii Săi mici, sau cei mai mici fraţi ai Săi. El îi numeşte astfel, pentru că aceştia se află în noi într-o măsură foarte mică, faţă de măsura mare de spurcăciuni lumeşti, şi de rău care se află în noi.
Dacă mintea noastră flămânzeşte după Dumnezeu şi noi o hrănim, noi L-am hrănit pe Hristos din lăuntrul nostru; dacă inima noastră este lipsită de orice lucru bun şi de orice lucru ales, adică este lipsită de Dumnezeu, şi noi o îmbrăcăm, pe Hristos L-am îmbrăcat, Cel care se află în noi; dacă sufletul nostru este bolnav şi încătuşat de fiinţa noastră cea rea, de faptele noastre cele rele, şi suntem conştienţi de aceasta, şi îl cercetăm, noi L-am cercetat pe Hristos care se află în noi. Dacă cealaltă fiinţă care se află în noi, care odinioară se mândrea că se sălăşluieşte acolo, şi care este omul cel drept din noi, este stăpânit şi umilit de diavol, şi de omul păcătos din noi, şi îl ocrotim pe omul cel drept, noi Îl ocrotim pe Hristos care se află în noi. Omul acesta drept care se află în noi este mic, mic de tot, iar păcătosul din noi este un adevărat Goliat. Dar acest om drept din lăuntrul nostru este fratele mai mic al lui Hristos, iar păcătosul din noi este vrăjmaşul lui Hristos, ca un uriaş, precum Goliat. Atunci, dacă noi îl ocrotim pe omul cel drept din noi, dacă îl slobozim, îl întărim şi îl aducem la lumină; dacă îl ridicăm deasupra celui păcătos, aşa încât să-l stăpânească în chip desăvârşit pe cel păcătos, şi spune Apostolul Pavel: “Şi eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal 2:20),atunci ne vom numi binecuvântaţi şi vom auzi cuvintele Împăratului la Judecata de Apoi: “Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”. Dar celor de la stânga, Judecătorul le va zice: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui”. Judecata este înfricoşătoare, dar este dreaptă. Şi astfel Împăratul cheamă pe cei drepţi la El, şi lor le dă Împărăţia, pe când pe păcătoşi îi izgoneşte de la El şi îi trimite în focul cel veşnic, în tovărăşia rea a diavolului şi a slujitorilor săi.
Sfântul Vasile cel Mare, spune: “Dacă chinul cel veşnic are vreun sfârşit, atunci înseamnă că viaţa veşnică are sfârşit. Dar, cum nu este cu putinţă de închipuit că viaţa veşnică ar avea un sfârşit, atunci cum se poate închipui un sfârşit al chinurilor celor veşnice?“ Ceea ce spune Domnul este foarte important: faptul că focul cel veşnic nu este pregătit pentru cei păcătoşi de la întemeierea lumii, tot aşa cum şi Împărăţia este pregătită pentru cei drepţi. Ce înseamnă aceasta? Este foarte limpede faptul că Domnul a pregătit focul cel veşnic numai pentru diavol şi îngerii aceluia, şi că El a pregătit Împărăţia pentru toţi oamenii de la întemeierea lumii. Pentru că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim 2:4; Mt 18:14; In 3:16; II Pt 3:9; Is 45:22) şi pentru ca nici măcar unul să nu piară. De aceea, Dumnezeu nu i-a sortit pe oameni să piară, ci să se mântuiască; Dumnezeu nici nu a pregătit pentru ei dinainte focul diavolului, ci, El Şi-a pregătit Împărăţia Sa, şi numai pe aceasta a pregătit-o și gândesc greşit, cei care spun despre păcătos: “el este sortit să fie păcătos”. Dacă omul ar avea o astfel de sortire, aceasta nu ar fi de la Dumnezeu, ci numai de la omul însuşi. Dumnezeu nu a pregătit dinainte nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Judecătorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde să-i trimită pe păcătoşi, decât numai împărăţia întunecată a diavolului, aceasta este dreptatea Lui ca Judecătorul să-i trimită acolo unde în timpul vieţii lor pământeşti, au căzut de la Dumnezeu şi s-au pus în slujba diavolului.
Rostind pedeapsa asupra păcătoşilor şi punându-i la stânga Sa, Împăratul îi lămureşte de îndată de ce ei sunt blestemaţi şi de ce îi trimite în focul cel veşnic: “Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat”. Ei nu au făcut nici unul dintre aceste lucruri, pe care le-au făcut drepţii, de la dreapta Sa. Auzind aceste cuvinte ale Împăratului, păcătoşii au întrebat, întocmai ca şi cei drepţi: “Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat?” Domnul a răspuns: “Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut”. Toată această lămurire pe care a dat-o Împăratul celor păcătoşi, are de asemenea două înţelesuri, unul de suprafaţă şi unul de adâncime.
Păcătoşii şi-au întunecat mintea, şi-au învârtoşat inima şi aveau gânduri rele faţă de fraţii lor de pe pământ, care erau flămânzi şi însetaţi, goi, bolnavi şi lipsiţi de libertate. Cu minţile lor greoaie, ei nu erau în stare să înţeleagă faptul că Hristos îi chema la milostenie prin fraţii lor săraci şi care se aflau în suferinţă. Inimile lor învârtoşate nu se puteau înmuia de lacrimile altora. Nici exemplul lui Hristos şi cel al sfinţilor Săi nu le puteau schimba sufletele lor cu scopurile cele rele, în suflete cu scopurile cele bune, şi să săvârşească binele. Şi astfel, fiind nemilostivi faţă de Hristos prin fraţii lor, ei erau nemilostivi faţă de Hristos. Ei dinadins nimiceau toate gândurile curate de îndată ce se formau, înlocuindu-le cu gânduri necurate şi hulitoare; ei tăiau de la rădăcină toate simţămintele alese din inimile lor, de îndată ce se înfiripau, înlocuindu-le cu nemilostivire, patimă şi iubirea de sine; cu grabă şi cu hotărâre ei şi-au înăbuşit fiecare dorinţă de a face un lucru bun, care s-a înfiripat în sufletele lor, urmând poruncile lui Dumnezeu şi în locul lor şi-au stârnit dorinţa de a face rău oamenilor, şi de a păcătui spre mânierea lui Dumnezeu.
Şi astfel fratele cel mai mic al lui Hristos, care se afla în ei , omul cel drept din ei a fost răstignit, omorât şi îngropat şi Goliat cel întunecat la culoare, pe care îl hrăniseră ei, adică omul cel nedrept din ei sau chiar diavolul însuşi, a rămas biruitor pe câmpul de luptă. Ce poate face Dumnezeu cu unii ca aceştia? Îi poate primi în Împărăţia Sa pe unii ca aceştia, care au izgonit cu totul această Împărăţie din ei? Îi poate chema la El pe cei care au smuls din rădăcină toată asemănarea cu Dumnezeu şi care s-au arătat, atât în ascuns în inimile lor, cât şi deschis în faţa lumii, a fi vrăjmaşii lui Dumnezeu şi slugile diavolului? Nu; prin libera lor alegere, ei s-au făcut supuşii diavolului şi, la Judecata de Apoi, Judecătorul îi va trimite să ţină tovărăşie celor cu care, în timpul vieţii s-au întovărăşit în chip deschis – înfocul cel veşnic, pregătit pentru diavol şi slujitorii săi. Îndată după aceasta, acea judecată care va fi cel mai mare şi totuşi cel mai scurtă din istoria lumii zidite, va ajunge la capăt. Şi vor merge aceştia (păcătoşii) la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.
Viaţa şi chinuirea se împotrivesc aici una celeilalte. Acolo unde se află viaţă nu se află chinuire; acolo unde se află chinuire nu se află viaţă. Cu adevărat, împlinirea vieţii înlătură chinuirea. Împărăţia cea cerească dă împlinire vieţii, în timp ce existenţa diavolului aduce chinuire şi numai chinuire, fără viaţă, care vine de la Dumnezeu. Vedem în această viaţă pământească, cum sufletul omului celui păcătos, care are în el puţină viaţă, adică puţină Dumnezeire, este plin de mai multă chinuire decât sufletul omului celui drept, care are mai multă viaţă în el, adică mai multă Dumnezeire. După cum s-a spus bine în vremuri străvechi: “Nelegiuitul se chinuieşte în toate zilele vieţii sale. Glasuri îngrozitoare fac larmă în urechile lui. El nu mai nădăjduieşte să iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie. Zbuciumul şi tulburarea îl strâng la mijloc şi se aruncă asupra-i gata de împresurare, fiindcă a îndrăznit să-şi îndrepte mâna împotriva lui Dumnezeu”. (Iov 15:20-25). Aşadar, la vremea aceea, va fi pe pământ marea chinuire pentru păcătos. Şi păcătosul îndură greu pînă şi suferinţa cea mai mică din viaţa aceasta, faţă de omul cel drept, căci numai cel care are viaţa în sine poate îndura chinuirea, poate nesocoti suferinţa şi poate trece peste tot răul din lume, şi se poate bucura.
Viaţa şi bucuria nu se pot despărţi. Chiar Iisus Hristos spune celor drepţi, pe care lumea îi osândeşte, îi prigoneşte şi le aduce ocări: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi!” (Mt 5:12). Toată viaţa noastră pământească este numai o umbră palidă a vieţii, a vieţii adevărate, a vieţii întregi în Împărăţia lui Dumnezeu, tot aşa cum întreaga suferinţă de pe pământ este numai o umbră ştearsă a chinuirii îngrozitoare a păcătoşilor din iad.
Spuneau parinții pustiei:Viaţa pe pământ, oricât de minunată ar putea fi, este amestecată cu suferinţă, pentru că aici nu există nici o împlinire a vieţii; întrucât suferinţa de pe pământ, oricât de mare ar putea fi, este amestecată cu viaţă. Dar, la Înfricoşătoarea Judecată, viaţa va fi separată de chinuire. Şi una şi cealaltă vor fi veşnice.Înţelegerea noastră omenească nu poate să priceapă ce înseamnă această veşnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipă faţa lui Dumnezeu, i se va părea ca şi cum ar fi durat mii de ani; şi cel care va fi chinuit o clipă de către diavolul în iad, i se va părea că sunt mii de ani. Pentru că timpul nu va mai fi aşa cum îl cunoaştem noi, zi după noapte şi noapte după zi, ci atunci va fi o zi deosebită pe care Domnul singur o ştie (Zah 14:7; Apoc. 22.5). Nu va mai fi nici un alt soare decât numai Dumnezeu, şi acest soare nu va răsări şi nu va apune, ca veşnicia să se numere în zile, aşa cum se socoteşte timpul acum. Binecuvântaţii vor socoti veşnicia în termenii bucuriei lor şi păcătoşii chinuiţi vor socoti timpul în termenii chinuirilor lor.
Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit în felul acesta despre ultimul şi cel mai mare eveniment care urmează să aibă loc în timp, la capătul veacurilor şi în veşnicie. Si noi credem că toate acestea se vor întâmpla întocmai, mai întâi pentru că toate celelalte preziceri pe care le-a făcut Hristos s-au întâmplat întocmai şi pentru că El este cel mai mare prieten al nostru şi adevărat Iubitor al omenirii şi în iubirea desăvârşită nu există falsitate sau eroare. Iubirea desăvârşită conţine adevărul desăvârşit. Dacă toate acestea nu urmau să se întâmple, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus despre aceasta pentru a demonstra cunoştinţele Sale în faţa oamenilor? Nu; El nu a căutat mărire la oameni (In 5:41). El a spus totul pentru mântuirea noastră. Cel ce are înţelegere şi care Îl mărturiseşte pe Domnul Hristos îşi poate da seama că trebuie să ştie aceasta pentru a se mântui. Pentru că Domnul nu a făcut nimic, nici nu a rostit vreun cuvânt, nici nu a îngăduit să I se întâmple ceva în timpul vieţii Sale pe pământ care să nu fie pentru mântuirea noastră.
De aceea să fim înţelepţi şi cu dreaptă socoteală, păstrând întotdeauna înaintea ochilor noştri duhovniceşti chipul Înfricoşătoarei Judecăţi, chip ce a întors deja mulţi păcătoşi de pe calea pierzării pe calea mântuirii. Vremea noastră este scurtă şi când se va sfârşi nu va mai exista pocăinţă. În acest timp scurt, prin viaţa noastră, noi trebuie să luăm o hotărâre care va fi hotărâtoare pentru noi în veşnicie: vom fi aşezaţi la dreapta, sau la stânga Împăratului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcină mică şi simplă, dar răsplata şi pedeapsa sunt imense, mergând dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte. Atunci, fraților să nu mai pierdem nici măcar o singură zi, pentru că fiecare zi poate să fie ultima şi poate fi hotărâtoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi şi zorile Zilei celei îndelung aşteptate.
Iubirea, criteriul ultim al Judecatii universal.Evanghelia de astazi ne mai arata ca Dumnezeu este iubire smerita si milostiva, iar criteriul ultim al judecatii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultura, pozitie sociala sau varsta, este iubirea milostiva. Cata iubire milostiva a aratat un om in viata sa pe pamant, atata binecuvantare primeste el in bucuria iubirii vesnice a Preasfintei Treimi din Imparatia cerurilor. Cei care au fost indiferenti si nemilostivi fata de semenii lor in suferinta sunt numiti blestemati. Acest apelativ extrem de aspru este un repros-sentinta care explica gravitatea nepasarii unora fata de suferinta altora. Mantuitorul le spune celor nemilostivi: „Mergeti in focul (sau iadul) care a fost pregatit pentru diavolul si pentru ingerii lui”.
Dumnezeu nu poate fi dovedit cu mintea nici ca exista, nici ca nu exista. O bucata de fier rece, buna si ea la ceva, nu-ti poate dovedi existenta focului, pana ce insasi va fi rosie ca focul. Cam asa-i si cu mintea omului, cat priveste puterea si neputinta ei. Cand faptura omului va fi strabatuta de credinta in Dumnezeu, adica de o evidenta, de o siguranta interioara, mai puternica decat valoarea marturiilor sau tagaduirilor ratiunii, faptura sa va fi lumina si viata sa o minune intre oameni.Caci nu exista argument mai tare ca viata traita, prin care se stravede Dumnezeu, sau moartea de martir, ca o ultima dovada si cea mai de seama, despre existenta lui Dumnezeu si a imparatiei Sale De aceea nu cred intr-o imparatie a Cerurilor care incepe numai dupa moarte.Vom fi dupa moarte in imparatia in care am trait de-aici, sau pentru care chiar am murit. Cu acestea stiute,bine-ar fi traite,sa ne lamurim inainte despre Evanghelia Judecatii. Ultimul argument despre existenta lui Dumnezeu il va da El insusi, caci, inainte de judecata e invierea cea de obste: „Iata Eu voi deschide mormintele voastre si va voi scoate pe voi, poporul Meu, si veti invia,numai astfel veti cunoaste ca Eu sunt Domnul, Cel ce am zis si am facut acestea.”
Deci daca oamenii n-au crezut in Dumnezeu când a inviat Iisus si cu El toti dreptii Vechiului Testament, vor fi siliti sa creada in existenta lui Dumnezeu, cand vor vedea propria lor inviere din morti. Deci ultimii „zabavnici cu inima a crede” numai atunci vor crede, dar atunci e prea tarziu. Pentru acestia da, ziua invierii si ziua judecatii, una si aceeasi zi, e ziua infricosata, ziua maniei lui Dumnezeu. Evanghelia ar fi fost nedeplina fara descrierea acestei zile de apoi. Fara aceasta zi, in care se vor desparti pentru totdeauna oile de capre, Evanghelia n-ar fi avut nici un rost sa fie descoperita oamenilor, si chiar de s-ar fi descoperit (dar fara judecata de apoi) ramanea o simpla carte, printre atatea altele. Iisus a facut in mai multe randuri rezumatul Scripturii si al Evangheliei Sale in cele doua porunci: iubirea de Dumnezeu si iubirea de oameni. Iar cum Dumnezeu e Adevarul si iubirea de oameni, mila, se implineste cuvantul din Psalmi ca: „Mila si Adevarul merg inaintea Ta,, Iar trairea si propoveduirea acestora cere curaj !
Deci din acestea vom fi intrebati: despre trairea si marturisirea Adevarului si dovezile iubirii de oameni; si inca a unei iubiri largi, la masuri dumnezeiesti, in care incape toata faptura, din care n-ai pe nimenea de scos afara, sub nici un motiv. Cu alte cuvinte ziua judecatii consfinteste, pentru toata vesnicia, una din cele doua imparatii, in care ne-am trait viata pamanteana: fie imparatia iubirii feroce de sine insusi, care te facea de vrajba cu toata lumea, cu Dumnezeu si cu tine insuti, fie imparatia iubirii, in primul si ultimul rand de altii, de toti oamenii, indiferent cum sunt, si a iubirii de Dumnezeu sau de Adevar.
Vei fi adica, una din doua. Sau: ros de viermii poftelor tale neingaduite, chinuit in cercul tau ingust, din care nu vei mai vedea pe nimenea, ars, mancat de rautatea ta absurda, chinuit de necredinta ta in Dumnezeu, furios de a nu mai putea face nimic, nici rau nici bine; vei suferi nespus vazand suferinta ta absurda, crescand fara sfarsit o vesnicie intreaga. Sau vei fi izbavit desavarsit de toata infirmitatea omeneasca, fericit de vederea neintrerupta a lui Dumnezeu, de sporirea cunoasterii Sale, de fericita comunitate cu Sfintii, cu un cuvant, de odihna mai presus de graire a stramutarii firii tale in Dumnezeu, a carei desavarsire dainuieste sporind, vesnicia fara de sfarsit.
Oare de ce n-ar putea Dumnezeu, in marinimia desavarsirii Sale, sa ierte pe toti, pe pacatosi si pe diavoli, si sa-i imbrace iarasi in lumina dumnezeiasca ? Nu, si din mai multe motive, unul ar insemna suprimarea darului libertatii vointei, care, dupa un filosof crestin modem, ar insemna suprimarea spiritului, ceea ce Dumnezeu nu poate face. Altul pedeapsa petrecerii in starea de iad a constiintei, cu toata eternitatea sa, e nemasurat o pedeapsa mai mica decat petrecerea fortata in lumina dumnezeiasca. Aceasta ar fi pentru ei o urgie fara asemanare, in comparatie cu chinurile absurdului sau a preocuparii cu nimicul. De aceea nu se descopera Dumnezeu, ca Dumnezeu, in lumina slavei Sale, fiindca in clipa aceea a sosit Judecata, de la care incolo esti sau osandit la o stare de iad, sau stramutat intr-o Fericire divina. Iar pentru o dreptate deplina, care sa ni se faca fiecaruia, trebuie sa vie toti martorii si parișii nostri, si sa fim o zi, convinsi de dreptatea dumnezeiasca. Caci faptele noastre, gandurile, cartile scrise, cuvintele, au urmari nemuritoare si numai taina pocaintei poate indrepta ce-i de indreptat din ele. Deci toate urmarile, ramase fara îndreptare, vin de fata pentru noi sau impotriva noastra, pe cum au fost facute pentru noi si impotriva oamenilor, sau impotriva noastra si in folosul oamenilor.
Si totusi a mai ramas o intrebare tulburatoare: omeneste judecand, se poate ca atotbunatatea lui Dumnezeu sa pedepseasca omul, pentru o viata gresita de cca. 40-80 de ani, o vesnicie intreaga? Da; caci daca intr-o viata intreaga, de n-ai avut nici macar o clipa, ca cea a talharului de pe cruce, a recunoasterii vinovatiei tale si a recunoasterii iubitoare de Dumnezeu, clipa care talharului i-a castigat imparatia lui Dumnezeu, pentru vesnicie. Iată semnificatia acestei clipe care, daca o ai, castigi vesnicia lui Dumnezeu cu ea. E clipa invierii tale din pacat, din morti, din necunostinta, din superficialitate. Clipa, care va intinde imparatia lui Dumnezeu peste toate calendarele tale pamantene, clipa gasirii tale cu Dumnezeu, cu persoana lui Iisus, clipa gasirii lui Dumnezeu in tine.
Iată minunea aceasta a convertirii reale, care Dupa sfintii Parinti are urmatoarele baze: Iisus se afla ascuns in poruncile Sale si se afla acoperit si real in Tainele Sale, in Sfintele Taine. Iar in noi, in alcatuirea noastra duhovniceasca, se afla deodata cu Botezul si cu celelalte Taine insotitoare. Iisus, prin Taina Botezului, a imbracat launtric faptura noastra omeneasca. S-a nascut pe Sine in noi si asteapta pana ajungem la pricepere, ca sa ne decidem ce facem cu Iisus din noi ? Îl bagam in seama, ÎI punem in valoare, dezvoltam restul vietii noastre dupa viata Sa, Îl traim pe El, sau nu-L primim si-L tinem in temnita din noi, in bolnita noastra, in goliciunea sufletului. În temnita si nu-L cercetam, bolnav si nu-L ingrijim, gol si nu-L imbracam cu viata noastra. lata lamurita dreptatea Judecatii. Pentru ca am chinuit pe Dumnezeu din noi o viata intreaga si am fugit de El pe toate cararile veacului și de-am avea anii lui Matusalem, tot asa am face. Deci e cu dreptate la Dumnezeu sa ne judece pentru cativa ani o vesnicie intreaga. Nu ne putem apara ca n-am avut vreme sa luam o decizie asupra imparatiei lui Dumnezeu, ingropata in tarina fapturii noastre. Milostenia spirituala poate fi o rugaciune pentru omul aflat in dificultate, un sfat bun sau o incurajare pentru cel dezorientat ori deznadajduit, o vizita la un bolnav, o vizita la cel izolat sau singur si alte gesturi asemanatoare. Milostenia materiala poate fi hrana pentru cel flamand, haine, medicamente, ajutor material. In multe feluri si in multe ocazii putem arata iubire milostiva semenilor nostri, care au nevoie de ajutorul nostru. Iar cand aratam iubire milostiva si smerita in jurul nostru, devenim mainile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oameni, spre slava Lui, bucuria celor ajutati si mantuirea noastra.
Acum în această lume toate par că se întrepătrund; evlavia cu fățărnicia, adevărul cu minciuna, frumosul cu urâtul, smerenia cu infatuarea, binele cu răul, cinstea cu viclenia, milostenia cu caritatea etc. Chiar și Biserica, sublinia la vremea sa Fericitul Augustin, este un corpus permixtum, adică o societate mixtă, adică are și buni și mai puțin buni. Abia la finele istoriei se va face lumină adevărată și dreptate de necontestat. Atunci se va desluși în văzul tuturor adevărata noastră față și autentica valoare a faptelor omenești. Lucrul acesta a dat mult de gândit teologilor, Părinţilor Bisericii. Noi auzim în biserică, la Sfânta Evanghelie, că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu ca să moară pentru oameni. „Că bun şi iubitor de oameni eşti, Doamne!”, „Că milostiv şi iubitor de oameni eşti Dumnezeule!”… Peste tot vedem că Dumnezeu este dragoste, este bunătate, este iubire nesfârşită faţă de oameni şi pe toate Le-a făcut din dragoste, dusă până la a-L da spre jertfire pe Fiul Său. “Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea că până şi pe Fiul Său L-a dat întru răscumpărare pentru oameni”.
Intruparea Domnului Hristos s-a făcut pentru dragostea cea mare a lui Dumnezeu, întru răscumpărarea oamenilor. Lumea e creată, şi asta o zic Sfinţii Părinţi, într-un act de milostivire, de dragoste a lui Dumnezeu, ca să se bucure şi alte făpturi de minunăţiile pe care Le are. Şi, deodată, ne trezim la înfricoşata Judecată. Dumnezeu este lumină şi dragoste, şi ne trezim cu viermi şi cu foc şi cu gheaţă şi cu scrâşniri de dinţi. Cum se potriveşte treaba asta? Au fost unii dintre Părinţi care au zis: nu se poate aşa ceva! Dumnezeu este milostiv. L-a făcut Dumnezeu pe om din bunătate şi din milostivire. Cum, ce fel de bunătate e aceea, că apoi Se bucură Dumnezeu să-i arunce în focul cel veşnic? Cum să pedepsească Dumnezeu nişte fiinţe nenorocite, amărâte? Toată lumea trăieşte din bunătatea şi dragostea Lui. Nici un om n-ar avea această plăcere, ca să-i chinuiască pe veci pe alţii! Cum se poate ca pentru un păcat pe care l-a făcut temporar, omul să fie chinuit în vecii vecilor, cu foc şi cu pucioasă şi cu celelalte? Au fost mulţi Părinţi care s-au întrebat în legătură cu aceasta. Nu este corectă această înţelegere, nu trebuie înţeles ad litteram, nu trebuie înţeles omeneşte momuntul Judecății de Apoi.
Sfântului Nifon al Constanţianei îi apare că, după ce s-au înfăţişat cele două tabere de oameni, unii la dreapta şi unii la stânga, Dumnezeu S-a arătat pe scaunul de judecată. Şi a apărut dinspre Răsărit spre Apus un fluviu imens de foc care curgea cu mare zgomot prin faţa tronului Judecăţii. Şi, înainte de a începe Judecata, Dumnezeu a pus să-i încerce pe toţi cu foc. Şi au trecut întâi drepţii. Ei au trecut prin fluviul de foc şi, în partea cealaltă, au ieşit şi mai străluciţi şi mai luminoşi. Şi când au intrat şi păcătoşii n-au putut să mai iasă dincolo. Toate lucrurile au ars, au fost mistuite de foc şi au rămas să fie chinuiţi de foc. Ce vrea să spună treaba asta? Fluviul acela de foc nu este altceva decât dragostea cea nesfârşită a lui Dumnezeu, care înconjoară şi îmbracă toată făptura cu bunătatea şi cu milostivirea Sa. Această dragoste lucrează potrivit cu aşezarea pe care o are fiecare om. Deci este de foc. Aurul, dacă-l pui în foc se topeşte şi se face mai strălucitor, adică se duce „rugina” aurului. Metalele preţioase se curăţă prin foc de „rugină” şi devin mai strălucitoare. Lemnul dacă-l pui în foc arde şi se mistuie. Dragostea lui Dumnezeu este aceeaşi şi pentru lemne, şi pentru aur, dar din cauza constituţiei specifice a fiecăruia dintre elemente, unele se comportă într-un fel şi altele în alt fel. Sfântul Maxim spune la fel. Zice: „ Uite ceara dacă o pui în faţa soarelui se topeşte, se înmoaie. Lutul, pământul însă se face tare ca piatra. Soarele este acelaşi, dă aceeaşi lumină, are aceeaşi revărsare de căldură, dar materialele se comportă în chip diferit, după constituţia lor. Aşa şi faţă de dragostea lui Dumnezeu care se revarsă necontenit din vecii vecilor şi până în vecii vecilor. Ea este neschimbată atât pentru cei din iad, cât şi pentru cei din rai. Ea este aceeaşi, dar făptura lui Dumnezeu se comportă diferit potrivit cu aşezarea pe care o are.
Cei care L-au iubit pe Dumnezeu vor avea nemărginită bucurie, vor intra întru bucurie. Cei care au fost împotriva lui Dumnezeu, care L-au urât pe Dumnezeu nu vor putea să se împărtăşească din această dragoste, ci vor fi chinuiţi de păcatele pe care le-au făcut.” Astea vor fi muncile iadului…De aceea, să fim cu băgare de seamă cu ce zidim, cu paie, cu lemn, cu fier, cu aur… Noi vom fi cercaţi ca prin foc. Faptele rele nu intră dincolo. Omul este o fiinţă dăruită de Dumnezeu cu multe daruri, ca să facă bine, şi se trezeşte la sfârşitul vieţii că n-a făcut nimic bun. Şi atunci se găseşte gol în faţa lui Dumnezeu, cu o conştiinţă care îl tiranizează, care-l chinuieşte. Il chinuiesc relele pe care le-a făcut. Pe cel care s-a desfrânat îl chinuieşte într-un fel, pe cel care a murit cu ură şi cu vrăjmăşie într-alt fel…Fiecare, după felul păcatului său, va fi chinuit ca prin foc.
Aşa vor fi chinurile. Omul care a intrat în iad nu se poate împărtăşi de dragostea lui Dumnezeu, de bucuria ei şi de revărsarea de bunătate care să-l facă pe om fericit. Omul este chinuit de această stare, în care îşi vede păcatele grele pe care le-a făcut. De aici, grija cea mare pe care o are Biserica faţă de „adâncul de păcate”, de păcatele dinlăuntru, nu numai de cele dinafară. Păcatele pe care le face omul îl prefac, îl schimbă pentru viaţa de veci. Omul să fie foarte grijuliu la ce gândeşte, să nu nutrească sentimente negative şi rele în conştiinţa lui. Să se cureţe de ele prin spovedanie, prin fapte bune. Şi, în felul acesta, ne pregătim pentru viaţa de dincolo. Dacă nutrim sentimente negative, rele, pătimaşe, stricăcioase astea vor fi muncile de veci care ne vor chinui.
Sfântul Grigorie Dialogul spune: “Stă scris: `Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu’?” (Icv 4:4). Înseamnă că cel care nu se bucură la apropierea sfârşitului lumii, arată că el este prietenul acesteia, şi de aceea el este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Dar aceste gânduri sunt departe de credincioşi, de cei ce ştiu prin credinţă că mai există şi o altă viaţă şi pe care o doresc cu adevărat”. Poate că nu ne vom ruşina în Ziua Mâniei Domnului; înaintea Domnului şi înaintea mulţimilor de îngeri ai Săi şi a multor bilioane de oameni drepţi şi sfinţi. Poate că nu vom fi alungaţi pentru veşnicie de Domnul şi de îngerii şi sfinţii Săi şi de rudeniile şi prietenii noştri, care se vor afla de-a dreapta. Dar, împreună cu mulţimile nenumărate şi strălucitoare de îngeri şi de oameni drepţi, să cântăm laude de bucurie şi de biruinţă: “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Aliluia!”. Dimpreună cu toate cetele cereşti să-L slăvim pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Fiul, Cel Unul născut, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în vecii vecilor. Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)